BusinessMagazin

Tag: inteligenta

  • Automatizarea casei ca un mod de a eficientiza costurile de trai

    Alin Stoica este sales manager al unei brand cu un nume potrivit domeniului de activitate: Casa din viitor. Stoica priveşte automatizarea casei ca un mod de a eficientiza costurile de trai şi de a obţine un grad de confort inaccesibil în urmă cu câţiva ani. “În urmă cu cinci-şase ani, preţul de automatizare a unui apartament de trei camere se ridica la 9.000, chiar 10.000 de euro. În momentul de faţă poate ajunge până la 4.000 de euro, iar clientul poate să investească aceşti bani de-a lungul a doi-trei ani. Primul pas e achiziţionarea unităţii de control, care pleacă de la 190 de euro şi poate ajunge până la 500-600 de euro, în funcţie de dimensiuni şi de numărul de dispozitive suportate”, povesteşte Stoica. “Toată tehnologia vine în ajutorul nostru, până la urmă. În momentul de faţă preţurile sunt mici şi românul tinde spre aşa ceva, spre o automatizare cât mai completă a casei. Odată ce clientul vede cât de simplu este de fapt acest sistem, de la instalarea şi până la utilizarea sa, şi mai ales faptul că poate fi optimizat în permanenţă, devine imediat interesat. Este vorba şi de comoditate, dar mai ales de confort, pentru că sunt lucruri de care avem nevoie.”

    Alin Stoica spune că firma pe care o reprezintă a realizat în ultima perioadă numeroase lucrări destinate eficientizării energetice: “Sunt companii care au servere, iar acestea consumă mai mult curent decât ar fi necesar. În cazul clinicilor este vorba de compresoare, care au 750 de waţi şi care funcţionează şi în weekend. Nu este neapărat nevoie de ele, iar funcţionarea lor înseamnă un consum energetic inutil. La fel şi ]n cazul sistemelor de încălzire, chiar şi la calorifere, pentru cei care stau la bloc este recomandat să instaleze termostate, pentru că acestea sunt utile mai ales atunci când sunt plecaţi”, subliniază Stoica. “Mai multe blocuri din Bucureţti au un astfel de sistem de monitorizare a temperaturii, care menţin o temperatură constantă de 18-19 grade în casă. Atunci când te întorci mai devreme de la birou, poţi da o simplă comandă vocală, caloriferul se deschide şi în 30 de minute sunt 25 de grade. La fel şi în cazul aerului condiţionat, în timpul verilor toride vrei să ai o anumită temperatură dar durează destul de mult procesul de răcire. Am avut mai mulţi clienţi care au spus că oricum au aer condiţionat programabil, dar asta înseamnă că trebuie să ai un program fix. Prin dispozitivele smart, totul devine mult mai uşor de gestionat.  Se pot pune şi contoare de apă sau electrice, ca să se poată vedea consumul exact şi apoi compara cu factura. ”

  • STUDIU: Alăptarea, asociată cu un coeficient de inteligenţă mai mare

    Cercetătorii din Brazilia au monitorizat aproape 3.500 de bebeluşi, provenind din toate categoriile sociale, şi au descoperit că aceia care au fost alăptaţi pentru perioade mai îndelungate au obţinut scoruri mai mari la testele de stabilire a coeficientului de inteligenţă (IQ) realizate la o vârstă adultă, informează bbc.com.

    Experţii spun că rezultatele studiului, deşi nu sunt concludente, par să sprijine recomandările actuale ale medicilor, care le îndeamnă pe mame să îşi hrănească bebeluşii exclusiv prin alăptare în primele şase luni după naştere.

    Indiferent de rezultatele acestei cercetări, publicate în The Lancet Global Health, experţii spun că există mulţi alţi factori, pe lângă alăptare, care pot avea un anumit impact asupra inteligenţei, deşi autorii studiului au ajuns la acele concluzii după eliminarea altor factori importanţi, precum gradul de educaţie al mamelor, venitul familial şi greutatea la naştere.

    Bernardo Lessa Horta, medic la Universitatea Federală Pelotas din Brazilia, spune că studiul său oferă o serie de informaţii unice în acest domeniu, deoarece în cadrul populaţiilor monitorizate alăptarea a avut o distribuţie uniformă în rândul claselor sociale, nefiind doar apanajul mamelor bogate şi cu un grad înalt de educaţie.

