Artistul, scrie San Francisco Chronicle, refuză să cumpere altceva decât clei sau cuttere, preferând să caute materialele pentru lucru prin gunoaiele oraşului. Ideea i-a venit atunci când, angajat de un restaurant dintr-un loc izolat să realizeze nişte lucrări, nu a putut ajunge la un magazin pentru cele necesare şi a fost nevoit să utilizeze ce găsea, cum ar fi hârtie şi carton rămase de la local. La San Francisco, Zombres colindă pe la anumite magazine de unde cere deşeuri, în special ambalaje cu anumite culori, din care realizează diverse tablouri.
Tag: arta
-
Ce nume se află pe lista ediţiei de anul acesta a Pavilionului de Artă Bucureşti – Art Safari
În perioada 15-24 mai 2020 în Capitală se va desfăşura cea de-a şaptea ediţie a Pavilionului de Artă București — Art Safari. Evenimentul va oferi publicului şansa să vadă în premieră naţională o expoziţie semnată Guerrilla Girls, iar printre noutăţile anunţate în cadrul ediţiei din acest an se numără şi o expoziţie dedicată lui Sabin Bălaşa, pictor contemporan celebru în anii ’80-’90.
Pavilionul Muzeal invită publicul să redescopere opera lui Gheorghe Petraşcu, unul dintre cei mai importanţi maeştri ai artei româneşti de început de secol XX, iar Pavilionul Central va fi dedicat Şcolii de la Bucureşti – artei contemporane din Capitală, începând cu anii ’90.
Pavilionul Muzeal „Gheorghe Petraşcu. Despre farmecul realităţii”, coordonat de directorul Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” din Târgovişte, Dr. Ovidiu Cîrstina, şi de istoricul de artă Ruxandra Dumitru, va găzdui o expoziţie dedicată lui Gheorghe Petraşcu, care să aducă în atenţia publicului o parte din inventarul bogat al creaţiei artistului, urmărind traseul acestuia, din perioada de formare la Şcoala de Arte Frumoase şi Academia Julien din Paris, până la perioada de glorioasă maturitate artistică şi recunoaştere unanimă.
Considerat unul dintre cei mai importanţi maeştri ai artei de început de secol XX, Petraşcu este fondatorul unui curent artistic caracterizat printr-un colorit grav şi prin forţa de evocare a obiectelor şi peisajelor – naţionale, dar şi internaţionale, cu precădere italiene. Cu un adevărat cult pentru Nicolae Grigorescu şi opera lui, Petraşcu a abordat încă de la început peisajul, căruia i-a consacrat o mare parte a creaţiei sale. Discipolul lui Nicolae Grigorescu a lăsat posterităţii o operă compusă din peste 3.000 de tablouri şi numeroase lucrări de grafică.
Pavilionul Central „Şcoala de la Bucureşti. Tradiţie, amor, trădare”, curatoriat de prof. univ. dr. Adrian Guţă, va radiografia arta liberă, creată de artişti din diverse generaţii, post 1990, care nu au mai fost condiţionaţi ideologic, care au o libertate de exprimare şi de circulaţie neîngrădite şi care au ajuns să se integreze consistent circuitului expoziţional internaţional, inclusiv al marilor bienale/trienale de pe Glob.
Expoziţia „Sabin Bălaşa. Albastru”, curatoriată de Ioana Spiridon şi consultant Tudor Bălaşa, aduce în atenţia publicului opera lui Sabin Bălaşa, unul dintre cei mai cunoscuţi artişti români contemporani, în plan local şi internaţional. Exponent al „romantismului cosmic”, aşa cum singur s-a definit, pictorul Sabin Bălaşa a fost un artist cu o operă extrem de densă, cu o coloristică originală. Arta lui Bălaşa este străbătută de mituri în care omul şi Universul au o puternică legătură, astfel că temele creaţiei îşi au resursele în legendele, istoria şi prezentul poporului român, în mituri şi simboluri umane generale, precum şi în probleme ideatice şi sociale contemporane.
Lucrările sale se găsesc în muzee şi în colecţii private din Italia, Franţa, Suedia, Germania, SUA, Israel, Norvegia, Canada, Australia. Pe lângă pictura de şevalet, artistul a realizat numeroase lucrări de pictură murală. Renumitele compoziţii care împodobesc Sala Paşilor Pierduţi din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, intitulate „Elogiul tinereţii”, în număr de 19, acoperă aproximativ 300 metri pătraţi.
Expoziţia „The Art of Behaving Badly”, semnată de Guerrilla Girls, aduce pentru prima dată în România arta rebelă a grupului anonim feminist care s-a viralizat la nivel mondial. Grupul s-a născut la New York, în 1985, cu misiunea de a pune pe agenda publică inegalitatea de gen şi rasială, cu focus pe comunitatea artistică. Guerrilla Girls a luat naştere ca protest la expoziţia „An International Survey of Recent Painting and Sculpture” găzduită de Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA), care a cuprins 165 de artişti, dintre care doar 13 femei. Arta lor – postere, billboard-uri, stickere, flashmob-uri şi performance – a scos la lumină sexismul ce caracterizează lumea artei.
