BusinessMagazin

Tag: pasiune

  • O româncă povesteşte cum a primit bani de la guvernul britanic pentru a porni o afacere la Londra

    „Pentru mine, mirajul Londrei a început încă de la 14 ani. Mama mea a fost profesoară de limba engleză şi a decis să transforme pasiunea într-un business şi a înfiinţat o afacere de familie, Shakespeare School. Încă de pe vremea când eram elevă mergeam în Anglia în summer school, erau tabere pentru adolescenţi şi tineri, iar eu eram liderul de grup. Stăteam câte două-trei săptămâni într-un campus universitar şi experimentam cultura de acolo, şi încă de-atunci mi-am setat ca obiectiv să mă întorc în Anglia, nu doar pentru două săptămâni, ci pentru studii.“

    Irina Alionte a studiat administrarea afacerilor la Warwick Business School, una dintre cele mai bune şcoli de business din Europa, şi a pornit afacerea Club Cardio, un concept care îmbină dansul şi sportul pentru a menţine forma fizică a participanţilor. „Am participat la un show de business, un fel de expoziţie care se organizează în fiecare an la Londra şi în cadrul căruia găseşti toate lucrurile de care ai nevoie ca să porneşti o afacere. Contabili, designeri de web, mentorat, investitori, seminarii de business, absolut orice îţi trebuie. Genul ăsta de evenimente lipseşte în România.“

    La seminar a intrat în contact cu cea mai mare organizaţie de mentoring din Marea Britanie, Rockstar Group, cu peste 80 de mentori care şi-au vândut fiecare afacerea, în medie, cu 18 milioane de euro. Alionte a avut ocazia să cunoască antreprenori cu experienţă care au crezut în ea şi astfel a primit finanţare şi îndrumare de la cea mai mare organizaţie de mentoring din Marea Britanie. Având susţinerea mentorilor, a reuşit să extindă conceptul de evenimente de fitness în mai multe oraşe din Anglia şi a primit premiul Best Business Growth după doar un an de la înfiinţarea afacerii.

    „Am decis să rămân în Londra, să încep businessul. Testasem deja ideea în campusul universităţii mele, şi, bazându-mă pe succesul pe care l-a avut, m-am dus cu ideea şi la alte universităţi. Am făcut evenimente în mai multe cluburi din Londra, printre care şi Pacha, apoi am contactat cel mai mare lanţ de cluburi din Marea Britanie. Am învăţat de la mentorii mei că cel mai bine este să testezi ideea şi să ceri feedback înainte să treci la acţiune“, spune Alionte. A luat legătura cu reprezentanţii Luminar Group, firmă care deţine peste 50 de cluburi în Marea Britanie, şi le-a propus să monetizeze spaţiile cluburilor la ore când în mod normal nu există nicio activitate. I-a scris direct CEO-ului şi a mizat pe faptul că acest gen de activitate va îmbunătăţi imaginea cluburilor pe fondul promovării unui stil de viaţă sănătos. A primit răspuns la mail în jumătate de oră, iar compania a trimis un membru al echipei la Londra pentru o întâlnire.

  • Reportaj: Două zile în Ţara Bârsei: pâine cu cartofi, 
fortificaţii şi mofetă

    ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro

    Ţara Bârsei. Repetă. Silabiseşte. Rostit şoptit, toponimul ascunde parcă o poveste – Ţara Bârsei ar putea fi tărâmul de basm, locul în care pasc oiŢe bârsane babane în bâzâit de bărzăuni bezmetici. Sau nu.

    Semnele de circulaţie, cu denumiri în două limbi, română scurtă familiară, maghiară lungă, plină de consoane, ajută şi ele, la fel şi peisajul, dacă nu ideea de poveste atunci măcar cea de vacanţă, ceea ce este, în definitiv, totuna.
    Dacă te găseşti pe drumul ce duce din Braşov spre Covasna la ceasul înserării, în iarnă, semnul care te anunţă că intri în Ţara Bârsei îţi deschide tăcut uşa către alt tărâm. Este pustiu cât vezi cu ochii şi doar târziu în noapte se aprind mici lumini la orizont. Case nu se văd şi o porţiune de drum nu e decât un gol alb vârstat în negru cu ecou purtat repetat de stâlpii de electricitate.

    Căprioare pasc absente pe câmpuri goale de cartofi în timp ce maşina pare că stă pe loc, într-un decor liniar şi repetitiv.

    După kilometri fără sfârşit peisajul se populează. Apar garduri, case se înşiră după ele, pun de un sat, apoi de altul, arhitectura e înca regăţeană, oamenii-s puţini, bisericile catolice.

