BusinessMagazin

Tag: bani

  • Ce sens are reducerea dobânzii de politică monetară când inflaţia şi costul creditelor sunt la minime istorice

    Pe la începutul lui martie, o analiză regională a Erste Group conchidea că îndelung discutatul pericol al deflaţiei a cam iertat Europa Centrală şi de Est şi că, deşi anumite ţări din zonă vor mai rămâne o vreme cu inflaţie negativă (Ungaria, Polonia), pe ansamblu tendinţa de scădere a preţurilor a atins deja punctul cel mai de jos.

    Pentru România, unde punctul cel mai de jos era estimat pentru primele luni ale anului (inflaţie anuală de 0,4% în februarie), economiştii grupului prevedeau o inflaţie confortabilă de 1,7% pentru luna decembrie (sub estimarea BNR de 2,1%), cu posibilitatea ca ea să coboare şi mai mult dacă guvernul reduce TVA. Cum deciziile BNR de reducere a dobânzii de politică monetară sunt în primul rând corelate cu evoluţia preţurilor de consum, majoritatea analiştilor financiari au conchis că actualul ciclu de şase scăderi ale dobânzii, început în august 2014 la un nivel de 3,5% pe an şi ajuns în martie la 2%, s-a încheiat.

    Lucrurile nu sunt însă aşa de tran-şante: în primul rând, încheierea unui ciclu de reduceri ale dobânzii nu înseamnă şi că relaxarea politicii monetare s-a termi-nat. Majoritatea analiştilor financiari mizează, de altfel, pe posibilitatea ca rata RMO să fie redusă până la finele anului de la 10% la 8% pentru pasivele în lei şi de la 14% la 12% pentru cele în valută; mai nou a apărut ca instrument avut în vedere de BNR şi coridorul de variaţie dintre ratele dobânzilor la facilităţile permanente în jurul dobânzii de politică monetară, coridor a cărui modificare va influenţa ieftinirea creditelor lombard pentru bănci. Despre dobândă, previziunile variază de la menţine-rea ei neschimbată la 2% pe parcursul următorilor doi ani, în condiţiile reducerii progresive a RMO (ING Bank România) până la cele care dau ca posibilă chiar o majorare a dobânzii începând de la anul, posibil chiar până la 2,75% (câteva opinii din sondajul Asociaţiei Analiştilor Financiar-Bancari), cu premisa că presiunile pe termen lung sunt mai curând în direcţia creşterii inflaţiei decât a scăderii ei durabile.

    În al doilea rând, dobânzile la credite au ajuns la minime istorice, în condiţiile în care structura însăşi a creditării a început să se schimbe din 2012 încoace, de la creditele în valută spre cele în lei (transmisia deciziilor de politică monetară pe ca-nalul dobânzii a devenit deci mai eficientă), iar eterna problemă a decalajului dintre dobânda la lei şi la valută nu mai e ce-a fost, până acolo încât creditele ipotecare în lei, de pildă, au ajuns anul trecut să fie mai ieftine decât cele în valută. Numai că în acelaşi timp au scăzut şi dobânzile la depozite: încă din vara anului trecut, guvernatorul Mugur Isărescu deplângea faptul că de câte ori scade dobânda cheie, băncile taie întâi dobânzile la depozite, nu la credite, spunând că i se pare „periculoasă o alunecare în direcţia în care România să descurajeze economisirea”.

    Situaţia e descrisă acum la fel, deşi în limbaj mult mai diplomatic, în comunicatul şedinţei CA al BNR din 31 martie, unde „o remunerare adecvată a depozitelor bancare” este considerată factor „esenţial pentru consolidarea economiei româneşti şi întărirea rezistenţei acesteia la şocuri externe”, la acelaşi nivel cu accelerarea reformelor structurale. În martie, de pildă, cu puţine excepţii, băncile remunerau un depozit pe trei luni cu o dobândă sub 2%, faţă de peste 3% la sfârşitul anului trecut, în timp ce dobânzile cele mai mici pentru un credit de consum erau puţin sub 10%, iar pentru unul ipotecar erau între 4,5% şi 5%.

    Este un motiv pentru care analiştii au şi apre-ciat că BNR va înceta reducerile de dobândă, pur şi simplu pentru că băncile nu prea mai au unde să coboare cu ieftinir-ile. Nu că reorientarea unui disponibil de bani spre consum, imobiliare sau alte plasamente ar fi în sine un lucru rău, mai ales că atât nivelul, cât şi structura depozitelor sunt confortabile la ora actuală, ţinând cont că depozitele populaţiei ajunseseră în februarie la 108 mld. lei, cu 3 mld. lei peste nivelul din februarie 2014, iar economisirile pe termen lung reprezentau 12% din total, faţă de 10% anul trecut.

    În al treilea rând, ieftinirea creditelor nu s-a dovedit până acum suficientă sau decisivă pentru reluarea creditării de o manieră convingătoare sau coerentă, pe de o parte din cauza continuării procesului de dezintermediere (mai concret, băncile şi-au redus activele pe ansamblu pe parcursul anului trecut, nu doar şi-au curăţat bilanţurile de credite neperfor-mante – vezi grafic), pe de altă parte din cauza cererii încă slabe din partea unor companii care încă nu îndeplinesc cri-teriile ca să ia finanţări noi de la bănci. În ianuarie şi februarie, băncile au cerut de la Centrala Riscului de Credit cca 148.000 de rapoarte despre potenţialii clienţi, majoritatea companii, ceea ce înseamnă o scădere de 6% faţă de aceeaşi perioadă din 2014 şi o scădere cu 50% faţă de 2010-2011.