Una dintre lucrările lor iconice, primul poster color lansat de artiste, este o lucrare cu mesajul „Do Women Have to be Naked to Get into the Met. Museum?”. Alături de text este înfăţişat „La Grande Odalisque” (Jean Auguste Dominique Ingres), unul dintre faimoasele nuduri din istoria occidentală a artei, cu o mască de gorilă plasată peste chipul original. Lucrarea care a făcut înconjurul lumii va fi expusă în cadrul Art Safari 2020.
Programul educaţional Art Safari Kids 2020 va cuprinde ateliere de artă (ilustraţie în acuarelă, ateliere de sculptură din sârmă, pictură pe sticlă, modelaj în lut, ateliere de autoportret, pictură ceramică etc.) şi tururi ghidate special realizate pentru copii.
Art Safari Bucureşti va putea fi vizitat şi noaptea, în cadrul celei de-a doua ediţii Night Tours, o experienţă de vizitare care va cuprinde un tur ghidat în expoziţii, artă performance live şi muzică.
-
Expoziţie la scară rulantă
Un astfel de proiect a rezultat din colaborarea unui centru comercial din Los Angeles, Beverly Center, şi a artistei din acelaşi oraş, Pae White, care a realizat o instalaţie de artă ce bordează scările rulante ce se întind pe cinci niveluri ale mallului, scrie LA Times. Instalaţia de artă este compusă din „Moonsets for a Sunrise” — plăci ceramice colorate după nuanţele Lunii pline – şi „Day for Night for Day” – tuburi de neon confecţionate manual şi aranjate astfel încât să semene a covor ornamental.
-
Dincolo de artă
Mai nou, aceştia sunt invitaţi să urmărească restauratorii la lucru, scrie New York Times.
În mod normal neaccesibile publicului, laboratoarele de restaurare sunt acum deschise vizitelor celor interesaţi. În Europa, un muzeu din Amsterdam, Rijksmuseum, a demarat anul trecut acţiunea de restaurare a picturii lui Rembrandt intitulată „Rondul de noapte”, la care publicul poate asista pe bază de rezervare. Pe continentul american, la Chicago, un centru de restaurare de opere de artă, The Conservation Center, primeşte pe bază de programare grupuri de curioşi care vor să-i vadă pe experţi cum restaurează tablouri, hârtie sau piese de mobilier. Dallas Museum of Art le permite vizitatorilor să vadă restauratorii la lucru, precum şi o expoziţie dedicată cercetărilor întreprinse în vederea conservării operelor de artă, pe diverse proiecte. The Penn Museum din Philadelphia, care găzduieşte colecţii arheologice, a deschis The Artifact Lab, unde vizitatorii pot urmări munca restauratorilor şi chiar discuta cu aceştia despre proiectele la care lucrează. Printre primele instituţii care au venit cu ideea de a arăta publicului cum se realizează conservarea operelor de artă şi a diferitelor obiecte se numără Smithsonian American Art Museum, al cărui Lunder Conservation Center s-a deschis în urmă cu treisprezece ani şi care, pe lângă vizite şi activităţi pentru familii, organizează ateliere pe tema restaurării ori a impactului schimbărilor climatice asupra patrimoniului cultural. -
Artă pentru păsărele: artistul care creează „mobilă” pentru păsări
În această ultimă categorie se încadrează un proiect realizat în colaborare de producătorul spaniol de plăci ceramice Huguet şi sud-coreeanul Teo Yang şi care constă într-un set de scăldători pentru păsărele. Scăldătorile pentru păsărele, trei la număr, sunt confecţionate din teracotă şi terrazzo, un material format din aşchii de cuarţ, sticlă, marmură şi granit, artistul inspirându-se pentru crearea lor din aspectul grădinilor tradiţionale coreene. Prin acest proiect s-a dorit să se transmită ideea că omul şi natura pot coexista în mod armonios, după cum afirmă designerul.
-
Cum a devenit arta sufletul protestelor din Hong Kong: virală, rapidă Şi incredibil de puternică
Protestele uriaşe din Hong Kong contra încercărilor Chinei de a-şi extinde autoritatea asupra Regiunii Administrative Speciale au atras atenţia lumii mai ales prin strategiile şi coordonarea aproape militare ale demonstranţilor, prin încăpăţânarea acestora şi prin dimensiunile căpătate de ele în politicile externe ale altor superputeri. Protestele din Hong Kong au şi o dimensiune aparte, una artistică, aşa cum au de obicei mişcările sociale de însemnătate istorică.
En Liang Khong, editorialist la openDemocracy şi Financial Times, a documentat la faţa locului dimensiunile artistice ale protestelor într-un material publicat de FT şi intitulat „Hong Kong şi arta disidenţei”.
