BusinessMagazin

Tag: miliarde

  • Un videoclip a reuşit să dea peste cap platforma Youtube

    Nu pare un lucru ieşit din comun, însă acesta este numărul maxim ce poate fi afişat pe o pagină de Youtube, aceasta fiind codată pe un sistem de 32 de biţi. Psy, autorul videoclipului, a reuşit astfel să dea peste cap platforma de rulare a conţinutului media, obligându-i pe cei de la Google să reprogrameze sistemul de afişare pe un sistem de 64 de biţi, scriu cei de la Business Insider.

    Cei de la Google nu au bănuit că un videoclip ar putea ajunge la peste 2 miliarde de afişări, acest lucru fiind justificat şi de numărul de afişări atins de celelalte filme ce se regăsesc în topul celor mai populare.

    Estimările arată că la sfârşitul anului trecut 3 miliarde de oameni, sau 40% din populaţia lumii, erau conectaţi la internet. Gangnam Style a adunat aproape acelaşi număr de vizualizări, făcându-l cel mai popular videoclip din istorie.

    Luând în calcul succesul platformei Youtube, este de aşteptat ca tot mai multe materiale video să depăşească un miliard de afişări. Clipul lui Psy va rămâne însă primul care a reuşit să “doboare” site-ul celor de la Google.

  • Deficitul de cont curent ajunge la un minim record al 
ultimilor 25 de ani

    Deficitul de cont curent a coborât anul trecut sub 1% din PIB, nivel minim istoric pentru perioada post-decembristă. Pentru 2015 unii analişti anticipează revenirea deficitului extern peste 1% din PIB, odată cu ascensiunea cererii interne şi creşterea investiţiilor productive.

    Tendinţa în ultimii ani a fost de corecţie puternică a deficitului de cont curent. Nivelul redus al deficitului extern reflectă îmbunătăţirea exporturilor de bunuri şi servicii, dar şi declinul consumului şi nivelul redus al investiţiilor.
    Înainte de criză România înregistra deficite de cont curent record de peste 10% din PIB. Până în 2008 deficitul de cont curent mare a fost una dintre cele mai importante vulnerabilităţi ale României – penalizată de pieţele externe şi de agenţiile de rating. Dacă în 2008 – anul cu cea mai mare creştere economică, de 8,5% – România avea un deficit de cont curent de aproape 12% din PIB, în 2012 deficitul de cont curent a scăzut sub 4% din PIB, pentru prima oară în ultimii 10 ani.

    În perioada 2009-2012 România a înregistrat, în medie, un deficit de cont curent de 4,3% din PIB, pentru ca anul trecut să coboare sub 1% din PIB. Contul curent evidenţiază relaţia economiei României cu exteriorul, incluzând intrările şi ieşirile de bunuri şi servicii, de venituri şi transferurile curente (banii trimişi de românii care lucrează în străinătate şi fondurile euro-pene).

    Deficitul de 696 de milioane de euro din 2014 a fost în scădere cu 40,5% comparativ cu nivelul de 1,17 miliarde de euro înregistrat în 2013. Evoluţia a fost influenţată în principal de majorarea excedentului înregistrat de balanţa serviciilor (cu 1,17 miliarde de euro) şi reducerea deficitului balanţei veniturilor primare (cu 242 milioane de euro). Componenta bunuri şi servicii a trecut de la un deficit de 743 milioane de euro în 2013 la un excedent de 352 milioane de euro în 2014. Deficitul compo-nentei venituri primare s-a diminuat cu 7,8% an/an, la 2,9 miliarde de euro.

    Unii analişti au spus că ajustarea deficitului de cont curent a fost determinată în ultimii ani mai degrabă de factori conjunc-turali decât de o reechilibrare fundamentală a economiei.

    Înainte de criză, consumul a crescut accelerat, cu impact asupra importurilor şi, implicit, asupra deficitului de cont curent. Iar finanţarea dezechilibrelor externe a fost asigurată până în 2008 în principal de investiţiile străine directe şi liniile de credit din sistemul bancar. Însă în anii de criză au scăzut puternic aceste surse de finanţare. Redresarea economiei a fost susţinută în ultimii ani de accelerarea exporturilor, în timp ce importurile au rămas constrânse de dinamica salariilor şi cere-rea internă redusă.