    Cei mai mulţi dintre bebeluşi, indiferent de clasa socială, au fost alăptaţi – unii mai puţin de o lună, alţii mai mult de un an.

    Aceia care au fost alăptaţi vreme mai îndelungată au obţinut la vârsta adultă scoruri mai mari la testele de inteligenţă.

    De asemenea, acei bebeluşi au devenit ulterior persoane mature care câştigau salarii mai mari şi au absolvit mai multe niveluri de şcolarizare.

    Profesorul Horta consideră că laptele matern ar putea oferi bebeluşilor aceste avantaje, deoarece reprezintă o bună sursă de acizi graşi saturaţi cu catenă lungă, care sunt esenţiali pentru dezvoltarea creierului.

    Experţii spun însă că rezultatele acestui studiu nu pot să confirme existenţa unei legături puternice între alăptat şi inteligenţă şi că o astfel de chestiune ar trebui confirmată printr-o serie de cercetări viitoare.

  • Câţiva antreprenori au decis să facă bani în România pe seama celor care investesc mii de euro ca să aibă o casă inteligentă

    Te decizi să pleci mai devreme acasă, aşa că intri pe aplicaţia online şi setezi temperatura în locuinţă. Seara, pui hainele în maşina de spălat, iar aparatul decide care este cea mai bună perioadă în care să deruleze programul pentru a economisi energie. Pleci grăbit la muncă şi uiţi să stingi luminile în casă, dar porneşti telefonul şi dai comanda vocală „afară“, iar luminile se sting automat. Toate aceste scenarii fac parte din soluţiile de automatizare a casei, tot mai populare şi din ce în ce mai accesibile.

    Definiţiile pe care le-am primit din partea companiilor care comercializează soluţii de profil în România sună mult mai sec decât te-ai aştepta să auzi atunci când se vorbeşte despre casa care răspunde la comenzi date din partea cealaltă a oraşului sau a lumii: „O modalitate simplă, unitară şi centralizată de a controla subsisteme“, „automatizări care fac viaţa mai uşoară“ sau „sisteme de automatizare avansate pentru a oferi locuitorilor controlul“. Când se pune problema automatizării unei case, trebuie luate în calcul aspecte precum eficienţa energetică, confortul personal şi chiar siguranţa. Sunt însă oamenii dispuşi să investească sume considerabile pentru a-şi face casele mai deştepte?

    Laboratoarele Nest au intrat în atenţia opiniei publice odată cu dezvoltarea unui termostat inteligent menit să ajusteze consumul şi să scadă costul întreţinerii unei case. Mişcarea celor de la Google din ianuarie 2014, atunci când au achiziţionat compania Nest pentru 3,2 miliarde de dolari, reprezintă o confirmare a cererii crescute, la nivel global, pentru produsele şi soluţiile care constituie ceea ce denumim generic „casa inteligentă“.

    Specialiştii în tehnologie consideră că principala cauză a acestui interes crescut este scăderea dramatică a preţului pieselor de hardware, fapt care a dus şi la ieftinirea altor produse. Un alt motiv, crede Mike Harris, CEO al companiei Zonoff, este modul cum societatea de azi, influenţată masiv de social media, a transformat aşteptările consumatorilor şi a transformat ştiinţa casei inteligente în ceva mainstream: „Ideea de a vedea şi de a-ţi putea controla casa prin intermediul unui smartphone are sens, deoarece oamenii sunt deja conectaţi la multe alte lucruri din viaţa lor“.

    Din punctul de vedere al mediului înconjurător, automatizarea caselor poate aduce anumite beneficii. Programarea termostatelor, de exemplu, poate avea un impact semnificativ şi poate duce la o scădere a consumului de energie cuprinsă între 10 şi 30%. „Mesajul evident către consumator este că acesta nu mai trebuie să risipească energia“, notează Tom Kerber, director de cercetare pentru controlul caselor în cadrul companiei Park Associates.

  • Cronică de film: The Imitation Game

    Interpretarea de excepţie a lui Benedict Cumberbatch, poate cea mai bună a carierei, este doar unul dintre multele motive pentru care acest film merită vizionat.

