BusinessMagazin

Tag: Turcia

  • Economia Turciei se clatină: Lira turcească s-a prăbuşit la minimul ultimelor şase luni, iar volatilitatea şi tensiunile politice depăşesc orice limită

    Lira turcească s-a prăbuşit la minimul ultimelor şase luni în faţa dolarului american săptămâna aceasta, în contextul în care partidul AK aflat la putere – partidul lui Recep Erdogan – a cerut în mod formal o nouă rundă de alegeri pentru oraşul Instabul, după ce a pierdut alegerile locale de luna trecută, potrivit CNBC.

    „Piaţa nu va aprecia mai multe luni de incertitudine, asta dacă votul se va repeta cu siguranţă”, atrage atenţia Timothy Ash, strateg senior pentru pieţele emergente în cadrul Bluebay Asset Management.

    Evoluţia lirei turceşti înrăutăţeşte perspectivele economice ale Turciei, tulburate deja de o volatilitate ridicată şi de tensiuni politice.

    „În acest moment, indiferent care ar fi rezultatul dacă se reia votul, impresia generală este că procesul electoral nu este unul sigur”, adaugă el.

    Miercuri lira s-a stabilizat la o paritate de 5,74 faţă de dolar, în contextul în care la mijlocul lui 2017 un dolar cumpăra doar 3,5 lire turceşti.

    Eforturile băncii centrale din Turcia de a stimula lira cu ajutorul rezervelor nu se fac resimţite. Localnicii au început să facă business din ce în ce mai mult în euro şi dolari pentru a evita instabilitatea lirei.

    Experţii de rating de la Moody s au anunţat că se aşteaptă ca economia Turciei să se contracteze cu 2% în 2019.

     

     

     

     

     

  • Caz fără precedent în Turcia: Povestea economistului care a fost săltat de poliţie şi interogat doar pentru că l-ar fi insultat pe preşedintele Erdogan pe Twitter

    Poliţia din Istanbul l-a arestat pe Mustafa Sonmez, un economist cunoscut pentru că se opune politicilor actualului guvern, pe motiv că l-ar fi insultat pe preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan pe social media, potrivit Bloomberg.

    Sonmez a fost luat din casa lui duminică dimineaţă şi dus la o secţie de poliţie din Istanbul, potrivit agenţiei de presă Anadolu Agency.

    Economistul este cunoscut pentru criticile lansate la adresa partidului aflat la guvernare – AK – partidul lui Erdogan, şi pentru că are apariţii în mod repetat în peisajul mediatic din Turcia.

    Avocatul său, Husnie Aydin, spune că Mustafa Sonmez a fost eliberat după ce a răspuns la mai multe întrebări, cu precădere legate de mesajele publicate de el pe platforma personală de Twitter după alegerile locale de acum două săptămâni.

    „Poliţia mi-a bătut la uşă la 3.50 dimineaţa. Mi-au luat declaraţii la sediul central al poliţiei. Aveau un dosar cu circa 20 dintre cele mai recente twitturi ale mele (n.r: mesaje postate pe platforma de social media Twitter). Le-am explicat că ce am făcut eu este critică, nu insultă”, a transmis Sonmez pentru publicaţia americană.

    Libertatea de a-l critica pe Erdogan şi guvernul său a devenit destul de limitată în Turcia după ce în iunie 2013 un mic protest împotriva reconstruirii parcului Gezi din mijlocul oraşului Istanbul a escaladat rapid într-o serie de proteste anti-guvernamentale la nivel naţional timp de câteva săptămâni.

    Restricţiile în faţa discursului liber au prins amploare în 2016 după tentativa de lovitură de stat. De atunci, restricţiile afectează jurnalişti, academicieni, artişti şi nu numai.

    Avocatul lui Sonmez susţine că acesta ar mai putea fi încă pus sub acuzare, chiar dacă a fost lăsat liber.

     

     

    ​

     

     

  • Cum arată unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, la o aruncătură de băţ de România. Este o plajă superbă, transformată din cuib de piraţi în paradis turistic

    O săptămână poate părea prea scurtă pentru a vizita Alanya şi tot ce are de oferit cocheta staţiune turcească de pe ţărmul Mediteranei. Indiferent că plănuieşti să te relaxezi la plajă, să mergi pe urmele vechilor civilizaţii sau preferi să pleci într-o aventură în safari ori să te răsfeţi cu preparate din vestita bucătărie turcească, Alanya este locul în care le poţi face pe toate. Care sunt însă preţurile şi condiţiile oferite şi cu ce aşteptări trebuie să pleci la drum?

    Am zburat cu Tarom spre aeroportul din Antalya, însă în data de 14 iunie Paralela 45 a lansat un zbor charter direct pe aeroportul Gazipaşa din Alanya, ceea ce diminuează timpul petrecut în interiorul aeroportului din Antalya, supraaglomerat în vârful sezonului, dar şi orele pierdute cu transferul de la aeroport, pentru cei care aleg să îşi petreacă concediul în această destinaţie; una peste alta, drumul se reduce cu 4-5 ore. Alanya este un oraş-staţiune cochet situat la 135 de kilometri de aglomerata şi binecunoscuta Antalya, destinaţia-vedetă a anului 2018, potrivit lui Alin Burcea, CEO al Paralela 45.

    Primul lucru care m-a izbit la aterizarea în Turcia a fost un val înăbuşitor de căldură, care m-a făcut să grăbesc pasul spre scara rulantă a aeroportului. Contrar aşteptărilor, am stat doar 10 minute la controlul paşapoartelor, după care a urmat transferul la hotel, unde am fost însoţiţi de un ghid român. Drumul a durat aproximativ o oră şi 40 de minute, incluzând o pauză de 15 minute.

    Prima zi ne-am petrecut-o la plajă, iar a doua zi de dimineaţă, înarmaţi cu voie bună şi multe sticle de apă rece, am hotărât să facem o vizită la cetatea Alanyei, obiectiv pe care nu ai cum să îl ratezi. Drumul este accesibil autoturismelor, dar turiştii cu condiţie fizică bună pot opta pentru o plimbare pe jos, care permite să admiri pe îndelete peisajul. Pe măsură ce urcam, la picioarele noastre se întindea oraşul otoman, dominat de impunătorul Kizil Kule (Turnul Roşu), simbolul Alanyei, construit în 1221 la porunca sultanului Aladdin Keykubat şi care adăposteşte astăzi un muzeu.

    Pentru intrarea în cetate se plăteşte o taxă de 15 lire turceşti (3 euro), după care te poţi plimba nestingherit printre ruinele castelului şi ale unei vechi biserici bizantine, având grijă să nu te înţepi în cactuşii înalţi de 1-2 metri, care păzesc straşnic rămăşiţele trecutului. În zidurile cetăţii se cască ferestre de cer, prin care, pe vremuri, erau aruncaţi în hăurile mării trădătorii şi prizonierii. Peisajele îţi taie răsuflarea. Sub priviri se naşte o panoramă superbă, alcătuită, pe de-o parte, din clădirile cu acoperişuri cărămizii ale oraşului, iar pe de altă parte, din vapoarele şi iahturile care lăsă dâre albe de spumă în albastrul adânc al Mediteranei.   

    La cetate se poate ajunge însă şi cu telegondola, plimbare pentru care trebuie să scoţi din buzunar între 10 şi 15 lire turceşti (2-3 euro) dus-întors. Varianta aceasta este mai antrenantă, deoarece oferă acces la o parte a cetăţii unde există câteva obiective pe care le poţi vizita gratuit: un muzeu, o ţesătorie de mătase, o moschee. De asemenea, pe alei găseşti tarabe cu eşarfe şi suveniruri, iar preţurile sunt, bineînţeles, negociabile. După toate acestea, te poţi odihni o jumătate de oră la umbra unui portocal, în timp ce asculţi salahul (rugăciunea musulmană), care se aude din moscheea Süleymaniye Camisi.