    Aspectul pozitiv legat de ajustarea deficitului extern este dat de finanţarea mai uşoară, reflectând diminuarea dependenţei de fluxurile externe de capital. Contul curent a fost pe deficit în ultimii 15 ani, iar investiţiile străine directe au reuşit să finanţeze integral acest deficit doar în trei ani, respectiv în 2004, 2013 şi 2014. După ce în 2010-2012 investiţiile străine directe au reuşit să acopere mai puţin de jumătate din deficitul de cont curent, în 2013 şi 2014 nivelul ISD a fost dublu, respectiv triplu faţă de soldul contului curent.

    Anul trecut România nu a fost foarte atractivă pentru nerezidenţi, investiţiile străine directe (ISD) înregistrând un declin de aproape 11% la 2,4 miliarde de euro. Cele mai multe investiţii străine, de 531 milioane de euro, au fost atrase în noiembrie, iar în decembrie au intrat doar 304 milioane de euro. La polul opus, cele mai reduse niveluri ale investiţiilor au fost în lunile februarie – 36 milioane de euro – şi octombrie – 80 milioane de euro. Volumul ISD-urilor reflectă atât atractivitatea mediului de afaceri autohton, cât şi percepţia investitorilor străini, evoluţia economiei fiind unul dintre indicatorii analizaţi. Participaţiile la capital (inclusiv pierderea netă estimată) au fost anul trecut de aproape 2,6 miliarde de euro, iar creditele intragrup au avut o valoare negativă de 155 milioane de euro (net), potrivit datelor BNR. În 2013, investiţiile străine directe au crescut cu 26,8% comparativ cu anul anterior, la 2,7 miliarde de euro, atingând vârful ultimilor patru ani, după ce în 2012 s-a înregistrat prima creştere de la începutul crizei.

    Industria a fost campioana atragerii de investiţii străine, dacă analizăm structura acestora în ultimii ani din punctul de ve-dere al orientării pe ramuri economice. Dacă ne uităm la naţionalitatea investitorilor, olandezii, austriecii şi germanii au adus în anii de criză în România aproximativ jumătate din investiţiile străine directe, menţinându-se în fiecare an pe podium, potrivit datelor BNR.

  • Miliardarul care anunţă o bulă tehnologică mai rea decât dotcom: “La zece minute după ce au investit, investiţia lor nu mai valorează nimic”

    Mark Cuban, om de afaceri, investitor în media şi sport, cu o avere de 3 miliarde de dolari, este ferm convins că în curând o bulă tehnologică se va sparge, iar efectele vor fi mai rele decât cele din perioada 1999 – 2000, aşa-zisa “criză dotcom”.

    Cuban are un talent deosebit în a identifica acest tip de manifestări, pentru că a făcut avere vânzând un startup chiar la debutul precedetei crize tehnologice.

    Cuban spune că în prezent riscurile sunt concentrate în mânile investitorilor privaţi şi nu la deţinătorii de acţiuni, ca în 2000. Aceasta pentru că finanţarea companiilor din tehnologie este mai accesibilă ca oricând, iar companiile întârzie să intre pe bursă. Acest lucru, cred unii analişti, reduce riscurile spargerii bulei, pentru că vor fi afectaţi doar fondurile de investiţii, cei bogaţi şi angajaţii startupurilor finanţate.

    Cuban îi contrazice şi spune că este vorba de 225.000 de angel investors numai în Statele Unite care au băgat sume considerabile în companii tehnologice. Omul de afaceri este convins că cea mai mare parte a acestor investitori sunt “sub linia de plutire”, adică investiţiile lor valorează mai puţin decât au plătit iniţial); mai mult, în prezent piaţa nu le mai permite să îşi vândă participaţiile la companiile ameninţate. “O bulă speculativă apare atunci când investitori neinformaţi, aflaţi în căutarea câştigului, plătesc mai mult decât valoarea reală şi primesc mai puţini bani. În prezent la zece minute după ce au investit, investiţia lor nu mai valorează nimic”.

    Pe de altă parte, este mai uşor ca oricând să te transformi într-un angel investor, aşa că riscurile se răspândesc cu repeziciune, de la platforme de crowdfunding la investitori pe piaţa de capital.

  • Povestea celei mai tinere miliardare a lumii

    Câţiva dintre cei mai de succes oameni de afaceri ai lumii nu şi-au terminat niciodată studiile, printre ei aflându-se Mark Zuckerberg şi Bill Gates, care au renunţat la Harvard, una dintre cele mai prestigioase universităţi din Statelor Unite ale Americii.

