BusinessMagazin

Tag: pasiune

  • Reportaj: Vacanţa pe insula Maldive. De ce merită fiecare euro cheltuit pentru un sejur exotic

    Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro)

    Spre dimineaţă, când soarele abia ieşise somnoros din scutecele mării, am debarcat. Malul era înalt, iar plante înalte cu frunze puţine şi mari ascundeau privirii tot ce era în spate. 

    Atmosfera era calmă, nici somnoroasă, nici apatică, ci toropită, în ciuda zgomotelor de ici-colo – fremătat timid de apă, o pasăre sau două?; lilieci mari smolesc cerul când şi când; apă caldă, liniştită şi populată de micuţi peşti coloraţi ce ţi se-ncurcă printre picioare. Cerul este simplu, linear, albastru infinit; când apare un nor din el se scutură ploi calde, repezi şi tăcute.

    Plaja este albă, un cimitir fin de corali măcinaţi de apă şi soare sub picioare străine insulei. Relativ îngustă, ea nu se opreşte în faţa arbuştilor şi a copacilor, ci îşi continuă desfăşurarea până hăt spre mijlocul insulei, printre căsuţe şi palmieri în coadă de păun.

    Mai târziu, după ce am bătut insula cu piciorul în lung şi-n lat, fapt ce îţi ia cam zece minute la pas domol, am văzut umbrele de stuf şi mici căsuţe pe plajă iţindu-se printre copaci pitici şi contorsionaţi.

    Insula era locuită. Un om micuţ cu pielea ciocolatiu-negricioasă specific populaţiilor insular-indiene ne-a servit cu o băutură făcută din struguri storşi. L-am numit Sâmbată, căci a doua zi era duminică. L-am revăzut ulterior în multe ipostaze şi avataruri; mai mic, mai slab, mai gras-spre-normal, aducându-ne fructe sau prosoape, măturând potecile. Părea să îi facă plăcere să fie în preajma noastră, pentru că zâmbea mult, dezvelind dinţi albi ce articulau binişor în engleză.

    Ne-am grăbit să găsim adăpost, deşi noaptea venea acolo mai târziu cu trei ore ca acasă. Condiţiile erau mulţumitoare, culcuşul moale, aveam răcoare când voiam şi apă caldă la orice oră. Nu era bună de băut, dar Sâmbătă avea grijă să ne lase nevăzut apă îmbuteliată lângă pat. Tot Sâmbătă se ocupa şi de mâncare, deşi s-a aflat repede că nu se prea pricepe şi nici nu prea avea din ce, pentru că nu creştea nimic pe insulă. Acest lucru a întristat pe mulţi; era totuşi o naufragiere benevolă şi costisitoare. Noroc cu tonul cu aripioara galbenă, pescuit mai peste tot şi delicios la grătar.

    Nu prea era nimic de făcut, dar acest lucru este relativ. Era cald şi femeile s-au aşezat pe plajă, la umbra palmierilor. Copiii au rămas pe lângă adăposturi, să se bălăcească în golful cuminte cu peşti albi; nu a trecut mult şi au domesticit pisici de mare. Crabii au fost îndărătnici, aşa că au sfârşit rău, înecaţi în sos de piper negru.

    O parte din bărbaţi au plecat pe mare să pescuiască. Au venit cu mâna goală şi tolba plină de poveşti despre monştri din adâncuri ce se lasă văzuţi o clipă şi luptă aprig pentru viaţă. Prin urmare, orgoliul masculin a plecat a doua zi capul şi s-a mulţumit să vadă peştii la mică sau mare adâncime prin ochi mari, de împrumut. Alţii au mers pe apă cu vântul în spate, pe bărci sau plute, cu zmee sau plăci.

    Apa era albastru-alb-lăptoasă şi calmă, fără valuri, ceea ce face ca oamenii să arate a cireadă de hipopotami scufundaţi la adăpost de soare. Erau cam singurele lucruri de făcut în afară de stat cu burta la soare şi urmărit linia orizontului. Stăteam cu ochii în soare aşteptând barca salvatoare. Cineva a citit în stele că va veni după prima zi a anului nou. Altcineva a împrăştiat corali morţi pe nisipul fierbinte şi a proorocit că salvarea ne va duce înapoi la loc cu frig şi zăpadă murdară. Era un vis de care ne deziceam şi ne agăţam, pe rând.

    Astfel ar putea suna o descriere cvasi-atemporală a unui timp petrecut pe o insulă în Maldive. Izolarea unei insule mici poate da această impresie de naufragiu a la Robinson Crusoe unui călător activ, avid de experienţe.

    Mica insula Furanafushi din atolul North Male, în Maldive (Oceanul Indian / Marea Arabiei), oferă plajă, somn, diving şi scuba diving în recife cu viaţă subacvatică intensă şi colorată, windsurf, pescuit şi cam atât. Posibilităţile de explorare a spiritului uman în exprimarea lui arhitectural-culinar-culturală sunt nule pe insulă, căci arhitectura hotelului este cea clasică pentru cinci stele de lanţ, incursiunile gastronomice se înfundă în abordări etnice cuminţite, iar urmele materiale de cultură locală de la boutique se vând la preţuri exorbitante pentru nişte obiecte standard din oferta de suveniruri a hotelurilor din toată lumea.

    Că eşti în Maldive o ştii după repetarea cuvântului în literatura din cameră, altfel insula cu tot ce este pe ea ar putea fi mutată pe oricare mare sau ocean al lumii fără confuzii geografic-identitare. În ciuda eforturilor, resorturile de lanţ hotelier de pe insule sunt toate la fel: neutre, speriate să nu îşi scufunde oaspeţii într-o experienţă locală autentică. They play it safe. În definitiv, destinaţiile precum Maldive sunt, în primul rând, locul unde se duc să ierneze poşetele Vuitton.