Fumul se întinde în aer prin căldura de septembrie în timp ce mă îndrept spre frontiera Hong Kongului cu China continentală. Este ajunul festivalului de la jumătatea toamnei, iar destinaţia mea este satul de frontieră din Ping Che. Această regiune agricolă din teritoriile nord-estice ale oraşului-stat a fost mult timp locul de rezistenţă creativă împotriva eforturilor guvernului de a ceda terenurile intereselor imobiliare. În această seară, Clara Cheung m-a invitat să văd un dans al dragonului de foc: un spectacol pe care ea şi alţi artişti l-au creat alături de localnici. Este un ritual festiv care protejează simbolic satul, precum şi un act de protest subtil. „Când oamenii se simt neputincioşi, trebuie să ne întoarcem la ceva mai vechi”, spune Cheung. „Este important să conectăm prezentul cu trecutul.” Mulţimea din faţa noastră se întoarce, apoi se întoarce din nou, purtând un dragon din răchită uriaş ancorat de bastoane cu tămâie fumegânde. În timp ce ne plimbăm, linia copacilor se întrerupe, iar Shenzhen, megaoraş de pe continent, apare la orizont, aprinzând cerul cu fascicule de lumină albastre şi roşii. De partea noastră, pământul este scufundat în întuneric, luminat doar de stoluri de lanterne şi de pintenii fumegând ai dragonului. La sfârşitul nopţii, participanţii îşi fac fotografii, fluturând degetele în aer pentru a reprezenta cele „cinci cereri”: retragerea proiectului de lege care permite extrădarea în China, cel care a provocat şase luni de manifestaţii antiguvernamentale transformând viaţa de zi cu zi din Hong Kong într-o baie cu gaze lacrimogene; eliberarea protestatarilor din închisori; abrogarea clasificării protestelor ca revolte; o anchetă independentă privind violenţa poliţiei; şi sufragiul universal. Pentru a-ţi face o imagine despre era exploziunilor sociale din Hong Kong, de la mişcarea prodemocraţie Umbrella din 2014 până la protestele uriaşe de astăzi, trebuie să te gândeşti la ce înseamnă să trăieşti într-un oraş pe cale de dispariţie. Numărătoarea inversă până în 2047 continuă. Atunci, aranjamentul „o singură ţară, două sisteme” cu China – care permite regiunii „gradul său mare de autonomie” – va expira. Este o întrebare care a pus rapid stăpânire pe cultura din oraşul-stat, de la galerii la graffiti şi imnuri revoluţionare.
Mergând pe străzile din Hong Kong în acest an, am vrut să înţeleg modul în care arta a devenit armă, umplând oraşul cu imagini intense care definesc şi alimentează disidenţa. Luaţi în considerare colectivul de artă Midnight Glue, ale cărui lucrări îi confruntă pe navetişti cu imagini ale nedreptăţii. Artiştii lipesc imagini în alb-negru despre brutalitatea poliţiei pe zidurile oraşului şi dau sensuri noi semnelor de la metrou. În loc să avertizeze pasagerii să fie atenţi pe unde calcă, autocolantele lipite pe trenuri cer „eliberarea tuturor protestatarilor arestaţi”. Kacey Wong crede că a găsit o altă modalitate de a contopi creativitatea cu ritmul protestelor. Un artist zvelt din Hong Kong, în primii treizeci de ani ai vieţii, cu ochii pătrunzători şi cu un zâmbet larg, este binecunoscut pentru operele de artă suprarealiste pe care le-a expus pe străzile oraşului pentru a protesta împotriva amestecului continental de-a lungul anilor.
Wong a plimbat prin oraş un tanc din carton roz şi un robot roşu uriaş împodobit cu ciocanul şi secera galbene, simbolurile comuniste. La începutul anului trecut, în timpul unui protest, Wong a scos pe străzi o celulă de închisoare mobilă cu bare roşii. „Este ca şi cum am picta coşmarul”, îmi spune el la o bere. Îmbrăcat în poliţist chinez continental, el i-a arestat simbolic pe participanţii la o manifestaţie prodemocraţie şi i-a biciuit în public. Dar, pe măsură ce violenţa din stradă a degenerat, Wong a trecut la intervenţii mai uşoare şi la deghizări mai subtile. „Pentru a continua să-mi practic arta alternativă în primele linii ale frontului, trebuie să fiu mai agil”, explică el. Într-o reprezentaţie din august, pe care artistul o numeşte „Cele cinci porunci”, Wong s-a alăturat frontului protestelor costumat în Moise, ţinând un baston şi o tablă pe care stăteau scrise cerinţele protestatarilor. Artistul vede umorul şi frivolitatea pe care le poate injecta mulţimii importante pentru o mişcare încărcată cu emoţii crescute şi cu un sentiment de nedreptate. „Scopul meu este de a oferi un moment de uşurare, pentru a ne aminti că arta poate juca un rol de umanizare chiar şi în cele mai tragice momente.“
Toate protestele sunt marcate de culturi distinctive. S-ar putea să vă gândiţi la caracatiţa uriaşă roz scoasă de protestatarii Extinction Rebellion din Londra, în octombrie, fugăriţi de poliţie de-a lungul bdului Whitehall. Sau la „microfonul uman” al mişcării Occupy Wall Street din New York din 2011, în care protestatarii au format cercuri concentrice pentru a amplifica şi microfona boxele. În mişcarea Vestelor Galbene din Franţa, vestele de lucru de culori aprinse au fost preluate atât ca simbol al muncii „precare”, cât şi la un nivel mai pragmatic, ca o piesă de uzură de zi cu zi care permite protestatarilor să intre sau să iasă cu uşurinţă din mulţime. Similar, în Hong Kong, protestatarii au fost nevoiţi să creeze o cultură care apare, se răspândeşte şi dispare rapid – un răspuns la tacticile poliţiei care încearcă să preia controlul asupra mediului în sine, umplând aerul cu gaze lacrimogene.
