„O să mâncaţi reforma pe pâine”, spunea un prim-ministru prin anii 1996-1997, când se angaja ca în 200 de zile să reformeze structurile statului. Au trecut de atunci peste 8000 de zile, dar în planul reformelor nu sa întâmplat nimic spectaculos.
Amânarea continuă a reformelor, punerea acestora pe hold de către toate guvernele, ne-a adus acum în starea de avarie.
PNRR nu aduce, la pachet, odată cu banii europeni, o nouă provocare a reformelor, un subiect atât de discutat şi atât de urât de toţi politicienii. Deci, PNRR nu administrează nucleara, trebuie să facem reforme. PNRR nu este doar un excel cu investigaţii, ci şi cu reformă, unele poate chiar foarte dureroase.
Deşi toate guvernele postdecembriste au trompetizat public că vor face reformă, niciunul nu sa ţinut de cuvânt iar apetitul pentru reforma sa dovedit a fi anorexic. Acest concept al reformelor a trezit animozităţi în rândul tuturor guvernanţilor. Niciun guvern nu a dorit să deranjeze coafura administraţiei publice, nici să strice ploile cuiva, astfel toate acestea au evitat să aducă un suflu de perestroika în structurile statului. Pentru niciun guvern guvernamental nu au fost nici trendy nici prieten. Niciun guvern nu a vrut să fie kamikaze politic datorită reformelor, teama de caterisire politică şi electorală ia îndemnat pe toţi la abţinere. Este de la sine înţelege faptul că aceste reforme nu le cad bine la stomac politicienilor, iar condiţiile pentru primirea banilor par destul de serioase. Deci, nu mai sunt acceptate reforme caragialiene, pe aici, pe colo , dar nici cele care ţin cât un hit de-o vară.
Dar dacă mai făcut câte ceva în planul reformelor, aceasta se datorează condiţiilor impuse din exterior, ba de FMI, ba de Banca Mondială sau de UE. Când aceste reforme erau mai dureroase se arunca vină pe ei. „Nu noi vrem să restructurăm!”, „Aşa nu este asta!”, „Trebuie să nu supunem, altfel nu taie finanţarea!”.
Anesteziatele reforme făcute până acum au avut un facelift foarte apropiat de cel preoperatie, adică nu s-a făcut mai nimic. Iată că acum a venit rândul PNRR-ului să fie “vinovat” pentru reforme. Şi chiar nu putem să dăm skip PNRR-ului doar pentru a nu face reforme. Toţi cei pitiţi în culcuşuri bugetare (cu toate neamurile şi amantele) şi conectaţi la acadeaua bugetară(suculentă pradă!) trebuie să înţeleagă faptul că PNRR vine la pachet cu un ansmblu de reforme, iar de această dată nu cred ca mai este posibil zborul sub radarul mecanismului de control al reformelor. Instituţiile statului sunt pline de persoane care, asemeni luddiţilor din secolul al XIX -lea, contestau schimbările.
Şi asa au trecut peste 30 de ani în care nu am făcut regionalizarea, nu am restructurat administraţia publică, nu am eficientizat firmele cu capital de stat. Totusi, dacă vrem să ne amuzăm de o încercare de reformă, putem să ne aducem aminte de circul: manager privat la stat, un eşec lamentabil din toate punctele de vedere.
În toţi aceşti ani s-au mimat reformele, au fost doar nişte sughiţuri reformiste, s-au facut prin fentă nişte cacofonii de reforme. Know-how-ul antireformist a avut la toate guvernele acelaşi motto:”De ce noi?” sau “Nicio reformă care implică pierderi electorale!”. Iar dacă cineva a încercat să facă ceva, imediat s-a ivit câte un potenţial Brutus, gata să “rezolve” problemele în stil mioritic. Toate partidele au afişat o căutatură chioară(piezişă) de câte ori a fost vorba despre reforme, considerându-le chiar erezii. Dacă totuşi aceste încercări reformiste au vizat restructurări de personal, expresia “că doar oameni suntem” a anihilat totul.
Istoricul Adrian Cioflâncă afirma despre rezistenţa la reforme din sectorul public următoarele: ”Orice tentativă de reformă, de schimbare, de modernizare este întâmpinată cu mucalitism, cu superioritate “realistă”. Reformele par caraghioase, utopice, nepotrivite, par un fel de moft de care ne putem dispensa fără nicio problemă. Sistemul rămâne nemuritor şi rece, leneş, prost-crescut, greoi, insondabil, corupt, clientelar şi iresponsabil.”
Chiar şi guvernele care au venit la putere cu un brand reformist au devenit ezitante, excesiv de prudente în a iniţia reforme. Şi actualul guvern a venit la putere sub auspiciile unui brand reformist, dar… l-a abandonat. În cartea “Branding”, autorul Don Sexton afirmă că dacă nu respecţi promisiunea brandului rămâi fără clienţi. În cazul nostru, rămâi fără electorat, sătul până peste cap de trollingul antireformist.
România are nevoie de data aceasta de un travaliu complet al reformelor, astfel încât acestea să devină omologabile. Nutrientul perfect pentru demararea reformelor este voinţa politică, în contextul în care dorinţa de a face reforme nu este în AND-ul administraţiei publice. Frica maladivă de reforme trebuie dată uitării, iar teza conform căreia reformele sunt gata prohodite în România trebuie combătută. Cu ce oare altceva, decât cu reforme.
În toate instituţiile statului, în firmele cu capital de stat ar fi benefică numirea unui CTO (Chief Transformation Officer) cu rolul de a identifica disfuncţionalităţi organizatorice şi structurale şi de a face propuneri reformatoare.
PNRR care joacă pentru noi rol de lebădă neagră pozitivă, poate marca un punct de inflexiune în dezvoltare economică a ţării, poate fi pârghia care mişcă totul, poate fi chiar un Greenfield administrativ şi economic.
Dacă am ratat Planul Marshall din primii ani de după război, măcar să profităm acum, în al doisprezecelea ceas, de PNRR, chiar dacă abia ne-am calificat pentru sesiunea de toamnă. Însă trebuie să învingem în primul rând criza generalizată de acceptare a reformelor. Politicienii trebuie să înţeleagă totuşi că este imposibil „Şi reformă, şi-n paradis!”.