    Pe insulă nu există decât un hotel/resort, care constă în water bungalow-uri pe o parte şi island cottages şi vile scunde pe cealaltă, ascunse de-a lungul plajei printre copaci. Dacă nu ar fi şezlonguri pe plajă, venind de pe mare în sud, insula ar părea nelocuită. Sentimentul este de singurătate, de linişte şi izolare.

  • Reportaj: Oamenii care fac să meargă non-stop centrala nucleară de la Cernavodă

    Rareori, în nuclear, reuşeşti să treci de povestea tehnologiei şi să ajungi la povestea oamenilor. Când spui tehnologie nucleară, spui reactor. Ceva cu multe fire, cabluri, calculatoare. O maşinărie de multe miliarde de euro, complexă şi complicată, provocatoare. Maşinăria asta nu funcţionează per se.

    Ce se întâmplă în camera de comandă este de fapt controlul total al acestei maşinării. Cine face maşinăria să meargă strună reprezintă esenţa acestei industrii. Iar cei care o fac să meargă sunt operatorii şi instructorii. Când industria în sine îşi proiectează imaginea asupra oamenilor, te aştepţi ca oamenii să devină ei înşişi un model uman maşinizat.

    Operatorul Ovidiu Boambă are 43 de ani, dar arată de 30 şi lucrează la centrală de când a terminat facultatea. Vorbeşte relaxat şi cu multă pasiune, explică importanţa rolului său prin comparaţii obiective, reduce rigurozitatea industriei la povestea lui de viaţă. Instructorul, Dumitru Gorgan (sau Titi, cum îi spune Ovidiu), are în jur de 50 de ani. Sunt doar cinci instructori ca el în toată România şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc câţi oameni i-au trecut prin mână şi ce sentiment trebuie să ai când ştii că prin anii ’70 aveam nevoie de experţii altor ţări care să ne înveţe meserie. Este riguros, atent în explicaţii, se asigură că ai înţeles, că totul este clar. Este prin definiţie modelul omului care îi învaţă pe alţii. Este omul din „explicaţiile“ căruia au ieşit zeci de profesionişti. Când cei doi vorbesc, linia de demarcaţie între optimismul, dorinţa şi pasiunea operatorului şi rigurozitatea, atenţia şi psihologia instructorului este clară. Primul îşi exprimă meseria, cel de-al doilea o predă. Au în comun o pasiune pe care rar am văzut-o.

    „În anul 1987 am făcut un pas important şi am decis să lucrez ca operator la CNE Cernavodă, într-un domeniu nou, complex“, spune Dumitru Gorgan. În toamna anului 1992, pleacă la pregătire în Canada şi se întoarce cu un ţel. „Atunci am fost impresionat de modul de lucru într-o centrală nucleară, de standardele de pregătire, de faptul că operatorii executau manevrele în instalaţie folosind proceduri, dar mai ales am fost impresionat de simulatorul centralei şi de pregătirea operatorilor pe simulator. Am ştiut de atunci că dacă am să ajung să fiu operator în camera de comandă, următorul pas în carieră va fi să devin instructor de simulator“, afirmă Gorgan.

    Aşa a început drumul său în industria nucleară. A început din şantier, a învăţat tot ce era de învăţat, a trecut el însuşi prin toate posturile ca să-i poată învăţa pe alţii. „Un instructor de simulator trebuie să fie un operator în camera de comandă sau dispecer şef tură cu experienţă, asta înseamnă cel puţin 15 ani de experienţă în centrală,“ spune Gorgan. 15 ani de şcoală la locul de muncă ca să-i formezi pe alţii. Continuând să comprime în câteva cuvinte ani de formare, îţi dă senzaţia de relativitate a timpului: o viaţă de om concentrată în cinci minute de explicaţii: „Când vii ca nou angajat, urmezi un program de pregătire specific poziţiei, în cazul de faţă operator nuclear. Cerinţele de pregătire sunt dinainte stabilite, pe baza unei analize detaliate a funcţiei şi a sarcinilor specifice. Pentru a deveni buni operatori este nevoie de multă muncă şi pregătire, dublate de o dorinţă puternică şi de disciplină. De exemplu, pentru a intra în programul pentru autorizare iniţială ca operator de cameră de comandă, trebuie să aibă cel puţin 5 ani experienţă în centrală, timp în care se califică pe toate poziţiile necesare ca operator în instalaţie şi camera de comandă, adică de la operator pe instalaţii exterioare până la asistent în camera de comandă.

    Oare câţi dintre noi ar continua să înveţe încă cinci ani după terminarea facultăţii doar pentru a intra în programul de autorizare iniţială ca operator în camera de comandă? Asta în condiţiile în care nu există nicio garanţie că vei ajunge operator şi nici nu merge cu jumătăţi de măsură: ori eşti foarte bun, ori te apuci de alte meserii. Câţi dintre noi ar continua să dea examene regulat după 10 ani de la terminarea facultăţii pentru a dovedi constant că fac bine ceea ce fac? „De regulă, operatorii din noile generaţii sunt nerăbdători să ajungă cât mai curând în camera de comandă, sunt avizi de informaţie şi ar vrea ca transferul de cunoştinţe de la cei mai experimentaţi către ei să se realizeze foarte rapid. Acest lucru poate fi uneori o barieră în procesul de pregătire, care necesită timp pentru acumularea cunoştinţelor şi formarea abilităţilor. Ca instructori, suntem pregătiţi să identificăm din timp şi să minimizăm  pe cât posibil astfel de bariere. Nu ne permitem luxul că acestea să afecteze procesul de pregătire,“ a arătat Gorgan.