Când am vorbit cu Wong, el era ocupat să facă un felinar „Pepe the Frog” pentru a-l duce în parcul Victoria pentru o întâlnire de noapte. „Este al dracului de urât”, spune artistul. Popularitatea memei cu Pepe în rândul protestatarilor din Hong Kong – o broască antropomorfă derivată dintr-o bandă desenată americană din 2006 şi adoptată faimos de altul drept simbol al urii – este controversată. Cum poate o icoană a supremaţiei albe să devină un simbol al mişcării din Hong Kong? Şi totuşi, imaginile cu Pepe au proliferat, adesea imprimate pe tricouri şi bannere. Wong îmi spune că pentru el, Pepe reprezintă ideea de broască gătită încet de vie, aşa cum este oraşul său natal. „O memă”, după cum îmi spune cercetătorul Gabriele de Seta, care a studiat cum a fost primit Pepe în China, „nu este intrinsec ceva progresist, reacţionar sau jignitor sau de bun augur.” Aceste imagini, care nu au autor şi sunt încontinuu prelucrate, sunt notoriu fluide. „Când ceva devine o memă, este întotdeauna mai greu de stabilit cu exactitate ce înseamnă”, spune el. „Când protestatarii din Hong Kong l-au transformat pe Pepe într-o icoană, nu a contat că alţi utilizatori din SUA îi dădeau valori rasiste. Dacă îl folosesc, este pentru că funcţionează.” Artiştii din Hong Kong caută, de asemenea, modalităţi mai liniştite de a exprima angoasa pe care o simt faţă pericolele care le ameninţă casa. O vedeţi clar în galeria de artă contemporană Blindspot, ale cărei ferestre hexagonale de la etajul 15 au vedere spre zona industrială a Wong Chuk Hang de pe coasta de sud a insulei Hong Kong. Imprimante impresionante cu jet de cerneală ale fotografului local South Ho Siu Nam stau aliniate de-a lungul pereţilor. Adesea surprinzând oraşul în liniştea nopţii târzii şi dimineaţa devreme, fotografiile documentează rănile provocate Hong Kongului de taifunul Mangkhut de anul trecut: „Martorii copacilor” (2018) înfăţişează copaci decapitaţi din tot oraşul – membrele lor schilodite întinse peste tot pe autostrăzi, vărsându-se în porturi – împotriva mareelor claustrofobe. Acestea sunt scene dintr-un oraş în ruină.
Artiştii de aici parcurg acest teren de zeci de ani. Pe măsură ce inversarea identificării cu „chinezismul” în oraşul-stat continuă în ritm rapid (un număr copleşitor de tinerii se consideră cetăţeni ai Hong Kongului, nu chinezi), oamenii au dezvoltat modalităţi de a face faţă unui sentiment alunecos al identităţii. Teoretician cultural originar din Hong Kong, Ackbar Abbas a susţinut în 1997 că predarea – transferul suveranităţii către China continentală în acelaşi an – a dus la o schimbare profundă a producţiei culturale a oraşului. Deodată, ideile Hong Kongului ca o casă distinctivă s-au simţit ameninţate. Puteţi vedea acest lucru în noile producţii cinematografice din Hong Kong, argumenta Abbas, în care regizorii au fost obsedaţi de a scoate în prim-plan timpul, fie în scenele pline de atmosferă de pasiune în descompunere din operele lui Wong Kar-wai, fie în acţiunea înceţoşată aproape impresionistă din filmele de arte marţiale. La fel ca în anii ’90, artiştii de astăzi se luptă pentru a înţelege un oraş a cărui identitate pare imposibil de reţinut. Recunosc această emoţie într-un alt artist de la Blindspot, Luke Ching Chin Wai, care a făcut din ideea de criză meteorologică o nouă modalitate de a reflecta asupra lunilor de protest care i-au zguduit casa. Bărbosul de 47 de ani este foarte cunoscut în lumea artei din Hong Kong pentru creaţiile sale ludice şi conceptuale. Pe un colaj de sute de cărţi poştale care prezintă scene din peisajul urban din Hong Kong, el împrăştie picături mari de vopsea care acoperă fotografiile până la punctul în care imaginile deveni de neînţeles. Aceste imagini pierdute sar în ochi, sugerând ceva paradoxal: faptul că pierderea vederii ar putea deschide noi modalităţi de a privi oraşul. În ultima sa lucrare de artă, „Complexul de panică” (2019), Ching a presărat pe podeaua galeriei gândaci origami, împăturiţi meticulos cu bandă de adezivă brună (insecta este o referire la o insultă pe care poliţia din Hong Kong a aruncat-o protestatarilor în confruntările recente din stradă). Roiul de gândaci care traversează galeria rupe sentimentul siguranţei interne. Mă încordez.