    Şi apoi, bang! Fără nicio pregătire, intri pe nesimţite cu viteză în Santioanluca / Szentivlaborfalva, satul pe drumul căruia stau grătare de kurtoskalacs şi pâini cât roata carului. Una din cinci case învârte la stradă frigărui cu cozonac săsesc şi vinde la lumina chioară pâine cu cartof. Ireal şi delicios în egală măsură; reţete simple şi vechi care-şi păstrează gustul şi povestea şi o săptămână mai târziu, transplantate în oraşe pline de beton şi efemer.

    În Covasna, toponim românesc de origine slavă ce denumeşte valea ce curge prin locurile unde se prelucrează laptele, treci prin Ghid-falău şi Micfalău, Bicfalău şi Tufalău, sate româneşti cu nume maghiare sau invers.

    Nu trece mult şi ajungi în oraş. Covasna pe înserat, ca şi pe lumină de altfel, nu pare generoasă cu turistul de iarnă. Cel de vară însă ar putea ajunge la cetatea dacică, la platformă sau în Valea Zânelor, adică acasă la Ileana Cosânzeana şi loc de celebrat Nedeia mocănea-scă, sărbătoare tradiţională a oierilor din zonă.

    Pe de altă parte, cetatea ar fi după mulţi locul în care s-a retras să moară Decebal, construcţie care, după arheologi, ar fi una din cele mai mari din afara Orăştiei. Cel de-al treilea obiectiv turistic este planul înclinat dintre Covasna şi Comandău, folosit în 1890 pen-tru transportul buştenilor prin contrabalansarea a două vagoane, unul gol altul plin, aflate la capete opuse şi exploatând forţa gravita-ţională şi diferenţa de nivel de 300 de metri. Lucrarea genial-inginerească este printre puţinele din Europa de acest gen.

     

    Vizitatorul de iarnă se mulţumeşte cu Groapa Dracului, un puţ cu noroi leneş şi bolborositor, aflat chiar în parcul din centru. Erup-ţiile bulelor, în fapt degajări puternice de bioxid de carbon, au fost cândva spectaculoase; astăzi seamănă mai mult cu o supă clo-cotind la foc mic.

    Zona este cunoscută unui tip special de turist, cuprins în categoria balneo. La nici patruzeci de ani eşti încă suficient de tânăr pen-tru a te putea amuza ideea de mers la băi şi destul de bătrân pentru ca un concediu balneo să îţi amintească de epoca dinainte de ’89.

    O zi la baza de tratament din cadrul hotelului înseamnă înainte de toate un halat moale de baie. Vei locui în el mai toată ziua, între şedinţele de TENS, ultrasunete, băi carbogazoase şi masaje acvatice.

    Programul zilei este stabilit de medicul rezident, în baza unei discuţii-consultaţii, în urma căreia rezultă o fişă cu care asistenta asignată te însoţeşte şi îndrumă. Iarna sunt puţini amatori, dar vara se perindă prin bază până la 500 de oameni pe zi, pacienţi veniţi să trateze în principal boli ale aparatului cardiovascular.

    Punctul forte al mersului la băi este mofeta, un gaz (dioxid de carbon) care aici iese din pământ cu o puritate de 98%, comparabilă doar cu o zonă din Japonia. Baia de gaz se face după un program strict, cu pauze şi timpi respectaţi cu rigoare. Pacienţii stau pe trep-tele unui fel de amfiteatru din lemn în picioare, nemişcaţi. Urmăresc în paralel acele ceasului de pe perete şi furnicăturile de pe pi-cioare. Gazul, al cărui nivel variază şi este măsurat cu o brichetă, urcă până la genunchi-pulpe şi dilată vasele de sânge.

    Acelaşi gaz este pus la lucru şi în varianta acvatică, în care stai nemişcat 20 minute într-o cadă plină cu apă carbogazoasă. Nu te plictiseşti şi nu amorţeşti; este relaxare pură prin micro-masaj, căci milioanele de bule de gaz ţi se ataşează de piele şi când se ridică la suprafaţă lasă în urmă o gâdilătură uşoară. În timpul acesta numeri bule, urmăreşti trasee, compari cu viteza şpriţului de vară sau a şampaniei de seară, faci ceva pentru tine.

  • Americanii au dat în mintea copiilor: cele mai vândute două cărţi pe Amazon sunt de colorat – FOTO

    Mai mult, fanii au început să posteze fotografii cu realizările lor. Fără a ne hazarda, ne mulţumim să remarcăm că” unu – pasiunea pentru colorat poate însemna o renaştere a spiritului artistic, dar şi doi – un soi de regresie a rasei umane. Sau nu.

  • Doi tineri primesc bani de la corporaţiile din România ca să le încuie angajaţii în timpul liber

    Catrinel Stoica (30 de ani) şi Sergiu Prundurel (29 de ani) s-au cunoscut la masa de fussbal şi, descoperind pasiunea comună pentru jocuri, au deschis un business pentru oameni ca ei: “The Codex”.