    Mă întreb şi îl întreb dacă oamenii nu se blazează în procesul de pregătire, dacă elementul de noutate există, dacă rutina zilnică nu începe să formeze ea, în paralel, iluzia acoperirii neprevăzutului. Îmi răspunde categoric, zâmbind, ca şi cum nu există lucru la care să nu se fi gândit: „Programul de pregătire şi calificare al personalului centralei se bazează pe practici internaţionale în domeniu, pe standarde şi cerinţe stabilite în documentele AIEA, WANO, INPO etc. Noutăţile în domeniu sunt atent analizate şi implementate în programele de pregătire. În plus, există un program de experienţă de exploatare care ne ajută să învăţăm din experienţa noastră şi a altora din domeniu, pentru a ne îmbunătăţi performanţele şi cunoştinţele, pentru a preveni apariţia sau recurenţa unor evenimente. Evenimente importante sunt reproduse în scenariile pe simulator pentru a ne asigura că personalul din camera de comandă le poate recunoaşte şi preveni, sau le poate gestiona. Astfel, avem numeroase oportunităţi de a introduce lucruri noi în programele de pregătire ale operatorilor, făcând sesiunile de pregătire atractive, interactive şi eficiente“, adaugă Gorgan.

    Gândesc că sunt meserii prin excelenţă creative care nu fac acest lucru, în care sfârşeşti prin a fi blazat şi plafonat. E greu de acceptat că un domeniu atât de tehnic îşi învaţă şi îşi motivează oamenii să iasă din confortul dat de siguranţă cifrelor şi datelor prin introducerea de noi cifre şi date. Dar e o realitate. Confirmată de Ovidiu Boambă. Nu pare să ştie ce este blazarea, plafonarea. Bucureştean, a venit în practică la Cernavodă acum 21 de ani, cu gândul să plece, pentru că Cernavodă nu era Bucureşti. Râde la gândul de atunci şi spune: „Astăzi mă consider dobrogean“. Studentul de atunci, absorbit de mirajul unei tehnologii de vârf, este operatorul de cameră de comandă în prezent. Între timp, au trecut 21 de ani petrecuţi în centrala nucleară. Ce te ţine şi susţine atât timp? „Pasiunea, ambiţia şi munca“, răspunde Boambă scurt.

    Îl rog să îmi povestească cei 21 de ani. Vreau să înţeleg ce l-a făcut să renunţe la un loc cald în Bucureşti pentru şantierul care era pe atunci Cernavodă. „Primul meu contact cu centrala a fost în anul III de facultate, în timpul practicii din vacanţa de vară. Unitatea 1 era în plin proces de punere în funcţiune, un şantier cu mii de oameni. Pentru mine, ca student, a fost impresionant ce am văzut. A fost suficient ca să accept provocarea de a lucra la Cernavodă“, afirmă Boambă.

    Continuă să povestească pit-stop-ul între „mândria de a fi operator“ şi „nu a fost uşor“. Îmi rezumă sintetic: „M-am angajat la Cernavodă în 1995 ca operator de teren şi în 2003 am obţinut licenţa de operator autorizat camera de comandă. A fost un proces de pregătire complex, ce a presupus parcurgerea unor etape bine definite şi un efort susţinut. Am fost operator nuclear asistent pe toate zonele: exterior, clădirea turbinei, a serviciilor, clădirea reactorului, zona de control lucrări, camera de comandă secundară, asistent operator camera de comandă principală… Nu a rămas nicio zonă neacoperită… Au urmat alte examene de selectare în programele de licenţiere ce au culminat cu examenul final susţinut în faţa CNCAN. Nu este uşor, sunt multe etape de parcurs, nu există «scurtături» ca în alte domenii, nu devii peste noapte «operator», dar satisfacţiile pe care le ai atunci când vezi rezultatele muncii tale sunt imense“, arată Boambă.

    Mă întorc la trecut, la momentul care a declanşat într-un tânăr student dorinţa de a trece de la pantoful curat de Bucureşti la cizmele pline de noroi de Cernavodă. Mi-e greu să înţeleg momentul decisiv. Ca să ajungi să îţi doreşti o astfel de schimbare majoră, motivaţia trebuie să fie uriaşă. Centrala de azi de la Cernavodă nu are nimic în comun cu şantierul de atunci. „Dacă vrei să profesezi într-un domeniu de vârf, singura alegere e specializarea în centrale nuclearo-electrice“, spune Boambă. A acceptat provocarea unui şantier pentru provocarea zilnică a unui domeniu de vârf peste ani. Şi i-a ieşit. Aproape că îi simţi curiozitatea firească de la început, experienţa acumulată, momentele în care s-a bucurat de alegerea făcută, maturitatea profesională şi, inevitabil şi recurent, la fiecare explicaţie, mândria a ceea ce face: „Am participat la evenimente unice în viaţa unei centrale, montarea unor echipamente majore, testarea acestora, toate acestea din perspectiva unui tânăr angajat. Apoi a demarat proiectul Unităţii 2, unde am participat de la început la toate operaţiunile, de data asta ca operator autorizat de cameră de comandă. Experienţa memorabilă, care vine ca o împlinire a carierei începute la Unitatea 1 ca simplu operator de teren, este atingerea criticităţii reactorului Unităţii 2 pe data de 6 mai 2007 când am fost de tură, deci la «manşa» reactorului“. Boambă conchide: „Acum să ne imaginăm că suntem nu ingineri, ci doctori care efectuează o operaţie. Avem nişte reguli stricte de urmat, avem ştiinţă în spate, experienţă şi trebuie să ne îngrijim ca totul să urmeze o traiectorie exactă, fără a pune în pericol nici viaţa pacientului, nici pe a celorlalţi. Cam aşa este şi cu securitatea nucleară. Maturizarea începe de la primul pas făcut în instalaţie, când ştii că eşti responsabil pentru manevrele executate, pentru siguranţa ta şi a colegilor, şi culminează cu momentul în care ţi se înmânează de către directorul centralei «cheile» (adică licenţa de operator autorizat) unei maşinării de peste un miliard de euro şi simţi efectiv, odată cu încrederea ce ţi se acordă, şi imensa responsabilitate ce-ţi apasă pe umeri“.