Alţi artişti din Hong Kong joacă rolul arhivarilor, surprinzând instantanee ale demonstraţiilor pentru posteritate. Unul dintre aceştia este Yuk King Tan, o femeie caldă, generoasă, care îmi oferă imediat o farfurie cu fructe proaspăt tăiate atunci când îi vizitez studioul, situat într-o zonă industrială dinspre partea de est a insulei. În interior, Tan a strâns rămăşiţe ale protestelor din trecut – bastoane, difuzoare, căşti – provenite din întreaga lume, inclusiv Coreea, Noua Zeelandă şi Hong Kong. „Mă văd documentând aceste proteste”, îmi spune ea, „plutind între lumi diferite.” Sampson Wong – un tânăr universitar, artist şi activist – a reunit un grup de designeri la începutul protestelor din acest an într-o încercare de a documenta toţi „Pereţii Lennon” din oraş. Aceştia poartă numele unui zid din Praga pe care au fost postate tributurile aduse lui John Lennon în 1980, transformat apoi într-un loc de promovare a opiniilor prodemocrate sub stăpânirea comunistă. Acum, sute de colaje murale strălucitoare au apărut în jurul Hong Kongului purtând mesaje de speranţă şi sprijin pentru protestatari. Prima mişcare a lui Wong a fost să păstreze un mural în cartierul Amiralitate, salvându-l fizic în iulie de forţele de demolare ale poliţiei. Epoca exploziilor sociale din Hong Kong dădea de mult timp semne de apariţie. Când am ajuns în oraş la sfârşitul lunii noiembrie 2014, în timpul mişcării Umbrella, ocupaţia prodemocraţie intra în jocul final, în timp ce protestatarii se străduiau să găsească o strategie de ieşire. Dar în Amiralitate, miezul oraşului, am fost şocat: am văzut o mare de corturi, piaţa era încă plină de biblioteci improvizate, concerte improvizate şi sesiuni de pictură de portrete. Piese monumentale de artă de protest au anunţat războiul pe fondul strălucirii districtelor de lux şi financiare. Uneori întâlneşti ceva atât de puternic încât te tulbură doar trecând pe lângă el. Îmi amintesc că am avut această senzaţie când am văzut o vastă copertină curcubeu formată din 250 de umbrele rupte (folosite ca scuturi împotriva norilor de gaze lacrimogene ale poliţiei) protejând protestatarii care se aflau pe o autostradă: o piesă extraordinară de teatru politic.
În aceste zile, operele monumentale de artă utopică au dispărut, iar creativitatea mulţimii s-a împrăştiat în Hong Kong, artiştii fiind acum mult mai atenţi în a-şi produce opera rapid şi adesea anonim. Astăzi, în Hong Kong conceptul de artă de protest ca instigare la acţiune prin meme – ocuparea spaţiului, crearea de acţiuni – ne ajută să înţelegem cum o mişcare fără conducere centralizată pentru a o direcţiona a persistat atât de mult timp, înfruntînd un război de uzură orchestrat de la Beijing. Prin intermediul aplicaţiei de mesagerie criptată Telegram, este nevoie de puţin efort pentru a găsi un protest al studenţilor în piaţa Edinburgh, pe malul apei, din districtul central din Hong Kong. Starea de spirit este relaxată; majoritatea au venit în culoarea mişcării – negru – şi unii poartă ochelari şi căşti, dar în această după-amiază este uniformă, nu armură. În timp ce voluntarii mai în vârstă se deplasează prin mulţime împărţind măşti şi apă, un grup de protestatari intonează un cântec grav. Alţii se mută pentru a se alătura cântăreţilor. Ceilalţi dintre noi stăm şi ascultăm cum se desfăşoară imnul revoluţionar „Gloria Hong Kongului”. Compusă de un muzician anonim, lucrarea a fost răspândită iniţial de voluntari pe forumul online, LIHKG, de tip Reddit. Versiuni adiţionale au apărut ulterior pe internet, inclusiv un clip cu o orchestră simfonică completă, cu membrii îmbrăcaţi în echipament negru de protest (măşti şi pălării) cântând în ceea ce seamănă cu un nor vaporos de gaze lacrimogene. Spectatorii au intonat imnul la un meci de fotbal între Hong Kong şi Iran, iar la un centru comercial, o reprezentaţie a stârnit o confruntare corală cu o mulţime pro-Beijing care urla ca răspuns imnul naţional chinez. A numi „Glorie Hong Kongului” melodie este a subestima piesa. Aceasta este ceva mai mult. Este arta ca memă: transmisibilă, transformabilă, virală. În săptămâna care a urmat, pe măsură ce trec de la malluri cu aer condiţionat la staţii de metrou, aud cum aceste spaţii devin săli de concert improvizate. Această perturbare a spaţiului oraşului de către muzică ne oferă o perspectivă importantă asupra modului în care cultura a susţinut mişcarea: acţionează ca un imn care adună oamenii la luptă; reflectă mentalitatea flashmob a protestatarilor (mişcare constantă, care se topeşte rapid, în faţa tacticii unei poliţii din ce în ce mai militarizate); şi creează momente de spectacol viral, care sunt apoi difuzate pe reţelele de socializare. Bannerele, afişele şi memele sunt împărtăşite prin grupurile Telegram în fiecare minut şi apoi se revarsă în viaţa reală, lipite pe „zidurile Lennon” din oraş.
Artiştii protestatari din Hong Kong poartă un sentiment de superioritate estetică ca pe o armă. Distinctă faţă de alte mişcări de protest din întreaga lume, unde sunt adesea desfăşurate pancarte fabricate acasă pentru a pretinde autenticitatea, o dorinţă puternică de a crea „frumuseţe” contagioasă a devenit o insignă a mândriei în Hong Kong.