    Cum nu poţi petrece o săptămână doar la plajă, riscând să te întorci bronzat într-o nuanţă prea închisă, poţi opta şi pentru alte excursii, cum ar fi un safari cu jeep-urile, disponibil atât pe timp de zi, cât şi seara, la preţul de 40 de euro, cu prânz inclus. Noi am plecat de dimineaţă, imediat după micul dejun. După o primă oprire în oraş, unde se adună convoiul de maşini, începe distracţia.

    Pe traseu, am făcut două opriri pentru poze, într-un loc de unde poţi admira portul şi panorama asupra oraşului, după care a urmat bătaia cu pistoale cu apă, pe placul tuturor, indiferent de vârstă. Este esenţial să ai prosoape şi haine de schimb, deoarece hainele ude nu se vor împăca bine cu temperaturile care scad pe măsură ce te adânceşti în munţi.

    Mai târziu, ne-am oprit într-un cătun pitoresc ascuns în munţi, unde, după ce am vizitat o casă veche de 100 de ani, ne-am odihnit la un ceai şi am mâncat pită şi roşcove coapte. Însoţitorii de grup ne-au făcut o demonstraţie de dans tradiţional şi nu s-au lăsat până nu ne-au convins şi pe noi să ne alăturăm. Am făcut, bineînţeles, şi cumpărături, iar bucuria a fost de ambele părţi: bătrânii satului erau fericiţi că au reuşit să vândă câte ceva, iar noi că am găsit eşarfe colorate şi suveniruri la preţuri derizorii.

    Obosiţi, ne-am îndreptat spre locul unde urma să luăm prânzul, care a inclus un fel principal  pui sau peşte proaspăt, din crescătoria restaurantului , servit cu garnitură de orez şi salată, şi o băutură răcoritoare fără alcool. Băuturile alcoolice se plătesc separat  o bere, de exemplu, costă cinci dolari. Un astfel de restaurant se numeşte piknik şi este amplasat pe cursul unui râu, în mijlocul naturii. Pe pontoane, sunt înşirate mese la care te aşezi pe saltelele amplasate direct pe podea; aceste popasuri dispun, de obicei, şi de tobogane sau trambuline, pentru cei care vor să facă baie în râu sau în bazinele special amenajate.

    La finalul zilei, ne-am întors nu obosiţi, ci cu bateriile încărcate şi cu regretul că s-a terminat. Luând în considerare, pe lângă atmosfera minunată, tot ce a fost inclus în preţ, consider că excursia merită fiecare cent din cei 40 de euro.

    altă experienţă de neratat este croaziera pe Mediterană, care costă tot 40 de euro, având incluse prânzul şi băuturi alcoolice şi non-alcoolice la discreţie. La 10 dimineaţa se pleacă din port, unde, datorită aspectului corăbiilor, m-am simţit ca într-un studio de filmare a producţiei Piraţii din Caraibe. De altfel, în urmă cu peste 2000 de ani, portul cetăţii era un cunoscut cuib de piraţi, înlăturaţi în cele din urmă de generalul roman Pompei.

    De-a lungul zilei, se fac patru sau cinci opriri în timpul cărora pasagerii pot înota în apele albastre ale mării, iar pentru cei care nu se descurcă, există veste de salvare. După primele două opriri am luat prânzul, care nu a fost, ce-i drept, extraordinar. A urmat petrecerea cu spumă, unde ne-am distrat foarte bine şi am dansat până la ultima melodie. După o excursie de aproximativ jumătate de zi ne-am întors, obosiţi, la hotel.

    Ne-a încântat şi plaja Kleopatra, despre care legenda spune că Marc Antoniu i-ar fi oferit-o în dar reginei Egiptului, şi care este situată printre cele mai bune plaje din lume, conform unui top realizat de TripAdvisor. Şi pe bună dreptate. Mărginită de stânci împădurite, cu nisip alb, încins, care te goneşte în apa curată, cu nuanţe de turcoaz, pare un colţ de rai din care nu ai vrea să mai pleci. Cu toate că era destul de aglomerată, acest aspect nu a reuşit să îi ştirbească în vreun fel farmecul.

    În apropierea plajei se află peştera Damlatas, cunoscută datorită proprietăţilor sale curative pentru afecţiuni respiratorii. Biletul de intrare costă mai puţin de doi euro, iar studenţii au, ca de altfel la mai toate obiectivele, un discount generos.

    Oraşul Alanya, în sine, are un farmec aparte. O plimbare pe bulevardul Ataturk, o oprire la terasele care te îmbie să te răcoreşti cu un fresh sau un ayran proaspăt, sau o tură de shopping sunt obligatorii. Şi nu mă refer la shopping în magazine, ci în bazarul care se întinde pe o rază de câteva străzi. Aici, orice este negociabil. Niciodată nu trebuie să plăteşti preţul afişat la raft, în caz că există, sau primul preţ pretins de vânzător. În majoritatea magazinelor găseşti haine, încălţăminte şi bijuterii copiate după branduri internaţionale sau case de modă celebre, mai bine sau mai prost realizate. Însă, pe lângă acestea, sunt numeroase buticuri cu suveniruri, dulciuri şi condimente, de unde cu greu te poţi abţine să nu iei tot ce îţi pică în mână. Dacă un magnet este un euro, îl obţii, cu siguranţă, la 50 de cenţi, deoarece vânzătorii coboară destul de uşor preţul la jumătate pentru majoritatea produselor.

    La sfârşit am lăsat destinaţia mea favorită, pe care am pus-o în capul listei pentru viitoarele concedii: Side. La intrarea în Side, oraşul care găzduieşte templul lui Apolo, mă simţeam ca într-un sit arheologic. Ruinele romane presărate la tot pasul îţi dădeau senzaţia că timpul a stat în loc şi că te afli într-un oraş părăsit de multă vreme. Totuşi, după puţin timp, au început să se ivească pe străduţe terase pitoreşti, umbrite de tufe imense de bougainvillea, sau floarea de hârtie, al cărei ciclamen electric contrasta cu zidurile prăfuite ale caselor. Tot ce vedeam era o încântare. Iar când am ajuns pe malul mării, simţeam că îmi vine să îmbrăţişez infinitul albastru şi să nu mai plec niciodată acasă.

    În ceea ce priveşte hotelurile din Alanya, cu siguranţă majoritatea se potrivesc pentru familiile cu copii, însă nu toate reprezintă destinaţia ideală şi pentru cupluri tinere sau pentru cei veniţi să petreacă concediul cu prietenii.

    Primele trei nopţi am fost cazaţi la hotelul Haydarpasha Palace. Când am ajuns în faţa acestuia, am avut sentimentul că mă aflu la intrarea în Disneyland. Hotelul are aspectul unui castel cu turle albastre, iar pe unul dintre ziduri era agăţat un drapel imens, reprezentând semiluna. De altfel, aproape toate hotelurile întâlnite erau dominate de pata roşie a steagului otoman.

    La intrare ne-a întâmpinat proprietarul hotelului, care ne-a ataşat personal brăţările cu care aveam acces la restaurantele şi barurile hotelului. Zilele următoare mi-au dovedit că nu a fost un gest izolat de amabilitate. Din timp în timp, îl vedeam ba pe plajă, ba la masă, mergând printre turişti pentru a vedea cum se simt şi dacă totul este în ordine. Nici de la distracţie nu a lipsit, deoarece seara am ciocnit un pahar la petrecerea ţinută în clubul hotelului. Apartamentele aveau o terasă spaţioasă şi două băi, una la parter şi una la etaj.