    Îl întreb dintr-o suflare: eşti operator şi acasă? „Influenţa este atât de puternică încât nici nu realizezi că foloseşti în viaţa de zi cu zi experienţa de operare. Este nevoie de remarcile uimite ale celor din jur care-ţi atrag atenţia că la identificarea unei banale etichete tu foloseşti alfabetul fonetic, că la transmiterea unui mesaj impui comunicarea pe trei căi… Ca operator înveţi că lucrurile se fac ca la carte de la bun început şi aplici din obişnuinţă aceleaşi standarde şi în viaţa de zi cu zi. Îţi formezi un mod de rezolvare a problemelor cu beneficii evidente pentru viaţa personală… Am învăţat că lucrurile trebuie făcute ca la carte de la bun început şi că nu este loc pentru a doua zi, jumătăţi de măsură ori cârpeli“, explică Boambă.

    Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, arunc o privire către clădirea reactoarelor. Înăuntru, într-o tură sunt 16 operatori, dar şi alţii în pregătire. Din anii ’70 şi până în prezent s-au schimbat multe în industria nucleară românească: s-au format propriile generaţii de specialişti, iar astăzi oameni ca Ovidiu Boambă şi Dumitru Gorgan fac parte din echipe internaţionale de specialişti, care îi învaţă pe alţii. Am în minte imaginea camerei de comandă a unui reactor pe care vi-o puteţi imagina aşa: carlinga unui avion multiplicată de 19 ori şi condusă simultan de 19 piloţi concentraţi într-un singur operator de cameră de comandă!

  • Povestea miliardarului de 31 de ani care a dezvoltat cel mai mare retailer online din lume

    S-a născut în Paris în 1967, într-o familie de iranieni, şi s-a mutat în Maryland împreună cu familia când tatăl său, de profesie medic, şi-a început rezidenţiatul la Johns Hopkins Medical Center.

    Omidyar şi-a descoperit pasiunea pentru calculatoare în perioada liceului, când a devenit interesat de computere şi a început să lipsească de la orele de educaţie fizică pentru a se dedica pasiunii sale. În loc să îl pedepsească pentru absenţele sale, directorul liceului l-a angajat să scrie un program de computer care să printeze fişe pentru biblioteca şcolii; câştiga 6 dolari pe oră.

    După liceu, Omidyar s-a înscris la Universitatea Tufts, pe care a absolvit-o în 1988 specializându-se în informatică. Şi-a început cariera la Claris, o subsidiară a Apple Computer, care dezvolta software pentru Macintosh. În 1991, a fondat împreună cu trei prieteni Ink Development Corp., o firmă ce includea şi un segment de shopping şi a fost ulterior redenumită eShop Inc.

    Omidyar a lucrat ca inginer software pentru eShop până la sfârşitul lui 1994, când, săturându-se de start-up-uri, a început să lucreze ca inginer pe relaţii de dezvoltare pentru producătorul de software General Magic.

    La 28 de ani, a început să scrie cod de computer pentru o firmă care permitea listarea de obiecte de colecţie care să poată fi licitate în mod direct. A creat un prototip pe pagina sa personală, iar apoi a lansat un serviciu online numit Auction Web, care a devenit ulterior eBay.

    Primul obiect vândut pe site a fost un indicator cu laser stricat. Omidyar a fost fascinat că cineva ar putea să plătească pentru un dispozitiv stricat, dar cumpărătorul l-a asigurat că este conştient de acest lucru şi că are o colecţie de astfel de obiecte. Surprizele au continuat să apară, iar businessul a explodat pe măsură ce utilizatorii au început să înregistreze obiecte de o varietate inimaginabilă.

    Site-ul era monetizat printr-un comision cuprins între 1,25 şi 5% de la vânzător, iar cu profitul obţinut astfel, Omidyar a finanţat extinderea. Veniturile lui au ajuns treptat să depăşească salariul pe care îl avea la General Magic, astfel că, la nouă luni de la începerea acestei activităţi, a decis să îşi dedice toată atenţia noii sale afaceri. În prima lună din 1997, site-ul său găzduia deja două milioane de licitaţii, iar până la mijlocul anului intermedia 800.000 de licitaţii în fiecare zi.

    Ca urmare a dezvoltării, în acelaşi an a schimbat numele companiei în eBay şi a început să o promoveze. Numele atât de cunoscut astăzi a fost rezultatul unei inspiraţii de moment a antreprenorului. În 1996, în afacere i s-a alăturat Jeffrey Skoll, inginerul canadian care a devenit primul angajat al eBay. În martie 1998, Meg Whitman a fost numită preşedinte şi CEO şi a condus firma vreme de zece ani. În septembrie 1998, eBay a fost listată la bursă, făcându-i atât pe Omidyar, cât şi pe Skoll miliardari.