    În acelaşi timp, creditul neguvernamental total a scăzut în termeni reali cu 4,1% în februarie faţă de aceeaşi lună din 2014, iar faţă de ianuarie anul acesta a scăzut cu 0,1%. Clară este numai continuarea tendinţei de migrare a cererii de la împrumutul în valută la cel în lei: în februarie, creditul în lei a crescut în termeni reali cu 7,1% faţă de aceeaşi lună din 2014 şi cu 0,3% în termeni reali faţă de luna precedentă, pe când cel în valută s-a redus cu 9,6%, respectiv 0,5%. Dacă ne uităm în urmă, de unde am plecat la vremea crizei finan-ciare, cu o pondere de cca 60% a creditelor în valută, mult mai scumpe decât cele în lei şi mult mai rigide faţă de mişcă-rile de politică monetară ale băncii centrale, bilanţul e de-a dreptul incredibil.

    Pentru necesităţile de acum ale economiei, „reluarea creditării” rămâne însă un ideal de normalitate amânat de la an la an; dacă în primii ani de criză, bancherii spuneau că o reluare a creditării poate fi aşteptată după ce economia reîncepe să crească, acum a devenit limpede nu doar că efortul băncilor de a se restructura şi al companiilor de a scăpa de datoriile deja existente e încă departe de sfârşit, dar şi că atunci când se va realiza, acea nouă normalitate nu va mai putea să fie comparabilă probabil niciodată cu euforia creditării dinainte de criză.

  • Doi tineri primesc bani de la corporaţiile din România ca să le încuie angajaţii în timpul liber

    Catrinel Stoica (30 de ani) şi Sergiu Prundurel (29 de ani) s-au cunoscut la masa de fussbal şi, descoperind pasiunea comună pentru jocuri, au deschis un business pentru oameni ca ei: “The Codex”.

    “În urmă cu ceva timp, Sergiu m-a dus la primul meu escape the room. Şi am fost extraordinar de încântată, eram plină de adrelină şi n-aş mai fi plecat de acolo. Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce eram la o cafea, ne-am gândit că am putea deschide şi noi un astfel de business”, povesteşte Catrinel Stoica. “Am început cu idei măreţe, voiam să deschidem şi o cafenea, să fie o locaţie în care să ai tot felul de jocuri la un loc. Voiam un loc pentru toţi pasionaţii de board games şi de jocuri în general“, o completează partenerul său de afaceri.

    “Iniţial am vrut să deschidem patru escape-uri, dar ne lipsea componenta aceea de competiţie, precum şi cea de noroc, de hazard. Aşa că ne-am gândit că am putea face ceva mai dinamic şi mai distractiv.” Aşa că au dezvoltat conceptul numit challenge rooms, un joc bazat pe ideea de escape the room dar care are ceva componente în plus. “Ideea de challenge room e ceva mai complexă”, povesteşte tânăra antreprenoare, “nu se rezumă doar la ideea de a ieşi din cameră. Uneori ai misiuni şi se merge pe o variantă de punctaj.”

    Au investit până în prezent 10.000 de euro, dar au planuri pentru a mai deschide o cameră şi pentru a dezvolta mai multe scenarii pentru clienţi. “Acum sunt gata trei camere şi sperăm că cea de-a treia va fi gata pe 15 aprilie.”

    Nu i-a speriat faptul că în Bucureşti se deschid aproape săptămânal astfel de businessuri.

    “Când am început businessul, erau mult mai puţini concurenţi pe piaţă. Am vrut iniţial să găsim un spaţiu tot în centru, dar ne trebuia ceva mai mare şi până la urmă am ajuns aici.

    Credem că există o piaţă a celor care sunt împătimiţi sau care vor ajunge împătimiţi foarte curând“, crede Sergiu Prundurel.

    Noutatea “The Codex” vine mai ales din zona de corporate. Aici, cei doi vor să implementeze şi o componentă de resurse umane care să ajute angajatorii în cadrul procesului de evaluare. “Pe partea de corporate avem două programe, cel de teambuilding şi employee assessment, care e o idee nouă pe piaţa din România. Eu şi Sergiu am lucrat mult în multinaţionale şi ştim ce vrea o companie de la un  teambuilding. Mai mult chiar, înţelegem că o companie care are mai mulţi angajaţi în evaluare ar vrea să poată face acest lucru într-un mod inedit. Escape room-urile sunt gândite pentru a evaluat logica, intuiţia, atenţia la detalii şi altele. Challenge room-urile oferă mai mult, pot da detalii despre modul în care un angajat se raportează la aspecte financiare, ce decizii ia, cât de cinstit este în competiţie şi cât de departe ar merge pentru a câştiga”, explică Stoica.

    Programul de employee assessment foloseşte un scor pentru a evaluat angajaţii, iar rezultatele pot fi trimise companiei după câteva zile. Pentru un program de teambuilding normal, fără segmentul de evaluare, o companie trebuie să scoată din buzunar în jur de 20-25 de euro per angajat.