    “În urmă cu ceva timp, Sergiu m-a dus la primul meu escape the room. Şi am fost extraordinar de încântată, eram plină de adrelină şi n-aş mai fi plecat de acolo. Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce eram la o cafea, ne-am gândit că am putea deschide şi noi un astfel de business”, povesteşte Catrinel Stoica. “Am început cu idei măreţe, voiam să deschidem şi o cafenea, să fie o locaţie în care să ai tot felul de jocuri la un loc. Voiam un loc pentru toţi pasionaţii de board games şi de jocuri în general“, o completează partenerul său de afaceri.

    “Iniţial am vrut să deschidem patru escape-uri, dar ne lipsea componenta aceea de competiţie, precum şi cea de noroc, de hazard. Aşa că ne-am gândit că am putea face ceva mai dinamic şi mai distractiv.” Aşa că au dezvoltat conceptul numit challenge rooms, un joc bazat pe ideea de escape the room dar care are ceva componente în plus. “Ideea de challenge room e ceva mai complexă”, povesteşte tânăra antreprenoare, “nu se rezumă doar la ideea de a ieşi din cameră. Uneori ai misiuni şi se merge pe o variantă de punctaj.”

    Au investit până în prezent 10.000 de euro, dar au planuri pentru a mai deschide o cameră şi pentru a dezvolta mai multe scenarii pentru clienţi. “Acum sunt gata trei camere şi sperăm că cea de-a treia va fi gata pe 15 aprilie.”

    Nu i-a speriat faptul că în Bucureşti se deschid aproape săptămânal astfel de businessuri.

    “Când am început businessul, erau mult mai puţini concurenţi pe piaţă. Am vrut iniţial să găsim un spaţiu tot în centru, dar ne trebuia ceva mai mare şi până la urmă am ajuns aici.

    Credem că există o piaţă a celor care sunt împătimiţi sau care vor ajunge împătimiţi foarte curând“, crede Sergiu Prundurel.

    Noutatea “The Codex” vine mai ales din zona de corporate. Aici, cei doi vor să implementeze şi o componentă de resurse umane care să ajute angajatorii în cadrul procesului de evaluare. “Pe partea de corporate avem două programe, cel de teambuilding şi employee assessment, care e o idee nouă pe piaţa din România. Eu şi Sergiu am lucrat mult în multinaţionale şi ştim ce vrea o companie de la un  teambuilding. Mai mult chiar, înţelegem că o companie care are mai mulţi angajaţi în evaluare ar vrea să poată face acest lucru într-un mod inedit. Escape room-urile sunt gândite pentru a evaluat logica, intuiţia, atenţia la detalii şi altele. Challenge room-urile oferă mai mult, pot da detalii despre modul în care un angajat se raportează la aspecte financiare, ce decizii ia, cât de cinstit este în competiţie şi cât de departe ar merge pentru a câştiga”, explică Stoica.

    Programul de employee assessment foloseşte un scor pentru a evaluat angajaţii, iar rezultatele pot fi trimise companiei după câteva zile. Pentru un program de teambuilding normal, fără segmentul de evaluare, o companie trebuie să scoată din buzunar în jur de 20-25 de euro per angajat.

  • Povestea românului care a facut carieră în Noua Zeelandă, Australia si Africa de Sud şi s-a întors în România la conducerea unei firme ce vinde tractoare

    George Stanson este un român pasionat de rugby, pentru care acasă este în Australia, unde s-a ocupat de înfiinţarea şi dezvoltarea unei companii  daneze. Cariera sa l-a purtat prin Danemarca, alte ţări nordice, iar apoi  în emisfera sudică, unde compania pentru care lucra nu avea activităţi.  A ajuns în Noua Zeelandă doar cu un card în buzunar, fără niciun fel de informaţii sau contacte, şi a construit de la zero o firmă care s-a extins apoi în Australia, Japonia şi Africa de Sud. Acum coordonează de la Bucureşti activitatea unuia dintre cei mai mari producători mondiali de tractoare. Fără falsă modestie, spune că a reuşit în viaţă.

    “E greu de cuantificat o zi de muncă, pentru că lumea e haotică, în sensul bun al cuvântului. E posibil să nu se întâmple nimic de luni până joi iar vineri să am pe masă un deal de 10 milioane de euro, pe care trebuie să-l rezolv până seara la 5“, spune George Stanson, business manager pentru România, Bulgaria, Croaţia şi Serbia pentru Case IH & Steyer Balkans.

