BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Povestea omului care a pierdut 35 de miliarde de dolari într-un singur an. Cum a ajuns în puşcărie şi să aibă datorii peste 1,2 mld.$

    A fost unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă, însă totul s-a prăbuşit când se aştepta mai puţin. În 2012, omul de afaceri brazilian Eike Batista avea o avere estimată la 35 de miliarde de dolari, potrivit indicelui Bloomberg. Era al şaptelea cel mai bogat om de pe planetă, şi deţinea cea mai mare avere din Brazilia. 

    Drumul spre a deveni cel mai bogat om din lume părea asigurat. Cu toate acestea, în urma unei mize greşite, imperiul său financiar s-a prăbuşit, iar în 2014 Batista datora peste 1,2 miliarde de dolari creditorilor. 

    În anii ’80, pe când avea doar 23 de ani, el a reuşit să strângă o avere imensă din comerţul cu aur şi diamante. A pus bazele unei companii de exploatare a aurului, începutul grupului EBX. Până în 2000, Batista a a strâns o avere de 20 de miliarde de dolari, din exploatarea a opt mine de aur din Brazilia şi Canada, precum şi dintr-o mină de argint din Chile. În 2012, avea deja o avere de 35 de miliarde de dolari.

    Pe lângă businessurile cu metale preţioase, Batista a pornit şi o afacere cu petrol. Conform rezultateor forajelor iniţiale din 2007, compania părea să dispună de resurse de petrol şi gaze în valoare de  peste un trilion de dolari, ceea ce ar fi împins valoarea companiei spre pragul de 20 de miliarde de dolari.

    Însă producţia de petrol nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. În loc să extragă 750.000 de butoaie de petrol pe zi, au reuşit să aibă o producţie zilnică de doar 15.000 de butoaie. Acest lucru a erodat încrederea creditorilor, care s-au retras, iar compania condusă de Batista s-a văzut pusă în situaţia de a nu-şi putea plăti datoriile. În cele din urmă, în 2013, compania a dat faliment, având datorii de peste 5 miliarde de dolari.

    Pentru Batista lucrurile au mers şi mai prost. Înainte de a da faliment, acesta a reuşit să retragă o parte din acţiuni, obţinând astfel un profit rapid.  El a fost însă acuzat de evaziune fiscală şi a fost  condamnat la 13 ani de închisoare.

    Cu toate că motivele eşecului său financiar au fost evidente, Batista a pus eşecul în seama inconstanţei bursei. Într-o scrisoare deschisă adresată brazilienilor, publicată în ziarul Valor International, el a scris că, privind retrospectiv, ar schimba un singur lucru, şi anume, că nu ar mai cota companiile la bursă, ci ar alege capitalul privat. 

    Pe 28 aprilie 2017, judecătorul Gilmar Mendes de la Curtea Supremă a dispus mutarea lui Batista din închisoare în arest la domiciliu, în aşteptarea procesului.

  • Cel mai BOGAT român. Povestea lui este una ruptă din filme. Cum şi-a făcut AVEREA impresionantă

    Blaziu Guban (1904-1978) este omul din spatele cele­brilor pantofi care-i poartă numele şi este modelul an­tre­­prenorului pornit de jos. Cu doar cinci clase terminate, Gu­ban a reuşit să-şi ţină businessul în func­ţiu­ne chiar şi în perioada naţionalizării.

    „Crescut de o familie adoptivă din Oradea şi forţat să părăsească băncile şcolii după numai cinci clase primare, intră în ucenicie la un atelier de pantofi şi îşi obţine calificarea profesională la vârsta de 14 ani“, potrivit informaţiilor furnizate de CITR Group, companie spe­cializată în reorganizarea compa­niilor aflate în dificultate financiară, care a lansat proiectul 100 de ani de antre­pre­noriat în România.

    Momentul care avea să-i schimbe destinul lui Guban a fost cel când a inventat o substanţă pentru vopsitul ghetelor. Mai departe, vinde drepturile pentru fabricarea acestei substanţe unei companii palestiniene, bani cu care îşi deschide propria fabrică.