  • Automatizarea casei ca un mod de a eficientiza costurile de trai

    Alin Stoica este sales manager al unei brand cu un nume potrivit domeniului de activitate: Casa din viitor. Stoica priveşte automatizarea casei ca un mod de a eficientiza costurile de trai şi de a obţine un grad de confort inaccesibil în urmă cu câţiva ani. “În urmă cu cinci-şase ani, preţul de automatizare a unui apartament de trei camere se ridica la 9.000, chiar 10.000 de euro. În momentul de faţă poate ajunge până la 4.000 de euro, iar clientul poate să investească aceşti bani de-a lungul a doi-trei ani. Primul pas e achiziţionarea unităţii de control, care pleacă de la 190 de euro şi poate ajunge până la 500-600 de euro, în funcţie de dimensiuni şi de numărul de dispozitive suportate”, povesteşte Stoica. “Toată tehnologia vine în ajutorul nostru, până la urmă. În momentul de faţă preţurile sunt mici şi românul tinde spre aşa ceva, spre o automatizare cât mai completă a casei. Odată ce clientul vede cât de simplu este de fapt acest sistem, de la instalarea şi până la utilizarea sa, şi mai ales faptul că poate fi optimizat în permanenţă, devine imediat interesat. Este vorba şi de comoditate, dar mai ales de confort, pentru că sunt lucruri de care avem nevoie.”

    Alin Stoica spune că firma pe care o reprezintă a realizat în ultima perioadă numeroase lucrări destinate eficientizării energetice: “Sunt companii care au servere, iar acestea consumă mai mult curent decât ar fi necesar. În cazul clinicilor este vorba de compresoare, care au 750 de waţi şi care funcţionează şi în weekend. Nu este neapărat nevoie de ele, iar funcţionarea lor înseamnă un consum energetic inutil. La fel şi ]n cazul sistemelor de încălzire, chiar şi la calorifere, pentru cei care stau la bloc este recomandat să instaleze termostate, pentru că acestea sunt utile mai ales atunci când sunt plecaţi”, subliniază Stoica. “Mai multe blocuri din Bucureţti au un astfel de sistem de monitorizare a temperaturii, care menţin o temperatură constantă de 18-19 grade în casă. Atunci când te întorci mai devreme de la birou, poţi da o simplă comandă vocală, caloriferul se deschide şi în 30 de minute sunt 25 de grade. La fel şi în cazul aerului condiţionat, în timpul verilor toride vrei să ai o anumită temperatură dar durează destul de mult procesul de răcire. Am avut mai mulţi clienţi care au spus că oricum au aer condiţionat programabil, dar asta înseamnă că trebuie să ai un program fix. Prin dispozitivele smart, totul devine mult mai uşor de gestionat.  Se pot pune şi contoare de apă sau electrice, ca să se poată vedea consumul exact şi apoi compara cu factura. ”

  • Mecanismele comerciale prin care clienţii devin dependenţi de creditele cu dobânzi uriaşe

    Cea mai scumpă formă de creditare din România îi face pe mulţi dependenţi de banii împrumutaţi, dat fiind că unele IFN-uri îi stimulează prin campanii agresive de marketing să devină clienţi fideli, oferind condiţii de creditare mai bune după primul împrumut. Compania Ferratum acceptă cereri prin SMS încă de la al doilea credit şi măreşte suma împrumutată de cinci ori, iCredit oferă cadou ceasuri, genţi şi truse de manichiură, în timp ce Provident oferă condiţii preferenţiale, însemnând până la 30% reducere din costul total al creditului pentru clienţii vechi. În plus, cei care le recomandă prietenilor un împrumut de la Provident primesc acasă în numerar suma de 70 de lei pentru fiecare client câştigat de companie. 

    În cazul Viva Credit, clienţii revin pentru noi împrumuturi, însă proprietarul companiei consideră imorală prac-tica discounturilor acordate la infinit: „A fost o decizie strategică. Nu vreau să leg clientul de mine, ci să împrumute banii, să-i restituie şi să revină doar când are nevoie. Este un domeniu în care ar trebui făcută puţină ordine. Timp de cinci ani am operat fără să ne ţinem clienţii legaţi de oferte“.

    „iCredit oferă de multe ori credite acolo unde nicio altă instituţie nu doreşte să ajute. Modelul nostru de business presupune investiţia în timpul alocat analizei fiecărei situaţii particulare pentru fiecare credit aprobat şi ed-ucarea fiecărui client cu privire la produsele şi serviciile oferite, astfel încât decizia să fie una informată, creditul aprobat să fie unul uşor rambursabil, iar mulţumirea să fie în primul rând din partea clientului“, spune Adrian Staicu, directorul de marketing al Easy Asett Management, companie care a dezvoltat brandul iCredit.

    Psihologii contactaţi de Business Magazin cad de acord că fidelizarea clienţilor cu venituri mici este o prac-tică discutabilă a industriei. „Este legal, dar nu este moral să profiţi de neputinţa unui om. Lipsa de orizont determină unele persoane să se gândească doar la clipa în care primesc respectivii bani, fără să ţină cont la acel moment de valoarea sumei de rambursat. Nu este dependenţă, ci o disperare care întunecă gândirea“, observă psihologul Violeta Rotărescu.

    „Nu cred că am avut niciodată misiunea de a salva oameni de la sărăcie. Sunt oameni cu venituri mici şi medii, dar e nedrept să-i numim pe clienţii noştri săraci. Noi suntem o alternativă de finanţare pentru o nevoie reală din piaţă“, spune şi Vlad Şandru de la Provident.