    Ca şi în alte complexuri hoteliere din zonă, pe malul mării se poate ajunge printr-un tunel, deoarece plaja este situată dincolo de şosea, la câteva minute de hotel. Apa şi nisipul erau curate, iar plaja încăpătoare dispunea de şezlonguri gratuite pentru clienţii hotelului. Pe plajă se află un teren de volei şi mai multe terase unde turiştii cazaţi la Haydarpaşa au acces gratuit. Mesele de tip autoservire au fost îmbelşugate, cu varietăţi din bucătăria internaţională. Pentru mai multă intimitate, clienţii pot opta să ia cina în restaurante à la carte, cu specific divers (turcesc, italienesc, sea food).

    Terenul a fost cumpărat în 2005, însă hotelul a fost deschis în urmă cu doi ani, cu o investiţie de 50 de milioane de euro, bani pentru care Dundar Oz, proprietarul hotelului, spune, în glumă, că le mulţumeşte băncilor. Finanţarea este obţinută pe zece ani, iar dobânzile sunt, în general, de 4-4,5% însă, din cauza devalorizării monedei locale din ultima perioadă, acestea au crescut la 5-6%.

    În primul trimestru al lui 2018, cifra de afaceri a crescut cu 70-80% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Investiţiile pe care Oz le-a făcut anul trecut s-au ridicat la aproximativ 300.000 de euro, direcţionate către achiziţionarea toboganelor şi construirea unei piscine încălzite, plus reparaţiile necesare. Patronul spune că în cadrul hotelulului, care are aproape 600 de camere, lucrează 400 de angajaţi, pe care îi adună însă cu greu. Din iulie până în septembrie, gradul de ocupare este de 100%, 60% dintre clienţii hotelului fiind reprezentat de familii cu copii, iar restul de 40%, de cupluri fără copii sau tineri proaspăt căsătoriţi, veniţi în luna de miere.

    După trei nopţi petrecute la Haydarpaşa, ne-am mutat la hotelul Granada Luxury Resort, unde am rămas două seri. Granada este un hotel pe care l-aş recomanda cuplurilor tinere sau celor care merg în concediu cu prietenii. Hotelul îşi primeşte oaspeţii începând cu 20 aprilie, iar la sfârşit de mai este ocupat 100%, până la sfârşitul lui noiembrie, când se închide. Unul dintre reprezentanţii hotelului mi-a povestit că 40% dintre clienţi sunt familii cu copii, iar 30%, cupluri fără copii, care vin pentru distracţie. El adaugă că, în vreme ce în mai 2017 gradul de ocupare al hotelului era de 60%, anul acesta a crescut până la 98%.

    Pe primul loc în topul naţionalităţilor din care fac parte clienţii hotelului se situează ruşii, care anul trecut reprezentau 60% din turişti, urmaţi de nemţi, turci şi români. Hotelul nu dispune de plajă, ci de un ponton cu şezlonguri şi o serie de piscine. Camerele sunt destul de spaţioase, cu balcon. Primul minibar este gratuit, însă al doilea este contra cost. Distracţia începe la 21.00, în clubul din exterior, unde DJ-ul chiar ştia să îşi facă treaba, iar după două-trei ore se mută în clubul hotelului, unde muzica nu mai este atât de antrenantă. Am prins, de asemenea, şi un concurs de miss, care a fost, cu siguranţă, atracţia serii pentru turistele şi turiştii dornici de distracţie.

    Hotelul unde am fost cazaţi în ultimele două seri, Eftalia Ocean, este unul cu pretenţii de cinci stele, care nu se ridică însă la nivelul aşteptărilor. Piscinele compensează într-o oarecare măsură plaja îngustă şi apa destul de murdară, cum erau, de altfel, prosoapele şi şezlongurile. La Eftalia, media de vârstă a turiştilor părea de 5-10 ani, aşa că pare o alegere potrivită pentru familiile cu copii. Felurile de mâncare nu erau foarte variate, iar cocktailurile şi shoturile se plăteau separat. Camera a fost însă spaţioasă şi curată, cu balcon, iar minibarul conţinea doar băuturi răcoritoare.

    La demisolul tuturor celor trei hoteluri existau magazine de unde se puteau cumpăra, printre altele, haine, jucării, colace, saltele de plajă şi suveniruri. Preţurile sunt puţin mai ridicate decât în magazinele din oraş, însă, în caz că ţi-ai uitat acasă loţiunea de plajă sau costumul de baie, magazinele sunt binevenite. De asemenea, hotelurile aveau sauna gratuită şi servicii de coafor, tatuaje cu henna şi masaj contra cost. Mai adaug doar că este ideal să ai în bagaj un fier de călcat de mici dimensiuni, deoarece hotelurile oferă acest serviciu doar contra cost.
    Ca o concluzie, Alanya este cu siguranţă o destinaţie ideală pentru un concediu în familie, iar preţurile din Turcia sunt accesibile. Dacă nu ştiţi ce să alegeţi între all inclusive şi ultra all inclusive, patronii hotelurilor spun că diferenţa este dată de calitatea băuturilor: în timp ce la all inclusive sunt servite băuturi locale, serviciul ultra all inclusive oferă băuturi de import. Iar în ceea ce priveşte valuta folosită, este preferabil să aveţi dolari, deoarece în multe locuri turcii pun semnul egal între dolar şi euro şi vă vor cere aceeaşi sumă indiferent de moneda pe care o folosiţi.

  • Preşedintele Turciei cere anularea alegerilor din Istanbul/ Erdogan spune că scrutinul a fost marcat de „crima organizată”

    Rezultatele iniţiale arată că pricipalul partid de opoziţie, Partidul Popular Republican, a câştigat controlul celui mai mare oraş al Turciei în alegerile pentru primărie, punând capăt, probabil, guvernării de 25 de ani de către Partidul AK al lui Erdogan şi de predecesorii săi islamişti.
     
    Erdogan a spus că regulamentele care impun reprezentanţiilor secţiilor de votare să fie funcţionari publici nu au fost respectate pretutindeni, iar muncitori obişnuiţi au fost responsabili în anumite secţii.
     
    „Colegii noştri au stabilit acest lucru. Fireşte, toate acestea ridică semne de îndoială. Dacă vor lua o poziţie sinceră, aceasta va duce la anulare”, a spus el.
     
    Orice decizie de anulare a alegerilor va reveni Comisiei Electorale.
     
    Un înalt oficial AKP a declarat marţi că va cere un nou vot în Istanbul după ce cererea sa pentru renumărarea voturilor în urma rezultatelor alegerilor din 31 martie a fost respinsă, după o serie de renumărări de după vot.
     

  • Cum şi-a tăiat Erdogan singur craca de sub picioare distrugând agricultura

    La cafeneaua din Yeniceabat, liniştea este sâcâitoare. Tăcut este şi Hasan Gormez, care îşi soarbe încet ceaiul negru tradiţional turcesc. Yeniceabat este un cătun aflat la aproximativ două ore de mers cu maşina la sud de Istanbul. „Pe vremuri, cafeneaua satului era plină de fermieri veseli. Se glumea, era forfotă“, povesteşte Gormez, în vârstă de 48 de ani. El lucrează 30 de acri de teren pe care i-a moştenit de la familia sa. „Toţi cei de aici sunt supăraţi din cauza economiei, iar copiii noştri sunt plecaţi.“

    Preşedintele „Noii Turcii“, Recep Tayyip Erdogan, lăuda în gura mare înaintea alegerilor locale din 31 martie o naţiune mândră de forţa sa economică, deşi o recesiune a oprit expansiunea care a ţinut aproape neîntrerupt de la sfârşitul anului 2009. Cu toate acestea, prin reorientarea dezvoltării spre cheltuielile de consum şi spre proiectele de infrastructură urbană, Erdogan a accelerat unul dintre cele mai mari transferuri de populaţie din istoria turcă modernă, dezrădăcinând 2 milioane de oameni din lumea agrară pentru a-i arunca pe piaţa muncii din oraşele mari.

