BusinessMagazin

Tag: bani

  • UEFA: 1,25 miliarde de euro pentru cluburile participante în Liga Campionilor, din sezonul viitor

    Secretarul general al forului, Gianni Infantino, a prezentat luni detaliile sistemului de distribuire a banilor către cluburile participante în Liga Campionilor şi în Liga Europa, aprobat de Comitetul Executiv al UEFA, duminică, la Viena.

    “2,24 miliarde de euro sunt disponibile pentru fiecare din următoarele trei sezoane. Din această sumă, 1,25 milioane de euro vor reveni echipelor participante în Liga Campionilor, iar 380 de milioane de euro vor ajunge la formaţiile participante în Liga Europa. Restul este rezervat unui plan de solidaritate mai bun pentru fotbalul european şi pentru cheltuielile de desfăşurare a tuturor competiţiilor la nivel de club ale UEFA”, a declarat Infantino.

    Grupările vor afla mai multe detalii cu privire la sistemul de distribuire a banilor la adunarea generală a Asociaţiei Cluburilor Europene (ECA), la 31 martie.

  • FIFA: Cluburile care vor avea jucători la CM-2018 vor primi o sumă totală de 200 de milioane de euro

    Aceeaşi sumă totală va fi acordată de forul mondial şi pentru ediţia următoare a turneului final, care va avea loc, în Qatar, în 2022, informează BBC.

    În acest sens, a fost încheiat un acord între FIFA şi Asociaţia Cluburilor Europene (ECA), însă banii vor fi acordaţi tuturor grupărilor din lume care vor furniza jucători la echipele naţionale calificate, potrivit preşedintelui ECA, Karl-Heinz Rummenigge.

    Sumele sunt de trei ori mai mari decât cele din precedenta înţelegere, valabilă pentru CM 2010 şi 2014, când au fost acordate grupărilor circa 65 de milioane de euro în total, la fiecare ediţie.

    Turneul final al Cupei Mondiale din Rusia va avea loc între 14 iunie şi 15 iulie 2018, iar cel din Qatar în perioada noiembrie-decembrie 2022, cu finala în 18 decembrie, ziua naţională a statului gazdă.

  • Reducerea comisioanelor la plăţile electronice: băncile pierd venituri, comercianţii sunt stimulaţi să nu mai facă evaziune fiscală

    Reducerea taxei interchange nu va avea nicio influenţă asupra cumpărătorilor, fiind o taxă menită să compenseze banca emitentă pentru costurile ce intervin atunci când autorizează o plată a posesorului de card către comerciantul acceptator. În România, comisionul de interchange bancar este de 1% pentru plăţile fizice şi 1,5% pentru e-commerce, iar reglementările vor duce aceste comisioane la 0,2% pentru plăţile cu carduri de debit şi la 0,3% pentru plăţile cu carduri de credit.

    „Această variaţie este masivă şi ca urmare şi efectele sunt importante. Băncile care emit carduri vor avea veniturile micşorate de câteva ori din acest tip de activitate“, spune Cătălin Creţu, director regional pentru România, Croaţia şi Slovenia al Visa Europe, în cadrul unui eveniment organizat de Visa. Tot el atenţionează că în domeniul financiar, unde tehnologia joacă un rol din ce în ce mai important, inovaţiile nu sunt ieftine, mai ales la început de drum, şi devin din ce în ce mai ieftine cu cât cresc volumele, cu cât rata de adopţie este mai mare. „Ce se va întâmpla în condiţiile creşterii presiunii pe veniturile băncilor emitente? Vom putea să susţinem nivelul de tehnologizare? Suntem la început de drum în zona contactless în România, la început în zona de mobile payments, nu mai vorbesc de portofelul electronic. Toate aceste inovaţii care costă vor intra în piaţă pe fondul reducerii dramatice a veniturilor din taxa interchange“, spune Creţu.

    Tot el adaugă că de anul viitor, cel mai probabil, costurile acceptării cardurilor vor scădea dramatic şi rămâne de văzut dacă retailerii mici şi mijlocii vor începe să accepte în masă plăţile electronice. Pentru că în momentul acela comercianţii nu vor mai avea motiv să nu mai accepte plata cu cardul, în afară de, arată reprezentantul Visa, fenomenul evaziunii fiscale. Fiona Wilkinson, vicepreşedinte la Visa Europe spune că „reglementările, care vin de la nivel european vor crea o nouă conjunctură. Sperăm că vor înlatura o parte dintre bariere, în special privind acceptarea la comercianţi. Totodată, se vor creea oportunităţi imense pentru noi jucători pe piaţă, iar plăţile mobile vor avea un rol esenţial în noul context“.

    Tranzacţiile cu cardul duc la scăderea economiei subterane, iar acesta a fost principalul argument al proiectului local care urmăreşte reducerea comisionului interchange şi plafonarea plăţilor în numerar. „Vrem să vedem o scădere a costului tranzacţiilor electronice, care să le facă mai atractive pentru comercianţi. Reducând costurile, facem produsul mai atractiv pentru retaileri“, afirmă Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei. Ţinta principală a acestor reglementări este utilizarea mai frecventă a cardurilor, cu beneficii în general pentru economie. „Cât din reducerea aceasta merge către consumatorul final, nu ştim, dar noi am fi fericiţi dacă ar creşte gradul de acceptare al cardurilor. Pe termen scurt cred că băncile se vor confrunta cu o scădere a veniturilor, dar cred că pe termen lung facem un bine“, adaugă Chiriţoiu.