    Filmul, în regia lui Morten Tyldum, spune povestea matematicianului Alan Turing, cunoscut pentru ajutorul dat serviciilor britanice de inteligenţă în timpul celui de-al doilea război mondial. Acţiunea se desfăşoară pe trei planuri, prezentând atât faze din adolescenţa personajului principal, cât şi din timpul maturităţii sale.

    Tyldum foloseşte acţiunea relativ statică ca bază a unui film plin de suspans, de-a lungul căruia spectatorii sunt confruntaţi cu momente şi dezvăluiri neaşteptate. Interpretarea actriţei Keira Knightley completează imaginea unui film închegat, bine realizat din toate punctele de vedere.

    The Imitation Game nu este un film de acţiune per se; este un film care explorează mintea unui tânăr genial, frământările lui şi modul de relaţionare cu ceilalţi. Este un film care, indiferent de nominalizări sau premii, confirmă apariţia unui val de actori tineri britanici extrem de talentaţi.

    Interpretare: 9/10
    Regie: 8/10
    Scenariu: 8/10

  • România trebuie să iasă din zodia forţei ieftine de muncă şi a ajutorului social şi să folosească inteligenţa nativă a naţiei

    Antreprenorul acestui an este, în competiţia Entrepreneur Of The Year organizată de compania de consultanţă EY, Mircea Tudor, câştigător de două ori al marelui premiu al Salonului de Invenţii de la Geneva şi dezvoltatorul uneia dintre puţinele afaceri locale bazate pe invenţie, MB Telecom.

    Mircea Tudor a gândit două sisteme de securitate, scannerul mobil robotizat pentru camioane, începând cu 2004, iar în 2009 a creat primul scanner pentru avioane din lume, proiect finalizat anul trecut. Alături de Mircea Tudor pe scenă a urcat şi Cristi Badea, Emerging Entrepreneur of the Year România, fondator al Mavenhut, companie software specializată pe gândire „outside of the box“, pentru că să dai o nouă dimensiune, socială, bătrânului joc Solitaire, şi să îţi formezi astfel o piaţă de milioane de oameni necesită, trebuie să recunoaştem, un model de gândire aparte.

    Mircea Tudor sau Cristi Badea sunt printre cei ce au reuşit mizând pe inovaţie. Făcând un pas înainte, să vedem cam care ar fi starea inovaţiei în întreg mediul de afaceri local. Prima oprire este la Institutul de Statistică, care prezintă periodic o sumă de declaraţii ale şefilor de companii, iar cele mai recente date sunt pentru perioada 2010 – 2012.

    Perioadă în care ponderea companiilor inovatoare a fost de 20,7%, în scădere cu 10,1 puncte procentuale în comparaţie cu perioada 2008-2010. Întreprinderile inovatoare de produse sau procese au avut o pondere de 6,3% în total întreprinderi, în scădere cu 8,0 puncte procentuale, în comparaţie cu 2008-2010, când s-a înregistrat o pondere de 14,3%. Întreprinderile inovatoare de metode de organizare şi de marketing au înregistrat o pondere de 18,8%, în scădere cu
    7,7 puncte procentuale.

    Al doilea stop este la o analiză europeană: Innovation Union Scoreboard 2014, un studiu al Comisiei Europene, spune că România este o naţie „modestă“ din punctul de vedere al inovării, pe antepenultimul loc, după Polonia şi înaintea Lituaniei şi a Bulgariei. Comisia Europeană ia în calcul mai mulţi parametri, cheltuieli cu cercetarea/dezvoltarea în companii şi la nivel guvernamental, numărul de studenţi, de doctorate sau de patente înregistrate – la majoritatea acestor indicatori ne aflăm sub media Uniunii Europene; cel mai recent studiu indică o creştere a numărului de doctorate şi a numărului de patente şi mărci comunitare şi scăderi la nivelul cheltuielilor companiilor cu inovarea şi la nivelul investiţiilor atrase.

    Datele Uniunii Europene par a contrasta într-o oarecare măsură cu declaraţiile şefilor de companii, preluate şi analizate de statistică, şi de unde reiese, reamintesc, că o companie din cinci inovează, în marketing, în management sau în businessul propriu-zis. Nu rămâne decât să te întrebi: care este misterul? Dacă inovaţia este atât de răspândită, de ce nu sunt rezultatele mai vizibile? Şi de ce punctăm aşa de jos în statistica europeană? Şi de ce, până la urmă, avem totuşi prea puţine companii de tipul MB Telecom, care fac afaceri fundamentate pe inovaţie? Este inovaţia doar o iluzie?