    Povestea lor este similară cu cea a lui Elizabeth Holmes, tânăra în vârstă de 30 de ani care are o avere de 4,5 miliarde de dolari datorită companiei Theranos, axată pe transformarea procedurilor medicale. Ea era studentă la Universitatea Stanford, dar în 2003, când avea doar 19 ani, a renunţat la studii şi a pornit în căutarea unei idei care să revoluţioneze sistemul medical.  

    Holmes a petrecut 11 ani dezvoltând o tehnologie de testare a sângelui prin folosirea unei singure picături obţinute din deget, fără niciun fel de durere pentru pacient. Pe lângă simplificarea procesului, Holmes a reuşit scăderea costurilor cu aproape 90%. Sistemul dezvoltat de Holmes va schimba probabil sistemul de sănătate în întreaga lume, mai ales că procesul de testare a sângelui nu a cunoscut schimbări în ultimii 50 de ani.

    Spre deosebire de ceilalţi miliardari care luptă să schimbe lumea, Holmes a făcut toate aceste lucruri fără a atrage atenţia. Tânăra femeie de afaceri nu a avut o echipă de PR în spate; până să fie inclusă de cei de la Forbes pe lista “40 sub 40 de ani” şi să apară pe coperta Fortune, Holmes era practic o necunoscută. Holmes a construit un imperiu medical fără a da prea multe detalii, reuşind să ajungă la peste 500 de angajaţi şi la investitori precum Larry Ellison. Compania lui Holmes are în prezent o valoare estimată la nouă miliarde de dolari, iar tânăra are astfel o avere estimată la 4,5 miliarde de dolari, care o face cea mai tânără femeie miliardar şi al treilea cel mai tânăr miliardar în topul publicaţiei americane Forbes.

    Holmes crede că un sistem medical eficient şi accesibil tuturor este un drept civil şi demonstrează astfel că măreţia poate fi atinsă prin combinarea pasiunii cu inovaţia şi dorinţa de a a îmbunătăţi viaţa celor care te înconjoară, potrivit interviurilor acordate publicaţiilor americane.

     

  • Contrastul dintre curăţenia elveţiană şi banii murdari: 
cum a ascuns HSBC peste 100 de miliarde de dolari aparţinând unor traficanţi, vedetelor şi politicienilor corupţi

    Potrivit unui raport publicat de International Consortium of Investigative Journalists (ICIJ), banca elveţiană a ajutat peste 100.000 de indivizi şi companii din 200 de ţări să eludeze fiscul, ascunzând identitatea deponenţilor.

    HSBC este a doua bancă la nivel mondial, cu active în valoare de 2.760 miliarde de dolari.

    Documentele folosite în raport, obţinute de o reţea de presă care include publicaţiile The Guardian, din Mare Britanie, cotidianul francez Le Monde, BBC Panorama şi ICIJ, cu sediul în Washington, dezvăluie că  HSBC a permis clienţilor, în mod curent, să retragă ”cărămizi„ de bani, deseori în monede puţin folosite în Elveţia. Banca a promovat scheme care să permită clienţilor bogaţi să evite plata taxelor în Europa, a colaborat cu unii clienţi pentru a ascunde conturile nedeclarate de autorităţile fiscale din ţările de origine şi a înfiinţat conturi pentru infractori internaţionali, oameni de afaceri corupţi şi alţi indivizi cu activităţi de mare risc.

    Aceste documente, care se referă la perioada 2005-2007, formează obiectul celei mai mari scurgeri de informaţii din istorie, scoţând la iveală circa 30.000 de conturi, în valoare de aproape 120 de miliarde de dolari. Dintre titularii acestor conturi, circa 2.900 de clienţi aveau legături cu Statele Unite, ceea ce furnizează dovezi autorităţii fiscale americane (IRS) privind identitatea celor care ascund active în Geneva.

    Raportul ICIJ are la bază o listă de clienţi ai HSBC furnizată de un fost angajat din Geneva al băncii în domeniul IT, Herve Falciani, care a părăsit instituţia în 2008. Statul elveţian l-a pus sub acuzare pe Falciani pentru spionaj industrial şi încălcarea legislaţiei privind secretul bancar.