    Or o creştere accelerată a plăţilor cu cardul poate avea loc în domeniul comerţului electronic, unde acum comisionul este de 1,5% din valoarea tranzacţiei. La aceasta se adaugă eventual, comisionul procesatorului, ajungând astfel şi la 2%. „Este mult. Suportăm din marginea pe care o generăm din vânzarea produsului,“ spune Iulian Stanciu, CEO al eMAG, cel mai mare retailer online din România. Conform calculelor efectuate de retailer, „un comision care să fie OK din punct de vedere al rentabilităţii de a trece de la cash către card, se plasează la un nivel de 0,3%,“ arată Stanciu. El spune că eMAG are posibilitatea de a influenţa clientul în ce priveşte alegerea plăţii, să îi recomande să plătească cu cardul, să îi arate beneficiile, între care se numără o uşurinţă mult mai mare a efectuării plăţii, o valoare mai mare a comenzii, o rată mai mică de anulare a comenzilor.

    Pe de altă parte, companiile de curierat sunt interesate să să colecteze cash-ul, pentru că aşa sunt mai motivaţi şi angajaţii, deoarece „clientul, în momentul în care plăteşte curierul, îi mai lasă şi ceva bani“, spune Stanciu. Tot el punctează că, în intenţia de a creşte volumul de plăţi cu cardul se pune mult accent pe securitate, dar o importanţă cel puţin la fel de mare are uşurinţa clientului de a plăti. „Cred că toată reglementarea 3D Secure îngreunează foarte mult, ba chiar încurcă. Am făcut teste comparative între sistemul off on 3D şi diferenţa este cam de 20% între rata de aprobare a plăţilor cu cardul online, adică de la o medie de 60% la una de 80%“, adaugă Stanciu. În acest moment, plata cu cardul online reprezintă 15% din vânzările eMAG, iar reprezentantul retailerului spune că şi şi-ar dori ca în cinci ani să ajungă la 100%. „Putem asuma în faţa băncilor creşterea ponderii plăţilor cu cardul, în condiţiile în care şi afacerea are o proiecţie de creştere. Cred că în cinci ani nivelul de bani care s-ar putea procesa prin eMAG ar fi de zece ori mai mare decât în prezent, ceea ce e o propunere interesantă pentru orice bancă“, mai spune Stanciu.

  • Euro s-a depreciat constant faţă de dolar, reflectând divergenţa între economia SUA şi cea a zonei euro

    De la peste 1,35 dolari/euro la începutul lui iulie 2014, euro s-a depreciat constant faţă de dolar în fiecare dintre lunile următoare, reflectând atât divergenţa între economia SUA, în plină redresare, şi cea a zonei euro, ajunsă aproape de pragul recesiunii, cât şi divergenţa corespunzătoare între politicile monetare promovate de Rezerva Federală şi Banca Centrală Europeană. Fed tocmai se pregătea să încheie ultimul său program de stimulare monetară a economiei, în timp ce BCE se pregătea să lanseze în septembrie prima rundă de finanţări ieftine pentru bănci şi încă rezista cântecelor de sirenă ale pieţelor financiare care îi cereau să urmeze exemplul Fed şi să apeleze şi ea la tiparniţa de bani, spre a da un impuls mai consistent economiei din zona euro.

    După cum ştim, principala piedică în calea pornirii tiparniţei a fost rezistenţa Germaniei, care s-a temut mereu că o astfel de soluţie ar face toate statele cu probleme fiscale din zona euro să arunce la gunoi politicile de austeritate şi să se răsfeţe nemeritat pe nişte bani fictivi. Nici măcar argumentul stagnării economiei din zona euro n-a fost de ajuns spre a face BCE să treacă peste obiecţiile nemţeşti; decisiv însă a fost efortul coordonat de SUA de ieftinire treptată a petrolului în a doua jumătate a anului trecut, care n-a creat numai probleme economiei ruseşti, ci a reuşit să împingă în teritoriu negativ şi inflaţia din zona euro. Aceasta a permis compunerea în timp a unui argument tot mai convingător privind necesitatea ca BCE să pornească tiparniţa monetară spre a combate pericolul deflaţiei (ne amintim că nu mai departe de primăvara trecută, când preţul barilului era încă sus, iar războiul rece al Occidentului cu Rusia era abia la început, fostul bancher central polonez Leszek Balcerowicz încă putea spune cu temei la Bucureşti că pericolul deflaţiei este o poveste fabricată de guvernele ostile reformelor şi de speculatorii financiari).

    Aşa încât pieţele financiare au asimilat deja încă de anul trecut certitudinea că BCE va lansa până la urmă un program de cumpărare de obligaţiuni după modelul Fed (relaxare monetară cantitativă – QE, quantitative easing), singura discuţie fiind despre momentul când această lansare va avea loc. Acest efect de asimilare anticipată a silit BCE ca atunci când a făcut anunţul privind QE, luna trecută, să încerce să ia prin surprindere pieţele aruncând în joc o sumă mult peste aşteptările lor, respectiv 1.100 mld. euro faţă de o estimare în jur de 500 mil. euro. Iar consecinţa a fost că toate efectele pe care economiştii băncilor le aşteptau după lansarea QE, în privinţa deprecierii euro şi a scăderii randamentelor la obligaţiunile de stat din zona euro, să fie net depăşite în amploare. Spre exemplu, Danske Bank a admis că a subestimat efectul de „cartof fierbinte“ al QE (combinaţia dintre lichiditatea în exces din piaţă şi randamente negative la depozite, care împinge capitalurile volatile să iasă de pe euro şi să caute alte active cu riscuri mai mari, dar şi cu randamente mai bune), ajustându-şi în doar câteva zile previziunile privind cursul euro peste 6 luni de la 1,10 la 1,05 dolari.