  • Avertismentul celui mai galonat antreprenor al momentului: Inteligenţa artificială este cea mai mare ameninţare la adresa umanităţii

    „Prin inteligenţa artificială, trezim demonul la viaţă”, a spus Musk. „Toate acele poveşti în care personajul stă liniştit, ştiind că are pentagrama şi apa sfinţită şi poate controla demonul, se termină întotdeauna prost. Trebuie să fim extrem de atenţi atunci când vine vorba de inteligenţa artificială. Dacă m-aţi pune să ghicesc care este cea mai mare ameninţare la adresa umanităţii, aş spune că este aceasta. Din ce în ce mai mulţi oameni de ştiinţă ajung la concluzia că este nevoie de o serie de măsuri care să reglementeze dezvoltarea inteligenţei artificiale, atât la nivel local, cât şi la nivel global.”

    Elon Musk a mai avertizat, în trecut, despre pericolul inteligenţei artificiale, postând pe Twitter mesajul că aceasta poate fi chiar mai periculoasă decât bombele atomice. Întrebat de ce a investit totuşi în anumite companii care cercetează inteligenţa artificială, Musk a răspuns, zâmbind: „Vreau să fiu cu ochii pe ele.“ El a dezvoltat apoi, spunând că vrea să urmărească evoluţia acestor companii şi să se asigure că se iau toate măsurile de precauţie necesare.

    Inteligenţa artificială se defineşte ca inteligenţa exprimată de maşini sau programe, reprezentând o zonă de studiu ce are ca scop crearea unei inteligenţe similare cu cea a creierului uman. O altă definiţie, folosită de unii cercetători, se referă la „un sistem care percepe condiţiile exterioare şi ia măsurile necesare pentru a-şi maximiza şansele de succes”; termenul a fost creat de John McCarthy în 1955.

    Marii jucători din zona de tehnologie par încântaţi de ideea de inteligenţă artificială, atât timp cât aceasta poate fi controlată şi utilizată doar în anumite direcţii. Companii precum Google sau Facebook investesc sume mari pentru a dezvolta sisteme care funcţionează similar minţii umane.

    În ianuarie, Google a achiziţionat start-up-ul britanic DeepMind, o companie specializată în inteligenţa artificială fondată de un fost campion la şah în vârstă de 37 de ani. Detaliile tranzacţiei nu au fost făcute publice, dar analiştii estimează că Google a plătit în jur de 500 de milioane de dolari pentru pachetul majoritar. La începutul lunii octombrie, reprezentanţi ai gigantului IT au anunţat un parteneriat cu Universitatea Oxford pentru a dezvolta platforme de inteligenţă artificială.

    Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, se numără şi el printre miliardarii din domeniul tehnologiei interesaţi de inteligenţa artificială. Alături de Elon Musk şi de actorul Ashton Kutcher, el a investit în jur de 40 de milioane de dolari în compania Vicarious FPC.

    Vicarious FPC are ca obiectiv dezvoltarea unui sistem capabil să reproducă funcţiile neocortexului uman, adică partea care controlează mişcarea, vederea, precum şi înţelegerea limbajului şi a funcţiilor matematice. Scott Phoenix, cofondatorul companiei, speră ca într-o bună zi să poată construi un calculator care „să gândească la fel cum o fac oamenii, dar să nu aibă nevoie de mâncare sau somn“.

    În cadrul unui interviu, Zuckerberg a declarat că investiţia reflectă un interes personal, fără a avea vreo legătură cu reţeaua de socializare pe care o conduce. Cu toate acestea, Zuckerberg a confirmat că dezvoltarea inteligenţei artificiale ar putea avea un impact semnificativ în procesul de transformare şi de prelucrare a datelor generate de utilizatori pe Facebook.

  • PIB şi inteligenţă, nu harnaşamente!

    Înainte de orice, o să-i recomand cititoarei mele să îşi verifice tastatura computerului, care are tendinţa de a plasa virgule aiurea în text. Pe urmă o să spun că da, fundamental, sunt un pesimist, dar că eu consider acestea drept o calitate – destul de des necazurile m-au prins pregătit. Iar lipsa unei „cochilii”, a unei enclave sociale – doar o anumită zonă pe care o frecventez, doar un grup de amici – care să mă înconjoare cu iluzii şi nu cu realitate, plus minunata calitate de pieton, mi-au permis să văd mereu lucrurile mai clar.

