De la începutul anilor ’90, un prim val de investiţii străine în producţia industrială a avut drept ţintă judeţele din vestul ţării, apropiate de graniţă si deci uşor accesibile logistic: Timiş, Arad, Bihor. Pornind de aici, în anii ce au urmat, în partea de vest a ţării au ajuns să se dezvolte platforme industriale puternice, provenind în mare măsură din investiţii ale companiilor internaţionale sau multinaţionale, pe fondul proximităţii faţă de piaţa Europei Centrale şi de Est şi a Europei Occidentale.
Proximitatea a fost completată de forţa de muncă bine pregătită, de noile tronsoane de autostradă inaugurate şi de promisiunea că în 2016 se va putea circula pe A1 de la Sibiu la Nădlac. Toate acestea au făcut ca Transilvania să crească economic, în timp ce Muntenia, Oltenia şi Moldova încă trebuie să se mulţumească cu o infrastructură mult sub standardele europene, dar şi cu investitori ce plătesc salariul minim pe economie pentru a compensa costurile.
„Pe măsura maturizării economiei şi implicit a dezvoltării infrastructurii de transport, concomitent cu deschiderea din punct de vedere politic a unor regiuni închise în anii ’90 investitorilor străini, aşa cum a fost Clujul, producătorii industriali au început să se stabilească şi în judeţele din centrul şi sudul Transilvaniei“, explică Horaţiu Cocheci, senior manager şi liderul echipei de consultanţă în resurse umane în cadrul PwC România.
După 1999 şi privatizarea uzinei Dacia de la Mioveni (unde în prezent Renault derulează afaceri de 4,4 miliarde de euro), zona a devenit un magnet pentru producătorii de componente. La 150 km sud-est, la Craiova, Ford produce modelul B-Max, dar cu un impact regional mult mai mic comparativ cu Dacia.
„În ultimii 10 ani, din punctul de vedere al angajatului în căutare de salariu mai bun, situaţia s-a complicat suplimentar, diferenţele salariale ajungând să nu mai fie date de o anumită locaţie geografică, ci de tipul producţiei derulate. În momentul actual, constatăm că judeţele care au reuşit să atragă producţie industrială avansată şi centre de cercetare in inginerie sunt cele care raportează un nivel salarial mediu mai ridicat faţă de cele care s-au menţinut la producţia la bandă“, continuă Horaţiu Cocheci.
Potrivit datelor studiului PwC de salarizare şi beneficii PayWell, Clujul se distinge printre celelalte judeţe din Transilvania având un salariu mediu în sectorul producţiei industriale chiar mai ridicat decât cel din Bucureşti, cu 10% mai ridicat decât cele din judeţele limitrofe (de exemplu Bihor), cât şi cu aproape 40% mai mare decât cele din Arad şi Timiş.
„O altă tendinţă remarcată la producătorii industriali este ca, în cadrul aceleaşi locaţii geografice, să existe diferenţe sensibile între companiile furnizoare de produse componente şi cele care pun la dispoziţia consumatorului produsul final. Astfel, chiar dacă este vorba de acelaşi tip de munca „la bandă“, angajaţii aflaţi la capătul lanţului de producţie vor fi în măsură să ceară, dar şi să primească un salariu mediu mai ridicat în comparaţie cu concitadinii implicaţi in producţia de componente“, a subliniat specialistul PwC România.
Acesta este contextul prin care România a atras investiţia de 300 de milioane de euro de la Sebeş, unde Daimler produce prin divizia sa Star Transmission cutii de viteze de ultimă generaţie pentru cele mai scumpe limuzine Mercedes-Benz. Dar tot România a ratat în 2008 o investiţie a companiei germane într-o uzină auto, câştigată de Ungaria. În timp ce o uzină de cutii de viteze poate atrage o producţie în valoare de circa 1-2 miliarde de euro, una de maşini poate urca spre 4-5 miliarde de euro.
Potrivit expertului de la PwC, angajaţii consideră că pot surmonta diferenţele salariale prin mobilitate crescută, atât geografic, cât şi ca (re)specializare. Angajatorii însă consideră că îmbunătăţirea infrastructurii de transport (cum ar fi o autostradă care să traverseze Carpaţii), îmbunătăţirea climatului de afaceri general inclusiv prin reducerea birocraţiei, încurajarea investiţiilor în zone considerate defavorizate economic, dar şi simplificarea procesului de plată a taxelor sau reducerea costurilor fiscale cu forţa de muncă prin reducerea contribuţiilor sociale ar permite mutarea costurilor companiei în plata unor angajaţi mai calificaţi şi implicit mai performanţi, capabili de a derula proiecte de cercetare şi dezvoltare.