    Vorbeşte relaxat şi exuberant, în biroul său cu doi pereţi de sticlă şi vedere spre lacul Herăstrău; când a venit, în urmă cu şapte ani, la conducerea operaţiunilor locale, a ales mai întâi biroul şi apoi locuinţa, la o distanţă de cinci minute de mers cu maşina. În puţine cuvinte, activitatea lui se poate rezuma la vânzarea de tractoare, produse peste hotare. Filiala pe care o conduce a realizat anul trecut o cifră de afaceri de 86 de milioane de euro, România reprezentând 38%, pentru că are cea mai mare suprafaţă agricolă. Pentru anul în curs, „toate previziunile arată bine. Dar noi trăim o ruletă rusească permanentă în agricultură. A fost un an fantastic şi anul trecut, până când au venit ploile, fix la vremea recoltei“.

    Acum, de pildă, fermierii au nevoie de 2-3 săptămâni de căldură, pentru a demara lucrările. „M-aş bucura cu un plus de 15%, la 10% aş avea o grimasă în colţul gurii.“ Acum echipa numără încă şase oameni, iar firma lucrează cu opt dealeri şi distribuitori pentru mărcile Steyer şi Case IH. Reţeaua locală de dealeri este dezvoltată în parteneriat cu cel mai mare vânzător al Case IH de pe glob, Titan Machinery, care are o cifră de afaceri anuală de 1,7 miliarde de dolari din vânzarea de utilaje agricole. Americanii doreau să se extindă, iar Europa de Est, exact zona coordonată de Stanson, este cea în care au făcut primii paşi peste graniţele SUA.

    În totalul afacerii Case IH & Steyer Balkans, partea de after sales este foarte importantă, şi ajunge, împreună cu vânzările de piese, la 40-45% din cifra de afaceri. „Evoluţia fermierului român vizavi de puterea tractoarelor este rapidă, sunt fermieri care au trecut în unul sau doi ani de la un tractor de 200 CP la unul de 700 CP, or neamţul şi francezul au făcut asta în 25 de ani.“ Vârful de gamă al portofoliului firmei este un tractor de 700 CP, cu şenile, care au aderenţă în solul ud, pe care nici nu-l tasează, ca să distrugă plantele. Preţul acestui tractor este de 250.000 de euro şi Stanson spune că în martie a vândut patru la Timişoara, către doi fermieri. Un astfel de produs, argumentează el, nu poate fi vândut arătând câteva flyere. „I-am dat unuia dintre ei, Mateiu Corvin, un tractor pentru o săptămână, de probă, iar apoi mi-a dat telefon, «Vreau două». End of story.“

    Oamenii coordonaţi de Stanson constituie echipa de suport, „cu funcţiunea ca atunci când clientul este ultranemul-ţumit de ceva să discute cu sursa, adică noi, care încercăm să rezolvăm cu importatorul sau dealerul. Oamenilor le place chestia asta foarte mult. Dar nu răspund la 100 de fermieri pe zi, pentru că nu am timp“. Echipa lui Stanson se ocupă, spune el, de toate aspectele afacerii, de la activităţi de marketing, demonstraţii în câmp, la training pentru operatori, training comercial, service, piese de schimb şi aspecte comerciale ale firmei.

    Cariera lui Stanson este însă atipică faţă de cea construită de alţi manageri care coordonează companii pe plan local. „A fost un tren mare de tot care vine în gară“, îşi începe povestea Stanson. Absolvent al Institutului Agronomic, de for-maţie zootehnist, a fost unul dintre cei trei români selectaţi de o delegaţie daneză, formată din oameni de afaceri şi politicieni. „Scandinavii au un mod foarte aparte de a face afaceri. Mai întâi îşi educă oamenii după care îşi deschid afacer-ile, nu invers.“ La acel moment, studenţii nu ştiau detalii despre proiect, ci doar că nişte danezi fac recrutări, iar selecţia a fost bazată pe trei teste distincte. Primul a fost de psihometrie, „nu avea nimic de a face nici cu meseria, nici cu ce în-văţasem, cu nimic. Ne întrebau, de pildă, ce credem că se va întâmpla, în 27 de ani, în locul cutare. Ca să vadă cum gândim proactiv, global“.

  • A transformat criza în cel mai bun moment pentru afacerea pe care o conduce – a crescut în timp ce alţii nu puteau opri căderea

    Ce a făcut Manuela Plăpcianu în ultimii şase ani a avut ca rezultat o piaţă de artă mai prietenoasă, dar şi o creştere de peste o treime a numărului de cumpărători (şi de pasionaţi) dintr-un domeniu care a simţit criza într-un mod pozitiv.

    Din biroul său de la etajul 1 al palatului Cesianu-Racoviţă, care adăposteşte Galeriile Artmark, Manuela Plăpcianu teoretizează cu seninătate despre antreprenoriat, la distanţă de peste şase ani de momentul când s-a retras din banking şi a intrat ca CEO şi acţionar în zona artei. Recunoaşte că a avut şase ani intenşi, că noul statut a venit la pachet cu dificultăţi pe care intraprenoriatul nu ţi le oferă şi exemplifică printr-o paralelă între viaţa unui antreprenor şi cea a personajului principal din trilogia „Stăpânul inelelor“: „Frodo nu s-a născut erou. Frodo nu are nicio calitate ieşită din comun, nu este mai deştept sau mai talentat decât alţi hobbiţi, nu a absolvit mastere de supravieţuire şi cu siguranţă Frodo nu s-a născut învingător.