    Ponderea forţei de muncă angajate în agricultură a scăzut aproape la jumătate, la 15%, în timpul celor 16 ani de la venirea la putere a lui Erdogan, în timp ce o suprafaţă de teren arabil de dimensiunea Olandei a fost scoasă din folosinţa agricolă. Pe măsură ce satele se golesc, auto-suficienţa alimentară a Turciei dispare: cea mai recentă citire a indicelui de securitate alimentară al The Economist Intelligence Unit plasează această ţară pe locul 48 din 113, sub Arabia Saudită, Qatar şi alte state unde relieful dominant este deşertul.

    Erdogan şi-a început cariera de politician în anii 1990 ca primar al celui mai mare centru comercial al Turciei, Istanbul, şi şi-a construit baza de electorat din clasa muncitoare a uriaşului oraş prin dezvoltarea infrastructurii şi extinderea sprijinului social. Cu toate acestea, chiar şi centrele urbane ale Turciei au devenit terenuri de luptă pentru alegerile locale de pe 31 martie, primul test la urne pentru preşedinte de când şi-a acordat anul trecut puteri executive mult mai extinse. În Istanbul, Ankara şi alte oraşe mari, Erdogan a piedut lupta. Scăderea economică, dispariţia locurilor de muncă şi scumpirea alimentelor au fost fatale partidului celui mai puternic lider din istoria modernă a Turciei.

    Abandonarea agriculturii îl bântuie acum pe Erdogan. Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP), formaţiunea politică a preşedintelui, a pierdut capitala Ankara, un bastion de un sfert de secol al AKP.

    Erdogan continuă să aibă o influenţă imensă în mediul rural, unde oamenii i-au îmbrăţişat încercările de desprindere de istoria recentă mai seculară a Turciei şi de a readuce ţara la o formă de guvernare centrată pe islam. Însă vânturile politice încep să bată şi împotriva preşedintelui. Cândva o putere agricolă, Turcia a devenit de-a lungul anilor dependentă de importuri de produse alimentare mai ieftine, făcând agricultura o afacere mai puţin rentabilă şi aducând-o în situaţia de a îngroşa rândurile exilaţilor de la sate. Acest lucru nu părea să conteze prea mult, până când prăbuşirea lirei din vara anului trecut a făcut preţurile alimentelor importate să explodeze, împingând inflaţia alimentară la cel mai rapid ritm din ultimul sfert de secol. „Guvernul a lăsat sectorul agricol în voia sorţii“, spune Nuri Karaca, un fermier de 71 de ani din Bursa. Bătrânul este şi şeful unei asociaţii locale de producători de carne. „Le pasă mai mult de baza de alegători din cartierele marilor oraşe decât turcii din regiunile agricole.“

    Fermier şi până acum alegător loial al AKP, Erdinc Sari, în vârstă de 46 de ani, spune că a venit timpul pentru o schimbare. Anul acesta a susţinut un candidat al principalului partid de opoziţie din Bursa, o fostă capitală otomană şi al patrulea oraş al Turciei ca mărime. În parte datorită importurilor, preţul furajelor pentru animale s-a dublat în ultimii trei ani. Guvernul acordă un sprijin anual de 1.500 de lire (274 dolari), care nu acoperă nici 10% din suma pe care Sari o cheltuieşte numai pe îngrăşăminte. „Am doi copii – o fată şi un băiat“, spune el. „Nu vreau ca ei să devină fermieri, ca tatăl lor.“ AKP a câştigat totuşi alegerile în Bursa, dar la limită.

    Răspunsul lui Erdogan legat de creşterea preţurilor a fost descurajarea pieţei libere şi orientarea către statul intervenţionist. Poliţia municipală a efectuat raiduri de percheziţie la depozitele şi la comercianţii cu amănuntul, învinuindu-i pe speculanţi de explozia preţurilor, în timp ce municipalităţile au creat standuri de vânzare a unor alimente sub preţul pieţei, subvenţionate de stat – o concurenţă directă pentru comercianţii cu amănuntul care au nevoie de profit pentru a supravieţui. Aprozarele cu preţ redus au devenit o linie a frontului în lupta electorală deschisă de AKP.

    Acţiunile poliţiei au fost suficiente pentru a încetini ritmul ascendent al preţurilor în luna februarie. Dar chiar şi după decelerarea la o rată anuală de 29,3% în februarie, de la 31% în ianuarie, inflaţia alimentelor se menţine la mai mult de două ori faţă de prognoza băncii centrale pentru sfârşitul anului. Intervenţiile guvernamentale directe, cum ar fi ameninţarea şi urmărirea penală a băncilor sau a comercianţilor cu amănuntul care majorează preţurile, „intră în conflict cu însăşi noţiunea de economie de piaţă“, spune Cristian Maggio, şeful departamentului de cercetare a pieţei emergente al TD Securities din Londra.

    Efectele prăbuşirii rapide a lirei din luna august a anului trecut continuă să ricoşeze între bănci şi producători. Întreprinderile care s-au încărcat de datorii în monedă străină, mai ales dolari, au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată de când forţa lirei slăbeşte. Susţinute prin împrumuturi, unele companii vor fi forţate să se restructureze sau să dea faliment. Producţia industrială scade precipitat din septembrie, diminuându-se în medie cu aproape 7% în fiecare lună.

    Guvernul a încercat, de asemenea, să sprijine lira prin presiuni asupra băncilor în sensul ca acestea să nu permită administratorilor de fonduri străine să vândă moneda turcească. Cu numai câteva zile înainte de alegeri, Erdogan a avertizat băncile că vor fi pedepsite pentru că alimentează creşterea cererii de valută.

    Cererea de credite din partea consumatorilor seacă, iar oamenii îşi dau lirele pe siguranţa dolarilor, pe care-i adună şi îi păstrează sub saltea pe măsură ce norii se adună în economie. Între timp, locurile de muncă din servicii şi construcţii care au transformat milioane de săteni în locuitori ai oraşelor dispar rapid. Şomajul creşte de opt luni; este acum 13,5%, cel mai înalt nivel din 2009 încoace.

    De când şi-a pierdut locul de muncă acum şase luni, Muharrem Cinar, de 51 de ani, merge în fiecare săptămână la agenţia locală de ocupare a forţei de muncă din Ankara. Dezamăgit de fiecare dată, a fost forţat să se împrumute foarte mult de la prieteni şi familie pentru a plăti pentru educaţia copiilor săi. „Nu am fost niciodată şomer atât de mult timp“, spune el. „Azi nici măcar nu mai am bani să cumpăr pâine.“ Însă cei mai tineri dintre turci simt cel mai greu dificultăţile de pe piaţa muncii. Un sfert dintre persoanele cu vârste între 15 şi 24 de ani au nevoie de locuri de muncă. Rabia Akman, de 24 de ani, asistentă medicală cu o experienţă de patru ani, este, de asemenea, şomeră de şase luni. „Nu vreau să zic că nu am speranţe pentru viitor“, spune ea. „Dar sunt speriată.“

    La Istanbul, cel mai populat oraş al Turciei, cu peste 14 milioane de locuitori, în fiecare dimineaţă femei şi bărbaţi se aşază la cozi în faţa corturilor albe – instalate de guvernul local – cu mult înainte să vină camioanele cu marfă, scrie The Atlantic. Unul este montat chiar în Piaţa Taksim din centrul oraşului, un reper al mişcărilor sociale din Turcia, al protestelor şi manifestărilor de bucurie deopotrivă. Oamenii pot cumpăra de acolo roşii, ardei şi alte legume în cantităţi limitate. Erdogan a acuzat lanţurile de supermarketuri de speculă „trădătoare“. Acestea au răspuns vânzând unele produse în pierdere sau chiar scoţând de pe rafturi unele legume prea scumpe, cum ar fi vinetele şi ardeii, pentru a nu stârni furia publicului sau a partidului. Unele magazine au introdus limite în ceea ce priveşte cantitatea de alimente pe care o persoană o poate cumpăra.