    Adriana Ahciarliu, secretarul general al ALB, observă că societăţile care practică cele mai mari dobânzi de pe piaţă nu aplică o politică adecvată de provizionare tocmai pentru a-şi putea permite un astfel de DAE, însă acestea sunt „acceptate şi chiar căutate“ de către consumatorul lipsit de acces facil la o creditare bancară sau din zona IFN-urilor din Registrul Special.

    „În ceea ce priveşte aspectele ce vizează politicile comerciale ale instituţiilor financiare nebancare, inclusiv perceperea de dobânzi şi nivelul acestora, banca centrală nu are competenţe legale în sensul reglementării unor astfel de aspecte ori administrării actelor normative în domeniu, fiecare entitate stabilind costurile aferente serviciilor prestate în contextul propriilor politici de afaceri şi al cadrului concurenţial în care acestea îşi desfăşoară activitatea“, susţin oficialii BNR.

    Astfel, orice aspecte referitoare la costuri, obligaţiile creditorilor de informare a solicitanţilor de credit legate de costurile contractării unei finanţări, conţinutul minim al contractelor de credit, modalitatea prin care per-soanele fizice iau cunoştinţă şi acceptă condiţiile contractuale, precum şi alte elemente ce ţin de protecţia consumatorului de servicii financiare intră sub incidenţa Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC). BNR gestionează şi Centrala Riscului de Credit (CRC), în cadrul căreia sunt raportate la nivel individual creditele şi/sau angajamentele persoanelor fizice şi juridice al căror nivel cumulat la nivel de debitor depăşeşte limita de 20.000 lei, unde se încadrează 45 de instituţii financiare nebancare incluse în Registrul Special. Însă nu şi jucătorii care acordă credite sub această valoare. Sute de mii de clienţi datorează jumătate de miliard de euro după ce au contractat creditele cu cele mai mari dobânzi de pe piaţă. Businessul IFN-urilor care oferă cei mai scumpi bani din România generează constant întrebări despre capacitatea BNR sau ANPC de reglementare a pieţei şi de educare a clientului nedorit de bănci şi sensibil la tehnici persuasive de marketing.

  • Cronică de teatru: Omul cel bun din Seciuan

    Încă de pe vremea spectacolelor dionisiace însă, teatrul are, pe lângă divertisment, rolul de oglindă a societăţii, evidenţiind, de cele mai multe ori, defectele acesteia. Iar când societatea este caracterizată de tare precum evaziunea fiscală şi corupţia, acestea ajung şi pe principalele scene ale societăţii.

    Regizorul Andrei Şerban construieşte cu măiestrie descrierea societăţii actuale în jurul textului brechtian „Omul cel bun din Seciuan“ („Omul cel bun din Sîciun“, titlul original), ce se joacă la Teatrul Bulandra din toamna anului trecut. De altfel, Andrei Şerban este familiarizat cu acest text al lui Bertolt Brecht, prin care şi-a mai îndemnat publicul la bunătate şi onesti-tate în 1968, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, înainte să plece din ţară, iar a doua oară, la New York, semn al ciclicităţii unor evenimente similare.

    Povestea lui Brecht se petrece într-o perioadă în care zeii (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) voiau să verifice dacă pe Pământ mai există oameni buni. Ei ajung în Seciuan (echivalentul Capitalei, după cum unul dintre personajele principale spune la un moment dat), caută un loc în care să se odihnească, iar singurul locuitor al oraşului dispus să îi ajute este prostituata Shen Te (Ana Ularu/Alexandra Fasolă). Zeii o recompensează cu bani şi o îndeamnă să fie „un om bun“, dar în acelaşi timp să îşi trăiască şi viaţa. În consecinţă, Shen Te se hotărăşte să devină antreprenoare şi investeşte banii de la zei într-o mică tutungerie.

    O proprietărească care îi cere banii pe chirie înainte de obţinerea unui mic profit (Ana Covalciuc/Daniela Nane), cât şi mai multe rude parazite ce încearcă să profite de noua ei situaţie o determină să se dedubleze şi să creeze un personaj care să gestioneze situaţiile: Văru’ Şui Ta. Văru’ ştie să nego-cieze şi să spună „nu“ profitorilor, dar este şi un „bun“ evazionist: transformă tutungeria într-o fabrică de ţigarete în care an-gajează prin contract 80 de muncitori, dar de fapt, în cadrul acesteia lucrează 400. Singurul sprijin al lui Shen Te este Vang (Vlad Ivanov), micul comerciant vânzător de apă, ce ajunge să fie bătut la un moment dat, iar Shu Fu, frizerul mogul plin de bani, este cel care îi oferă sprijin financiar prin contracte suspecte lui Şui Ta, dorind de fapt o căsătorie cu Shen Te.

    În spectacol mai sunt conturate şi alte tipuri umane desprinse din societatea actuală, cum ar fi Proprietăreasa, parvenita care deţine o clădire în oraş şi caută să obţină un câştig pe seama tuturor, sau Sun Iang (Cătălin Babliuc/Alexandru Poto-ceanu) – aviatorul poştal şomer pentru că „nu există aviaţia poştală“ (el este susţinut şi sfătuit de mama lui deşi a depăşit demult etapa copilăriei şi încearcă prin bani şi cunoştinţe să obţină un post, eşuează  şi profită de Văru’ care face un com-promis in cazul lui, mai ales pe seama relaţiei sentimentale pe care aviatorul o are cu Shen Te; ajunge astfel şef de tură în fabrica de tutun).