    Doar că, la un moment dat, ajunge într-un complex de situaţii de unde nu mai poate da înapoi. Se comite. Cam aşa este şi cu antreprenorul. Nici antreprenorul nu s-a născut antreprenor. Nu are cum să prevadă complexul situaţiilor (care în limbajul colocvial se numesc încurcături) în care se va afla. La fel ca Frodo, te-ai comis şi, indiferent de cât de mult se complică lucrurile şi indiferent cât de departe de planul iniţial ai fi, trebuie să mergi mai departe. Nu există drum înapoi“.

    De fapt, uitându-se înapoi, Manuela Plăpcianu este mulţumită: a lansat şase companii noi, pe care le-a gândit ca să diversifice si să complementarizeze oferta culturală a Artmark, şi a lucrat intensiv la ceea ce ea numeşte „profesionalizarea şi accesibilizarea pieţei de artă din România“. Manuela Plăpcianu deţine acum 20% din Artmark, 80% fiind deţinut de Alexandru Bâldea, care a fondat Artmark în 2008 alături de Radu Boroianu, regizor de teatru şi fost ambasador al României în Elveţia.

    Îi place să creadă că motivul pentru care piaţa de artă a tot crescut în ultimii ani (până la o valoare de 20 de milioane de euro de la o valoare de aproximativ 8 milioane de euro în 2008, când a fost lansată Galeria Artmark) este legat de vectorul de profesionalizare pe care Artmark l-a adus, prin instrumentele create pentru a transparentiza şi a credibiliza piaţa. Indexul Pieţei de Artă, un catalog care se actualizează în fiecare an şi care este auditat de PricewaterhouseCoopers, face o radiografie a tuturor tranzacţiilor publice pentru peste 1.000 de artişti români tranzacţionaţi public în România în ultimii 20 de ani.

    La o răsfoire scurtă a Indexului de Artă, oricine poate înţelege de ce criza a fost o oportunitate pentru zona de artă, randamentele de doi digiţi devenind o raritate în alte domenii în ultimii ani. „Criza financiară a fost o oportunitate pentru piaţa de artă, a fost o alternativă investiţională pentru toţi cei care înainte preferau un alt tip de plasament“, spune şi Manuela Plăpcianu, care a văzut clienţii venind în galerii dinspre piaţa imobiliară sau dinspre bursă, deoarece randamentele în artă erau mult mai ademenitoare. „Investitorii s-au îndreptat către artă şi pentru că, în scenariul cel mai pesimist posibil, rămâi cu un Ţuculescu. Achiziţiile însă nu au niciodată în spate doar o raţiune investiţională ori monetară, ci există un complex de factori care determină încheierea unei tranzacţii. Prin oferta tematică diversă, prin programe educaţionale, dar şi prin varietatea lucrărilor şi propunerea unor preţuri de pornire încurajatoare am vrut să arătăm oamenilor că arta nu este un lux. Luxul este timpul pe care îl aloci pentru artă, nu potenţa financiară“, explică Manuela Plăpcianu strategia prin care a ajuns la o creştere de 34% a numărului de clienţi noi în 2014.

    Modul cum a fost materializată democratizarea artei a început cu „preţurile neintimidante“ (în jurul câtorva sute de euro) şi cu oferta care a pornit de la artă plastică şi a ajuns la cabinetul de curiozităţi, la iluminism, la erotică, la ezoterică, la România Regală, la benzi desenate, la fotografie, la lucrări în alb şi negru, la artă decorativă, la vinuri de colecţie, la ceramică, la ceasuri vechi, la carte veche şi obiecte de scris, la whisky-uri japoneze, la şampanii de colecţie, la obiecte din epoca de aur, la afişe, la jucării de colecţie şi până la maşini vechi, mobilier de grădină sau bijuterii.

    Aşa că Manuela Plăpcianu spune că a avut un 2014 excepţional: „Intens, dinamic, fertil, scurt. A fost un an de diversificare şi de complementarizare a ofertei Artmark, cu câte 4-5 licitaţii în fiecare lună, cu primele cursuri de management al artei în ţară şi cu primele licitaţii caritabile“. Practic, Artmark înseamnă în acest moment şapte companii: Casa de Licitaţii Artmark, Lavacow – Casa de licitaţii virtuală care comercializează cu precădere artă contemporană din Europa Centrală şi de Est, Art Games – o companie care dezvoltă şi vinde softuri dedicate pieţei de artă, Artmark Historical Estate – care tranzacţionează imobile istorice & identităţi culturale, ArtSociety, Institutul de Management al Artei Artmark, ArtSafari.