    Efectul de „cartof fierbinte“ este ceea ce am văzut deja în ultimii ani la fiecare rundă de QE derulată de Fed: pe rând, aurul, monedele exotice, monedele economiilor emergente sau pieţele lor de acţiuni au fost luate cu asalt sau părăsite brutal, cu efecte nocive asupra economiilor respective (un exemplu a fost bula francului elveţian, stopată în 2011 de către banca centrală prin plafonarea aprecierii lui). Acesta e şi motivul pentru care încă de la finele lui 2013, Christine Lagarde, şefa FMI, avertiza guvernele din economiile emergente că e posibil ca apropierea de sfârşit a ultimei runde de QE a Fed (încheiată în octombrie 2014), să agite din nou capitalurile volatile şi să facă astfel necesară instituirea unor controale valutare. Anul 2014 a trecut însă cu bine, pentru că Fed şi-a dozat foarte exact mişcările de închidere a robinetului de bani, în funcţie de statisticile privind mersul economiei americane, şi a anunţat regulat şi din timp pieţele în privinţa a ceea ce va urma, tocmai spre a evita să fie iarăşi şantajată de acestea spre a lansa o nouă rundă de QE, aşa cum s-a întâmplat în vara turbulentă a lui 2011.

  • Românul desemnat antreprenorul anului în Italia. A construit o afacere de 16 milioane de euro mizând pe dorul de casă al conaţionalilor

    Florin Simon, singurul român desemnat antreprenorul străin al anului în Italia, face parte din primele generaţii de emigranţi care au luat drumul Vestului în anii ’90. În două decenii, a construit o afacere de 16 milioane de euro mizând pe dorul de casă al românilor din Italia.

    “Aveţi de mers 10 staţii cu metroul, 16 staţii cu autobuzul şi 200 de metri pe jos“ – aşa au sunat indicaţiile pe care le-am primit la telefon pentru a ajunge din centrul Romei până la depozitul lui Florin Simon, antreprenorul numit în urmă aproximativ trei ani omul de afaceri al anului în Italia, singurul premiu acordat antreprenorilor imigranţi din Italia, de compania de transfer de bani MoneyGram.

    Sosit în Peninsulă în urmă cu 18 ani, Florin Simon a pus bazele unei companii de import şi distribuţie de produse fabricate în România care ajung la românii răspândiţi în toată Italia. Afacerea totalizează în prezent venituri de 16 milioane de euro şi are 50 de angajaţi, toţi români. Denumită simbolic Roma..nia SRL, compania lui Simon a îndeplinit toate cele cinci criterii pentru câştigarea titlului de „cel mai bun antreprenor“: creştere, număr de angajaţi, inovaţie, tineri antreprenori şi responsabilitate socială.

    În drum spre depozitul lui Florin Simon, semnele că te apropii de o mică Românie sunt evidente de la staţia de metrou Rebibbia, în nordul Romei, unde vezi la tot pasul afişe cu apartamente de închiriat în limba română. Depozitul, întins pe o suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi, se află într-o zonă industrială din Roma, poartă în poartă cu un depozit al producătorului italian de cafea Lavazza, departe de Forul Roman, de Vatican şi, în general, de ochii turiştilor. Chiar dacă era o zi de sâmbătă, Florin Simon a fost bucuros să acorde un interviu între două întâlniri de afaceri şi a fost încântat să răsfoiască o revistă Business Magazin în care a găsit întâmplător şi povestea antreprenorială a lui Adrian Gârmacea, fondatorul Electric Plus şi al brandului Barrier, originar, la fel ca şi el, din zona Moldovei. Sunt prieteni şi, potrivit lui Simon, se gândeau chiar să colaboreze, dar afacerea românului stabilit în Italia se concentrează deocamdată exclusiv pe produsele alimentare.

    „Povestea mea este lungă, aş putea spune că poate fi cuprinsă într-o carte“, şi-a început Simon discursul presărat cu oftaturi dese şi zâmbete modeste. Începe cu concluziile: a sosit singur la Roma în 1996, la 26 de ani, dar acum alături de el se află părinţii săi, soţia sa, Monica, fără de care spune că nu şi-ar fi putut construi afacerea, şi cei doi copii, unul în vârstă de 19 ani, student la Economie şi Management în Roma, şi un băieţel de 12 ani, elev pasionat de fotbal.

    Spiritul antreprenorial al lui Simon a început să se manifeste când avea puţin peste 20 de ani, în Bacău: „Făceam tot comerţ, adică luam de aici – vindeam acolo, vindeam nişte măsuţe găsite prin târgurile la care mergeam zilnic: la Roznov, la Târgu-Frumos, la Bucureşti“. Şi-a încercat apoi norocul cu un bar şi, pentru că lucrurile nu mergeau bine, a decis să plece în Italia cu gândul de a economisi banii de care afacerile lui aveau nevoie ca să funcţioneze. „Am venit în Italia pentru că aveam aici o rudă îndepărtată care mi-a spus că îmi poate oferi un pat. Era bun şi acesta, nu am fost nevoit să dorm pe sub poduri sau prin vagoane, cum s-a întâmplat cu alţi conaţionali“, îşi aminteşte Simon.