    „Prima pereche de pantofi Guban este lansată în 1959, iar în timp record producţia ajunge la scară industrială şi îl propulsează pe Blaziu printre cei mai mari furnizori de pantofi ai ţării.“

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Au creat, au dezvoltat, au vândut şi au luat-o apoi iarăşi de la zero. Povestea antreprenorilor români care s-au întors în jungla afacerilor

    „Pentru antreprenorii României, acumularea de capital s-a făcut greu. Am văzut după 1990 companii care au ajuns lideri de piaţă sau firme care au ajuns în insolvenţă, am asistat vânzători care au atras lideri mondiali în domeniul în care activează sau fonduri cu active de zeci de miliarde, am trăit perioada tristă în care criza a luat suflul unor afaceri, dar am văzut în ultimii ani şi noi iniţiative, care evoluează frumos”, spune Ioana Filipescu, partener consultanţă în fuziuni şi achiziţii în cadrul Deloitte România, unul dintre cei mai experimentaţi bancheri de investiţii din businessul românesc.

    De la 2 milioane de euro la începutul anilor 2000 la peste 100 de milioane de euro în momentul vânzării, în anul 2016. Acesta este parcursul în cifre al Albalact, producătorul de lactate preluat de familia Ciurtin când era la un pas de faliment şi dus de Raul Ciurtin până la poziţia de lider de piaţă. Şi nu a fost o piaţă uşoară pentru antreprenor. Gigantul olandez Friesland a avut zeci de milioane de euro pentru achiziţii în tot acest interval, preluări care au culminat cu achiziţia Napolact, în timp ce grupul francez Danone avea în spate zeci de ani de tradiţie şi promovare a mărcilor de iaurturi. Cu toate acestea, Albalactul lui Raul Ciurtin, cu Fulga şi Zuzu în portofoliu, a crescut an de an şi a ajuns lider pe toată piaţa de lactate. În 2016, familia Ciurtin şi fondul de investiţii RC2 au vândut Albalact grupului francez Lactalis, într-o tranzacţie de 340 de milioane de lei.

    „Nu mi-am propus să dezvolt ca să vând. Nu mi-am propus nici să vând ca apoi să fac un alt business. Lucrurile s-au întâmplat firesc, iar după vânzarea Albalact am ales să încep un nou ciclu, să o iau de la capăt. De ce tot în industria alimentară? Pentru că îmi este foarte apropiată, pentru că aici simt că pot să dezvolt din nou”, a spus Raul Ciurtin, acţionar al producătorului de conserve Prefera Foods din judeţul Alba. Compania cu afaceri de 8 mil. euro deţine brandul Capricii şi Delicii.

    Ciurtin, care era acţionar în Prefera încă de pe vremea când mai avea Albalact, a cumpărat în 2017 o nouă fabrică, Salconserv Mediaş, a început acolo un proces de recrutare, a angajat 100 de oameni şi acum se pregăteşte să intre pe piaţa de ready-meal (mâncare gata preparată) tot cu brandul Capricii şi Delicii. Piaţa este încă de nişă în România, sunt jucători din mai multe industrii care au atacat acest sector – CrisTim, Angst – dar loc de creştere există, mai ales că „oamenii au tot mai puţin timp să gătească, iar retailerii vor să dezvolte acest segment”.

    Ciurtin şi-a creionat planul de dezvoltare pentru brandul Capricii şi Delicii încă din 2016, după ce a vândut Albalact, dar abia acum, când începe să vadă rezultate, a decis să vorbească despre noul său pariu din industria alimentară. „A fost mult mai greu decât am crezut, dar asta m-a motivat să găsesc soluţii.” Iar rezultatele din primele trei luni ale acestui an arată bine pentru producătorul mărcii Capricii şi Delicii, bugetul din 2018 fiind construit pe un avans de 60% faţă de anul anterior.

    „Îşi asumă riscuri.” Este unul dintre elementele comune care apar în orice încercare de a defini antreprenorii, nu renunţă şi au ambiţia şi determinarea de a aştepta cele mai bune rezultate.