    Pe lângă prăbuşirea lirei, o cauză a scumpirii alimentelor este distrugerea recoltei de o serie de furtuni care au lovit regiunile agricole în ianuarie.

    „Suntem striviţi de preţurile mâncării. Însă preşedintele nostru ne ia apărarea”, spune mândră Bahariye Bulut, încovoiată de povara cartofilor cumpăraţi de la cortul alb din Taksim, pe care scrie „Luptă totală contra inflaţiei”. Bătrâna de 63 de ani se bazează pe pensia soţului ei pentru întreţinerea gospodăriei. Spune că aceste corturi sunt răspunsul la rugăciunile ei. Pentru Lutfu Guler, funcţionar public ieşit la pensie în vârstă de 75 de ani, cozile pentru mâncare sunt o încercare de a-i cumpăra pe oameni. Mai exact voturile lor. „Priviţi în jur. Toată lumea este nefericită. Aceste cozi sunt o ruşine. Am distrus totul, dar nimeni nu-şi asumă responsabilitatea. Cine a mai auzit înainte de terorism alimentar?”

    La doar două străzi distanţă, Faruk se plânge că afacerile aprozarului său s-au înjumătăţit de când guvernul vinde mâncare sub preţul pieţei. „Guvernul îi atacă pe comercianţi şi pe fermieri, dar dacă eu dau faliment, încă o familie va face foamea”, spune Faruk.

    Sunt zeci de aprozare cu preţuri scăzute artificial în Istanbul. Însă a îndestula în timpul unei crize populaţia unei întregi ţări este greu pentru orice partid. AKP a pierdut la limită Istanbulul, însă rezultatele alegerilor sunt umbrite de controverse. 

  • Cum şi-a tăiat Erdogan singur craca de sub picioare distrugând agricultura

    La cafeneaua din Yeniceabat, liniştea este sâcâitoare. Tăcut este şi Hasan Gormez, care îşi soarbe încet ceaiul negru tradiţional turcesc. Yeniceabat este un cătun aflat la aproximativ două ore de mers cu maşina la sud de Istanbul. „Pe vremuri, cafeneaua satului era plină de fermieri veseli. Se glumea, era forfotă“, povesteşte Gormez, în vârstă de 48 de ani. El lucrează 30 de acri de teren pe care i-a moştenit de la familia sa. „Toţi cei de aici sunt supăraţi din cauza economiei, iar copiii noştri sunt plecaţi.“

    Preşedintele „Noii Turcii“, Recep Tayyip Erdogan, lăuda în gura mare înaintea alegerilor locale din 31 martie o naţiune mândră de forţa sa economică, deşi o recesiune a oprit expansiunea care a ţinut aproape neîntrerupt de la sfârşitul anului 2009. Cu toate acestea, prin reorientarea dezvoltării spre cheltuielile de consum şi spre proiectele de infrastructură urbană, Erdogan a accelerat unul dintre cele mai mari transferuri de populaţie din istoria turcă modernă, dezrădăcinând 2 milioane de oameni din lumea agrară pentru a-i arunca pe piaţa muncii din oraşele mari.

    Ponderea forţei de muncă angajate în agricultură a scăzut aproape la jumătate, la 15%, în timpul celor 16 ani de la venirea la putere a lui Erdogan, în timp ce o suprafaţă de teren arabil de dimensiunea Olandei a fost scoasă din folosinţa agricolă. Pe măsură ce satele se golesc, auto-suficienţa alimentară a Turciei dispare: cea mai recentă citire a indicelui de securitate alimentară al The Economist Intelligence Unit plasează această ţară pe locul 48 din 113, sub Arabia Saudită, Qatar şi alte state unde relieful dominant este deşertul.

    Erdogan şi-a început cariera de politician în anii 1990 ca primar al celui mai mare centru comercial al Turciei, Istanbul, şi şi-a construit baza de electorat din clasa muncitoare a uriaşului oraş prin dezvoltarea infrastructurii şi extinderea sprijinului social. Cu toate acestea, chiar şi centrele urbane ale Turciei au devenit terenuri de luptă pentru alegerile locale de pe 31 martie, primul test la urne pentru preşedinte de când şi-a acordat anul trecut puteri executive mult mai extinse. În Istanbul, Ankara şi alte oraşe mari, Erdogan a piedut lupta. Scăderea economică, dispariţia locurilor de muncă şi scumpirea alimentelor au fost fatale partidului celui mai puternic lider din istoria modernă a Turciei.

    Abandonarea agriculturii îl bântuie acum pe Erdogan. Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP), formaţiunea politică a preşedintelui, a pierdut capitala Ankara, un bastion de un sfert de secol al AKP.

    Erdogan continuă să aibă o influenţă imensă în mediul rural, unde oamenii i-au îmbrăţişat încercările de desprindere de istoria recentă mai seculară a Turciei şi de a readuce ţara la o formă de guvernare centrată pe islam. Însă vânturile politice încep să bată şi împotriva preşedintelui. Cândva o putere agricolă, Turcia a devenit de-a lungul anilor dependentă de importuri de produse alimentare mai ieftine, făcând agricultura o afacere mai puţin rentabilă şi aducând-o în situaţia de a îngroşa rândurile exilaţilor de la sate. Acest lucru nu părea să conteze prea mult, până când prăbuşirea lirei din vara anului trecut a făcut preţurile alimentelor importate să explodeze, împingând inflaţia alimentară la cel mai rapid ritm din ultimul sfert de secol. „Guvernul a lăsat sectorul agricol în voia sorţii“, spune Nuri Karaca, un fermier de 71 de ani din Bursa. Bătrânul este şi şeful unei asociaţii locale de producători de carne. „Le pasă mai mult de baza de alegători din cartierele marilor oraşe decât turcii din regiunile agricole.“

    Fermier şi până acum alegător loial al AKP, Erdinc Sari, în vârstă de 46 de ani, spune că a venit timpul pentru o schimbare. Anul acesta a susţinut un candidat al principalului partid de opoziţie din Bursa, o fostă capitală otomană şi al patrulea oraş al Turciei ca mărime. În parte datorită importurilor, preţul furajelor pentru animale s-a dublat în ultimii trei ani. Guvernul acordă un sprijin anual de 1.500 de lire (274 dolari), care nu acoperă nici 10% din suma pe care Sari o cheltuieşte numai pe îngrăşăminte. „Am doi copii – o fată şi un băiat“, spune el. „Nu vreau ca ei să devină fermieri, ca tatăl lor.“ AKP a câştigat totuşi alegerile în Bursa, dar la limită.

    Răspunsul lui Erdogan legat de creşterea preţurilor a fost descurajarea pieţei libere şi orientarea către statul intervenţionist. Poliţia municipală a efectuat raiduri de percheziţie la depozitele şi la comercianţii cu amănuntul, învinuindu-i pe speculanţi de explozia preţurilor, în timp ce municipalităţile au creat standuri de vânzare a unor alimente sub preţul pieţei, subvenţionate de stat – o concurenţă directă pentru comercianţii cu amănuntul care au nevoie de profit pentru a supravieţui. Aprozarele cu preţ redus au devenit o linie a frontului în lupta electorală deschisă de AKP.

    Acţiunile poliţiei au fost suficiente pentru a încetini ritmul ascendent al preţurilor în luna februarie. Dar chiar şi după decelerarea la o rată anuală de 29,3% în februarie, de la 31% în ianuarie, inflaţia alimentelor se menţine la mai mult de două ori faţă de prognoza băncii centrale pentru sfârşitul anului. Intervenţiile guvernamentale directe, cum ar fi ameninţarea şi urmărirea penală a băncilor sau a comercianţilor cu amănuntul care majorează preţurile, „intră în conflict cu însăşi noţiunea de economie de piaţă“, spune Cristian Maggio, şeful departamentului de cercetare a pieţei emergente al TD Securities din Londra.