    În afară de mesajele transmise cu succes de actorii din distribuţie, „Omul cel bun din Seciuan“ se remarcă şi prin gradul încărcat al dificultăţii tehnice: 14 actori interpretează 24 de personaje prin roluri multiple – spre exemplu, Vlad Ivanov este atât Vang, cât şi Shu Fu şi Femeia, iar Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea sunt atât zeii ce caută omul cel bun, dar şi Doamna Iang, Doamna Shin şi Nepotul. Pe lângă solicitarea fizică a schimbărilor de ţinută şi de rol, ei sunt impli-caţi şi într-o coregrafie dinamică a Andreiei Gavriliu, dar şi în momente cântate pe muzica interpretată de Raul Kuşak, aflat şi el în permanenţă pe scenă.

    Scenografia, realizată de Iuliana Vîlsan, trasează în câteva tuşe simple decăderea acestei so-cietăţi: la început, ilustrează o lume în care macii sunt în cer, iar stelele pe pământ, iar în a doua parte, macii sunt înlocuiţi de ţevi ce dau senzaţia de industrial. În această lume cu susu-n jos, Sun She îşi construieşte afacerea – aspect ilustrat la pro-priu, prin trasarea unor beţe de bambus aşezate pe scenă în chenare din ce în ce mai mari. Cu cât numărul posesiilor este mai mare – cu atât personajul este mai zbuciumat, ajungând ca la final să fie crucificat de aceste posesii. Pancartele cu diferite mesaje sau lozinci înlesnesc dialogul cu publicul şi mai îndulcesc din gravitatea mesajului transmis, îmbogăţind comicul spectacolului.

    Finalul este deschis, fără concluzii clare, la fel ca şi viaţa, după cum însuşi Vlad Ivanov spune într-un dialog direct cu pub-licul. Totuşi, epilogul cântat îndeamnă la bunătate – “Fiţi buni, fiţi drepţi, fiţi oneşti“. Un plus de comic, dar şi o intenţie binevenită de a opri un fenomen deranjant în teatru, al aplauzelor în picioare de trei ori, indiferent de tipul spectacolului de teatru, este adusă de pancarta finală: „Nu aplaudaţi în picioare, îi deranjaţi pe cei din spate“.

    Veţi decide singuri dacă „Omul cel bun din Seciuan“ este un spectacol ce ar fi meritat într-adevăr ridicarea publicului de pe scaune, cert este că a primit re-cent recunoaşterea breslei prin nominalizarea la şase categorii ale premiilor UNITER: cel mai bun spectacol, cel mai bun regizor, cel mai bun scenograf, cel mai bun actor în rol principal (Vlad Ivanov), premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Alexandra Fasolă), cea mai bună actriţă în rol secundar (Ana Covalciuc).

  • Doru Calangea, GIRA: “Cumpărătorii români nu sunt educaţi să aloce mulţi bani pentru tehnologie într-o casă”

    “Sistemul acesta pe care îl comercializăm noi a apărut pe piaţă în 1991, iar dezvoltarea lui a început încă din 1987. Telefonul cu touchscreen a apărut pe piaţă în 2007. Chiar dacă atunci nu exista aplicaţie pentru telefon, puteai să controlezi sistemul de pe calculator, lucru care încă se face în cazul clădirilor mai mari, precum clădirile de birouri. Tehnologia nu este chiar atât de nouă”, spune Calangea. El subliniază faptul că pe piaţa din România se comercializează aceleaşi soluţii la care au acces şi cei din ţările cu un nivel de trai mult mai ridicat. “Între România şi străinătate nu există absolut nicio diferenţă, sunt aceleaşi produse disponibile. Compania pe care o reprezentăm vinde în România aceeaşi gamă de produse pe care le vinde şi în Germania, Austria, Suedia sau Rusia. O diferenţă pe care aş remarca-o între ţarile est-europene şi cele din vest este că acolo, de obicei, proiectele sunt de mai mici dimensiuni. Lumea nu-şi mai face sisteme electrice convenţionale, preferă case cu o oarecare inteligenţă, plecând de la centralizarea comenzilor şi iluminat sau încălzire. În România nu e aşa, pentru că este alt nivel de trai al populaţiei şi alt nivel al veniturilor. Însă la noi sunt mult mai multe case spectaculoase.”

    Prin “case spectaculoase”, Doru Calangea se referă la faptul că oamenii de rând preferă, de multe ori, să investească banii în alte direcţii, iar automatizarea caselor poate fi deseori regăsită la construcţii rezidenţiale de foarte mari dimensiuni. “Proiectele mai spectaculoase sunt în estul Europei, pentru că aici lumea se dă în stambă mai mult, în Rusia, Ucraina, chiar şi în România. În vest sunt mult mai multe proiecte normale, în apartamente de două, trei, chiar patru camere. La noi sunt automatizate locuinţe de două, trei mii de metri pătraţi. Asta ar fi marea diferenţă între est şi vest. Pretenţiile celor din această zonă sunt de multe ori şi mai mari decât ale celor din vest, astfel că un proiect este mult mai complex.”