    Citiţi mai multe în ediţia tipărită a Business Magazin începând de luni, 30 aprilie.

  • Povestea primei femei care a câştigat echivalentul premiului Nobel în arhitectură – VIDEO

    Zaha Mohammad Hadid s-a născut în anul 1950 în Bagdad, Irak, într-o familie foarte influentă. Tatăl său, Mohamed al-Hajj Husayn Hadid, era unul dintre fondatorii Partidului Naţional Democrat din Irak, iar mama sa, Wajiha al-Sabunji, era artistă. A urmat o şcoală elementară catolică progresivă, care permitea şi accesul musulmanilor sau evreilor, ea provenind dintr-o familie arabă musulmană sunită. Studiile superioare le-a făcut la Universitatea Americană din Beirut, unde s-a axat pe aprofundarea matematicii, iar în 1972 s-a mutat în Londra pentru a se specializa pe arhitectură.

    Cariera ei strălucitoare a început în 1977, când s-a alăturat Biroului de Arhitectură Metropolitană şi a început să predea la Asociaţia de Arhitectură. Trei ani mai târziu Hadid a demisionat şi şi-a pus bazele propriului atelier de creaţie la Londra, sub numele Zaha Hadid Architects, care astăzi numără sute de angajaţi. Primul său proiect de succes a fost Staţia de Pompieri Vitra din Weil am Rhein, Germania. În 1994, designul ei a fost ales pentru Opera din Cardiff Bay, din Ţara Galilor. Acest lucru i-a oferit faimă la momentul respectiv, însă clădirea nu a mai fost aprobată de autorităţi, deoarece au ales să cheltuiască banii pe un stadion. Anul 1998 i-a adus un succes major, atunci când semnătura sa a fost aleasă pentru Centrul de Artă Contemporană Rosenthal, primul său proiect american, care a primit două aprecieri importante: Premiul Institutului Regal de Arhitectură Britanică din 2004 şi Premiul pentru arhitectură americană în anul următor. În anii 1990 Hadid a predat ca profesoară titulară la Şcoala de Arhitectură din Chicago a Universităţii din Illinois şi a fost, de asemenea, profesoară asociată la diverse instituţii, printre care Hochschule für bildende Künste Hamburg (HFBK Hamburg), Şcoala de Arhitectură Knowlton din Ohio State University şi Studioul de Masterat de la Universitatea Columbia.

    În 2005, designul propus de ea a fost ales pentru centrul acvatic destinat Jocurilor Olimpice din 2012. În 2003, a fost finalizată construcţia centrului de artă contemporană Lois & Richard Rosenthal, primul muzeu american conceput de o femeie. Lista de realizări profesionale ale arhitectei depăşeşte peste 100 de premii şi onoruri prestigioase. Zaha Hadid a primit în 1992 prima sa medalie de aur în arhitectură. În 2004 aceasta a devenit prima femeie şi unul dintre cei mai tineri destinatari ai premiului Pritzker pentru arhitectură, cunoscut în toată lumea drept cea mai înaltă onoare în domeniu. În 2012, Hadid a primit titlul de Dame din partea Reginei Elisabeta a II-a, echivalentul feminin pentru titlul de Cavaler al Imperiului Britanic. În 2014, Centrul Cultural Heydar Aliyev, proiectat de ea, a câştigat premiul designul anului.

    Zaha Hadid a fost, conform estimărilor, cel mai bine plătit arhitect din lume; în momentul decesului său, valoarea netă estimată a averii sale era de circa 80 de milioane de dolari, incluzând proprietăţi, investiţii în acţiuni, afaceri cu produse cosmetice, restaurante, o echipă de fotbal, un brand de vodcă, o marcă de parfumuri de top şi o linie de modă. Hadid nu s-a căsătorit niciodată şi nici nu a avut copii, ci s-a dedicat în întregime vieţii profesionale. Ea a distrus multe stereotipuri sociale, devenind un model pentru femeile musulmane. Arhitecta a murit în 2016 din cauza unui atac de cord, într-un spital din Miami, în care se afla pentru a-şi trata o bronşită.