  • Doi ardeleni au devenit antreprenori de succes în Bucureşti în 10 metri pătraţi

    Doi tineri din Cluj s-au îndrăgostit de aroma cafelei şi, cu ajutor din partea unui brand cunoscut, au deschis un mic coffee shop în Bucureşti. Urmează o nouă locaţie, în centrul Capitalei, iar tinerii sunt încrezători că vor putea oferi în continuare espresso de cea mai bună calitate.

    Vlad Buda şi Dan Ursan, doi tineri de 27 de ani, se cunosc de când erau copii, dar au decis 
de-abia anul trecut să pună bazele unui business. 
„Ne-am cunoscut la grădiniţă, deci ne ştim de aproape 25 de ani. Am şi lucrat împreună încă din 2006, dar cu mici pauze“, povestesc cei doi antreprenori.

    Vlad şi Dan au pornit o „afacere cu suflet“, prin care vor să împartă şi altora pasiunea lor pentru cafea. Steam Coffee Shop este o minicafenea într-un spaţiu de doar 12 metri pătraţi, înspre zona de nord a Capitalei, de unde clienţii pot cumpăra doar produse „to go“.

    De unde însă pasiunea pentru cafea? „Am lucrat mult în domeniul ospitalităţii, dar nu am avut neapărat legătură cu produsele din cafea“, povesteşte Vlad Buda. „În 2010 am participat la o competiţie de barista, iar acolo am fost jurizaţi de campionul naţional al Greciei la proba de cafea la filtru. După concurs am stat vreo nouă ore de vorbă şi ne-a explicat ce-am făcut bine, ce-am greşit şi aşa mai departe. Noi nu înţelegeam cum poate să bea atât de multă cafea, cerea un espresso la fiecare zece minute. Între timp a ajuns campion mondial la proba de cafea la filtru.“

    Şi-au transformat pivniţa în cea mai tare afacere din Bucureşti. Acum recunosc şi ei că au dat lovitura şi fac o grămadă de bani

    „După acel moment, am început să exersăm în fiecare zi“, continuă Dan Ursan. „Mergeam cu câteva minute înainte să se deschidă barul unde lucram şi încercam diverse lucruri pe care le găseam pe internet, pentru că alte surse de a învăţa nu prea există.“

    Un an mai târziu, au decis să plece în străinătate pentru a lucra şi au ales Berlinul. Au fost aproape să deschidă un coffee shop în Germania, dar s-au răzgândit în ultimul moment. „În primă fază am vrut să pornim o afacere la Berlin, chiar găsisem acolo pe cineva cu bani care era dispus să ne ajute. Dar exact înainte de semnarea actelor, am realizat că asta ne-ar fi obligat să rămânem acolo, iar noi nu eram convinşi că ne dorim asta.“

    Tinerii antreprenori nu au renunţat la idee şi s-au întors în ţară, însă lucrurile au devenit ceva mai complicate. „Ne-am întors la Cluj cu intenţia de a deschide o locaţie mai mare, ne gândeam şi la un spaţiu în care să servim ceva de mâncare. Apoi ne-am lovit de legislaţie, aşa că am rămas doar la cafea. Am încercat prin Cluj vreo 7-8 luni, am tot căutat spaţii, dar acolo există o singură zonă unde poţi avea succes cu un astfel de business, şi acolo chiria e foarte scumpă“, îşi aminteşte Vlad Buda.

    Colegul său, Dan Ursan, explică cum au ajuns în Bucureşti. „Când eram aproape să renunţăm, am discutat cu Mihai Panfil de la Origo, care ne este şi un foarte bun prieten, iar el ne-a propus o colaborare, a propus să deschidem un coffee shop în Bucureşti. Ne-am mutat în Capitală anul trecut în mai, iar afacerea am pornit-o în decembrie.“

    CONTINUAREA ÎN PAGINA A DOUA –>>>

  • Şi-au transformat pivniţa în cea mai tare afacere din Bucureşti. Acum recunosc şi ei că au dat lovitura şi fac o grămadă de bani

    Cătălina Şuteu şi Andrei Stanciu, doi tineri de 29 de ani pasionaţi de jocuri, au aflat de conceptul Escape the Room în timpul unei vacanţe la Londra.