    În 2008, cele 170 de milioane de acţiuni ale lui Omidyar valorau 4,45 miliarde de dolari. De la fondarea companiei în 1995 până la sfârşitul lui 1999, pe eBay au fost vândute mărfuri în valoare de două miliarde de dolari. Câteva dintre cele mai ciudate (şi nu neapărat legale) produse includ un Volkswagen Beetle din 1999, o navetă spaţială rusească şi un rinichi uman. În primăvara acestui an, baza de date a clienţilor eBay a fost spartă de către armata siriană, ei înlocuind primele pagini ale site-urilor cu propriul lor logo.

    Preţul acţiunilor a scăzut drastic ca urmare a atacului.
    Omidyar este de asemenea investitor în staţiunea de lux Montgage Resort and Spa din Laguna Beach, California, iar în 2010 a lansat un site de ştiri de investigaţii, Honolulu Civil Beat, numit cel mai bun site de ştiri din Hawaii timp de trei ani consecutiv. Anul trecut, Honolulu Civil Beat a început un parteneriat cu publicaţia americană Huffington Post lansând cel mai recent site regional al publicaţiei, HuffPost Hawaii. Anul trecut, Omidyar a anunţat lansarea First Look Media, o organizaţie media care a lansat în 2014 publicaţia The Intercept.

  • Peste 25.000 de pasionaţi ai sportului electronic au fost prezenţi la DreamHack Masters Bucharest

    Timp de trei zile, între 31 octombrie şi 2 noiembrie, Sala Polivalentă din Bucureşti a fost punctul de atracţie al gaming-ului mondial. Cei mai buni jucători profesionişti din ţară şi din străinătate s-au înfruntat pentru trofee prestigioase şi premii în valoare totală de 120.000 de dolari. Evenimentul a fost urmărit online de 2,2 milioane de oameni.

    Finalele Romanian eSport Championship (ediţia a 4-a) s-au desfăşurat la DreamHack Masters Bucharest. România şi-a aflat campionii la disciplinele: Counter-Strike: Global Offensive – echipa neXtPlease!, Dota 2 – echipa Cede Nullis Romania, League of Legends – echipa Ics Zece şi la Hearthstone – MooDy.

    România se numără printre cele doar câteva ţări din lume care vor fi reprezentate la toate disciplinele Campionatului Mondial.

    Peste 1.000 de liceeni din 150 de colegii şi licee din toată ţara s-au înscris la Cupa Liceelor la League of Legends. Arad, Bacău, Baia Mare, Bistriţa, Braşov, Brăila, Bucureşti, Buzău, Constanţa, Focşani, Giurgiu, Gura Humorului, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Suceava, Târgu Neamţ, Târgovişte, Târgu-Mureş şi Timişoara sunt doar câteva dintre cele 44 de oraşe cu echipe înscrise în competiţie.

    Printre activităţile cu priză la pubic s-au mai numărat concursurile 1 vs. 1, atât pentru PC, cât şi pentru console, show-urile de cosplay, Stream Area – unde au fost prezenţi cei mai îndrăgiţi YouTuberi români, zona de Bring Your Own Computer şi nenumăratele concursuri organizate de partenerii DreamHack Masters Bucharest.

    Desfăşurat anual în 2012 şi 2013 şi bianual în 2014, datorită interesului crescut al publicului, DreamHack Bucharest a stabilit deja două evenimente plănuite pentru anul 2015: DreamHack Bucharest, între 24 şi 26 aprilie, la Sala Polivalentă din Capitală şi DreamHack Masters Cluj-Napoca, între 23 şi 25 octombrie, în proaspăt inaugurata Sală Polivalentă din Cluj.

  • Românul de 35 de ani care a dezvoltat BMW Seria 1, maşina cu vânzări anuale de 5 miliarde de euro

    Thomas Ebner lucrează de aproape un deceniu pentru BMW şi are biroul la sediul central din München.  Vorbeşte limba română cursiv şi spune că revine în ţară de cel puţin trei-patru ori pe an. „Este vorba de familie, de prieteni, de legături care s-au păstrat. Contactul cu România nu s-a rupt.” Thomas Ebner s-a născut la Timişoara în 1978 şi a plecat din ţară împreună cu familia în 1994, cu puţin înainte de a termina liceul. A terminat şcoala în Germania, iar ulterior s-a angajat la unul dintre cei mai cunoscuţi constructori auto germani, BMW. Acum are dublă cetăţenie, română şi germană.

    „Am plecat cu un an şi jumătate înainte să termin liceul în România, iar studiile le-am terminat în Germania. După liceu am urmat Facultatea de Economie şi Tehnologie din Reutlingen, în apropiere de Stuttgart”, povesteşte Thomas Ebner. În cadrul BMW AG, la München, timi-şoreanul a început să lucreze permanent în 2003, la aproape zece ani de când a ajuns în Germania. De ce a ales BMW? „Am ales BMW dintre ceilalţi constructori auto deoarece este cu adevărat o companie care este fan al automobilelor, este mai multă pasiune aici decât la alţii şi asta m-a atras încă de la primul contact cu firma. Toţi colegii cu care am lucrat încă la început, chiar şi cei de la logistică, erau pasionaţi de produsul final şi de performanţele acestuia”, povesteşte Thomas Ebner. Ascensiunea sa în companie a venit pas cu pas, iar din 2008 a preluat o poziţie de management cu responsabilitate foarte mare – funcţia de product manager pentru Seria 1. Managerul de origine română este acum product manager pentru Seria 2 în cadrul BMW AG şi a preluat dezvoltarea noului model, Seria 2, de anul trecut. Constructorul german a decis lărgirea gamei de modele, iar trecerea de la Seria 1 Coupé la o nouă generaţie s-a realizat prin lansarea noii Serii 2.