    Dar sunt binevoitor şi caut, uite, motive care să îmi crească nivelul de fericire, aşa cum îmi recomandă cititoarea mea. Unde poţi căuta fericirea, dacă nu pe Google? Caut, aşadar, „România este pe primul loc” (fericirea mea are ambiţii modeste), iar motorul de căutare îmi răspunde „la creşterea volumului de vînzări din retail în martie” (?), la recomandări judiciare primite de la OLAF (parcă – parcă),  „la creştere economică în Europa” – zice premierul (procentele nu sunt totul în lumea asta, zic eu), „în lume la scumpirea litrului de benzină”, „în Europa la decesele cauzate de cancerul de col uterin”, „în topul ţărilor cu risc de sărăcie în rîndul copiilor”, „în Europa la apă poluată”, „la accidente mortale de circulaţie”. După două pagini de fericire gugălească zic că îmi ajunge şi renunţ să mai caut, aşa cum îmi propusesem, şi „Romînia este pe ultimul loc…”.

    Mă îndrept spre pagina colegilor de la Ziarul Financiar, care mă informează „Cum arată economia judeţului Mureş, unde fabricile care angajau mii de oameni au fost vândute la fier vechi sau transformate în hipermarketuri”, dar şi că „Fermierii pierd 100 milioane de euro pentru că jumătate din grâu va ajunge hrană pentru animale”. Nu prea merge nici aici, aşa că trec la agenţia Mediafax, care mă anunţă – şi asta chiar mă bucură – că Guvernul vrea să sporească cu 40% numărul IMM, până în 2020. Şi a pus la punct o strategie care ar trebui să creeze 200.000 de noi companii.

    Mulţumirea îmi piere brusc cînd citesc domeniile strategice, în ordinea importanţei – industria alimentară, fabricarea produselor textile, tăbăcirea şi finisarea pieilor; fabricarea articolelor de voiaj şi marochinărie, harnaşamentelor şi încălţămintei; prepararea şi vopsirea blănurilor, fabricarea produselor farmaceutice de bază şi a preparatelor farmaceutice, fabricarea altor produse din minerale nemetalice, industria construcţiilor metalice şi a produselor din metal, exclusiv maşini, utilaje şi instalaţii, fabricarea echipamentelor electrice, alte activităţi industriale.

    Industria alimentară ca industria alimentară, dar lohnul, din nou? Tăbăcirea pieilor? Harnaşamente? Ce produse farmaceutice? Dar o Vale a Siliciului n-ar fi mai bună? Întreb asta pentru că ceea ce s-ar putea asimila cunoscuţilor „softişti romîni” în dulcele limbaj de lemn guvernamental, adică „servicii în tehnologia informaţiei” se pierd undeva între „activităţi de editare muzicală” şi „arhitectură şi inginerie”. Şi cred că nişte funcţionari guvernamentali au mai bifat un punct pe lista de făcut nimic, fără să le pese şi fără să gândească. Harnaşamente, ha?

    Pentru ca ţara asta să depăşească clasamentele acelea nefericite de pe Google, iar în Mureş să crească înapoi fabicile, ar trebui ca în primul rând funcţionarii guvernamentali să facă treabă, ar trebui ca o bună parte din societate să iasă din bula de „je-m’en fichisme” în care s-a refugiat şi de unde priveşte superior; are nevoie de PIB, creativitate şi inteligenţă şi nu de un program guvernamental de sprijinit producţia de harnaşamente.

    Cred că nimeni nu a ştiut să arate lumea, cea reală, fără măşti, mai bine decât Pieter Bruegel cel Bătrân.

  • Alergând împreună 
cu maşinile

    Cum nu sunt un fan al abordărilor de acest gen, iniţial am mârâit la teoriile lui Brynjolfsson; i-am dat dreptate doar într-o privinţă, cum că PIB-ul nu include uriaşa cantitate de efort reprezentată de gratuităţile de pe internet – Wikipedia, Google, Skype, materialele video si audio, muzica. 300 de miliarde de dolari, spune el, doar în cazul PIB american.

