BusinessMagazin

Tag: povesti

  • Afaceri care au început pe un banal şerveţel de hârtie

    PUŢINĂ LUME ŞTIE, DE EXEMPLU, CĂ POVESTEA AUTOMOBILULUI LOGAN ÎNCEPE PE UN ŞERVEŢEL. În 1997 Louis Schweizer, pe atunci CEO al Renault, a vizitat Rusia. Acolo a descoperit Lada, maşina rusească ce costa 6.000 de dolari şi care se vindea mult mai bine decât mai elegantele şi mai dotatele Renault, care costau dublu sau peste. Lada era o maşină învechită, iar Schweizer spune că i s-a părut inacceptabil faptul că tehnica modernă nu permite fabricarea unei maşini bune la preţul de 6.000 de dolari.

    El a scris pe un şerveţel, în avion, în drum spre Paris, specificaţiile de bază care să stea la baza unei maşini ieftine – modernă, fiabilă, accesibilă – şi a adăugat că restul se negociază. Şerveţelul cu cerinţele a ajuns la Gerard Detourbet, manager în divizia de cercetare-dezvoltare, care a primit misiunea de a construi maşina de 6.000 de dolari.

    În continuare povestea este cunoscută: ingineri din Franţa şi România, sub supravegherea lui Detourbet, au proiectat o maşină de la zero, cu mai puţine componente decât un automobil tipic Renault, cu o arhitectură simplă, dar spaţioasă. De la şerveţelul lui Schweizer îşi au originea oglinzile simetrice, care pot fi folosite pe orice parte a maşinii, parbrizul mai plat pentru reducerea costurilor şi diminuarea potenţialelor defecte sau tabloul de bord care putea fi turnat dintr-o bucată, elemente care au contribuit la reducerea costurilor şi la scăderea consumului de materii prime. Iar Logan s-a transformat într-o poveste de succes nu numai pe pieţele mai sărace, cărora le era iniţial destinată, ci şi pe pieţe mai bogate, dar care au simţit atingerea crizei economice.

    O poveste bună
    În 1966, un avocat pe nume Herb Kelleher şi un fost bancher şi pilot pe nume Rollin King, proprietarul
    unei linii aeriene micuţe, au băut ceva într-un bar din San Antonio. Au tot vorbit de una şi de alta, iar conversaţia a dus la ideea unei linii aeriene care să furnizeze zboruri low cost pe continentul american. Cei doi au trasat rutele (un triunghi care lega cele trei mai oraşe din Texas, Dallas, Huston şi San Antonio) şi ideile pe un şerveţel; privindu-l, Kelleher a exclamat: „Rollin, e o nebunie, s-o facem!„. Şi aşa a apărut Southwest Airline. Sau cel puţin aşa este legenda, pentru că în 2007, într-un interviu pentru The Dallas Morning News, Rollin King a admis că povestea cu şerveţelul este una dată naibii de bună, dar că nu este adevărată.

    Focus de CEO
    La scurt timp după ce a fost numit CEO al General Electric, Jack Welch a folosit şerveţelul de sub pahar pentru a-i explica soţiei viziunea sa despre companie; a trasat trei cercuri care se intersectau pentru a demonstra cele trei zone care îl interesau în mod deosebit: activitatea de bază, sectorul tehnologic şi serviciile. Businessurile care nu intrau în cele trei categorii urmau a fi vândute sau închise. Respectiva strategie, alături de alte câteva principii sănătoase l-au transformat pe Welch într-unul dintre cei mai admiraţi CEO ai lumii.

     

  • Povestea tartei cu mere: de la aluat, la restaurantele de top ale lumii

    POVESTEA TARTEI TATIN, UNA DIN VERSIUNI.
    Mademoiselle Stephanie este grăbită. Are de pregătit cina pentru oaspeţii hotelului şi se plânge că nu are ajutor. Când e grăbită, rulează r-urile cu putere, ca şi cum ar râşni piper lung de Indonezia. Pentru seară a anunţat supă rrece de carrtofi şi prrrrrraz sotat în unt, fripturră de rraţă la cuptorrr cu purrre pufos şi prăjiturrră cu merre.

    Este trecut de patru după-amiază şi abia a reuşit să tranşeze raţa şi să cureţe mormanul de cartofi. O ajută un băiat, însă acela mai mult se zgâieşte la fustele slujnicei. La ora cinci şi jumătate friptura este condimentată în cuptor, iar prazul se desface leneş în tigaie, sfârâind uşor în unt.

    Cina se serveşte la ora 19:00 şi mai sunt atâtea de făcut… Ah, Caroline, sora ei de sânge, singurătate şi hotelărie tocmai acum şi-a găsit să stea la palavre cu vânzătorul de lapte!  Ca domnişoare respectabile ce ţin un hotel în Lamotte-Beuvron, la nici 160 kilometri de Paris, Stephanie şi Caroline Tatin fac piaţa, gătesc şi servesc singure oaspeţii, primind ajutor doar la menaj şi grădinărit. Nu se face ca nişte domnişoare, chiar dacă au împletit cosiţa dalbă, să se ocupe de lenjeria cavalerilor ce poposesc la hotelul lor.