    Datele sustrase de Falciani au ajuns la autorităţile franceze, care le-au pus la dispoziţia IRS în 2010. În acel an, pe fondul atenţiei tot mai mari din partea autorităţilor americane, divizia elveţiană a HSBC a renunţat să mai facă afaceri cu rezidenţi din SUA.

    Deşi încă din 2010 autorităţile fiscale din întreaga lume au avut acces confidenţial la documentele sustrase de Falciani, adevărata natură a comportamentului incorect al HSBC nu a fost cunoscut public.

    Lista deponenţilor care aveau conturi deschise la HSBC la finele anului 2007 include nume ale unor traficanţi de diamante aflaţi în urmărire internaţională, precum Mozes Victor Konig sau Kenneth Lee Akselrod, oligarhul rus Gennadi Timchenko, care are legături strânse cu preşedintele Vladimir Putin şi care a intrat în vizorul autorităţilor din SUA după anexarea Crimeei de către Rusia, dar şi traficanţi de droguri, ambasadori şi politicieni sau persoane suspectate de terorism.

    Printre clienţii menţionaţi în raport se numără şi regele Mohammed VI al Marocului, mai mulţi membri ai familiei regale din Arabia Saudită, prinţul Salman bin Hamad Al Khalifa din Bahrein, precum şi cunoscuţi artişti şi sportivi.

    În replică la informaţiile publicate în raportul ICIJ, HSBC a transmis că instituţia bancară a suferit o ”transformare radicală în ultimii ani„, în principal în privinţa măsurilor pentru combaterea fraudelor fiscale, în urma căreia subsidiara din Elveţia şi-a redus portofoliul de clienţi cu aproape 70% începând din 2007. ”HSBC a lansat numeroase iniţiative pentru a se asigura că serviciile bancare nu sunt folosite pentru a eluda fiscul sau pentru spălare de bani„, se arată într-un comunicat al băncii elveţiene.

    Un exemplu elocvent este cel al magnatului britanic Richard Caring, proprietarul celebrului restaurant Ivy, care în 2005 a retras de la HSBC 5 milioane de franci elveţieni 
(2,25 milioane lire sterline) în numerar. Întrebat de The Guardian de ce a retras o astfel de sumă, el a refuzat să explice, avocatul său spunând că este o problemă privată, care nu încalcă legea cu nimic.

  • Povestea fondatorului L’Oréal

    În 1904, Eugène Schueller a absolvit Institutul de Chimie Aplicată din Paris (în prezent Chimie ParisTech – n.r.) şi, trei ani mai târziu, a inventat în chiuveta din locuinţa sa prima vopsea chimică de păr, pe care a numit-o Oréale. A fost o descoperire importantă, ţinând cont de faptul că în perioada respectivă femeile puteau să îşi vopsească părul doar în culorile negru sau roşu, folosind vopsea naturală. Schueller şi-a înregistrat compania drept Société Française de Teintures Inoffensives pour Cheveux şi a devenit un producător de succes pe măsură ce a reuşit să-şi introducă produsele în saloanele pariziene. Pentru a creşte popularitatea acestora, a fondat chiar şi o şcoală de vopsit părul pentru hair-stylişti pe care a supravegheat-o personal. În octombrie 1909 a apărut prima ediţie a revistei La Coiffure de Paris, publicaţie ce conţinea articole scrise de doctori, scriitori şi chimişti. Eugène Schueller scria editorialul ştiinţific al revistei, însă, după trei ani, a lăsat peniţa în favoarea businessului şi a cumpărat publicaţia.

    Odată cu încheierea războiului, vopseaua de păr Oréal a câştigat teren în afara graniţelor Franţei, intrând pe pieţe precum Italia (1910), Austria (1911), Olanda (1913) şi, mai târziu, chiar şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Brazilia. Schueller a diversificat activitatea companiei şi a început să producă şi lacuri şi materiale plastice. A pus bazele unei companii în Rusia şi a preluat Savon Savons Français, fondată în 1920. În 1927 s-a născut fiica sa, Lilian Bettencourt. Pasionată de munca tatălui său, ea a fost ucenica lui încă de la 15 ani, când a început să amestece cosmetice şi să eticheteze sticle de şampon.