    „Ce putem face pentru a crea prosperitate generalizată? Răspunsul nu e să încercăm să încetinim tehnologia. În loc să ne luăm la întrecere cu maşinile, trebuie să învăţăm să alergăm alături de ele. Asta e marea noastră provocare“, spune Brynjolfsson. Luddit-ul din mine nu simte nevoia să se întreacă cu maşinile – sunt convins, de exemplu, că nicio maşină nu o să poată înjura la nervi mai plastic decât mine – şi nici alergatul acela, chiar metaforic, nu-mi spune nimic.

    Simt, în schimb, nevoia să stăpânesc tehnologia şi nu să mş simt ca ucenicul vrăjitor printre meniuri, aplicaţii şi programe. M-am gândit la toate acestea la un moment dat, iar pe urmă l-am pus pe Brynjolfsson pe un raft al minţii şi l-am lăsat acolo.
    …asta până când am aflat de existenţa lui Eugene Goostman. În vârstă de 13 ani. Are trei părinţi, toţi bărbaţi, ruşi, şi spune că este din Odessa. Nu este o fiinţă reală, ci primul program de calculator care, se zice, a izbutit să treacă testele Turing.

    Alan Turing este părintele informaticii moderne, iar testele care îi poartă numele încearcă să definească o maşină inteligentă, care gândeşte (practic, o maşină şi un om poartă o conversaţie cu un om, acesta din urmă încercând să determine care dintre interlocutorii săi este maşina şi care omul). Turing a prorocit că în undeva în jurul anului 2000 un computer va ajunge să păcălească omul în mai mult de o treime din cazuri, iar Eugene Goostman tocmai asta a făcut. Cea mai mare parte a presei internaţionale a relatat povestea, stabilind că o piatră de hotar tocmai a fost depăşită.

    Ştiu şi eu?! Am „stat de vorbă“ şi eu cu o versiune a lui Eugene Goostman (o căutare simplă cu Google vă ajută) şi nu m-a convins, sub nicio formă, că este băiatul evreu din Odessa drept care se dă; este lipsit de spontaneitatea şi de gradele acela de incoerenţă şi ilogic caracteristice fiinţei umane. Sigur că era o versiune de început a programului, echivalentul unei vârste chiar mai fragede decât cei 13 ani de acum; dar era chiar mai rău decât bot-ul acela de call center care de curând se dădea, tot prin presă, drept femeie (Google, din nou!). Mă gândesc, cu toată sinceritatea, că problema nu o fi la Eugene Goostman, ci la interlocutorii săi, poa e mai uşor de dus de nas, de manipulat, din cauza multiplelor presiuni ale vieţii moderne (aici sunt grozav de eufemistic, v-aţi dat seama).

    Nu poţi fi om sau maşină cu inteligenţă umană dacă nu ai emoţii, instabilitate, creativitate. Îmi dă dreptate Ray Kurzweil de la Google, o eminenţă a inteligenţei artificiale, care crede că abia peste 15 ani un computer va putea căpăta caracteristici umane – emoţii, capacitatea de a face glume, de a fi romantic sau sexy.

    Şi aici ating clou-ul acestui text: cum va reacţiona oare lumea la crearea unui fiinţe din siliciu, metal şi electricitate? Cum va reacţiona aceasta în lumea noastră? Cum o includem în PIB-ul acela neacoperit al lui Brynjolfsson?

    „Visul“, de Vameşul Rousseau, ceva ce o maşină nu va picta niciodată.

  • Chiar nu s-a mai inventat nimic nou în materie de clişee?

    Nu că am avea, Doamne feri, ceva cu consultanţii, este o ocupaţie folositoare şi onorabilă; ea vine mai degrabă din abundenţa mailurilor dispuse să-mi ofere o nouă viaţă socială şi profesională, o nouă atitudine, noi capabilităţi, SCHIMBAREA, de la o mulţime de oricine. Dacă ştim aşa de bine, de ce ne merge aşa de rău? 

    Îmi propusesem să scriu despre alegerile europene, dar un schimb de replici din Ziarul Financiar m-a făcut să îmi schimb intenţiile. Valer Blidar, preşedintele grupului Astra şi acţionar al Băncii Comerciale Feroviara, a spus, săptămâna trecută, că forţa de muncă din industrie este îmbătrânită, iar cei tineri sunt foarte slab pregătiţi şi cu pretenţii salariale mari. “Nu mai vrea nimeni să muncească în ţara asta. Nu există nicio politică guvernamentală care să încurajeze meseriile”, a spus Blidar.