    „Nu am reuşit atunci să mergem, dar ideea ne-a rămas în minte“, începe Cătălina Şuteu povestirea. „Anul acesta am tot citit despre joc, aşa că i-am propus lui Andrei să încercăm şi noi ceva de genul ăsta, fără să ştim propriu-zis cu ce se mănâncă. Am cochetat o perioadă cu ideea, iar prin luna iunie am început să căutăm mai multe informaţii. Aşa am şi aflat că s-au deschis câteva şi în România, în Bucureşti şi la Cluj.“

    Înainte să pornească propriul lor business, Trapped, cei doi au mers în locaţiile deschise deja în Capitală. „I-am vizitat pe cei din Bucureşti, ni s-a părut şi mai interesant conceptul şi am decis să punem ideea în aplicare. Am deschis o primă cameră la noi acasă, în subsol, şi am chemat mai mulţi prieteni să o testeze. Le-a plăcut foarte mult, au venit şi ei cu diverse sugestii şi comentarii, aşa că în luna iulie ne-am apucat serios de treabă. Am terminat scenariul şi pentru o a doua cameră, iar în paralel am căutat spaţiul potrivit“, povestesc cei doi.

    „În luna august ne-am ocupat de amenajarea camerelor, am vrut să facem o treabă profesionistă de la început, fără jumătăţi de măsură. Ne-au vizitat, la rândul lor, cei care mai au astfel de spaţii în Bucureşti; ne recomandăm reciproc, pentru că nu este o piaţă pe care să existe concurenţă, este o afacere în care clientul, după ce intră, devine oarecum dependent. Odată ce termină camerele disponibile într-o casă, caută automat alte locaţii.“

    Investiţia a venit din fonduri proprii, dar businessul este, şi în cazul Trapped, unul profitabil. „Investiţia a fost de aproximativ 14.000 de euro. Foarte multe lucruri le-am făcut noi, dar în alte condiţii investiţia ar fi fost mai mare. Ne-am gândit şi la posibilitatea de a lua o franciză, dar din dorinţa de a face totul de la zero am ales să mergem pe drumul nostru de la început“, spune Andrei Stanciu. „Am deschis de o lună şi câteva zile, şi chiar din a doua săptămână am avut destul de multă lume. Au jucat mai mult de 300 de persoane de când am deschis camerele. Ne gândeam că vom ajunge cu încasările la nivelul cheltuielilor după două-trei luni, dar am reuşit asta din prima lună.“

    Cât despre promovare, tinerii antreprenori investesc în primul rând în social media. Un episod neaşteptat i-a ajutat să câştige notorietate: „S-a întâmplat ca o vedetă să vină aici de ziua ei şi a scris despre acest loc pe blog, şi asta a contat destul de mult“.

    Importantă, spun cei doi, este prezenţa sutelor de aplicaţii de mobil de la care a pornit, practic, acest tip de business. „În general, lumea vine gândindu-se la jocurile de pe telefon sau la cele de pe calculator. Cei mai mulţi sunt sceptici atunci când ajung la noi, dar toţi pleacă zâmbind. Avem un feedback mult mai bun decât ne-am fi aşteptat înainte să începem.“

    Escape the room este un joc în care într-o perioadă limitată de timp căutând indicii ascunse, descoperind camera şi secretele din ea, folosind inteligenţa, ingeniozitatea şi imaginaţia trebuie să scapi din cameră.

  • Sfaturi pentru mine tânăr. Raul Ciurtin, Albalact: Am avut curajul să investesc, să inovez înaintea celorlalţi şi mai mult decât alţii

    A venit mai repede decât mă aşteptam şi m-a găsit nepregătit. Dar asta m-a obligat să mă adaptez şi să învăţ ce nu ştiam mai repede decât credeam că pot. Experienţa în afaceri am căpătat-o pas cu pas, văzând şi făcând, uneori greşind. Am avut flerul de a alege oamenii potriviţi la momentul potrivit. Ca proaspăt medic învăţam să scriu reţete, ca antreprenor am învăţat că o afacere reuşită nu se bazează pe reţete. Eu am reuşit să aduc compania unde este astăzi pentru că am avut curajul să merg mereu mai departe, de fiecare dată când am avut un scop, un obiectiv pe care l-am atins, 
mi-am ales altul şi mai ambiţios. Am avut curajul să investesc, să inovez înaintea celorlalţi şi mai mult decât alţii, am avut încredere în oamenii pe care i-am ales să-mi fie alături şi am învăţat să aşez lucrurile în perspectivă. Nu e uşor să fii vizionar, dar şi asta se construieşte.

    Aşadar, sfaturile pe care le-aş da oricărui tânăr care doreşte astăzi să devină antreprenor sunt sfaturile pe care mi le-aş da şi mie la 20 de ani cu experienţa de astăzi. Să înveţe repede, de unde poate şi orice i se pare folositor, să-şi asume riscuri, să-şi aleagă lângă el oamenii potriviţi cu care să construiască o strategie şi o direcţie bine definite, privind permanent piaţa nu doar pe termen scurt, dar şi pe termen lung. Să pună consumatorul în centrul strategiei, nu doar afacerea şi profitul. Consumatorul te ajută să creşti. Să investească permanent, să creeze o identitate solidă a companiei sale şi a brandurilor şi să comunice deschis, nu doar cu publicul, ci şi cu partenerii şi angajaţii săi. Să aibă curaj să facă următorul pas, pentru că stând pe loc nu se poate. Să fie încăpăţânat în sensul bun al cuvântului, adică să nu abandoneze niciodată ideea care crede că e câştigătoare. Să nu repete aceeaşi greşeală de două ori. Să caute să evalueze şi să monitorizeze cât mai realist contextul economic în care se află şi potenţialul său sau al companiei sale pentru a lua decizii de investiţie corecte.