    Cele patru luni care au urmat au fost însă printre cele mai grele din viaţa sa: posturile erau blocate, mai ales în domeniul construcţiilor, din cauza Mani Pulite, una dintre cele mai vaste operaţiuni anticorupţie din Europa Occidentală postbelică, în care a fost dezvăluită lumea afacerilor murdare din spatele sistemului politic italian. După patru luni a reuşit să îşi găsească un loc de muncă pe un şantier, tot prin intermediul unei cunoştinţe. „Ţin minte că eram foarte descurajat şi aş fi vrut să mă întorc“, spune Simon. Dar nu se putea întoarce din cauza unui împrumut de 1.000 de dolari pe care trebuia să îl returneze cu dobândă. „Momentele în care vii sunt foarte grele, te gândeşti numai la familie şi îţi spui «Ce bine era acasă!».“ A început să lucreze ca salahor (ajutor de zidar – n.r.), muncă ce îi asigura un câştig zilnic ce echivalează astăzi cu suma de 25 de euro. „Era o experienţă nouă şi nu îmi plăcea, niciodată nu m-am gândit că o să lucrez în construcţii, nici nu mă uitam la domeniul acesta când eram în România.“

    Spera însă să strângă 10.000 de dolari într-un an, cu care să se întoarcă în România şi să îşi continue afacerile. După un an însă, a realizat că nu reuşeşte să economisească nici măcar suma pe care o împrumutase din cauza cheltuielilor pe chirie şi hrană. „După un an de zile începusem să mă obişnuiesc şi să îmi dau seama că, dacă nu ştiu chiar nimic, o să rămân salahor toată viaţa, iar visurile mele nu se vor putea adeveri niciodată“, rememorează el momentul când a conştientizat că s-ar putea să stea în Italia mai mult decât îşi propusese. I-a venit astfel ideea de a-şi face o firmă de renovări, la modă la vremea aceea în Peninsulă. Pentru a face acest lucru, trebuia să cunoască meseria, astfel că a început să se implice tot mai mult în activităţile firmei de construcţii în care era angajat.

    Ulterior s-a angajat într-o altă firmă, nişată pe ceea ce îşi dorea el să facă – rigips, pereţi falşi, tavane – , iar după trei ani consideră că „a început să înveţe“. O altă problemă de care s-a lovit în întemeierea unei firme era însă lipsa documentelor care să îi asigure şederea legală în ţară. „Mă gândeam că niciodată nu o să mă pot realiza. Italia era o ţară care nu îţi oferea prea multe şi trebuia să răzbaţi singur.“ A reuşit să îşi facă documentele în anul 2000, datorită soţiei. Sosită şi ea în Italia la un an după soţul său, a început să lucreze în cadrul unor familii care au ajutat-o să îşi facă documentele mult mai repede şi astfel au intrat amândoi în legalitate.

  • Doi antreprenori care au obţinut bani nerambursabili de la stat pentru afacerea lor îi învaţă şi pe alţii să-şi facă SRL-D

    Doi tineri antreprenori debutanţi au devenit consultanţi pro bono pentru cei care se gândesc să pornească o afacere cu bani nerambursabili oferiţi de către stat, dar nu ştiu cum şi dacă să se apuce. Ei au deschis un magazin de bricolaj online în septembrie cu 3.000 de euro din economii şi 17.000 de la Guvern şi CEC şi vor să îi înveţe şi pe alţii cum să nu mai fie angajaţi.

    Laura Curcă şi Vlad Sardescu au pornit aventura antreprenorială în primăvara anului trecut când, după câteva luni în care au bătut la uşile investitorilor privaţi în căutarea câtorva mii de euro pentru finanţare, au auzit întâmplător de programul guvernamental al SRL-urilor pentru debutanţi.

    CE AFACERI POŢI PORNI CU 10.000 de euro în România – EXCLUSIV

    „Am avut ideea de business şi am încercat finanţarea privată, cam pe toate canalele posibile. Din experienţa noastră putem spune că dacă nu ai un business legat de software sau aplicaţii este imposibil să găseşti un business angel care să contribuie la afacerea ta sau să atragi bani prin crowdfunding. Ei caută un return (randament al investiţiei – n.r.) rapid, iar IT-ul oferă asta. Aici e bătaia foarte mare şi este de înţeles de ce“, spun cei doi. Ideea lor a fost să deschidă un magazin online specializat în bricolaj de tip do-it-yourself, lucru imposibil cu cei 3-4.000 de euro puşi deoparte de când lucrau în vânzări – ea în consultanţă în construcţii, el în telecomunicaţii.