  • Trăia într-un apartament de 10 milioane de dolari, avea o menajeră şi valet, iar acum doarme în parc. Cum a fost posibil

    Marianne Friedman-Foote şi-a petrecut majoritatea nopţilor în Central Park, înfăşurată într-un sac de dormit, la doar o milă depărtare de apartamentul de 10 milioane de dolari unde a crescut.

    Friedman-Foote, acum în vârstă de 63 de ani, era cândva o moştenitoare din cartierul Manhattan, nepoata unui influent producător de textile din New York. Avea o menajeră, lua lecţii de balet şi a absolvit studiile unei prestigioase şcoli gimnaziale din New York. La o lună după moartea mamei sale, averea familiei sale i-a alunecat printre degete. Friedman-Foot s-a confruntat cu o depresie severă şi cu o dependenţă de heroină. ”Am crescut într-o casă cu valet. Dar lucrurile rele se întâmplă, nu-i aşa?”, a declarat Friedman-Foote într-un interviu acordat the New York Post. În prezent, trăieşte împreună cu soţul său, Frank, în nordul Central Park. Îşi ţin lucrurile în punci de gunoi şi dorm pe o saltea de spumă.

    Familia lui Friedman-Foote deţinea un întreg etaj dintr-o clădire modernă aflată pe Park Avenue. După moartea mamei sale, apartamentul a fost vândut cu trei milioane de dolari, pe care i-a cheltuit împreună cu sora sa, Georgia. Cele două erau nepoatele magnatului din industria textilelor Isidor Kaplan.

    În pofida averii lor, Friedman-Foote nu are amintiri plăcute legate de copilăria sa. Mama ei era depresivă şi avea uneori atacuri de panică. După moartea părinţilor, a părăsit casa acestora. A absolvit Boston University, a devenit asistentă şi s-a căsătorit cu primul său soţ. Cuplul a avut o fiică pe nume Giselle – dar, în urmă cu trei decenii, soţul ei a fost relocat în New York. S-au mutat înapoi în cartierul copilăriei ei şi, la scurt timp după, s-au despărţit. Soţul ei s-a mutat în Florida şi a luat-o pe Giselle cu el, iar Friedman-Foote nu şi-a văzut fiica de atunci.

    După moartea mamei sale şi după ce şi-a împărţit moştenirea cu sora sa, şi-a cunoscut actualul soţ, pe Frank, un angajat în domeniul construcţiilor. Cei doi au cheltuit banii moşteniţi şi au ajuns ca în cele din urmă să locuiască împreună cu o prietenă; au fost evacuaţi din apartamentul ei după moartea acesteia.

    Un avocat a preluat pro bono cazul lor şi speră ca oraşul le va găsi un loc în care să trăiască; crede că vor muri dacă va trebui să petreacă iarna în parc. Între timp, stau la prietenii lor atunci când ei îi primesc.

  • Povestea unei miliardare care a trăit într-un lux exagerat şi a murit singură, la 30 de ani, într-o locuinţă mizeră

    Casey Johnson este fiica celebrei Sale Johnson şi a lui Woody Johnson, proprietarul afacerii New York Jets; este şi strănepoata fondatorului afacerii Johnson & Johnson. 
     
    Casey a crescut înconjurată de lux opulent. A urmat studii în cadrul celor mai bune şcoli private, a condus maşini extravagante; cu titlul de exemplu, la vârsta de 10 ani avea prima poşetă Chanel. Chiar şi aşa, copilăria şi adolescenţa sa au fost perioade nefericite, fiind mai degrabă ignorată de proprii părinţi.
     
    A declarat chiar că din acest motiv a început încă din adolescenţă să consume droguri.După toate standardele, viaţa ei a fost tragică până la finalul acesteia: a murit singur, la 30 de ani, într-o locuinţă mizeră.
     
    Era cunoscută ca o petrecăreaţă, dependentă de cocaină şi alcool şi povestea că a fost la dezintoxicare de mai multe ori decât îşi putea aminti. Fiind bisexuală, Casey a părut că nu şi-a putut găsi niciodată dragostea adevărată, nici cu vreo femeie, nici cu un bărbat. Ba chiar suferinţele ei din dragoste se consumau adesea şi în public, uneori cu certuri sau violenţe fizice. O dată, o fostă iubită i-a dat foc la păr într-un club. 
     