  • Softurile ERP trec 
din zona „aşa spune 
manualul“ în „aşa spune 
clientul“

    “1.0 este managementul anilor ’60, 1.1 este managementul anilor ’90, iar 2.0 este managementul apărut în jurul anului 2000. În anii ’60, fără computere, dacă făceai o greşeală dădeai totul peste cap, iar la contabilitate se lucra cu mânecuţe, cu rigla de calcul şi cu abacul. 1.1 înseamnă apariţia calculatoarelor de birou, cu taste mari şi bandă de hârtie, management 2.0 înseamnă manager, calculator şi consultant, iar 2.1 înseamnă ce facem noi acum“, îmi explică Alin Ivan, consultant la Integrated Consulting Group, companie austriaco-finlandeză, teoria sa despre evoluţia managementului.

    Născut la Câmpina şi absolvent de ASE, Alin Ivan s-a mutat de trei sau patru ani la Cluj, timp destul pentru a împrumuta ticuri verbale ardeleneşti; aşa că strecoară la sfârşitul frazelor, nu prea des totuşi, câte un „no“, menit să-i întărească afirmaţiile. Spune despre sine că este consultant de management şi că face chestii care ţin de matematica economică. „De multe ori celui ce are în mână un ciocan i se pare că tot ce are în jur sunt cuie. Mie mi se pare că soluţia stă în matematică: vinzi prea ieftin, produci prea scump, produci prea puţin la preţul acesta şi nu-ţi acoperi costurile… Evident că pot fi soluţii şi din alte parţi, din inovare, de exemplu. Îi  spun că vinde prea puţin şi costă mult ceea ce produce, dar vin colegii mei care spun că ar putea face o schimbare undeva, ar putea vinde mai mult; vezi explozia vânzărilor unei companii de lactate care a schimbat forma ambalajului.“

    Pentru a-şi ajuta clienţii, Alin Ivan a conceput, împreună cu unul dintre clienţii săi, manager la o firmă de lactate, o afacere de familie începută de tată şi continuată acum de fiu, o aplicaţie menită să ofere imaginea companiei în orice moment. Aplicaţia se muneşte „Management 2.1“ şi oferă, faţă de aplicaţiile ERP uzuale, o serie de indicatori specifici, precum şi funcţii de predicţie.

    Alin Ivan şi Marius Bîcu, managerul companiei Unilact, au lucrat împreună din 2006 până în 2014, când clientul a recunoscut că nu se mai descurcă cu multele Exceluri pe care le primea. „Clientul a cerut «o curăţenie generală», un plan pe cinci ani şi încă «ceva», fără a defini acel ceva.“ Alin Ivan a făcut acel plan pe cinci ani, a făcut calcule despre ce va putea face compania şi ce nu va putea face, ba şi-a dat chiar seama că va avea nevoie de o investiţie în 2016. „Am gândit pentru el un sistem şi l-am pus într-un software, integrat cu o companie de specialitate, care îi arată starea companiei în aproape orice moment. Poate vedea starea, sănătatea companiei, dar şi stadii, anumite elemente din sănătatea companiei“, explică Alin Ivan. De exemplu, un indicator introdus în „Management 2.1“, indicator conceptual, se numeşte „contribuţia de acoperire“; îi permite managerului să  afle cât câştigă dacă îşi vinde marfa prin intermediul unei companii de retail sau al alteia, în condiţiile în care preţurile diferă de la un comerciant la altul sau de la o zonă la alta. Managerul mai poate afla ce cheltuieli are de făcut, dacă are bani, ce încasări are într-o săptămână, ce s-a produs săptămâna trecută şi ce se va produce în săptămâna în curs, ce s-a vândut, ce nu s-a vândut, care sunt abaterile faţă de planul pe cinci ani conceput; „plastic vorbind, managerul se aşază cu faţa la volan şi ştie tot traseul pe care îl va urma, cu ce viteză va merge, dacă îi ajunge benzina sau la ce oră va ajunge“.

    Interesant este că Management 2.1 nu este produsul unei companii de software, ci al unei companii de consultanţă care a colaborat cu o companie software, iar faptul că respectiva companie a răspuns cu „se poate“ la orice solicitare a consultantului sau a managerului a stârnit ceva mirare. În toată istoria s-a implicat şi BERD, care a oferit o finanţare nerambursabilă de 75% din valoarea proiectului.