    „Ideea ne-a venit după ce ne-a plouat în casă şi am sunat la mai mulţi nea Caisă să vină să ne rezolve problema, dar niciunul nu a găsit o soluţie OK la problema noastră. (…) Am auzit de nea Caisă încă de mic de la tatăl meu şi am zis că e un nume bun pentru un brand în segmentul de bricolaj. Astăzi e locul unde poţi să suni, să cumperi şi să afli de ce ai nevoie fără ca cineva să vrea să te păcălească“, spune Sardescu. În planul de afacere, cei doi au mizat pe potenţialul pieţei de DIY, materiale de construcţii şi bricolaj în online, unde transparenţa preţurilor este încă redusă de practicile firmelor. „Sunt câteva magazine care continuă să funcţioneze folosind sistemul «Sună şi cere o ofertă». Noi vrem să punem totul la vedere, să acordăm aceleaşi reduceri pentru toată lumea în funcţie de cantităţi pentru ca nimeni să nu se teamă că plăteşte mai mult.“

    Cei doi mizează şi pe slaba informatizare a depozitelor de construcţii de pe piaţă şi pe lipsa de încredere în personalul acestora, clienţii având puţine informaţii privind cele mai bune produse şi raportul corect între calitate şi preţ. Afacerea neakaisa.ro – „domeniul neacaisa.ro era deja cumpărat şi nu i-am putut da de urmă proprietarului“ – funcţionează ca un revânzător, intermediar între furnizorii de astfel de materiale şi clienţii persoane fizice. „E un domeniu care nu a avut contact cu mediul online şi avem câţiva furnizori care au fost deschişi la propunerea noastră şi au înţeles că magazinele online ajung repede în topul vânzărilor lor. Ei nu au nimic de pierdut, în momentul în care ai o comandă o ridici şi o livrezi.“ Cei doi au ajuns în prezent la 14 furnizori şi ţintesc cel puţin zece comenzi pe zi până în primăvara anului 2016.

    Deşi ideea de business le-a surâs investitorilor curtaţi de cei doi tineri, neakaisa.ro nu a găsit bani în mediul privat, dar a primit încredere că poate funcţiona – „Investitorii cu care am vorbit au crezut în idee şi ne-au spus să mergem cu ea până la capăt. Dacă nu primeam răspunsuri pozitive am fi început mai greu.“ Cei doi au apelat la serviciile unui consultant specializat pe atragerea de finanţare pentru SRL-D pentru a porni afacerea. Au obţinut 8.500 de euro de la stat şi alţi 8.500 de la CEC Bank, ajungând cu economiile lor la 20.000 de euro, după mai multe aventuri. „La început am căutat informaţii despre ceea ce înseamnă SRL-D şi nu am găsit nimic. Informaţiile erau vagi şi opiniile contra acestui proiect nu erau tocmai încurajatoare. Deşi cei mai mulţi nu încercaseră, ei ştiau că nu se poate face nimic cu bani de la stat.“

    Au aplicat în martie şi au primit primii bani abia după şase luni. Alegerea consultantului cu care să lucreze a fost un pas dificil pentru cei doi, dat fiind că cereau un avans înainte de eventuala obţinere a finanţării, fără să aibă garanţia că vor obţine vreun leu. După ceva căutări, au găsit o firmă care să accepte 5% din valoarea banilor de la guvern dacă aceştia se obţineau. Au făcut bine, pentru că proiectul lor avea să fie respins. Legea prevede ca 40% din banii atraşi să fie investiţi în activele firmei, un prag despre care cei doi spun că este prea ridicat pentru un magazin online, unde nevoile constau într-un calculator, o imprimantă şi un sistem informatic de gestiune, plafonul de 8.000 de euro fiind dificil de atins. Au scris în business plan că au nevoie şi de tablete, nu doar de PC-uri, şi de buget de SEO, dar cheltuielile au fost considerate neeligibile.

  • Milionarul care trăieşte în dubă şi se bărbiereşte cu toporul

    Daniel Morris este unul dintre cei mai promiţători jucători de baseball din Statele Unite. El a semnat în 2011 un contract cu o echipă din Toronto pentru care a primit un bonus de 2 milioane de dolari, însă trăieşte într-o dubă Volkswagen în parcarea unui magazin Wal-Mart.

    Morris este unul dintre cei mai buni aruncători din liga în care activează, iar acest lucru i-a adus şi numeroase contracte de publicitate. Tânărul preferă însă să investească toţi banii şi să trăiască cu doar 800 de dolari pe lună – jumătate din salariul minim lunar oferit în Statele Unite. “Prefer să trăiesc sărac”, povesteşte Norris. “Atunci când nu ai presiunea banilor, e mai uşor să te concentrezi pe muncă.”

    Ziua sa începe cu prepararea micului dejun la o plită portabilă, atunci când are la dispoziţie ingredientele necesare. Când îi lipseşte ceva, intră în magazinul aflat la doar câţiva metri distanţă. Urmează exerciţiile de dimineaţă şi apoi plecarea către stadion. Un ultim lucru pe care îl face, înainte de antrenament, este să ia un topor pentru a-şi “tunde” barba. Nu foloseşte lame de ras, pentru că nu le vede rostul.

    A cumpărat duba când era în liceu, după ce a semnat primul său contract de profesionist. De atunci, maşina este cel mai bun prieten al său. “Maşina asta îmi dă libertatea de care am nevoie”, spune tânărul atlet, citat de ESPN. “E un lucru precum Yin şi Yiang pentru mine”. Merge cu maşina peste tot, doarme în ea şi îşi face excursiile cu ea. Când ajunge la antrenament şi o parchează între maşinile de lux ale celorlalţi jucători, colegii îl îndeamnă să îşi cumpere ceva potrivit statutului său social. Pentru Morris însă, viaţa pe care o duce este exact viaţa pe care şi-o doreşte.

    Daniel Morris nu ştie cât va mai putea duce acest stil de viaţă, pentru că presiunea pusă de cluburile profesioniste este foarte mare. “Orice ar fi, voi continua să fiu un ambasador pentru promovarea lucrurilor de care îmi pasă”, spune Norris.