Dar este mai mult decâtun spectacol. „Creativitatea nu este doar la suprafaţă. Împinge mişcarea înainte“, spune Sampson Wong. Când istoricii viitorului vor studia acest moment, disecând motivele pentru care o mişcare fără lider a persistat atât de mult timp, cu siguranţă atenţia le va fi atrasă de modul în care cultura a devenit sufletul protestelor, cum ea a devenit virală: rapidă, infecţioasă şi incredibil de puternică. -
Cine sunt „ăştia”: Povestea tinerei românce care concepe reclame pentru cele mai mari companii din Europa
Sandra Bold a studiat arhitectura şi arta, iar când a venit vorba de carieră a înclinat din nou spre creaţie, doar că de data aceasta a ales o altă ramură a frumosului. A ales publicitatea. Văzuse o serie de reclame la televizor şi şi-a spus că e uşor să ajungă să fie chiar ea creierul creativ din spatele clipurilor publicitare ce fac înconjurul lumii. Şi cum socoteala de acasă se potriveşte cu cea din târg, după mai puţin de un deceniu în industrie, ea e astăzi digital creative director pentru Publicis Italia.
Cum se numesc oamenii cu multe idei? Creativi. Cam aşa se pot rezuma jobul şi cariera executivului român.
„Era o zi de ianuarie când am închis laptopul după ce mă uitasem la un spot pe Best Ads on TV şi am zis OK, destul cu uitatul, vreau să fac şi eu asta”, îşi aminteşte Sandra Bold, care de opt luni locuieşte în capitala modei Milano, unde lucrează pentru gigantul din lumea advertisingului Publicis. Nu ştia exact cu ce se mănâncă publicitatea la început sau ce ar urma să facă, dar voia să încerce. Şi a făcut-o. Visa să realizeze „ceva spot Heineken sau Nike de ţâşpe milioane de euro pe care credeam că o să-l fac doar pentru că aplic la primul internship. Nu înţelegeam ce e exact publicitatea, mai ales în România lui 2012.”
Ce ştia încă de atunci era că vrea să facă doar „chestii mişto”. Iar clipurile publicitare care transformau o marcă într-un brand şi care ajungeau să treacă testul timpului şi graniţele convenţionalului se încadrau în tipare. Dacă se poate vorbi de tipare într-o industrie care tocmai asta încearcă să evite.
„Cumva, cu naivitatea aceea de început, am ajuns la un prim internship şi apoi la un job, alterior la MRM//McCann, care a fost primul moment marcant al carierei şi unde am cunoscut şi o serie de oameni care m-au ajutat să ajung unde sunt astăzi.” Primul job în advertising pentru Sandra Bold a fost acela de copywriter pentru agenţia Mercury360. După un an şi jumătate a păstrat poziţia, dar a schimbat compania cu Saatchi&Saatchi. În vara lui 2013 ajunge la McCann Erickson România. După patru luni în poziţia de copywriter este promovată ca şeful departamentului de profil.
„Toate acestea m-au condus către Publicis Londra şi apoi Milano, alt moment cheie al carierei.” În Londra a ajuns ca senior creative în vara lui 2017, iar în toamna anului trecut trenul carierei sale a făcut o nouă oprire, în Milano.
„Am plecat (din ţară – n.red.) în iulie 2017, într-o sâmbătă. Din punctul meu de vedere, cu mintea de atunci, consideram că era cam târzie decizia.” Avea 29 de ani şi se gândea de mult să ia drumul străinătăţii. Întârziase deja prea mult faţă de planul carierei pe care şi-l trasase singură.
„De ce? Pentru că nu voiam să fiu warmduscher.” Warmduscher, explică tot ea, e un concept pe care îl folosesc nemţii pentru oamenii care nu ies din zona de confort.
„Sunt acei oameni cărora le place să facă duş cu apă caldă, nici prea fierbinte, nici prea rece. Mereu am crezut că doar dacă ies din zona de confort pot să cresc mai mult.” Şi s-a dovedit că a avut dreptate. Ce presupune jobul ei actual? “Momentan fac cam tot ce am făcut şi până acum.” În principiu, stă la un birou şi încearcă să vină cu idei. De preferat, bune. „În acelaşi timp coordonez echipe care trebuie să facă asta. (Să vină cu idei bune – n.red.).” Printre clienţii Publicis Italia se numără giganţi din domenii diferite precum Coca-Cola, Diesel, Heineken, Garnier sau Renault, potrivit site-ului propriu.
De altfel, una dintre cele mai recente campanii ale brandului de modă Diesel, cunoscută după sloganul „Be a Follower”, poartă semnătura Publicis. „Singurul lucru constant în zilele mele (de muncă – n.red.) este numărul de cafele pe care le beau – vreo 4-5. Şi ar mai fi faptul că dacă plec de la birou pe lumină este sărbătoare. În rest, nu ştiu dacă aş putea să descriu o zi şi să fie la fel ca cealaltă.” A plecat din ţară acum circa doi ani şi recunoaşte că nu prea are în plan să se întoarcă. Nu acum cel puţin. Şi dacă ar face-o nu şi-a pus încă problema în ce context sau ce circumstanţe, dacă vrea să fie antreprenor, executiv sau, de ce nu, investitor. Ultima dată a fost acasă la început de aprilie.