    Între anii 1930 şi 1940, staruri de cinema precum Jean Harlow şi Mae West au crescut popularitatea decolorantului de păr lansat de L’Oréal, crescând concomitent şi vânzările companiei. Schueller a fost atât de inovator în practicile sale de marketing, încât în 1953 a câştigat un Oscar în domeniul publicităţii. A lansat revista pentru femei, Votre Beauté, în care a promovat Dop, primul şampon fără săpun destinat maselor.

    După 1930, Eugène Schueller şi-a direcţionat talentele şi spre conceperea de evenimente promoţionale şi noi strategii de advertising. El considera că există două tipuri de publicitate: publicité d’attaque (publicitate de atac), creată pentru a creşte interesul, şi publicité de rendement (publicitate de randament), concepută pentru a creşte vânzările. Printre strategiile sale de publicitate se numără lansarea revistei Votre Beauté, creată cu scopul de a încuraja femeile să fie mai preocupate de produsele de îngrijire personală, iar, în 1931, are ideea de a acoperi faţada unei clădiri pariziene cu un anunţ uriaş pentru o loţiune de păr. Un an mai târziu, odată cu începuturile publicităţii radio, a lansat şi o reclamă cântată, nu vorbită – primul „jingle“ din istoria radioului.

    Schueller a murit în 1957 la vârsta de 76 de ani, iar Francis Dalle l-a succedat ca preşedinte şi CEO. Compania a continuat să prospere, cu achiziţii precum Lancôme în 1964, Helena Rubinstein în 1989, Garnier în 1978, Maybelline în 1996, Soft Sheen în 1998 şi Carson în 2000. În prezent, Liliane Bettencourt, principala acţionară a L’Oréal, este a treia femeie din lume ca avere şi cea mai bogată din Europa, cu o avere estimată la 39,5 miliarde de dolari.

  • Povestea celor doi fraţi care au monopolizat piaţa de anvelope

    În 1886, la 33 de ani, André Michelin a renunţat la cariera sa de inginer în Paris şi a preluat afacerea bunicului de comercializare de bunuri şi echipamente agricole din Clerrmont-Ferrand, printre care şi o combinaţie neobişnuită de produse din cauciuc vulcanizat, care se îndrepta spre insolvenţă după moartea fondatorului.

    Trei ani după preluarea conducerii companiei, l-a luat alături de el şi pe fratele său mai tânăr, iar Édouard a schimbat numele firmei în Michelin &Co. Édouard era responsabil de operaţiunile de producţie şi de cercetare ale companiei, iar André se ocupa de management şi de vânzări. Au decis să se dedice succesului companiei, însă niciunul dintre fraţi nu avea experienţă de comerciant. În 1889, un ciclist l-a abordat pe Édouard în momentul când a făcut o pană la una dintre roţi.

    În perioada respectivă, o pană de anvelopă însemna ore de aşteptare pentru ciclişti: anvelopele erau lipite de rame cu lipici, reparaţia dura trei ore, iar alte 12 ore treceau până la uscarea lipiciului. Situaţia era foarte neplăcută în contextul anilor 1880, o perioadă când ciclismul a devenit o formă populară de transport, cât şi un hobby popular, datorită patentului  lui John Dunlop pentru anvelopele gonflabile. Înainte de invenţia lui Dunlop, anvelopele de bicicletă erau făcute din cauciuc solid, care făceau plimbările pe bicicletă mult mai incomode.

    După ce a fost abordat de ciclist, Edouard a început să acorde din ce în ce mai mult interes pentru noile anvelope pneumatice. Fraţii Michelin au ajuns la concluzia că ar exista o cerere mai mare pentru astfel de anvelope dacă ar fi existat o modalitate mai rapidă de reparaţie, mai precis dacă roţile ar fi fost detaşabile. Edouard a făcut o serie de experimente şi a dezvoltat mai multe prototipuri, iar în 1891 a primit patentul pentru anvelopele detaşabile. Industria automobilelor era într-o fază incipientă, iarAndré şi Édouard au văzut şi în această piaţă o oportunitate.

    Au transferat ceea ce au învăţat despre anvelopele pneumatice detaşabile ale bicicletelor spre automobile. În 1895, fraţii au intrat în cursa de automobile Paris-Bordeaux-Paris folosind noul design de anvelope Michelin, unde, chiar dacă maşina lor a fost ultima clasată, noile anvelope i-au impresionat pe reprezentanţii industriei şi au lansat piaţa pentru noile anvelope. La finalul cursei, André a prezis că, în zece ani, fiecare maşină din lume va fi echipată cu astfel de anvelope. A durat doar cinci ani ca acest lucru să se întâmple.