    În ultima parte a vieţii sale a avut o relaţie cu un fost star dintr-o emisiune de reality show, care părea mai interesat de câţi bani are Casey disponibili decât de persoana ei. Casey a şi adoptat un copil, dar a fost decăzută din drepturi după ce au apărut dovezi evidente că îl neglija. Mama ei, Sale, a preluat tutela copilului şi i-a tăiat şi propriei fiice accesul la bani.
     
    La finalul anului trecut, pe 29 decembrie, moştenitoarea imperiului Johnson & Johnson posta pe Tweeter: „Vise plăcute tuturor”. Patru zile mai târziu era descoperit cadavrul ei. Murise deja de câteva zile, ca urmare a unor complicaţii ale diabetului de care suferea din copilărie.

  • Cum a transformat un cuplu 30 mp într-un business de 150.000 de euro

    TONY to GO este primul pariu antreprenorial al Mihaelei Niţuleasa şi al soţului ei Antoni Niţuleasa, românul care conduce Intersport în România. În primul an de activitate au ajuns la o cifră de afaceri de 150.000 de euro.

    TONY to GO este unul dintre noile nume de pe piaţa locală de cafenele. Un brand cu sonoritate americană, după cum şi-au dorit acţionarii, dar şi cu un strop de aromă italiană. Momentan sunt deschise două unităţi, în Bucureşti, iar planul este ca până la finalul anului să mai fie operaţionale alte trei cafenele proprii. Dar povestea nu se termină aici.

    ”Am deschis prima cafenea în 2017, însă lucram deja la proiect şi la concept de un an şi jumătate“, îşi aminteşte Mihaela Niţuleasa, antreprenoarea de 39 de ani care împreună cu soţul său, Antoniu Niţuleasa, a pus bazele acestui proiect. Antoniu Niţuleasa este executivul român care conduce din poziţia de director general businessul Intersport în România. Retailerul de echipamente sportive are local aproape 30 de magazine şi afaceri ce merg spre 200 mil. lei. După unsprezece ani în care a lucrat în comerţul alimentar în companii precum Penny Market, Real sau Kaufland, el s-a alăturat echipei Intersport în urmă cu cinci ani, în poziţia de director operaţional. La scurt timp după aceea a plecat directorul general şi a ocupat el poziţia de interimar pentru un an, iar ulterior a preluat conducerea businessului.

    De businessul TONY to GO se ocupă soţia sa, care a lucrat anterior în sectorul bancar, iar ultimii ani i-a dedicat familiei şi creşterii copiilor. ”Este primul nostru pariu antreprenorial“, spune ea.

    Au vrut un concept prin care să se diferenţieze, deşi recunosc că este greu să vii cu ceva care să revoluţioneze industria. De aceea, ei s-au inspirat din trei concepte diferite, de peste hotare, fiecare specializat pe un alt segment; aici le-au mixat şi adaptat la piaţa locală. Au analizat un concept de cafenea, unul de local care vinde sandvişuri şi un altul pe zona de fresh-uri. ”În final am vrut să facem un concept unitar care să le includă pe toate trei.“

    Când vine vorba de brand, au avut mai multe variante de nume dintre care să aleagă. ”Îmi amintesc că citeam despre cele mai extinse lanţuri de cafenele din lume, iar pe primele locuri se află Dunkin’ Donuts – care e de fapt perceput drept cafenea, deşi vinde gogoşi în principal –, Tim Horton’s şi Gloria Jean’s.“ Brandul Tim Horton’s provine chiar de la numele fondatorului, pe când la Gloria Jean’s totul a pornit de la numele soţiei celui care a pus bazele businessului, povesteşte ea.