    Efectele prăbuşirii rapide a lirei din luna august a anului trecut continuă să ricoşeze între bănci şi producători. Întreprinderile care s-au încărcat de datorii în monedă străină, mai ales dolari, au dificultăţi în a-şi onora obligaţiile de plată de când forţa lirei slăbeşte. Susţinute prin împrumuturi, unele companii vor fi forţate să se restructureze sau să dea faliment. Producţia industrială scade precipitat din septembrie, diminuându-se în medie cu aproape 7% în fiecare lună.

    Guvernul a încercat, de asemenea, să sprijine lira prin presiuni asupra băncilor în sensul ca acestea să nu permită administratorilor de fonduri străine să vândă moneda turcească. Cu numai câteva zile înainte de alegeri, Erdogan a avertizat băncile că vor fi pedepsite pentru că alimentează creşterea cererii de valută.

    Cererea de credite din partea consumatorilor seacă, iar oamenii îşi dau lirele pe siguranţa dolarilor, pe care-i adună şi îi păstrează sub saltea pe măsură ce norii se adună în economie. Între timp, locurile de muncă din servicii şi construcţii care au transformat milioane de săteni în locuitori ai oraşelor dispar rapid. Şomajul creşte de opt luni; este acum 13,5%, cel mai înalt nivel din 2009 încoace.

    De când şi-a pierdut locul de muncă acum şase luni, Muharrem Cinar, de 51 de ani, merge în fiecare săptămână la agenţia locală de ocupare a forţei de muncă din Ankara. Dezamăgit de fiecare dată, a fost forţat să se împrumute foarte mult de la prieteni şi familie pentru a plăti pentru educaţia copiilor săi. „Nu am fost niciodată şomer atât de mult timp“, spune el. „Azi nici măcar nu mai am bani să cumpăr pâine.“ Însă cei mai tineri dintre turci simt cel mai greu dificultăţile de pe piaţa muncii. Un sfert dintre persoanele cu vârste între 15 şi 24 de ani au nevoie de locuri de muncă. Rabia Akman, de 24 de ani, asistentă medicală cu o experienţă de patru ani, este, de asemenea, şomeră de şase luni. „Nu vreau să zic că nu am speranţe pentru viitor“, spune ea. „Dar sunt speriată.“

    La Istanbul, cel mai populat oraş al Turciei, cu peste 14 milioane de locuitori, în fiecare dimineaţă femei şi bărbaţi se aşază la cozi în faţa corturilor albe – instalate de guvernul local – cu mult înainte să vină camioanele cu marfă, scrie The Atlantic. Unul este montat chiar în Piaţa Taksim din centrul oraşului, un reper al mişcărilor sociale din Turcia, al protestelor şi manifestărilor de bucurie deopotrivă. Oamenii pot cumpăra de acolo roşii, ardei şi alte legume în cantităţi limitate. Erdogan a acuzat lanţurile de supermarketuri de speculă „trădătoare“. Acestea au răspuns vânzând unele produse în pierdere sau chiar scoţând de pe rafturi unele legume prea scumpe, cum ar fi vinetele şi ardeii, pentru a nu stârni furia publicului sau a partidului. Unele magazine au introdus limite în ceea ce priveşte cantitatea de alimente pe care o persoană o poate cumpăra.

    Pe lângă prăbuşirea lirei, o cauză a scumpirii alimentelor este distrugerea recoltei de o serie de furtuni care au lovit regiunile agricole în ianuarie.

    „Suntem striviţi de preţurile mâncării. Însă preşedintele nostru ne ia apărarea”, spune mândră Bahariye Bulut, încovoiată de povara cartofilor cumpăraţi de la cortul alb din Taksim, pe care scrie „Luptă totală contra inflaţiei”. Bătrâna de 63 de ani se bazează pe pensia soţului ei pentru întreţinerea gospodăriei. Spune că aceste corturi sunt răspunsul la rugăciunile ei. Pentru Lutfu Guler, funcţionar public ieşit la pensie în vârstă de 75 de ani, cozile pentru mâncare sunt o încercare de a-i cumpăra pe oameni. Mai exact voturile lor. „Priviţi în jur. Toată lumea este nefericită. Aceste cozi sunt o ruşine. Am distrus totul, dar nimeni nu-şi asumă responsabilitatea. Cine a mai auzit înainte de terorism alimentar?”

    La doar două străzi distanţă, Faruk se plânge că afacerile aprozarului său s-au înjumătăţit de când guvernul vinde mâncare sub preţul pieţei. „Guvernul îi atacă pe comercianţi şi pe fermieri, dar dacă eu dau faliment, încă o familie va face foamea”, spune Faruk.

    Sunt zeci de aprozare cu preţuri scăzute artificial în Istanbul. Însă a îndestula în timpul unei crize populaţia unei întregi ţări este greu pentru orice partid. AKP a pierdut la limită Istanbulul, însă rezultatele alegerilor sunt umbrite de controverse. 

  • De ce se golesc buncărele americanilor de aurul lumii

    Situat în inima districtului financiar din Manhattan, sediul Federal Reserve Bank of New York oferă tururi gratuite vizitatorilor. Astfel, un muritor de rând are şansa de a vizita celebrul Gold Vault, un uriaş buncăr-seif aflat la cinci etaje sub nivelul străzii în care instituţia păstrează lingouri de metale preţioase pentru băncile centrale ale lumii şi alte instituţii. New York Fed obişnuia până nu demult să fie unul dintre cei mai importanţi gardieni ai aurului naţiunilor.

    Începând cu anii 1970, cantitatea de lingouri de aur deţinută la New York Fed în numele băncilor centrale şi guvernelor străine scade încontinuu. Se observă, de asemenea, şi o reducere a numărului de clienţi-bănci centrale/guverne, se arată într-o analiză a Bullionstar, cel mai mare dealer de lingouri de metal preţios din Singapore. În 1963, în seiful principal de aur erau depozitate 13.000 de tone de metal preţios sub forma a 960.000 de lingouri în numele a 70 de clienţi. În 1978, lista de clienţi a crescut la 85 de ţări.

    Până la sfârşitul anilor 1990, Fed a mai rămas cu 60 de clienţi. În 2008, cifra era de 36 – bănci centrale, guverne şi instituţii internaţionale. Astfel, între 1978 şi 2008, a existat o reducere uluitoare a bazei de clienţi. În 2008 erau cu 50 de clienţi mai puţin faţă de 1978. Cea mai mare parte a aurului stocat în seifurile de sub Manhattan are o formă standard, dreptunghiulară, de „cărămidă“, ce permite lingourilor să fie aşezate cu precizie unul peste celălalt. Motivul pentru care buncărele-seif din New York erau cândva pline cu astfel de „cărămizi” strălucitoare este că majoritatea aurului deţinut de băncile centrale străine a fost achiziţionat de la Trezoreria SUA, iar acesta este aurul pe care Trezoreria americană l-a furnizat când băncile centrale şi-au convertit dolarii americani în bare de aur în timpul acestor tranzacţii. În timpul erei Bretton Woods, care a durat din anii 1940 până în anii 1960, Fed şi Trezoreria aveau şi o politică de retopire a aurului străin primit în New York în lingouri standard înainte de a-l depozita.

    În 1991, în seifuri erau stocate aproximativ 315 milioane de uncii de aur. În 1997, cantitatea a scăzut la 269 milioane uncii. Până în 2004, aurul depozitat s-a redus la 226 milioane uncii. La începutul anului 2008, Fed spunea că are în custodie 216 milioane uncii de metal preţios. Începând cu anul 2012, seifurile protejau 212 milioane de uncii – aproximativ 6.700 de tone –, sub forma a 530.000 de bare de aur. În 2016, rapoartele Fed arată că instituţia păstrează în custodie mai puţin de 6.000 de tone de aur. La sfârşitul lunii ianuarie, la Fed mai rămăseseră doar aproximativ 5.750 de tone din aurul naţiunilor.