    Succesul Michelin Brothers a crescut astfel concomitent cu industria auto şi s-a extins la nivel internaţional odată cu construcţia unor fabrici, în Italia în 1906 şi, un an mai târziu, în Statele Unite ale Americii. Compania a fost reorganizată ca holding în 1951. În prezent, Michelin deţine unităţi de producţie în întreaga lume şi produce anvelope pentru aproape orice tip de vehicul imaginabil, inclusiv naveta spaţială, potrivit Automotive Hall of Fame.

    Michelin publică şi seria cunoscutelor ghiduri de călătorie Michelin (Guide Michelin, fr.) şi o serie de hărţi rutiere, lansate de André Michelin cu scopul promovării turismului cu maşina şi susţinerii industriei anvelopelor. Primul dintre acestea, Red Guide (1900) a fost un ghid de buzunar pentru călătoriile în Franţa care includea şi faimoasele simboluri de rating cu stele pentru restaurante.

  • Apple a devenit prima companie evaluată la peste 700 de miliarde de dolari

    Acţiunile Apple au crescut cu 1.9% până la 122 de dolari, devenind prima companie care termină o zi de tranzacţionare cu o valoare de peste 700 de miliarde de dolari. Apple era evaluată, la finalul zilei de marţi, la 710 miliarde de dolari.

    Este cea mai mare valoare înregistrată vreodată de o companie. Luând însă şi inflaţia în calcul, recordul rămâne cel stabilit de Microsoft în 1999, atunci când compania condusă de Bill Gates a fost evaluată, estimând valoarea de astăzi a dolarului, la peste 870 de miliarde de dolari.

    Apple a raportat o creştere de 30% a veniturilor, la 74,6 miliarde de dolari, în primul trimestru fiscal (octombrie-decembrie). Profitul net a urcat cu 38%, la nivelul record de 18 miliarde de dolari.

  • Povestea afaceristului care “a spart” Banca Angliei

    Soros s-a născut la Budapesta în 1930, fiu al unui avocat ce fusese prizonier în timpul primului război mondial. A emigrat în 1947 în Anglia, unde a urmat cursurile London School of Economics, obţinând o diplomă şi, ulterior, titlul de doctor în filosofie. În 1956 Soros s-a mutat la New York, unde a lucrat ca trader şi ca analist. Planul era să locuiască în Statele Unite timp de cinci ani, să strângă 500.000 de dolari şi să se întoarcă în Anglia pentru a porni o afacere. Însă în timpul petrecut în America, Soros a decis să devină investitor, convins că a dezvoltat o teorie care îi va aduce o marjă mare de profit.

    În 1967, First Eagle Funds i-a dat ocazia să conducă un fond de investiţii offshore, iar rezultatele bune i-au permis ca în 1970 să înfiinţeze Soros Management Fund. A urmat o perioadă în care Soros, bazându-se în primul rând pe speculaţii bursiere, a reuşit să strângă zeci de miliarde de dolari.

    Episodul care l-a adus în lumina reflectoarelor pe George Soros s-a petrecut în 1992, atunci când omul de afaceri a pariat împotriva lirei sterline, vânzând echivalentul a zece miliarde de dolari într-o singură zi. În doar câteva zile lira sterlină s-a depreciat puternic, aducându-i lui Soros un profit de peste un miliard de dolari şi porecla „Omul care a spart Banca Angliei“.

    Soros este un filantrop activ încă din anii ’70, finanţând organizaţii din Africa de Sud care ajutau studenţii de culoare să urmeze cursurile universităţilor. El a finanţat de asemenea promovarea unor mesaje împotriva violenţei în state din centrul şi sud-estul Europei, în special după destrămarea URSS. Până în prezent, Soros a donat către acţiuni caritabile peste 7 miliarde de dolari.

    Într-un interviu acordat celor de la The Washington Post în 2003, George Soros a spus că obiectivul său principal este înlăturarea din funcţie a preşedintelui american George W. Bush. „Dacă cineva îmi garantează înlăturarea lui, aş fi dispus să renunţ la toată averea mea.“ În cadrul alegerilor din 2004, el a donat zeci de milioane de dolari organizaţiilor democrate.

