Am vrut să scriu despre somnambulii de mai sus săptămâna trecută, dar n-a fost să fie, nu se lega de restul. Astăzi mi se pare că da; mai mult, regăsesc somnambulii de care vorbeşte The Economist nu numai în Europa, ci şi pe alte meleaguri.
Am simpatizat Turcia dintotdeauna; m-am simţit bine pe străzile Istanbulului, mi-au plăcut oamenii, pitorescul, deschiderea, spiritul antreprenorial de care dau dovadă chiar şi copiii; una dintre cele mai puternice imagini din memoria mea este o uliţă a argintarilor pe care am vizitat-o într-o seară, plină de reflexe şi jocuri de lumini izvorând din miile, zecile de mii de obiecte şi podoabe înşirate pe tarabele de lemn.
De când au început manifestaţiile am încercat să îmi dau seama ce se întâmplă de fapt acolo, dincolo de motivaţiile primare – copacii tăiaţi sau măsurile guvernului Erdogan. Am mai admirat şi programul economic al premierului turc, program care a ferit ţara sa de criză, a adus creşteri remarcabile de PIB şi a construit o naţie prosperă într-o lume marcată profund de criză.
Mai apoi în imagine au apărut puncte negre. Nu m-am împăcat, de exemplu, cu un amănunt din procesul celor 330 de ofiţeri condamnaţi pentru tentativă de lovitură de stat. Documentele care demascau activităţile celor 300 proveneau de pe un CD aparent scris în 2003 – cel puţin aşa indicau datele imprimate pe disc. Dar experţii care au consultat documentele au descoperit elemente care conduceau către Office 2007 – fonturi noi şi alte detalii tehnice.
Au fost, în instanţă, discuţii întregi şi sumedenie de argumente pro şi contra, ale experţilor, despre autenticitatea documentelor şi data la care acestea au fost scrise, argumente de care nimeni nu a ţinut cont. Nu vreau să mă pronunţ, dar semnul de întrebare s-a păstrat.
Acum, protestatarii. Un bun cunoscător al politicii externe mi-a spus că este vorba de clasa mijlocie din Turcia, care pur şi simplu nu vrea să piardă ce a câştigat în decenii de muncă susţinută – occidentalizare, un grad de libertate greu de regăsit în zonă, bunăstare. În paranteză fie spus, iată o mutaţie interesantă: 35 de milioane de oameni din Europa se dovedesc ameninţate de sărăcie, conform estimărilor unor economişti de la Banca Mondială; în schimb, în jur de 50 de milioane de cetăţeni, cu precădere din Turcia şi spaţiul ex-sovietic, au înregistrat o creştere a veniturilor suficient de mare care i-a plasat în zona clasei de mijloc.
Aşadar, clasa de mijloc.
Clasa care a ieşit cea mai şifonată din criza economică şi care a pierdut cel mai mult, care a plătit cel mai mult, ignorată de politicienii somnambuli europeni şi creditată drept „grupuri marginale” şi „câţiva extremişti” de către Recep Tayyip Erdogan. Noua luptă de clasă are loc acum între etajele societăţii – politicieni, marii capitalişti, clasă de mijloc – înconjuraţi de mulţimea care dă „like„ în funcţie de interese, simpatii şi convingeri. Un joc interesant, care pune bazele societăţii post-capitaliste.
M-am gândit că „American Gothic” de Grant Wood este o imagine potrivită. Are câte ceva din puterea clasei mijlocii, dar şi din fundamentalismul unora şi din nevoia de schimbare a altora.