„Slavă cerului, au apărut tot mai multe cafenele cu cafea minunată (de specialitate – n.red.) şi bistrouri, şi locuri gen MARe (Muzeul de Artă Recentă) care te fac să vezi jumătătea deznămolită a Capitalei.” În ultimii ani, pe scena Bucureştiului au apărut câteva zeci de localuri noi, croite după chipul şi asemănarea celor din Berlin sau din ţările nordice, aproape toate fiind iniţiative antreprenoriale, proiecte ale unor tineri care vor să pună Capitala pe harta cool a lumii. Acelaşi tip de cool pe care Sandra Bold şi l-a dorit încă de la început pentru propria-i carieră. De altfel, când compară situaţia din România cu cea din Italia, mai exact când compară Milano cu Bucureştiul, ea spune că există plusuri şi minusuri. Depinde din ce unghi priveşti lucrurile.
Când vine vorba de trafic, balanţa înclină în favoarea Italiei, deşi Sandra Bold afirmă că nu e cel mai bun judecător al situaţiei dat fiind că merge mai mult pe jos şi cu metroul. Cafeaua, la ea acasă în Italia, i se pare bună per ansamblu, dar îi e tare dor de cea de specialitate din România. Iar dacă vorbim de scena culturală, Milano câştigă. Din nou. La întrebarea de ce îi e cel mai dor din România, ea răspunde rapid. „De ai mei, de prieteni, de salată de vinete, de ştrudel şi de cremşnit făcut de mama, de seri în Control.
De glume proaste pe care doar în limba română le înţelegi, de cartuşe cu cerneală neagră pentru stilouri.” E serioasă treaba cu cerneala, confirmă ea. „L-am pus pe tata să-mi aducă din ţară.” La polul opus, cel mai puţin dor îi e de situaţia politică deoarece se revarsă pe moralul populaţiei. „Ţin minte că eram cu o constantă stare de nevroză în România, încă o zi, încă o lege discutabilă, încă o veste proastă, încă o şmecherie (…).” Dacă ar fi să aleagă trei lucuri pe care să le îmbunătăţească în România, ar începe cu sistemul educaţional, ar continua cu spitalele şi sistemul sanitar şi ar conchide cu mediul politic. „De unde pleacă totul.”
-
Asistentul universitar care a început în timpul liber un business cu obiecte din piele. Produsele lui ajung să coste chiar şi 700 de euro
Din pasiunea lui Ionuţ Marin pentru lucrătura în piele şi pentru obiectele rezultate din acest meşteşug lua naştere, în 2015, brandul MOTA, o marcă de genţi şi accesorii destinate exclusiv bărbaţilor. Primul model-prototip a fost creat în 2011. Era o geantă de purtat zi de zi, care combina pielea şi metalul. Brandul a fost însă lansat oficial în anul 2015. „Proiectul MOTA a început cu paşi mici şi încă este un business boutique. Folosim tehnici clasice de lucru în piele, fără aparatură complexă, aşa că investiţia iniţială a fost de aproximativ 15.000 de euro, însă de atunci au fost investiţi în mod constant bani şi reinvestite profiturile, în materiale (pielea fiind un material scump) şi promovare (prin website, fotografii de produs, campanii de promovare). Per total, după calculele noastre, peste 40.000 de euro”, povesteşte Ionuţ Marin.
El este creatorul brandului şi designerul din spatele produselor. De formare este artist, doctor în arte vizuale şi asistent universitar la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, în cadrul secţiei Metal. De altfel, specializarea în arta metalului i-a înlesnit modelarea acestui material pentru crearea accesoriilor sau a elementelor care devin părţi componente ale genţilor MOTA. Detaliile din metal au devenit un element distinctiv al mărcii.
Din 2018, în poveste a apărut Silviu Ţolu, cu o experienţă de peste zece ani în domeniul modei. A lucrat ca junior copywriter la o agenţie de creaţie din New York, iar în prezent urmează cursurile unui program MBA cu specificul Design, Fashion & Luxury Goods la Bologna Business School – Universitatea din Bologna. „Produsele MOTA sunt făcute manual în atelierul nostru din Bucureşti. Pielea provine, de obicei, din Toscana, Italia, şi din Portugalia, dar este achiziţionată şi de la furnizori din Bucureşti, la fel ca accesoriile. Apoi începe procesul de creare a genţii, în care piesele sunt lucrate (tăiate, cusute, vopsite în cant acolo unde este cazul) şi asamblate cu multă pasiune şi atenţie”, spune Silviu Ţolu.
Genţile şi accesoriile MOTA sunt catalogate drept produse de lux, astfel că preţurile reflectă standardul. Cele mai ieftine sunt brăţările din piele şi agendele, care costă circa 50 de euro bucata. Preţul unui rucsac porneşte de la 350 de euro, o servietă costă minimum 400 de euro, o geantă de călătorie – 540 de euro, iar vârful de gamă – geanta Franco, un model care îmbină metalul prelucrat manual cu pielea – porneşte de la 780 de euro. „Preţurile însă variază şi în funcţie de nivelul de customizare dorit de client, mai concret în funcţie de costul materialelor utilizate sau al manoperei aferente. Pentru că încurajăm personalizarea genţilor realizate la cerere, clienţii pot alege tipul de piele şi culoarea acesteia, finisajul accesoriilor metalice realizate in-house şi chiar mesajul ce este gravat pe plăcuţa metalică ataşată fiecărei genţi în parte”, spune Ionuţ Marin.