    Calangea explică cum acest lucru se datorează şi educaţiei, sau mai precis lipsei acesteia, în domeniul eficientiazării energetice. “În Norvegia, spre exemplu, o companie poate avea şi 200 de proiecte de automatizare pe an, adică un proiect pe zi. Acolo, oricine şi-a luat o garsonieră sau un apartament instalează măcar un sistem pentru iluminat sau controlul temperaturii. La noi trebuie să fie măcar o casă.”

    De aceeaşi părere este şi Costin Andriţoiu, evaluator imobiliar, care spune că sub 1% din locuinţele pe care le-a vizitat aveau implementate sisteme inteligente. Andriţoiu spune că numărul apartamentelor automatizate este extrem de mic, soluţiile fiind de cele mai multe ori folosite în casele construite în regie proprie sau în cazul celor cumpărate “la roşu”. “În general, sistemele de automatizare apar la proprietăţi ce depăşesc, ca valoare, 200.000 de euro. Se găsesc la proprietăţi premium, dar contează foarte mult şi zona. Vorbim de costuri care pot ajunge la 5-7% din valoarea construcţiei, sume pe care nu oricine şi le permite. Chiar dacă vorbim de procente şi nu de sume fixe, contează dacă sunt 5% din 200.000 de euro, în cazul unei proprietăţi premium în nordul Bucureştiului, sau 5% din valoarea unei case de 70.000 de euro din sudul Capitalei. Limitările de buget sunt diferite”, spune el.

    “Cumpărătorii români nu sunt educaţi să aloce mulţi bani pentru tehnologie într-o casă”, mai remarcă Costin Andriţoiu. “În locuinţe cu o valoare cuprinsă între 50.000 şi 100.000 de euro, procentul de automatizare este de 0,5, poate 1%. Dezvoltatorii imobiliari implementează rar astfel de soluţii, dar oferă asistenţă celor care vor să beneficieze de ele. În orice caz, părerea mea este că soluţiile devin practice în cazul în care vorbim de case, nu de apartamente.”

    În ceea ce priveşte clădirile de birouri, acestea au deja o anumită automatizare, prin care pot controla temperatura sau consumul electric. La o clădire de mari dimensiuni se justifică investiţia în automatizare, deoarece controlul separat al fiecărei camere reprezintă o operaţiune dificilă şi anevoioasă.

    Soluţia de automatizare dezvoltată de GIRA este descentralizată, în sensul în care fiecare componentă a sistemului are inteligenţa ei. În ipoteza în care apare o defecţiune a unui segment, sistemul funcţionează în continuare. “Aceste butoane transmit practic nişte telegrame unităţii centrale, iar funcţia respectivului buton poate fi schimbată oricând. Dacă vreau să acţioneze jaluzele, îi dau această funcţie; dacă vreau să controleze corpul de iluminat, îl reprogramez. Sistemul oferă astfel o mare flexibilitate”, explică Doru Calangea.  “În sistemul convenţional, eu am tras fir de la corpul de iluminat la întrerupător, iar butonul nu ştie să facă altceva. Nu pot să aprind lumina din cealaltă cameră sau jaluzelele, pentru că firul merge doar de la punctul X la punctul Y. Aici schimb funcţia butonului şi poate acţiona orice aparat legat la sistem.”

    Automatizarea propriu-zisă a casei, spune Calangea, este un proces care nu necesită condiţii speciale. “Diferenţa de proiectare între sistemul nostru de automatizare şi unul convenţional se rezumă doar la partea de cablare, pentru că cea de alimentare este aceeaşi. Consumatorii şi alimentarea acestora rămân neschimbate, doar comanda diferă.”

  • Un antreprenor şi-a vândut casa pentru a porni un business nou în România. A ajuns la afaceri de 10 milioane de euro

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • Cum vede şeful CFA Institute peisajul financiar postcriză 
şi ce sfaturi are pentru bancheri

    „Cred că va trece o generaţie până ca lucrurile să se schimbe. Sper să mă înşel, dar cred că situaţia este similară cu criza financiară din 1929, când a fost nevoie de 30-40 de ani. Iar noi suntem la doar şase ani de la debutul crizei financiare“, a declarat într-un interviu Paul Smith, care participat la o reuniune regională a organizaţiilor profesionale CFA din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa găzduită la Bucureşti de CFA România.

    Aceasta înseamnă că vor fi mai puţine investiţii în active cu grad ridicat de risc cum ar fi acţiunile sau în infrastructură, iar oamenii vor deţine prea mult cash sau vor investi prea mult în proprietăţi sau în aur, deci în active despre care ei cred că au o valoare de tezaurizare, ba chiar în unele ţări vor ţine banii „la saltea“, pentru că nu au încredere în intermediarii din sectorul financiar.

    Acest comportament poate avea consecinţe negative pentru economia mondială pentru că aceasta nu va creşte atât de repede cum ar fi posibil, a explicat şeful CFA Institute. „Având în vedere modul cum industria financiară s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani, cred foarte mult că trebuie să încercăm să încurajăm instituţiile de reglementare, investitorii şi angajatorii să recunoască faptul că standardele etice sunt absolut cruciale pentru a construi încrederea şi pentru a construi un sistem financiar care să funcţioneze“.