    „Atunci când am început să lucrăm la o nouă generaţie a Seriei 1 Coupé nici nu ne-am gândit că se va schimba numele şi din Seria 1 Coupé va deveni Seria 2. Pe parcursul dezvoltării am observat (alături de o echipă bine motivată) şi am vrut să arătăm că putem construi o maşină sport compactă şi dinamică. Plecând de la această idee toată echipa a fost motivată nu doar să îndeplinească cererile, ci şi să le depăşească”, explică Ebner.

    Seria 1, proiect coordonat de Thomas Ebner, a înregistrat anul trecut vânzări de aproape 214.000 de maşini, fiind al treilea cel mai bine vândut model al gamei BMW după Seria 3 şi Seria 5, iar acum Seria 2 vine să completeze aceste vânzări. „La început ne-am propus să lansăm a doua generaţie şi să îmbunătăţim produsul din punct de vedere economic, pentru a reduce consumul de combustibil, să-l facem mai matur şi puţin mai mare. Plecând de aici, produsul a crescut şi din punct de vedere sportiv şi totul a fost îmbunătăţit, de la design la modul cum se conduce şi se simte maşina. Pe parcursul dezvoltării ne-am depăşit în tot ce ne-am propus. Faptul că se numeşte Seria 2 nu a fost o provocare mai mare în sine, deoarece noi am pornit de la aceeaşi idee. De la început s-a evidenţiat ca un model separat deoarece vine cu un design diferit”, a spus Thomas Ebner.

    Urmând cursurile unei facultăţi tehnice, aproape de sediile centrale ale Porsche şi Mercedes-Benz din Stuttgart, a avut încă din primii ani primele contacte cu industria auto. În timpul studiilor a lucrat inclusiv la câţiva furnizori, dar şi la Porsche. În 2001, a plecat în Statele Unite, unde a fost implicat într-un proiect logistic, tot în legătură cu BMW. A stat în Statele Unite aproape opt luni şi a lucrat pe partea de logistică de piese şi after-sales.

  • Unde merg miliardarii să îşi ia diplome?

    Studiul, realizat de o bancă din Elveţia şi un grup de cercetare din Singapore, analizează un număr de peste 2.000 de miliardari din întreaga lume.

    Concluzia este că imaginea miliardarilor autodidacţi şi care nu au nevoie de studii este una complet falsă. Chiar dacă generaţia nouă, în frunte cu Mark Zuckerberg, prezintă multe exemple de miliardari care au renunţat la studii pentru a-şi urma pasiunea, ea nu reflectă imaginea de ansamblu.

    Mai mult de 40% din miliardarii europeni trăiesc în doar 10 oraşe, cei mai mulţi fiind stabiliţi la Londra şi Moscova. La nivel global, oraşul cu cei mai mulţi miliardari este New York.

    Iată topul universităţilor care au produs cei mai mulţi miliardari:

    1. University of Pennsylvania

    2. Harvard University

    3. Yale University

    4. University of Southern California

    5. Princeton University

    6. Cornell University

    7. Stanford University

    8. University of California, Berkeley

    9. University of Mumbai

    10. London School of Economics

    11. Lomonosov Moscow State University

    12. University of Texas

    13. Dartmouth College

    14. University of Michigan

    15. New York University

    16. Duke University

    17. Columbia University

    18. Brown University

    19. Massachusetts Institute of Technology

    20. ETH Zurich

  • Motivul incredibil pentru care a fost concediată: a făcut o clientă să plece din magazin plângând

    Natasha Henson lucrează la atelierul de tatuaje al soţului său, fiind pasionată de acestea. Ea are peste 50 de tatuaje pe corp, dar spune că nimeni nu ar trebui să o judece pentru acest lucru.

    Aflându-se într-un magazin Marks&Spencer, Henson s-a plâns unei casiere că un client i se adresa urât, dar reacţia angajatei a lăsat-o fără cuvinte. Aceasta i-a spus că replicile clientului i se par normale, având în vedere modul în care ea s-a automutilat şi în care şi-a distrus trupul. Casiera a continuat să o jignească, spunându-i că nu este normal să aibă atât de multe tatuaje, scrie Daily Mail.

    Henson a plecat plângând din magazin şi a cerut să discute cu un manager din cadrul companiei. Acesta a asigurat-o că va analiza incidentul şi va lua măsurile de rigoare.

    La scurt timp, casiera a demisionat pentru a nu fi nevoită să se prezinte în faţa comisiei disciplinare, iar reprezentanţii Marks & Spencer au comunicat că astfel de incidente nu vor fi tolerate, politica firmei fiind orientată spre client.

  • Numismatica, dragostea de bani

    Întemeietorul şcolii româneşti de numismatică, matematicianul Constantin Moisil: spunea că ,,monedele au fost în toate timpurile în primul rând instrumente comerciale, mijloace de schimb care au determinat şi favorizat propăşirea economică a popoarelor. Deci ele trebuie studiate şi din punct de vedere al valorii lor intrinsece, al circulaţiei, al rolului ce au avut în dezvoltarea economică a omenirii.