Vânzările de genţi şi accesorii MOTA for Men au fost în 2018 de aproximativ 24.000 de euro. A fost, practic, al doilea an de activitate intensă, după ce în 2017 fusese lansată prima colecţie propriu-zisă de genţi, 2015 şi 2016 fiind ani în care, deşi brandul exista, MOTA era încă la nivel de hobby. Profitul a fost de 30-35% din valoarea cifrei de afaceri anul trecut. Toată producţia se face cu doar doi angajaţi, la care s-au mai adăugat anul trecut patru colaboratori, care să faciliteze finalizarea comenzilor mai mari.
„O parte din clienţii MOTA sunt persoane care lucrează în domenii creative, lucru la care ne aşteptam, însă am fost plăcut surprinşi să observăm că balanţa se înclină destul de mult şi către persoane din industrii tehnice (ingineri, medici, avocaţi)”, spune Silviu Ţolu.
Mai mult, deşi brandul a fost conceput pentru bărbaţi, din rândul cumpărătorilor fac parte şi femei.
Pentru 2020, cei doi antreprenori pregătesc lansarea unei noi colecţii de genţi, despre care, momentan, dezvăluie un singur secret: vor aduce un tribut lucrurilor „made in Romania”.
Izvorul ideilor de business nu seacă niciodată, iar asta o demonstrează atât noile, cât şi vechile generaţii de antreprenori. Ziarul Financiar a pornit în căutare de idei proaspete de afaceri, într-un proiect susţinut de Banca Transilvania, menit să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Găsiţi mai jos o selecţie de businessuri pornite de la zero şi mai multe proiecte similare pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero.
ZF şi Banca Transilvania au lansat proiectul AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă.
Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.
În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.Intraţi pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero şi descoperiţi universul de companii create de micii antreprenori.
Cuptorul Moldovencei şi Glazurai – magazine cu deserturi tradiţionale (Iaşi)
Fondatori: Nicoleta şi Radu Hriţcu
Investiţie iniţială: 11.000 de euro
Cifră de afaceri în 2018: 740.000 de euro
Prezenţă: Iaşi
Critique Gaming (Interrogation) – joc video (Bucureşti)
Fondatori: Andrei Olaru, Marius Petcu,
David Moscovici
Investiţie iniţială: 40.000 de euro
Cifră de afaceri*: 300.000 de euro
Prezenţă: online (pe platformele Steam,
Google Play şi Apple Store)* estimată pentru primul an de activitate
Alecsandra Şerbănescu – birou de arhitectură (Găeşti, jud. Dâmboviţa)
Fondator: Alexandra Şerbănescu
Profit în 2018: 16.000 de euro
Prezenţă: naţională
Mavericks – agenţie de marketing online (Bucureşti)
Fondator: Dragoş Smeu
Investiţie iniţială: 5.000-7.000 de euro
Cifră de afaceri estimată în 2019: 400.000 de euro
Prezenţă: Bucureşti
Două surori – producţie de dulceţuri, zacuscă, siropuri, murături (Bicaz, jud. Neamţ)
Fondatori: Laura Buţincu, Geanina Dumitrescu
Cifră de afaceri în 2018: 22.000 de euro
Prezenţă: naţională şi în străinătate -
După hotelurile pentru căţei şi pisici, urmează hotelurile pentru insecte. La ce s-a gândit un designer francez
Un designer francez, Marlène Huissoud, a creat o serie de scaune intitulată „Please Stand By”, gândite ca adăposturi sau „hoteluri” pentru insecte polenizatoare, cum ar fi viespile, fluturii sau albinele solitare, impresionată de rezultatele unor studii care arată că peste 40% dintre speciile de insecte din lume sunt în declin, scrie Dezeen. Scaunele, confecţionate din materiale naturale, cum ar fi lutul nears sau lemnul, sunt prevăzute cu găurele de până la 10 centimetri şi permit insectelor să-şi facă cuib sau să hiberneze. Hotelurile pentru insecte au fost create cu ajutorul unor savanţi de la King’s College din Londra, au fost prezentate la o expoziţie de artă, iar în prezent li se caută o reşedinţă permanentă.
-
Cum poţi să cumperi o operă de artă la fel de simplu ca un suc
Un artist britanic, Ryan Gander, s-a gândit însă la o soluţie mai bună, expunând în galeria londoneză Taro Nasu o instalaţie de artă care le vinde vizitatorilor diverse lucrări, scrie CNN. Instalaţia, gândită ca un automat pe modelul celor de sucuri sau snacksuri, a fost încărcată cu 125 de articole care costau 500 de lire (556 de euro) bucata. Printre operele de artă s-au numărat pietre frumoase colecţionate de artist, sculpturi în formă de ceasuri digitale, picturi şi o carte care nu poate fi citită, deoarece literele au fost înlocuite cu simboluri de forma pietrelor disponibile în automat, doritorii neputând alege ce să primească în schimbul banilor lor.