    Un tânăr pe nume Andrei Mihăilescu i-a răspuns lui Blidar a doua zi: “şi noi, tinerii, suntem dezămagiţi de dumneavoastră, generaţia părinţilor noştri, pentru că nu aţi avut o viziune în aceşti 25 de ani, pentru că aţi distrus sau permis să se distrugă bruma de industrie învechită, CAP-urile şi reţelele de irigaţie, pădurile şi lucrările hidrotehnice, pentru că aţi fost individualişti şi aţi tras doar pentru interesul personal sau al familiei şi aţi crezut sau încă mai credeţi că statul e un fel de sac fără fund, pentru că aţi fost profesori universitari mai interesaţi de fabricile de diplome şi de şpăgi şi mai nou de proiecte cu fonduri europene şi conferinţe decât de educarea studenţilor, pentru că, patroni fiind, aţi ales să daţi salarii mici şi apoi să vă miraţi ca toti cei buni pleacă afară să lucreze in construcţii, pentru că voi ne-aţi făcut o ţară low-cost pentru încă 20 de ani”.

    Cu tot respectul, credeam că s-a mai schimbat ceva în materie de clişee. Dar nu. Unul din păcatele majore ale meseriei de jurnalist este faptul că de la un punct încolo le-ai văzut şi le-ai auzit pe toate. Şi observi cum o serie de teme revin ciclic şi redundant.

    Şi Valer Blidar şi Andrei Mihăilescu greşesc atunci când se situează pe baricade diferite. Este aceasta o situaţie conflictuală fără rost; conflictul este o constantă a nou-românismului, se vede asta de la modul în care plecăm  la verdele semaforului la modul în care (nu) colaborăm cu ceilalţi.

    Greşesc cei doi atunci când privesc în urmă; înţelept estă să constaţi şi să acţionezi, după puteri, pentru schimbare reală. Este greu să judeci cu mintea de acum ce şi cum au gândit românii în urmă cu 25 de ani sau să le ceri, atunci, o viziune, în sensul a ceea ce înţelegem acum printr-o viziune; aceea era o lume cu liste de aşteptare pentru telefoane fixe, televizoare color sau automobile, o lume fără calculatoare, în care victoria era să rezişti, punct. Nu este corect să spui că tânăra generaţie nu munceşte sau că nu vrea să o facă – în jurul meu oameni tineri trag din greu, zilnic, mereu inventivi şi deschişi; tânăra generaţie trebuie doar motivată, nici măcar îndrumată, iar oamenii tineri îmi par a fi devenit mai conştienţi de preţul lor. Săptămâna trecută, Business Magazin a adunat o sală plină cu sute de oameni tineri, şi de nouă ani de zile lansăm pe piaţă câte un catalog cu câte o nouă sută de tineri cu funcţii executive, care muncesc din greu în companii sau în propriile afaceri.

    Industria aceea chiar era învechită şi CAP-urile nu-şi mai aveau rostul; doar că pe rămăşitele lor trebuiau constuite afaceri viabile. Orice papagal din politică îţi va înşira senin platitudinea cu extrema fragmentare a terenurilor agricole, alături de alte clişee de genul grânarul Europei sau cum putem hrăni noi 60 de milioane de oameni; dar nimeni, niciodată, nu a avut curajul să acţioneze astfel încât să se fure ceva mai puţin, iar banii rămaşi să sprijine micii fermieri, care nu sunt leneşi ci numai săraci.

    Greşim fundamental atunci când ne acuzăm cu toţii pentru greşelile clasei politice şi nu trebuie să ne acuzăm unii pe alţii, tineri sau bătrâni, şoferi sau pietoni, angajaţi sau angajatori. Sociologii folosesc o noţiune – entropia socială. La fel ca în fizică, unde sistemele tind să atingă cea mai dezordonată stare – gheaţa rigidă se transformă în apă şi apoi în vapori, iar pentru a împiedica acest lucru trebuie consumată energie, a unui frigider, de exemplu – societatea umană tinde spre cea mai dezordonată stare a sa. Spre anarhie, eventual. Pentru a preîntâmpina acest lucru, trebuie cheltuită energie – justiţie, legi aplicate, un sistem corect de valori, educaţie. Ori marea problemă a României, pe care pare să nu o înţeleleagă nimeni, este că tocmai vectorii energetici s-au defectat.