    Numismatica nu cuprinde numai ştiinţa monedelor, adică studiul tipurilor inscripţiilor, a stemelor de pe monede sau al măiestriei artistice în care sunt lucrate ci şi istoria monetară care studiază monedele ca factori economici, ca bani…”

    Primii colecţionari de bani apar în scrierile istoricilor grec Pliniu cel Tânăr şi roman Plutarh. Aceştia nu precizează dacă era vorba de colecţii publice sau private, dar spun că numismaţii antici au fost atraşi de frumuseţea şi valoarea monedelor.

    În secolele XIII – XV, monede antice erau incluse în colecţiile familiei Medici – o listă publicată în 1465 menţiona 100 de monede de aur şi peste 500 de argint. Papa Bonifaciu VIII (1294 – 1303) şi poetul italian Petrarca au deţinut coleţii numismatice.

    În secolul XVII, regina Christina a Suediei, care a abdicat în 1654, avea o colecţie de 15.000 de monede. O parte le-a luat cu ea în exil.

    Mayer Amschel Rothschild (1745 – 1812) nu este numai fondatorul casei Rothschild, instituţie care la un moment dat fixa preţul aurului în lume, ci şi un numismat pasionat. Colecţia sa i-a permis să stabilească relaţii apropiate cu parteneri de afaceri.

    În mod curios, în perioada regimului nazist nu au fost emise monede cu imaginea lui Adolf Hitler, acesta hotărând ca astfel de monede să apară pe piaţă la sfârştul războiului. Astfel încât colecţiile din acea perioadă nu au imaginea fostului fuhrer, dar nu sunt complete fără o curiozitate numismatică: monede germane cu Steaua lui David imprimată. Monedele în cauză au fost emise pentru evreii din ghettoul din Lodz.

    Un colecţionar român contemporan apreciază că preţul unei colecţii complete de bancnote româneşti, cu toate datele şi toate specimenele, ar valora în jur de 100.000 de euro, dar nu recomandă, în acelaşi timp, transformarea pasiunii în afacere.

  • Hostelul, un business care aduce o marjă de profit impresionantă

    Hostelurile, forma de cazare economică pentru care optează în special tinerii ce îşi organizează singuri călătoriile şi pe care nu îi deranjează să împartă camera cu alte persoane, aduc proprietarilor ce au pariat pe această nişă de piaţă marje de profit de 20%-30%. Cei care au dezvoltat afaceri cu hosteluri sunt tineri, pasionaţi de călătorii şi mai ales au experimentat această formă de cazare în timpul deplasărilor în alte destinaţii.

    „Prima aventură în turism a început în 2006, când am fondat hostelul Dor de Bucovina din Câmpulung Moldovenesc, într-o zonă istorică de turism cultural-religios. Am transformat în hostel casa părinţilor mei“, a spus Tudor Maxim, 32 de ani, absolvent al Facultăţii de Drept, proprietarul lanţului de hosteluri Pura Vida. Particularitatea hostelurilor este aceea că au dormitoare cu mai multe paturi etajate, bucătărie şi baie la comun.

    Înainte de a demara afacerea cu hosteluri, tânărul antreprenor experimentase cazarea în peste 100 de hosteluri de pe toate continentele, având în vedere pasiunea sa pentru călătorii. Patru luni pe an, antreprenorul călătoreşte prin lume alături de soţia lui.

    „Călătoresc foarte mult şi am stat de multe ori în hosteluri, încă din 2002. Mi-a plăcut foarte mult spiritul tânăr şi dinamic al hostelurilor, facilităţile sale (spaţiile comune, bucătăria unde poţi găti) şi călătorii din toate colţurile lumii cu care te poţi împrieteni. De aici a pornit şi motivaţia de-a deschide hosteluri, am vrut să avem experienţele din străinătate şi în ţară“, povesteşte Tudor Maxim.

    În prezent reţeaua pe care o deţine şi o conduce, Pura Vida, include cinci hosteluri. Două sunt în Bucureşti, respectiv Little Bucharest Old Town Hostel şi Peaches Hostel, alte două sunt amplasate la mare, în Vama Veche (Pura Vida Beach Hostel şi Pura Vida Breeze Hostel), iar unul în Câmpulung Moldovenesc, Dor de Bucovina.

    Din lanţ mai făcea parte un hostel din zona Floreasca, pe care antreprenorul l-a închis însă în februarie. Tariful pentru un loc într-o cameră cu şase paturi este de 52 de lei pe noapte, în timp ce pentru un pat într-o cameră cu 12 paturi este de 37 de lei pe noapte, potrivit preţurilor afişate pe site-ul booking.com pentru hostelul Little Bucharest Old Town Hostel.

    Lanţul Pura Vida are o capacitate totală de 250 de paturi în acest moment. În ultimii doi ani antreprenorul a început o dezvoltare mai accelerată, în momentul în care s-a retras din managementul Elevate, agenţia de publicitate pe care a fondat-o în 2005. „Investiţia în cele patru hosteluri ce funcţionează în clădiri închiriate s-a ridicat la 100.000 de euro. Banii au provenit dintr-un credit de nevoi personale şi apoi dintr-o linie de finanţare. Eu mă ocup de strategie, marketing, dezvoltare, iar soţia mea (de profesie arhitect) de amenajare şi finanţe“, a spus el. În prezent, Tudor Maxim negociază închirierea unei alte clădiri pentru transformarea în hostel.

    „Cel mai mare cost pe care îl avem, de aproape 50% din cheltuielile totale, este cel cu chiria. În funcţie de zonă şi de numărul de camere, chiria variază între 1.000 şi 5.000 de euro pe lună. Noi închiriem pe cinci ani sau mai mult o clădire. Le explicăm proprietarilor ce vrem să facem cu respectiva clădire. Hostelul este încă un concept necunoscut pe piaţă, de aceea este greu să îi convingem pe proprietari să ne închirieze“, a spus el.

