An de an, cam una din cinci companii din rândul celor mai mari 200 de pe piaţa locală îşi schimbă conducătorul. Cât de mare este numărul de candidaţi pentru un fotoliu de CEO? Cât de laborios şi îndelungat este procesul de formare a unui CEO? Ce presupune acest traseu? Care sunt argumentele pro şi contra pentru numirea unui lider format în cadrul companiei faţă de aducerea unuia din exterior? Cât costă formarea unui CEO? Iată doar câteva dintre întrebările la care ne propunem să răspundem.
Cel puţin 40 de lideri au preluat pe parcursul ultimului an conducerea unor companii locale, din rândul celor mai mari 200, iar Dacia, Unilever, Metro, P&G, Orange, SAP şi Mercedes sunt doar câteva exemple. Multe companii au programe permanente pentru formarea liderilor, dar sunt şi situaţii în care şeful unei companii este adus din exterior.
O recrutare greşită poate costa compania bani grei – cu cât mai înaltă poziţia, cu atât mai grav prejudiciul, motiv pentru care majoritatea companiilor mari au programe prin care identifică, dezvoltă şi păstrează talentele. Oana Ciornei, managing partener la Amrop, spune: „Şi majoritatea celor mici, dacă sunt suficient de bune, ajung, la un moment dat, în situaţia în care oportunităţile din piaţă sunt mai numeroase decât capabilităţile interne ale organizaţiei“. Procesele şi sistemele diferă, însă principiul de bază este responsabilizarea managerilor pentru dezvoltarea oamenilor din subordine, nu doar pentru obţinerea de rezultate financiare. Orice evaluare de performanţă are în vedere şi dimensiunea de lider şi de „people manager“, nu doar rezultatele financiare.
„Calitatea programelor de pe piaţă însă lasă de dorit. Din discuţiile pe care le am cu directori generali şi cu directori de HR, am aflat că puţini măsoară ROL (return on learning) sau ce impact concret are investiţia în dezvoltarea oamenilor-cheie“, afirmă Radu Manolescu, managing partner al K.M. Trust & Partners. Multe companii aleg şi aplică programe de acest fel fără o bună înţelegere şi control a ceea ce urmează după. Radu Manolescu susţine că întrebarea-cheie este cât de păguboasă e plecarea unui om-cheie, nu cât costă retenţia şi dezvoltarea lui: „Cele din urmă sunt insignifiante faţă de primul… Procesele de identificare, păstrare şi dezvoltare a oamenilor-cheie sunt foarte complexe şi necesită efort din partea echipelor de leadership pentru a face compania atractivă“.
Elena Antoneac, head of operations al filialei locale a Nestlers Group, spune că „pe o piaţă a muncii din ce în ce mai competitivă, păstrarea talentele în companie poate să facă diferenţa între succes şi eşec. Din ce în ce mai multe companii din România au lansat programe diverse prin care încearcă să-şi identifice talentele din interior“.
Un executiv ar trebui, teoretic, să aibă în formare un succesor. Cât de des se respectă – sau nu – această regulă? Oana Ciornei spune că acest lucru depinde de executiv şi de angajator; implicaţiile unui proces de dezvoltare de succesori sunt complexe într-o organizaţie. Atitudinea faţă de subalterni este importantă pentru a crea un mediu de lucru atractiv în orice organizaţie. „Atâta vreme cât orice manager este conştient că succesul lui depinde de al membrilor echipei, şi priorităţile lui vor fi orientate către oameni. Dacă în schimb evaluările nu ţin cont de acest lucru, atunci e uşor să apară lideri «toxici», care mai degrabă otrăvesc sau secătuiesc locul. Un manager capabil să crească oameni ştie că prima dată trebuie să se preocupe de succesul oamenilor lui, pe urmă – oricât de rău ar suna asta – este dator să se ocupe de succesul şefului lui şi abia la urmă de succesul lui“, susţine Oana Ciornei.
Radu Manolescu crede că formarea permanentă de succesori pentru executivi „ţine de «sănătatea» organizaţiei, de cultura ei, de momentul din ciclul de viaţă a acesteia etc. Cele mature sau ceva mai mature – şi nu sunt puţine, în special multinaţionalele – au în atenţie acest aspect destul de formalizat şi bine pus la punct“.
Reprezentanta Nestlers Group, Elena Antoneac, nu este de acord cu această idee: „În teorie aşa ar trebui să se întâmple. În realitate însă, în majoritatea cazurilor, din păcate acest lucru nu se întâmplă. Iar departamentele de resurse