    Unul dintre vectori este renunţarea la clişee; al doilea este renunţarea la conflict. Şi putem adăuga.

  • Ce, cum şi cât plăteşti pentru reuşită

    Acolo, omul a început să lucreze pentru o brumă de bani, pentru că putea refolosi materiale pentru a-şi construi propria barcă cu care să facă înconjurul lumii – aceasta era convenţia cu proprietarul şantierului. Şi a trăit cu banii aceia puţini, dormind sub sau, mai târziu, în corpul bărcii sale, un hirsut cu barba zbârlită şi păr răzvrătit, ani de zile, pentru a-şi îndeplini visul. La acutizarea crizei, românii au plecat de la şantier, pentru că nimeni nu-şi mai repara iahtul. Iar povestea mea rămâne cu final deschis, pentru că nu a mai putut să îmi spună nimeni şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu universitarul şi cu barca sa. Îmi place să cred că a izbândit, cei care au lucrat cu el spun că a renunţat la mult prea multe – carieră, familie, stabilitate – pentru ideea sa.

    Al doilea personaj este cunoscut de multă lume, cred. Se numeşte Jérôme Kerviel şi este traderul condamnat în 2010 la cinci ani de închisoare pentru că a prejudiciat, în 2008, grupul Société Générale cu 4,9 miliarde de euro. Judecătorii au ajuns la concluzia că a manipulat date şi tranzacţii, iar şeful băncii l-a caracterizat la un moment dat drept terorist. Pe de altă parte, tânărul spune că a folosit metodele pe care le-a învăţat ca angajat al băncii, că supraveghetorul său a deconectat sistemul de alertă care reacţiona la depăşirea unui prag de expunere de 125 de milioane de euro, că pentru a investi 150 de milioane de euro era de ajuns numai o secundă şi alte patru secunde pentru a juca un miliard de euro.

    Nu intru în zona cu cine şi ce a ştiut şi cine şi ce a susţinut la tribunal. Kerviel a fost o parte a unui angrenaj economic şi financiar care s-a învârtit din ce în ce mai repede şi care s-a defectat în 2008. Acum el a ajuns, după judecăţi şi apeluri, la finalul drumului şi trebuie să facă puşcărie. La începutul lunii mai se afla în Italia, cu gânduri sinucigaşe, dar întâlnirea cu papa Francisc l-a schimbat, iar Kerviel vorbeşte de iluminare; pe urmă a plecat pe jos spre Franţa, într-un hagealâc care îl duce spre izbăvirea sa, închisoarea. Merge mai pe ocolite, într-un demers uşor de înţeles – se bucură de libertate, de verdeaţă, de ţigările sale, ba uneori de simpatia oamenilor. Şi spune, şi aici tind să-i dau dreptate, că lumea nu a învăţat nimic din criză, că lucrurile au rămas cam la fel cum erau în 2008. Un detaliu pentru filmul meu: mergea pe autostradă, iar un poliţist a vrut să-l amendeze pentru asta. I-a povestit poliţistului că datorează 4,9 miliarde de euro, iar acesta a izbucnit în hohote şi a renunţat la ideea amenzii.

    Două poveşti frumoase, nu? În esenţă, două istorii cu oameni care au plătit pentru propria idee de reuşită. Nu am alte idei moralizatore, voiam doar să povestesc cele două istorii şi să dau o temă de gândire.

    Ilustrez cu un Turner frumos, cu un nume imposibil – „Nava de linie Temerarul remorcată la ultima ancorare pentru a fi distrusă„; este, în fond, o poveste la fel de frumoasă ca aceea a polonezului sau a lui Kerviel; Temerarul, o navă construită din 5.000 de stejari, cu 98 de tunuri şi un echipaj de 750 de oameni, a fost nava care a stat alături de Victory a lui Nelson la Trafalgar – povestea eroismului. Acum, măreaţa, eleganta navă este trasă spre locul supliciului de un mic remorcher cu aburi – povestea progresului, a victoriei focului asupra pânzelor. O reuşită.