    Fed New York nu dezvăluie identitatea clienţilor săi, indiferent că sunt state străine sau instituţii internaţionale, şi nici cât de mult aur deţin aceste tipuri de clienţi. Însă unele dintre aceste bănci centrale şi instituţii individuale fac comentarii sau oferă cifre generale privind tezaurul lor de aur. Singura informaţie pe care New York Fed o dezvăluie este că în 2008 au existat 36 de clienţi străini.
    Spre deosebire de alte bănci centrale importante, cum ar fi Banca Angliei, Banca Franţei şi Banca d’Italia, New York Fed păstrează foarte puţin din aurul deţinătorului de aur suveran, adică Trezoreria Statelor Unite. New York Fed pretinde că păstrează 13,45 milioane uncii de aur în numele Trezoreriei SUA, dar cantitatea nu este nici cât 4% din cele 261,5 milioane de uncii de aur pe care Trezoreria Statelor Unite susţine că le are.

    O listă detaliată a cantităţilor de metal preţios al Trezoreriei SUA păstrat în custodie sub Manhattan poate fi găsită într-un document al Congresului SUA din 2011. Conform acestei declaraţii de inventar, 31.204 bare de aur sunt stocate în 11 compartimente (enumerate de la A la K) în seifurile special ale New York Fed.

    Probabil cel mai mare client extern al New York Fed este Fondul Monetar Internaţional, cu o cantitate depozitată estimată la peste 2.000 de tone. FMI este o instituţie financiară internaţională cu sediul în Washington. Următorul mare titular de aur a fost până în 2015 Deutsche Bundesbank, banca centrală a Germaniei, care la sfârşitul acelui an a raportat că deţine 1.347,4 de tone în seifurile din New York. După o campanie de aducere acasă a 674 de tone din aurul păstrat în străinătate (nu numai în SUA) anunţată în 2012 şi încheiată în 2017, cu trei ani mai devreme decât s-a vrut iniţial, Bundesbank mai păstrează la New York 1.236 de tone de aur. Depozitele de la Banca Franţei au fost golite complet – este vorba de 374 de tone.

    Anterior, în 2000, Germania a adus acasă 931 de tone din metalul preţios depozitat la Banca Angliei, unde mai are 432 de tone, notează Reuters. Ultima campanie de relocare, în urma căreia Bundesbank a intrat în posesia a jumătate din rezervele sale totale, a costat aproape 7 milioane de euro. Pentru a-şi convinge cetăţenii că aurul ţării există şi este în siguranţă, banca centrală a Germaniei a deschis în primăvara anului trecut o expoziţie cu lingouri de metal preţios din rezerva ţării. Numele cărţii care a însoţit evenimentul, “Aurul germanilor”, evocă devotamentul de secole al nemţilor faţă de metalul galben şi strălucitor la infinit, notează Handelsblatt. Expoziţia reprezintă, de asemenea, încununarea cu succes a operaţiuni de repatriere a aurului din New York, Londra şi Paris. Campania este urmarea unei decizii din 2012 a unei instanţe de judecată germane care a cerut verificarea rezervelor valutare ale ţării.

    Au apărut între timp şi veşti că există neconcordanţe în registrele pentru aur, astfel că Bundesbank s-a simţit obligată să acţioneze. Apoi, economia germană se zvârcolea lovită de criza datoriilor din zona euro, care ameninţa chiar existenţa monedei unice. Orice putea oferi încredere în banca centrală, în economie şi în euro era binevenit.

    Banca d’Italia susţine că deţine o cantitate substanţială de aur la New York, estimată la peste 1.000 de tone, echivalentul a aproape jumătate din rezervele sale. Spre deosebire de majoritatea ţărilor lumii, statul italian nu deţine aurul din rezervă, ci banca naţională. Roma spune că banca centrală este al treilea deţinător suveran de aur din lume ca mărime, după SUA şi Germania, cu rezerve de 2.452 de tone.

    De asemenea, Banca d’Italia ar avea 1.199,4 tone de aur, adică jumătate din rezerve, stocate în seifurile sale de sub Palazzo Koch. Cantităţi mai mici sunt păstrate la Londra, la Banca Reglementelor Internaţionale şi la banca naţională a Elveţiei. Însă documentele de inventar al aurului nu sunt publice, astfel că cifrele sunt imposibil de verificat. Prin presa italiană circulă zvonuri că guvernul de la Roma vrea să vândă o parte din aurul băncii centrale pentru a-şi finanţa cheltuielile populiste. Odată cu aceste zvonuri au apărut şi atacuri verbale ale guvernului asupra şefilor băncii centrale şi autorităţilor de reglementare de pe piaţa financiară.

    Banca centrală olandeză, De Nederlandsche Bank, păstrează 190 de tone de aur la New York Fed. În total, FMI, Bundesbank, Banca d’Italia şi De Nederlandsche Bank ar putea deţine oficial cam 80% din totalul aurului de sub Manhattan. Dacă aurul chiar este acolo, aşa cum s-au întrebat şi unii politicieni germani, realitatea poate lăsa un loc larg fanteziei. Unii spun că rezervele de aur ale Bundesbank nu mai există din anii 1960 în formă fizică în buncărele newyorkeze, ci doar în registrele de contabilitate. Campania Bundesbank arată că cel puţin o parte din el există, sau că Fed poate găsi rapid înlocuitori.

    Aurul reprezintă 70% din rezervele valutare ale Germaniei, ţară care deţine 1,8% din aurul lumii.
    În noiembrie 2014, banca centrală olandeză a anunţat că a repatriat aproximativ 122 de tone din aurul său depozitat la New York Fed. Banca mai are acolo aproximativ 190 de tone de aur.
    Printre alte bănci centrale care sunt cliente ale New York Fed se numără Riksbank din Suedia (13,2 tone de aur sau 11% din rezervele sale totale), banca centrală a Finlandei (8,8 tone, 18% din rezerve), Banca Greciei, Banca Reglementelor Internaţionale, Banca Centrală Europeană şi băncile centrale din Afganistan şi Ghana.

    Anul trecut, presa turcă, în mare parte controlată de guvern, sugera că Turcia şi-a adus acasă toată rezerva de aur păstrată la banca centrală americană. Astfel, guvernul turc ar fi repatriat din SUA 220 de tone de metal preţios începând cu 2017. Analiştii spun că manevra a avut o cauză mai degrabă politică decât economică, Ankara încercând astfel să trimită Washingtonului un avertisment că moneda turcă are prioritate. Cele două părţi s-au aflat într-un conflict comercial şi diplomatic în urma căruia lira turcească s-a prăbuşit, producând o criză financiară vizibilă şi astăzi.

    Economia turcă este în recesiune. Conflictul cu SUA încă nu s-a stins. Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a cerut anul trecut ca împrumuturile de la FMI să fie date în aur şi nu în dolari, aceasta pentru binele statelor şi naţiunilor presate de dolar, potrivit Kitco News, divizia de ştiri a unuia dintre cei mai mari retaileri de monede şi bare din aur din lume.

    Şi Ungaria a anunţat anul trecut cu mândrie repatrierea rezervelor de aur. Este vorba de 3 tone, păstrate la Londra. Cantitatea este foarte mică în comparaţie cu cele ale altor state, însă până în toamnă banca centrală şi-a înzecit rezervele, de la 3,1 tone la 31,5 tone de aur, nivel similar celui din urmă cu 70 de ani. Budapesta a justificat repatrierea prin boostul de încredere pe care îl dă pe pieţe.  