    ”Noi ne-am gândit atunci că variantele pentru noi ar fi Mihaela, Mika sau Toni. Ne doream ceva care să aibă sonoritate americană.“ Au ales Toni – care sună american, dar are şi rezonanţă italiană; nu degeaba Italia e patria espresso-ului. ”Atunci când pui numele tău pe un business, te obligă să ţii ştacheta sus.“

    Au deschis prima cafenea în Bucureşti, pe strada Biharia la numărul 67-77, în complexul Metav, unde sunt birourile unor companii precum BRD, Intersport sau BigPrint. Au deschis porţile în martie 2017, deci cafeneaua a împlinit un an, în care a avut afaceri nete de 150.000 de euro.

    ”Mergem targetat, căutăm spaţii cu trafic şi zone de office, nu mergem în mall sau în spaţii stradale, pentru că marjele sunt mici şi costurile mari pentru modelul nostru de business.“

    Cafeneaua din complexul Metav măsoară 30 mp şi a fost gândită doar pentru cafele to go; nu are spaţiu pentru stat la masă. Are însă bucătărie proprie unde sunt pregătite sandvişuri şi salate, toate fiind făcute intern. Investiţia iniţială a fost de 40.000 de euro, la care se adaugă suma necesară pentru concept.

    ”Noi funcţionăm de luni până vineri, după programul oamenilor de la birourile din apropiere. Ţinând cont de acest aspect, găsim mai uşor oameni care să lucreze pentru noi.“ Mai mult, de când au deschis nu a plecat nimeni.

    Uitându-se în urmă, Mihaela Niţuleasa recunoaşte că fiind la început au făcut şi greşeli, dar au avut noroc de clienţi foarte toleranţi, care s-au întors de fiecare dată. ”La un an de la deschidere, businessul aici merge foarte bine, cu toate segmentele echilibrate din punct de vedere financiar“. Într-adevăr, în funcţie de momentul zilei, veniturile sunt mai mari pe un anumit segment. Dimineaţa merge bine vânzarea de cafea şi patiserie, la prânz se vând sandvişuri şi salată, iar la amiază creşte cererea pentru fresh-uri. ”Cu oferta noastră avem acoperite toate nevoile de peste zi.“

    A doua unitate TONY to GO a fost deschisă la începutul acestui an, în ianuarie, în Pipera Plaza. Spaţiul are 20 mp şi are acelaşi format, dar mixul de produse vândut este diferit. Pipera Plaza este înconjurată de clădiri de birouri, aşa că acest complex este o destinaţie de prânz, aici fiind deschise mai multe tipuri de restaurante.

    Antreprenorii mai au planuri să deschidă alte trei cafenele în acest an, toate unităţi proprii. Dintre acestea, două în Bucureşti şi poate alta în Cluj-Napoca. ”Ne uităm nu doar la clădiri de birouri, ci şi la aglomerări, cum ar fi gurile de metrou.“

    Despre dezvoltare, cei doi antreprenori spun că nu se gândesc la franciză, ci la o cooperativă, după modelul care deja funcţionează peste hotare, în mai multe domenii. ”Un exemplu este businessul E.Leclerc, unde magazinele au un concept unitar, unde toţi membrii sunt egali.“ Fiecare proprietar îşi păstrează businessul, dar achiziţiile se fac la comun şi atunci forţa de negociere este mai mare. Un astfel de model contribuie şi la puterea brandului, crede ea.

    ”Şi eu m-am gândit iniţial să aduc o franciză de cafenea, dar am descoperit că uneori se întâmplă ca interesele francizatului şi francizorului să nu coincidă.“ De aceea, crede că toate cafenelele mici ar trebui să se unească, pentru a evita situaţia din comerţul tradiţional unde au dispărut circa 70.000 de chioşcuri în ultimele două decenii, odată cu dezvoltarea reţelelor internaţionale.

    ”Am vrea să ne unim sub acelaşi brand, al nostru, dar nu am iniţiat negocierile cu parteneri potenţiali.“ Nu încă. ”Dacă ne-am uni, am putea cumpăra paharele la comun sau cafeaua.“ Acum cafeaua TONY to GO este adusă din Spania printr-un distribuitor local, de la producătorul Granel; cafeaua este 100% Arabica. Românii lasă circa 4 mld. lei pe an în cafenele şi baruri, Starbucks fiind lider pe o piaţă foarte fragmentată, cu o cotă de 2%.