    George Soros are cinci copii din două căsnicii anterioare şi este în prezent căsătorit cu Tomiko Bolton. El a publicat zeci de cărţi şi articole, fiind considerat unul dintre cei mai influenţi oameni de afaceri din lume.

  • Feţele schimbării europene: partidele antisistem câştigă teren, iar BCE tipăreşte bani

    Victoria Syriza, cu ajutorul promisiunii de a renegocia datoria publică a Greciei, a fost primită cu bucurie de politicienii antisistem de stânga şi de dreapta din Europa, fiind considerată o dovadă că administraţia de la Bruxelles, la presiunea Germaniei, a mers prea departe cu tăierile de cheltuieli care au sărăcit oamenii. Dincolo de argumentele legate de austeritate stă un conflict mai adânc de voinţe democratice, între verdictul alegătorilor din Grecia, disperaţi de sărăcie, şi cei din Germania, Finlanda şi Olanda, care nu vor ca taxele plătite de ei să fie folosite pentru acordarea de cecuri în alb statelor cu probleme financiare.

    „În ultimă instanţă, este mai mult o ciocnire a democraţiilor decât una a ideilor. Alegătorii din Germania şi Grecia au interese foarte diferite“, a explicat Mats Persson, director al institutului de cercetări Open Europe din Londra, pentru New York Times. Germanii şi grecii au opinii fundamental diferite despre cum se conduce o economie, iar votul din Grecia va forţa o regândire, într-o anumită măsură, în nordul Europei, fiind posibil ca Germania să accepte o anumită relaxare a termenilor, fără să aibă loc o schimbare fundamentală a abordării, a adăugat Persson.

    Într-adevăr, noul premier elen, Alexis Tsipras, a declarat victoria Syriza drept semnalul morţii austerităţii şi l-a numit ca ministru de finanţe pe Yanis Varoufakis, economist de orientare marxistă şi opozant deschis al programului de salvare, dovedind că noul guvern de coaliţie format cu partidul de dreapta Grecii Independenţi va adopta o poziţie fermă în negocierile cu creditorii internaţionali. În acest timp, şeful de cabinet al cancelarului german Angela Merkel, Peter Altmaier, a exclus orice modificare majoră a politicii europene faţă de Grecia. „Am urmat o strategie care funcţionează în multe state europene şi o vom păstra şi în viitor“, a avertizat acesta.

    Un prim semnal privind atitudinea Uniunii Europene faţă de cutremurul politic de la Atena a fost o reuniune a miniştrilor de finanţe ai celor 19 state din zona euro. Fără să ia o decizie concretă, aceştia s-au angajat să înceapă negocieri cu noul guvern de la Atena. „Suntem democraţi. Când oamenii votează nu putem ignora votul. Nu trebuie să existe diviziuni, nici geografice, nici ideologice“, a susţinut comisarul pentru economie Pierre Moscovici. Şeful Eurogroup, Jeroen Dijsselbloem, a spus la rândul său că nu crede într-o separare nord-sud, el notând că există multe ţări în nord, ca statele baltice, în sud, ca Spania, şi în vest, cum este Irlanda, care au adoptat reforme majore şi au revenit la creştere economică.

    Un indiciu privind diferenţele de opinie dintre Germania şi Grecia este un articol apărut în publicaţia Bild, cel mai bine vândut ziar german, care se întreabă, după  alegerile din statul elen, câte miliarde vor mai plăti contribuabilii germani pentru greci.

    Angela Merkel, cel mai influent politician în politica economică europeană, a făcut rabat de la imaginea de susţinător inflexibil al austerităţii, cerând la Forumul Economic Mondial de la Davos din această lună ca discuţiile să nu aibă loc în termeni de alb şi negru. Ea continuă însă să susţină că injectarea de noi fonduri în economia europeană fără asigurarea unei mai mari discipline bugetare riscă să permită ţărilor îndatorate să evite sau să amâne reformele. Această abordare se bucură de sprijin în rândul alegătorilor germani, chiar şi al celor care au votat cu rivalii politici ai cancelarului.

     Rezultatul alegerilor din Grecia reprezintă o a doua lovitură pentru politica economică a lui Merkel, după anunţul Băncii Centrale Europene privind achiziţiile lunare de obligaţiuni de 60 de miliarde de euro, începând din luna martie, în speranţa stimulării creşterii economice.