    De ce naţiunile şi băncile centrale şi-au lăsat comorile în paza Fed New York? În primul rând America a fost în cele două războaie mondiale şi în timpul Războiului Rece un teritoriu sigur, departe de raza de acţiune a Armatei Roşii. Apoi, Fed New York este unul dintre cei patru depozitari de aur desemnaţi ai FMI, ceilalţi trei fiind Banca Angliei, Banca Franţei şi banca centrală a Indiei din Nagpur.

    În 1976, ultima dată când FMI a raportat oficial defalcat depozitele sale de aur, instituţia deţinea 107 milioane de uncii de aur, dintre care aproximativ 3.300 de tone (70%) în New York, 29 milioane uncii (19%) în Londra, 12,5 milioane de uncii (8%) la Paris şi 4,6 milioane uncii (3%) în India. În perioada 1976-1979, FMI a vândut 50 de milioane de uncii din rezervele sale de aur, 25 de milioane de uncii prin licitaţii şi 25 de milioane de uncii prin distribuiri către membrii săi. Cel puţin 1.000 de tone din aurul care a făcut obiectul acestor licitaţii / distribuiri au provenit din New York, ceea ce ar însemna că peste 2.000 de tone de aur sunt încă în seifurile din New York, presupunând că vânzările de aur efectuate de FMI în 2010-2011 s-au făcut din stocuri din afara Fed.

  • Cum arată oraşul-fantomă de 174 de milioane de euro cu CASTELE de lux ABANDONATE unde nu locuieşte nimeni

    Burj al Babas, proiectat ca un complex de locuinţe de lux lângă Mudurnu, un sat situat la jumătatea distanţei dintre Istanbul şi Ankara, a rămas neterminat anul trecut, după ce dezvoltatorul, Sarot Property Group, a dat faliment. Viitorul celor 300 de căsuţe, a căror construcţie a costat aproximativ 151 milioane de lire sterline (174 mil. euro), este acum incert si proiectul a devenit un exemplu de avertizare pentru alţi dezvoltatori din sectorul construcţiilor, adânc îndatorat, din Turcia.

    Proiectul a început în 2014, cu construcţia de vacanţă pentru turiştii bogaţi din Golf. Locuinţele includ, de asemenea, băi turceşti şi un centru de divertisment. Până în prezent, doar câteva case de 379 000 de lire sterline, construite în stil Disney au fost vândute, dar de atunci câţiva investitori s-au retras, a declarat pentru agenţia franceză de presă Mezher Yerdelen, vicepreşedinte al Sarot Property Group. Din cele 732 de clădiri planificate, 587 au fost finalizate, iar compania are acum o valoare de 20 milioane de euro.

    Complexul a fost mult timp dezaprobat de localnicii din Mudurnu, care declară că nu este în conformitate cu arhitectura tradiţională, caracterizată de clădiri bizantine, case tradiţionale otomane din lemn şi o moschee veche de 600 de ani.

    Între timp, guvernul turc a introdus noi reglementări în domeniul construcţiilor menite să păstreze caracterul şi patrimoniul local al aşezărilor. În mai multe locuri, dezvoltările de locuinţe trebuie să se încadreze în arhitectura cartierelor existente.

    Dar poate fi prea târziu pentru a anula unele pagube, spun unii specialişti. „Îmi fac griji că proiectele precum Burj al Babaş au deschis cutia Pandorei în anumite privinţe. Dezvoltările fără o planificare adecvată, care nu respectă geografia şi istoria împrejurimilor au explodat în Turcia de atunci”, a declarat Yaşar Adnan Adanalı, cercetător în domeniul dezvoltării urbane din Istanbul.

    Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a încurajat noile construcţii în timpul mandatului său, sprijinind proiectele de infrastructură mari, ca motor al economiei turceşti. Cu toate acestea, slăbirea lirei turceşti a determinat multe companii să se lupte pentru a plăti datoria în valută împrumutată pentru a finanţa proiecte sau pentru a  preveni falimentul.

    În ciuda unor indicii sigure că problemele economice ale ţării se vor schimba în viitorul apropiat, grupul Sarot încă mai speră că Burj al Babas va fi terminat. „Trebuie doar să vindem 100 de vile pentru a ne plăti datoriile. Cred că putem depăşi această criză în 4-5 luni şi să inauguram parţial proiectul în 2019”, a spus Yerdelen.


     

  • Înfrângeri usturătoare pentru AKP: Partidul lui Erdogan, prins într-o cursă de „supravieţuire”, pierde controlul asupra unor oraşe majore din Turcia în urma alegerilor locale

    Mansur Yavas, candidatul Partidul Republican al Poporului (centru-stânga, secular, CHP), principala formaţiune de opoziţie, a câştigat detaşat cursa pentru Primăria Ankarei, fiind pentru prima dată când AKP pierde controlul asupra capitalei Turciei, potrivit rezultatelor după numărarea a peste 99% din voturi, informează agenţia de ştiri Anadolu.
     
    Mai mult, CHP s-a impus şi la Izmir şi Adana, doar Bursa rămânând sub controlul AKP dintre primele cinci cele mai mari oraşe din Turcia.
     
    Însă cea mai grea înfrângere pentru partidul lui Erdogan se prefigurează la Istanbul, cel mai mare oraş din Turcia, unde Ekrem Imamoglu (CHP), candidatul opoziţiei, are cu aproximativ 28.000 de voturi mai multe decât candidatul AKP, fostul premier Binali Yildirim. Recep Erodgan a fost primar al oraşului Istanbul timp de mai mulţi ani, înainte de a ajunge premier şi apoi preşedinte.
     
    Alianţa Poporului, condusă de AKP, a obţinut aproape 52% din voturi, în timp ce Alinaţa Naţiunii, condusă de CHP, a primit peste 37% din voturi, în urma alegerilor locale din Turcia.
     
    Peste 57 de milioane de turci au ales 1.389 de primari şi zeci de mii de membri ai consiliilor municipale şi locale, prezenţa la vot fiind de peste 83%.
     
    Erdogan, care a fost foarte activ în campania electorală, a afirmat că votul de duminică este despre „supravieţuirea” partidului său şi a Turciei, ţară pe care o conduce de 16 ani.
     
    În încercarea de a câştiga voturi, Erdogan nu s-a sfiit să folosească de controversa privind Catedrala Sfânta Sofia (Hagia Sophia) din Istanbul, transformată în moschee după cucerirea otomană, iar în prezent muzeu. Liderul de la Ankara a afirmat că lăcaşul ar putea fi transformat din nou moschee.
     

  • Inca o ţară din Europa intră în oficial recesiune cu mai puţin de o lună până la alegerile locale

    PIB-ul ţării s-a contractat cu 2,4% în ultimul trimestru, faţă de trimestrul anterior când a înregistrat o scădere de 1,6%, potrivit Bloomberg.
     
    Turcia se află într-o situaţie incertă din punct de vedere economic, încât politica lui Erdogan care vizează obţinerea unei creşteri economice cu orice preţ a dus la un conflict cu SUA.
     
    Conduita economică a preşedintelui Recep Erdogan s-a rezumat la exercitarea presiunii asupra băncii centrale pentru a menţine rata dobânzilor la un nivel scăzut.
     
    Cu toate acestea, creşterea economică înregistrată de Turcia dar şi majorarea taxelor vamale pentru produsele americane, au determinat ruptura dintre cele două naţiuni.
     
    „Aceasta este un rechizitoriu al politicii economice a lui Erdogan şi o consecinţă directă a unei politicii monetare din 2018, care a evoluat în favoarea interesului politic pe termen scurt, în pofida pragmatismului economic”, a declarat Julian Rimmer, un trader la Investec Bank Plc din Londra.
     
    Pentru investitori, cea mai mare problemă este reprezentată de faptul că Turcia va avea nevoie de mult timp pentru a-şi reveni din criză.