    Piaţa de cafenele şi baruri a fost însă una dintre cele mai lovite de criza financiară din 2009, care a dus la dispariţia unor branduri locale importante precum Turabo, dar şi a unora internaţionale precum Costa Coffee sau Dunkin’ Donuts. Acestea din urmă au încercat să atace piaţa locală, însă după câţiva ani de activitate au renunţat; în criză, piaţa a fost afectată în contextul în care românii şi-au schimbat obiceiul de consum şi au preferat să cheltuie banii pe bunuri necesare, renunţând la cheltuielile considerate a fi de răsfăţ. Ieşitul în oraş a fost una dintre primele cheltuieli la care au renunţat consumatorii locali în perioada 2009-2010, pentru ca piaţa cafenelelor şi barurilor să înceapă să îşi revină abia în 2013.

    De atunci însă, s-a aflat pe un trend ascendent, la fel ca şi economia sau consumul. Pe piaţa cafenelelor şi restaurantelor din România se deschid şi se închid anual câteva sute de unităţi, mulţi dintre noii jucători având o viaţă scurtă, de doar câteva luni. Totuşi, segmentul cafenelelor specializate şi al celor de ”to go“ a crescut puternic şi este stabil, mai ales în ultimii 2-3 ani. ”Pentru acest an sperăm ca businessul să ajungă la 300.000 de euro dacă vom deschide cele trei cafenele planificate“, spune şi Mihaela Niţuleasa. Ea adaugă că atunci când au pus bazele acestui business s-au gândit bine pe ce piloni vor să-l dezvolte şi au ales patru: ”Am vrut să mergem pe zona de fresh, de produse proaspete, mai exact ce producem să vindem în aceeaşi zi“. Apoi, şi-au dorit produse sănătoase, de aceea nu vând ce ştiu că face rău, cum ar fi ţigări, deşi 80% din băutorii de cafea o asociază cu fumatul. Nu au nici sucuri carbogazoase sau ciocolată şi alte dulciuri. ”Am vrut alături angajaţi fericiţi, iar pentru asta ei trebuie să fie mulţumiţi şi financiar.“

    Iar nu în ultimul rând, pilonul patru este preţul. Au ales zona accesibilă. Experienţa anterioară din retailul de tip discount – la Penny Market – a lui Antoniu Niţuleasa i-a arătat că preţul este foarte important, indiferent de sector. ”Am calculat şi am ajuns la concluzia că un client de-al nostru, care lucrează în corporaţie, nu dă în timpul programului, zi de zi, mai mult de 10 lei pe o cafea şi pe un croissant.“ Mai ales că mai dă şi 20 de lei pe masa de prânz şi poate 15 lei pe un pachet de ţigări. S-a dovedit apoi că la noi valoarea medie a coşului TONY to GO este de circa 10 lei. Preţul unei cafele variază între 4 şi 8 lei; cel mai puţin costă un espresso, iar cel mai mult un cappuccino sau un cafe latte de mărime mare. |n cazul acestui tip de băuturi există trei variante de mărime.

    Românii au cultura cafelei, pentru că de mici au fost obişnuiţi să bea cafeaua acasă. |n ultimii ani, ei s-au obişnuit şi cu ideea de a ieşi în oraş la cafea sau de a-şi lua ”doza“ zilnică la pachet, după modelul din Vest. Odată cu consumatorul se schimbă şi piaţa, se dezvoltă şi se diversifică, iar TONY to GO este doar un exemplu.

  • Cronică de film: The Alienist, un alt fel de Sherlock Holmes

    Bazat pe romanul de succes al lui Caleb Carr, The Alienist urmăreşte în primul rând ancheta unor crime, iar în al doilea rând dezvoltarea cartierelor rău-famate din New Yorkul sfârşitului de secol XIX.