  • Are afacerea lui de la 20 de ani şi spune că se va pensiona când ajunge la 40

    La  14 ani, Thomas Frank a învăţat o lecţie valoroasă despre economisire. Voia să câştige bani pentru cumpărarea unui joc video, aşa că s-a angajat pe unul dintre singurele posturi disponibile pentru adolescenţii cu vârsta de sub 16 ani: depănuşarea de porumb.

    Jobul a durat trei săptămâni, interval în care Frank a câştigat mai mult decât suficient pentru a acoperi suma de 350 de dolari de care avea nevoie pentru joc. Totuşi, nu a investit banii în achiziţia jocului, ci i-a cheltuit fără să îşi dea seama pe ieşiri în oraş, haine şi alte lucruri, potrivit unui interviu acordat de Thomas Frank publicaţiei Business Insider. Lecţia învăţată astfel l-a determinat să fie mai atent în investiţiile sale ulterioare: înainte de a termina universitatea, a pus bazele unui business online datorită căruia a reuşit să-şi plătească studiile de 15.000 de dolari de la Universitatea din Iowa.

    În prezent, tânărul în vârstă de 23 de ani conduce afacerea College Info Geek, o platformă care oferă studenţilor informaţii despre cum să fie mai productivi, să obţină note mai bune, să aibă joburi de vis şi să îşi termine studiile fără datorii.

    Frank speră să se retragă până la vârsta de 40 de ani şi să economisească până la această vârstă suficienţi bani încât să nu mai aibă nevoie de un salariu. Scopul lui Frank este să economisească 900.000 de dolari până la această vârstă, iar pentru a face acest lucru, şi-a propus să investească 25.000 de dolari în fiecare an. Totodată, vrea să îşi crească veniturile la 90.000 de dolari în fiecare an. Pentru a-şi atinge obiectivul de pensionare la 40 de ani, a investit 1.000 de dolari şi într-un plan de pensionare lansat de o companie americană de management de investiţii, variantă populară printre micii proprietari de afaceri ale căror companii nu deţin de alte planuri de pensionare.

     

  • Opinie Mihaela Feodorof: Perpetuum mobile

    MIHAELA FEODOROF
 este Exxecutive Coach şi fondator al Yourway Life&Counseling

    Păstrându-ne în aceeaşi paradigmă, şi anume că dacă nu te îngrijeşti de ceva, sau mai ales de cineva, acesta are propriile limite în a deveni mai bun, ajungem rapid acolo unde ne doare mai tare. La oameni. De la cei mai mici, de care ne ocupăm permanent, oferindu-le informaţiile în diverse forme şi căutând cel mai potrivit cadru în care acesta să se dezvolte, până la cei mai mari.

    Îmi place să aduc exemplele în plan personal, acolo unde fiecare dintre noi rezonăm firesc. Organizaţiile trăiesc pe acelaşi principiu cu familia. Funcţionează după reguli, oamenii sunt ghidaţi de aceleaşi valori, iar unul sau mai mulţi membri ai familiei îşi asumă răspunderea pentru toţi ceilalţi până când aceştia devin capabili să se îngrijească singuri de ei. Membrii echipei sau ai familiei au fiecare un rol definit, iar modul în care aceştia se completează în acţiunile lor are un singur scop. Să le fie bine. Binele de la baza piramidei lui Maslow (psiholog umanist american cunoscut pentru propunerea sa privind bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane) sau, în funcţie de stadiul de dezvoltare la care se află, până la vârful acesteia.

    Aşa cum creşti un copil, ca la momentul potrivit să devină adultul responsabil pentru viaţa sa, aşa ar fi firesc să creşti şi membrii unei organizaţii ca ei să devină plusvaloare pentru ea. Orice achiziţie se întreţine, cu costuri mai mari sau mai mici, respectând principiul eficienţei. Altfel, familia sau compania ajung în situaţii dificile, sau de ce să nu le spunem pe nume, faliment sau mizerie. De la aceste evidenţe se pleacă pe drumul strategiilor de dezvoltare. Din nimic nu se obţine nimic. Din demersurile care garantează competenţe, abilităţi şi, nu în ultimul rând, comportamente armonioase se vor măsura frecevent rezultate promiţătoare.

    Sunt omul rezultatelor şi caut mereu cele mai potrivite metode care să mă conducă la obţinerea lor. Am descoperit cu ani în urmă, după mulţi alţii în care am pus la punct programe de training şi bugetele alocate acestora, metoda coachingului. Nu mai este nimic nou de spus despre această modalitate de a antrena minţi, dar nu o să uit ce m-a fermecat la ea şi la cei care au adaptat-o din sport în business. Asigură performanţa. Faptul că antrenorul, coach-ul, nu are alt rol decât acela de a pune în lumină şi de a fructifica capacităţile latente sau chiar neconştientizate ale celui cu care lucrează. Şi îndată ce acestea sunt utilizate în mod curent, rezultatele nu întârzie să apară.

    Miracolul reuşitelor care depăşesc toate aşteptările, plecând de la cel asupra căruia metoda funcţionează şi până la toţi cei care sunt în preajma sa, se bazează pe potenţialul individual. Din acest motiv cred cu tărie că nu oamenii sunt problema oricăror neajunsuri organizaţionale, ci contextul în care aceştia funcţionează. Odată analizat individul, relaţiile acestuia cu ceilalţi şi cadrul în care acesta este funcţional, soluţiile pentru a ajunge la rezultate performante ies la suprafaţă precum uleiul care se separă de apă.