    Problema în finanţe este că sunt prea mulţi bani şi există, de asemenea, mulţi oameni foarte inteligenţi: în consecinţă, avem un cocktail foarte periculos de bani şi de inteligenţă şi, uneori, acesta poate să o ia pe o cale groaznic de greşită dacă nu are la bază înţelegerea scopului pentru care existăm, de a servi nevoile societăţii, apreciază şeful CFA Institute. „Aceasta a fost provocarea: sectorul financiar a fost separat de obiectivul său şi ceea ce facem la CFA este să încercăm să reconec-tăm sectorul financiar cu scopul său. La fel ca în toate profesiile, dacă vă gândiţi la medici, avocaţi, contabili, scopul nostru este să servim nevoile societăţii şi dacă uităm acest lucru, tot felul de lucruri rele se pot întâmpla“.

    Bancherii au fost acuzaţi că şi-au asumat riscuri mari, uneori prea mari, în căutarea profiturilor. Practicile salariale excesive au fost considerate ca fiind unul dintre factorii declanşatori ai crizei financiare mondiale. Bonusurile excesive ale bancherilor au generat o serie de critici atât în Statele Unite, cât şi în Europa, în special în cazul băncilor care au primit ajutor de la stat pentru a se salva. După apariţia celei mai grave crize financiare şi economice de după Marea Depresiune din anii ’30, la nivel mondial se încearcă construirea unui nou sistem de reglementare şi de supraveghere a sectorului financiar.

    Cât de important a devenit riscul reputaţional pentru sectorul bancar după criza financiară recentă? Este crucial, pentru că reputaţia este totul, apreciază Paul Smith. „Cred că dacă lucraţi cu banii altor oameni, reputaţia este cel mai important lucru pe care îl aveţi. Şi ne-am dori ca investitorii, fie că sunt investitori privaţi sau publici, să acorde mai multă atenţie unor astfel de probleme. Cea mai mare temere a mea este că dacă industria financiară nu poate dovedi oamenilor că se com-portă într-un mod pe care societatea îl respectă, atunci rezultatul este o intensificare a reglementării deoarece societatea va trebui să se protejeze, iar acesta nu este un rezultat bun pentru nimeni“.
    Ce recomandă şeful CFA Institute bancherilor? Să se întoarcă la bankingul de bază şi să se reconecteze cu clienţii.“Care este scopul tău ca bancă? Băncile sunt în business pentru a pune economia reală în mişcare, iar sfatul meu pentru bancheri ar fi: daţi-vă seama care sunt clienţii voştrii şi serviţi-i mai bine“.

  • Cele mai scumpe credite din România. Sute de mii de clienţi au împrumutat 500 de milioane de euro

    “Dacă aş avea resurse, 
mi-aş deschide un business ca acesta mâine, mi se pare normal să speculez o nişă profitabilă în piaţă. Problema ţine de fapt de educaţia românilor, care, după atâţia ani de luat credite, ar trebui să ştie mecanismele pe de rost, dar nu pot scăpa de tendinţa de a se întinde mai mult decât plapuma.“

    Replica vine repede. „La ăştia cred că ajung doar oamenii fără prieteni. Dacă aş avea nevoie de sume aşa mici, aş putea la orice oră să cer unui prieten. Evident că şi prietenii mei ar putea să-mi ceară mie. Fără atâta dobândă, doar pe mulţumesc! În ce lume trăim?“ Comentariile la orice articol pe tema creditelor pe termen scurt cu dobânzi mari se transformă în dezbateri aprinse între cititorii împărţiţi în două tabere: unii invocă dobânzi enorme practicate în mod abuziv, referindu-se la indicatorul DAE (dobândă anuală efectivă) de 100%, 1.000% sau mai mult, în timp ce alţii îi acuză pe cei împrumutaţi că devin clienţii IFN-urilor fără să aibă cu adevărat nevoie de bani.

    Cele două şabloane de gândire sunt contrazise de puţinii comentatori neimplicaţi, observatori ai unei pieţe unde reglementări de bază lipsesc, iar clienţii sunt ademeniţi să cumpere produse de creditare fără să cunoască rostul acestora. Instituţiile financiare nebancare au speculat în anii de criză un segment de piaţă de care băncile s-au ferit, pentru că obţin beneficii suplimentare din credite de valoare mare acordate pe termen lung şi pentru că profitul consistent generat de credite cu valoare mică pe termen scurt vine numai dintr-un portofoliu numeros, de zeci sau sute de mii de clienţi. Piaţa împrumuturilor acordate acasă la client în aceeaşi zi cu cea a solicitării este astăzi concurată de jucători dispuşi să ofere bani în două ore, oriunde în România, fără ca potenţialul client să vadă la faţă vreun angajat al instituţiei.

    Creditul exclusiv online sau creditul prin SMS sunt doar două dintre invenţiile crizei, produse vândute cu succes în România către zeci de mii de clienţi şi adresate celor cu nevoi mai mici de 1.000 de lei timp de maximum două luni. Potrivit datelor Asociaţiei Societăţilor Financiare ALB România, organizaţie unde sunt afiliate 86% dintre IFN-uri, portofoliul total al creditului de consum al IFN-urilor în România era de 974 de milioane de euro la 31.12.2014, în timp ce piaţa creditului de consum IFN a urcat între decembrie 2013 şi de-cembrie 2014 de la 568 de milioane la 678 de milioane de euro. Doar în 2014 instituţiile financiare nebancare au acordat credite noi în valoare totală de 522 de milioane de euro, cu aproape 100 de milioane mai mult decât în anul precedent. 42% dintre creditele acordate în anul anterior au o valoare mai mică de 1.000 de euro, iar 78% nu trec de 5.000 de euro. Dintre clienţii care au luat un astfel de credit, jumătate au urmat doar liceul sau şcoala profesională, iar unul din şapte şi-a terminat studiile în clasa a opta. Cea mai mare parte a împrumutaţilor câştigă între 500 şi 1.000 de lei, însemnând venituri lunare mai mici sau egale cu salariul minim pe economie.