    Cel mai important canal în care sunt promovate hostelurile este cel online. Sistemele de rezervări sunt cele de pe care vin cei mai mulţi clienţi. „Deşi există sute de site-uri de rezervări, totul se rezumă la un singur site: booking.com, de pe care vin 60% din clienţii noştri, exclusiv străini. Vin americani, englezi, italieni şi am avut chiar şi turişti din Coreea de Sud, Japonia sau Malaezia. Sunt călători independenţi. Este important să ai recomandări bune pentru că cei care se cazează în hosteluri nu îşi iau informaţiile din media, ci din recomandările altora“, a spus el. Bucureştiul a atras anul trecut 730.000 de turişti străini care au înnoptat măcar o noapte în capitală, potrivit datelor de la Institutul Naţional de Statistică. Dintre aceştia, 2.800 s-au cazat în hosteluri.

    Clienţii hostelurilor sunt de cele mai multe ori călători tineri independenţi ce explorează lumea cu un buget redus pentru cazare. Clienţii aleg un hostel pentru zonă, atmosferă, curăţenie şi echipă. „Cu cât performezi mai bine şi cu cât ai review-uri mai bune, te vei bucura de mai mulţi oaspeţi.“ Tânărul antreprenor menţionează că este foarte important ca cel care vrea să dezvolte un business în acest domeniu să fi avut experienţa cazărilor în hostel: „Consider în primul rând că proprietarul de hostel trebuie să fie călător şi să îi placă să stea într-un hostel. Această pasiune trebuie să fie însoţită de o foarte bună organizare şi de o aplecare către comunicare, atât la nivel de clienţi, cât şi la nivel de publicitate“.

  • Doi tineri au pornit o afacere unică în Bucureşti în subsolul casei. Clienţii stau acolo ore în şir

    Cătălina Şuteu şi Andrei Stanciu, doi tineri de 29 de ani pasionaţi de jocuri, au aflat de conceptul Escape the Room în timpul unei vacanţe la Londra.

    „Nu am reuşit atunci să mergem, dar ideea ne-a rămas în minte“, începe Cătălina Şuteu povestirea. „Anul acesta am tot citit despre joc, aşa că i-am propus lui Andrei să încercăm şi noi ceva de genul ăsta, fără să ştim propriu-zis cu ce se mănâncă. Am cochetat o perioadă cu ideea, iar prin luna iunie am început să căutăm mai multe informaţii. Aşa am şi aflat că s-au deschis câteva şi în România, în Bucureşti şi la Cluj.“

    Înainte să pornească propriul lor business, Trapped, cei doi au mers în locaţiile deschise deja în Capitală. „I-am vizitat pe cei din Bucureşti, ni s-a părut şi mai interesant conceptul şi am decis să punem ideea în aplicare. Am deschis o primă cameră la noi acasă, în subsol, şi am chemat mai mulţi prieteni să o testeze. Le-a plăcut foarte mult, au venit şi ei cu diverse sugestii şi comentarii, aşa că în luna iulie ne-am apucat serios de treabă. Am terminat scenariul şi pentru o a doua cameră, iar în paralel am căutat spaţiul potrivit“, povestesc cei doi.

    „În luna august ne-am ocupat de amenajarea camerelor, am vrut să facem o treabă profesionistă de la început, fără jumătăţi de măsură. Ne-au vizitat, la rândul lor, cei care mai au astfel de spaţii în Bucureşti; ne recomandăm reciproc, pentru că nu este o piaţă pe care să existe concurenţă, este o afacere în care clientul, după ce intră, devine oarecum dependent. Odată ce termină camerele disponibile într-o casă, caută automat alte locaţii.“

    Investiţia a venit din fonduri proprii, dar businessul este, şi în cazul Trapped, unul profitabil. „Investiţia a fost de aproximativ 14.000 de euro. Foarte multe lucruri le-am făcut noi, dar în alte condiţii investiţia ar fi fost mai mare. Ne-am gândit şi la posibilitatea de a lua o franciză, dar din dorinţa de a face totul de la zero am ales să mergem pe drumul nostru de la început“, spune Andrei Stanciu. „Am deschis de o lună şi câteva zile, şi chiar din a doua săptămână am avut destul de multă lume. Au jucat mai mult de 300 de persoane de când am deschis camerele. Ne gândeam că vom ajunge cu încasările la nivelul cheltuielilor după două-trei luni, dar am reuşit asta din prima lună.“

    Cât despre promovare, tinerii antreprenori investesc în primul rând în social media. Un episod neaşteptat i-a ajutat să câştige notorietate: „S-a întâmplat ca o vedetă să vină aici de ziua ei şi a scris despre acest loc pe blog, şi asta a contat destul de mult“.

    Importantă, spun cei doi, este prezenţa sutelor de aplicaţii de mobil de la care a pornit, practic, acest tip de business. „În general, lumea vine gândindu-se la jocurile de pe telefon sau la cele de pe calculator. Cei mai mulţi sunt sceptici atunci când ajung la noi, dar toţi pleacă zâmbind. Avem un feedback mult mai bun decât ne-am fi aşteptat înainte să începem.“

    Escape the room este un joc în care într-o perioadă limitată de timp căutând indicii ascunse, descoperind camera şi secretele din ea, folosind inteligenţa, ingeniozitatea şi imaginaţia trebuie să scapi din cameră.