    Întorcându-mă la rolurile asumate în familii, fie ele în sine sau organizaţionale, îmi este greu să nu mă opresc asupra tipului de conducere. Matriarhatul este încă prezent, nu atât din dorinţa, demult stinsă, a egalităţii dintre sexe. Mai degrabă natura umană este cea care evidenţiază iscusinţa femeilor în a creşte membrii familiei. Plecând de la empatia şi capacitatea de a se adapta diverselor situaţii şi până la disponibilitatea de a înţelege şi asculta, selectând ceea ce este esenţial pentru a asigura bunul mers al lucrurilor. Am lucrat deseori cu şefi de companii, desigur, în mare măsură, bărbaţi. Am găsit mereu însă alături de ei femeile care făceau ca exerciţiul lor să fie calibrat cu nevoile organizaţiei. Îmi place la fel de mult să întâlnesc şi doamne care ocupă cel dintâi loc în organizaţii, fără să uite cine sunt. Femeia care vrea să devină sau se comportă ca un bărbat ar putea uita să mulţumească, măcar din priviri, celui al cărui efort a dus la nivel de excelenţă rezultatele. Femeia îşi poate recunoaşte cu graţie limitele şi ştie să ceară cu demnitate ajutorul celui mai capabil. Femeia lider se înconjoară de priceperea şi forţa bărbaţilor, valorizându-le rezultatele, aşa cum o mamă se mândreşte cu fiii săi. 

    În privinţa creşterii, a dezvoltării, a dibăciei cu care găsesc mereu soluţii, femeile sunt la îndemână. Din grija lor, din bătăile lor de inimă, se dezvoltă oameni şi idei care devin proiecte. 

    Ca nimicul să producă rezultate este absolut necesar ca cineva, femeie sau bărbat, să se îngrijească de el, să pună suflet şi să-i ofere lumina, caldura, vorba bună şi sfatul potrivit ca să devină altceva decât nimic.

  • Şefa Western Union gestionează de la Bucureşti 50 de milioane de transferuri de bani din şi către România

    Daniela Budurea este o prezenţă discretă în businessul local, deşi povestea ei de carieră o poziţionează printre artizanii de business de pe piaţa locală, dat fiind că la începutul anilor 2000 a făcut parte din echipa care a dezvoltat piaţa transferurilor de bani din România.

    Cariera Danielei Budurea a început în industria petrolieră, la Shell, când compania era condusă de Sorina Bălţatu, astăzi responsabilă cu dezvoltarea retailului Gazprom pe piaţa locală. După un an de raportări la Shell, s-a mutat într-o companie de leasing, domeniu aflat în vremea de pionierat. „Era un domeniu nou, iar eu, deşi cu puţină experienţă, făceam dosarul, mergeam la BNR, şi astfel am avut contact cu analiza businessurilor tip start-up.

    Proprietarul firmei era un american absolvent de Harvard, care m-a învăţat cum să fac business case-uri şi să le prezint. Am învăţat foarte mult în perioada aceea, dar am plecat în 2003, pentru că toate băncile intrau pe leasing şi cota noastră se micşora foarte mult. Atunci am intrat în transferul de bani, un alt domeniu aflat la început“, povesteşte Daniela Budurea, care s-a angajat pe o poziţie de director executiv al companiei care era agentul privat al Western Union în România. „La momentul istoric de atunci, transferurile se făceau doar prin bancă şi doar între rude de gradul 1, conform unui regulament dat de BNR care era foarte clar.

    Eram un player privat care ne obţinusem licenţa şi care făceam transferuri prin bancă folosind bran-dul Western Union. Am fost în companie de la începutul perioadei când mă luptam cu BNR pentru a ne autoriza. Era o piaţă nouă, în care noi munceam pentru creştere şi deschidere. Am fost în echipa care a luptat pentru deschidere, apoi reglementările au venit, iar noi eram în piaţă şi creşteam odată cu piaţa. Iniţial, încercam să facem transferuri de la case de schimb valutar. Acum avem tot felul de locaţii – hipermarketuri, mici magazine, benzinării, dăm posibilitatea clientului să îşi ridice tranzacţia cât mai aproape de casă.“

    În 2005, compania a fost achiziţionată de master agentul Western Union, Angelo Costa. A urmat o dezvoltare importantă a grupului, în care Daniela Budurea era responsabilă atât de dezvoltarea locală, cât şi de dezvoltarea businessului din Italia şi Spania, în plus fiind şi directorul ziarului Gazeta Românească, deoarece acesta făcea parte din grup. „Eu le făceam pe toate“, zâmbeşte acum Daniela Budurea, care a rămas în companie şi în 2011, când grupul Western Union a achiziţionat master agentul Angelo Costa şi ea a preluat conducerea România & Bulgaria.