    „Aceste microcredite au apărut datorită unei cereri pe care instituţiile de credit tradiţionale nu pot sau nu vor să o satisfacă. După perioada creditului cu buletinul, băncile au înăsprit condiţiile de creditare astfel că persoanele care nu mai sunt eligibile pentru credite bancare nu au altă opţiune decât microcreditarea. BNR şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ar trebui să joace un rol mai activ pentru a limita posibilităţile de abuz, în condiţiile în care persoanele care apelează la microcredite sunt, de regulă, mai puţin familiarizate cu terminologia contractelor de credit şi cu clauzele acestora“, spune consultantul Emilian Duca.

    Business Magazin a discutat cu toate părţile implicate în procesul de creditare pentru a afla cum funcţionează piaţa creditului cu valoare mică şi dobândă mare, ce puncte vulnerabile permit abuzuri şi cine reglementează dobânzile şi regulile jocului.

    CONTINUAREA ÎN PAGINA URMĂTOARE ->

  • TVR vrea să i se asigure bani de la bugetul de stat pentru evenimentele de importanţă majoră

    În acest sens, Societatea Română de Televiziune (SRTv) a înaintat Ministerului Culturii, marţi, un proiect de lege privind completarea articolului 41, alineatul 1 din Legea numărul 41/1994 de organizare şi funcţionare a TVR, care să reglementeze accesul tuturor cetăţenilor la evenimentele de importanţă majoră, naţionale şi internaţionale, aşa cum sunt ele definite în Hotârârea Guvernului numărul 47/2003, potrivit unui comunicat remis, miercuri, agenţiei MEDIAFAX de reprezentanţii Televiziunii Române.

    Potrivit comunicatului, prin programele sale, TVR are rolul de a oferi telespectatorilor evenimentele culturale, artistice şi sportive stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 47/2003 ca fiind de importanţă majoră: Festivalul Internaţional “George Enescu”, Jocurile Olimpice de Iarnă, Jocurile Olimpice de Vară, Campionatul Mondial şi cel european de fotbal şi jocurile de calificare ale echipei naţionale a României.

    “Acest lucru impune însă şi luarea unor măsuri care să asigure o finanţare corectă a serviciului public de televiziune, pentru a avea şi sursele necesare achiziţionării drepturilor de difuzare. Singurul eveniment de importanţă majoră cu finanţare asigurată de la bugetul de stat este Festivalul «George Enescu»”, spune TVR.

    Conform sursei citate, până în prezent, Televiziunea Română “a făcut eforturi considerabile” şi, în ciuda situaţiei economice dificile prin care trece de mai mult timp, a transmis, în 2014, Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia şi Jocurile Olimpice de la Soci, iar, în 2012, Campionatul European de Fotbal şi Jocurile Olimpice de Vară de la Londra. Acestora li s-au adăugat meciurile din deplasare ale echipei naţionale de fotbal, dar şi numeroase alte competiţii naţionale, mondiale şi europene de handbal, patinaj, gimnastică, rugby, canotaj, atletism, nataţie etc.

    În vederea pregătirilor pentru următoarele evenimente de importanţă majoră, TVR consideră necesară actualizarea prevederilor legale existente referitoare la finanţarea instituţiei, în sensul asigurării de la bugetul de stat a surselor financiare necesare achiziţionării drepturilor privind transmisiile evenimentelor de importanţă majoră, stabilite prin Hotărârea de Guvern numărul 47/2003.

    Astfel, având în vedere faptul că evenimentele de importanţă majoră au fost stabilite prin Hotărâre a Guvernului, iar legea privind organizarea şi funcţionarea activităţii TVR nu cuprinde acestă categorie de evenimente, Televiziunea Română propune completarea articolului 41, alineatul 1 din Legea numărul 41/1994, în următorul sens: “Prin legea bugetară anuală se aprobă fondurile de la bugetul de stat, alocate Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune pentru acoperirea unor cheltuieli de dezvoltare, pentru achiziţionarea de echipamente şi piese de schimb radio şi televiziune, materiale consumabile necesare desfăşurării activităţii specifice, precum şi, integral, fondurile necesare pentru utilizarea staţiilor de emisie, a radioreleelor şi a circuitelor video şi fonice, datorate agenţilor economici din sistemul comunicaţiilor; pentru asigurarea pazei, ca obiectiv de interes naţional; pentru achitarea cotizaţiilor cuvenite organizaţiilor guvernamentale internaţionale; pentru organizarea şi difuzarea evenimentelor de importanţă majoră, naţionale şi internaţionale, cu caracter cultural, artistic şi sportiv”.

    Proiectul de lege a fost transmis Guvernului României, prin Ministerul Culturii, în vederea însuşirii lui ca iniţiativă legislativă.

    Televiziunea Română nu are drept de iniţiativă legislativă, potrivit legii sale de funcţionare.