    Povestea aminteşte în mod evident de aventurile lui Sherlock Holmes şi nu pare că scenariştii s-ar fi ferit de asemănări: personajul principal, doctorul Laszlo Kreizler, este un specialist în boli mintale. Alături de el îl regăsim pe John Moore, un grafician care lucrează pentru New York Times şi care împărtăşeşte chemarea doctorului către crime neelucidate. La expertiza celor doi apelează Theodore Roosevelt, şef al poliţiei din New York; conflicte apar între toate personajele, aşa cum se întâmplă şi în cărţile semnate de Arthur Conan Doyle, însă scopul celor implicaţi e întotdeauna acelaşi: găsirea celor responsabili de crime şi aducerea lor în faţa justiţiei.

    Atmosfera primelor episoade mi-a adus însă aminte de un alt serial recent, Taboo; stilul de a filma e oarecum similar, însă The Alienist se foloseşte mai mult de elemente istorice, concrete, şi mai puţin de unele supranaturale, aşa cum era cazul în serialul lui Tom Hardy.

    Nu pot să nu remarc distribuţia, care este excelent aleasă – Daniel Brühl, pe care l-aţi mai văzut în filme precum Goodbye, Lenin!, The Bourne Ultimatum sau Inglourious Basterds; Dakota Fanning, intrată în atenţia publicului în 2005, atunci când a interpretat rolul fiicei lui Tom Cruise în War of the Worlds, şi Luke Evans, pe care îl veţi recunoaşte din francizele The Hobbit şi Fast & Furious.

    Dacă ar trebui să încadrez serialul într-un anumit gen, aş spune că e o dramă istorică cu accente de thriller. The Alienist punctează la multe capitole şi sper că producătorii vor da undă verde pentru mai multe sezoane. E important de spus că ratingul serialului a crescut în Statele Unite de la episod la episod, ajungând până la aproape 2 milioane de spectatori.

    Ca termen de comparaţie, cel mai urmărit serial de televiziune din Statele Unite, The Walking Dead, e urmărit săptămânal de aproximativ 6 milioane de telespectatori. Dramele istorice par să fie tot mai apreciate în rândul spectatorilor, iar explicaţia e una cât se poate de simplă: bugetele mai mari permit o mai mare atenţie la detalii, iar asta se traduce într-o doză crescută de realism. The Alienist e un bun exemplu în acest sens, având un buget de 5 milioane de dolari pe episod.

    În concluzie, sunt foarte mulţi spectatori care vor găsi The Alienist pe placul lor, iar asta ar trebui să dea un semnal pozitiv caselor de producţie care se gândesc, încă, dacă se investească sau nu într-o astfel de poveste.

    NOTA: 8,5/10
     

  • Sfarmă-piatră. Povestea bărbatului din Prahova care şi-a săpat, cu târnăcopul, o locuinţă cu 7 ”camere” într-o stâncă

    Comuna Tătaru este situată în zona dealurilor subcarpatice din sud-estul judeţului Prahova, între Valea Buzăului şi Valea Cricovului Sărat, la o distanţă de 48 de kilometri de oraşul Ploieşti, reşedinţa judeţului Prahova. Este o zonă pitorească, iar peisajele parcă sunt desprinse din basme. Aici, îşi duce traiul şi Vasile Şerban, un bărbat de 63 de ani, care cât e ziua de lungă munceşte.

    Şi tocmai pentru că nu se dă la o parte când vine vorba de treabă, din mâinile sale pot ieşi lucruri inedite.

    Departe de lumea dezlănţuită, nea Vasile, cum i se spune prin sat, a făcut o locuinţă în stâncă. A săpat greu, mai ales că piatra era tare şi era mult praf. Omul a vrut doar să aibă un adăpost pentru zilele caniculare când venea la livadă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Dacia rară produsă în numai 500 de exemplare şi doar pentru Anglia. Cine şi-o mai aduce aminte?

    Una dintre ţările în care s-a comercializat Dacia după Revoluţie a fost şi Anglia. Dacia Shifter a fost o ediţie limitată vândută în Marea Britanie, cu volan pe dreapta şi era superdotată cu jante de Aro 10.

    IATĂ AICI DACIA SHIFTER PRODUCŢIE SPECIALĂ PENTRU MAREA BRITANIE