    „Din toate aceste achiziţii, eu am rămas mereu omul care prezentam perspectiva şi strategia şi omul care a rămas mereu acolo, ca să demonstrez că strategia poate fi implementată cu succes. E o industrie frumoasă, unde nu poţi reprezenta exclusiv România sau o altă ţară, ci trebuie să gândeşti european“, povesteşte Daniela Budurea, care a rămas tot în cadrul grupului şi în 2012, când Western Union şi-a schimbat structura organizaţională, împărţind Europa în două. În noua structură, Daniela Budurea a primit o parte din conturi – cele guvernamentale şi reţeaua de agenţi poştali, printre ele aflându-se şi unul dintre cele mai mari conturi ale Western Union din Europa – Deutsche Post Bank. „Aşa am ajuns eu expat în Viena, pentru că altfel nu mai puteam să acopăr regiunea. A fost o experienţă excelentă, m-a pus în postura de migrant şi am putut să înţeleg şi să compar comportamen-tele consumatorilor din Germania, Elveţia, Italia şi până în România.“

    În condiţiile avansării pe o poziţie superioară în cadrul grupului, de ce a revenit în România? „Am văzut toate ţările care au fost sub influenţa URSS, iar atunci când eşti departe de ţară îţi dai seama de oportunitate. De la Viena aveam o panoramă bună şi mi-am dat seama că în România am mai multe oportunităţi“, explică Daniela Budurea principalul motiv pentru care a revenit la Bucureşti în iunie 2014. Acum, Daniela Budurea are ca principală responsabilitate continuarea extinderii reţelei de locaţii ale agenţilor din regiune, precum şi diversificarea mixului de canale prin care consumatorii au acces la serviciile Western Union, cu accent pe canalele electronice.

    Western Union nu raportează separat datele financiare pe ţări, ci pe regiuni, iar Daniela Budurea explică sistemul ca fiind logic deoarece compania „tranzacţionează în 120 de monede şi e foarte greu să aduni mere cu pere şi să dai cifre finale. România înseamnă pentru noi 200 de coridoare (adică ţări). E un business calculat per tranzacţii, ele se văd în mai multe locuri şi nu trebuie să le dublăm“. În 2014, compania a făcut publice o serie de date la aniversarea a 18 ani de prezenţă în România, care arătau un total de 50 de milioane de transferuri de bani din şi către România.

    Compania nu vorbeşte nici despre cotă de piaţă sau despre alte cifre care ar putea poziţiona West-ern Union într-o piaţă evaluată cu câţiva ani în urmă la 4 miliarde de dolari. Daniela Budurea spune doar că brand awarenessul companiei a crescut, până la 94%, şi că acum compania se aşază şi mai bine pe piaţă deoarece concurenţii s-au mai retras pe fondul regulamentelor destul de pretenţioase: „Anii trecuţi erau mai multe companii de transfer de bani. De câţiva ani încoace, Western Union a început să implementeze nişte politici de conformitate, la cererea regulatorilor de pe piaţă. A fost vorba de 80 de milioane de dolari investiţie gloablă în urmă cu doi ani. Anul trecut au mai băgat încă pe atâta, în 2015 scria în prezentarea noastră internă că se accelerează investiţiile“.

    Daniela Budurea spune că lucrează într-un domeniu aflat în continuă schimbare: „Transferurile de bani în cash to cash sau card to cash rămân în trend, pentru că şi migraţia creşte. 3,3 milioane de români lucrează acum în afara ţării. Remiterile au fost de 6 miliarde în 2014, iar pentru anul acesta aşteptăm o creştere single digit“. Migraţia nu mai creşte ca altădată, iar comunităţile de români din străinătate s-au maturizat, sunt deja la a doua generaţie şi nu mai trimit atât de mult bani în ţară: „Noi nu simţim în business maturizarea comunităţilor de români din Italia sau din alte părţi, pentru că mereu există migraţie nouă. Coridoarele din alte continente nu cresc rapid, noi rămânem în Europa“.

    90% din businessul Western Union din România reprezintă primiri de bani. „Trebuie întotdeauna să ne uităm la economia ţării despre care discutăm. Făceam o analiză chiar săptămâna trecută şi am ob-servat că economiile României şi Germaniei au crescut cu 1,5% anul trecut. Dacă ar fi crescut în valoare şi România cu cât a crescut Germania, ar fi însemnat o creştere de PIB de 25%, iar pentru Bul-garia dublarea PIB. De asta nu suntem noi ţară de trimis bani, pentru că avem un PIB mic şi nu avem locuri de muncă“, explică Daniela Budurea.

    De fapt, coridoarele remiterilor de bani merg cumva în sensul opus migraţiei. Conform datelor West-ern Union, topul ţărilor care trimit bani în România sunt Italia, Spania, Germania, UK, Franţa – „exact economiile care funcţionează şi către care se îndreaptă românii“, iar remiterile din România merg către Republica Moldova, Grecia şi Turcia. Suma medie care trece pe la ghişeele Western Union în România este de 318 dolari, faţă de 320 de dolari suma medie la nivel de grup.

    Migraţie a fost întotdeauna, sintetizează Daniela Budurea, dar sistemul de a trimite bani acasă tre-buie să rămână viu şi ancorat în realitate: „Compania asta are deja 160 de ani. A fost la origini o com-panie de telegraf, acum facem transfer de bani şi ne mutăm mult către partea de digital. În 30 ianuarie am lansat la New York prima plată prin Apple Pay. Strategia noastră este să îi oferim clientului cât mai multe canale, pentru că întotdeauna întrebarea este unde mergem mai departe, către ce ne îndreptăm, deoarece noi trebuie să creştem“.

    “În momentul de faţă vorbim de o Europă agitată din punct de vedere economic şi asta se reflectă în businessul nostru. E greu să fii migrant, mai ales în zilele acestea. În urmă cu 20 de ani, erai privit ok în orice altă ţară, dar acum multă lume te priveşte ca şi cum vii să le iei locul de muncă. Asta nu în-seamnă că oamenii nu vor mai pleca să îşi caute alte oportunităţi. Banii vor circula în continuare.“

    Daniela Budurea,country manager Western Union România & Bulgaria