    Stephanie a curăţat merele şi le-a pus la foc moale, scăldate în unt şi zahăr. Verifică apoi raţa în cuptor şi decide că îi mai trebuie puţină untură. Pasărea aceasta nu a fost îndopată bine, o să aibă grijă să-i transmită ea fermierului Philippe. Pe când acoperă copanele cu untură de la raţa de săptămâna trecută, nasul ei lung de fată bătrână îi spune că untul s-a caramelizat. Aleargă într-un suflet la maşina de gătit şi strigă încă înainte de a ajunge: „Mon Dieu! Am ars merele!„

    ARE DREPTATE, DAR NUMAI PE JUMĂTATE; MERELE S-AU RĂSCOPT ŞI-S RUMENE ŞI LIPICIOASE ÎN TIGAIE, bolborosind nervoase în suc propriu, îngroşat de unt şi zahăr. Ce să facă? E trecut de şase şi jumătate, nu mai are nici timp şi nici mere să refacă prăjitura. Acoperă dezastrul cu o păturică de aluat foetat şi răstoarnă prăjitura readusă la viaţă pe un platou. Feliile de mere se cuibăresc cuminţi în sosul ce se-ntăreşte uşor, păstrându-le în formă şi Stephanie continuă să o bombăne pe Caroline-flecara.

    Cu inima cât un purice, domnişoara Stephanie se înfăţişează oaspeţilor ţinând în mână platoul rotund şi îi serveşte cu gura strânsă, aruncând cu ochii săgeţi verzi către mademoiselle Caroline, ce tocmai a intrat în vorbă cu un domn care a cerut a doua porţie de desert. Se întâmpla pe la 1890, în Franţa, iar desertul ce a luat numele surorilor Tatin a devenit simbol al patiseriei franceze.
     


     

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Absolventul “ştie tot”

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Nu m-aş fi gândit la egalitatea acestui adevăr aparent inegal dacă un copil de clasa a doua nu mi-ar fi spus că şi clasa întâi părea la fel de grea atunci, aşa cum este acum clasa a doua. „Eram mai mică şi nu ştiam tot ce ştiu acum, de-asta mi se părea greu„, a spus. „Dar nu pot să fiu clasa întâi când trebuie să fiu clasa a doua …„

    Mecanismul acesta este, din păcate, înţeles de majoritatea dintre noi doar odată cu trecerea timpului, nu înainte.

    Mulţi tineri confundă cantitatea de „tot„ pe care îl ştiu cu capacitatea lor de a se raporta la acele conţinuturi. Astfel, au doar un bagaj de informaţii pe care îl cară cu ei fără să ştie cum să îl folosească. Iar folosirea acestui bagaj se numeşte experienţă de viaţă. Indiferent de vârstă, avem o experinţă de viaţă, adică un grad al expunerii, care girează calitatea demersurilor în care ne angajăm. Adevărul dur este că în fiecare moment al existenţei noastre suntem într-un maxim pe care îl percepem final şi în care ne blocăm.

    Cu acest maxim luăm decizii, punem etichete şi judecăm, ştim exact ce am face dacă am fi alţii, ştim exact ce sfaturi să dăm, culmea, mai ales celor de vârstă sau cu expunere semnificativ mai mare. Tinerii vor să ardă etape, iar adulţii revelaţi îi trag înapoi. Greşesc şi unii şi alţii pentru că întâlnirea generaţiilor are loc pe un teritoriu minat: unii vor să arate cât de mult pot accelera, alţii vor să arate cât de mult pot frâna. Unii ştiu, alţii şi ştiu, şi pot. „Vremea ta/mea„ este babaul revolut cu care se sperie reciproc generaţiile între ele.

    Statisticile care publică rate de şomaj uluitoare în rândul tinerilor absolvenţi trag semnale de alarmă, dar problema este mai mult decât o problemă, este un fenomen social care poate fi, în timp, corectat. Probabil că în următorii zece – cincisprezece ani Europa nu îl va rezolva la nivelul cauzei, ci va găsi artificii şi remedii de la an la an.

    Probabil că sunt cauze multiple, dar una dintre ele este, cu certitudine, atitudinea faţă de învăţare şi aceasta este o treabă individuală, nu o treabă a Europei. Remediile pot fi o treabă sistemică, dar la nivel profund problema este una de responsabilitate individuală, de valori, şi mai precis despre valoarea învăţării. Învăţarea şi atitudinea faţă de învăţătură este o deprindere extrem de grea: presupune responsabilitate, smerenie, răbdare, participare, interes, susţinere, disponibilitate, perseverenţă, nu doar din partea copiilor şi tinerilor care se dezvoltă, ci, în acelaşi timp şi în măsură ceva mai mare, şi din partea adulţilor din jurul lor.

    Sunt destul de puţini cei care au înnăscute dorinţa şi capacitatea de învăţare (fără ca acest lucru să fie neapărat rău, este doar o realitate), cum la fel de puţini sunt şi cei forţati de viaţă să dea o mai mare valoare învăţării. Pentru majoritatea dintre noi a învăţa este ceva greu, neplăcut şi inutil. La vârsta tânără percepem că învăţăm împotriva voinţei noastre şi majorităţii covârşitoare a copiilor nu le place la şcoală. Câtora dintre noi ne-a plăcut?

    Ce este plăcut până la urmă într-un demers coercitiv de studiu? Aceasta este realitatea de la care ar fi util şi înţelept să pornim, nu este nimic de condamnat, apoi încet şi asumat şi cu răbdare, să vindem tinerilor din jurul nostru beneficiile învăţării. Smerenia în puterea exemplului este mai sănătoasă decât comparaţia, încurajarea este mai sănătoasă, dar mai greu de realizat decât controlul, fermitatea ajută mai mult decât agresivitatea, disponibilitatea este mai epuizantă decât nerăbdarea, dar cu beneficii pe termen lung, perseverenţa este mai greu de vândut decât diversitatea.

    Este mai uşor să faci să nu îi lipsească nimic copilului decât să îl înveţi să înveţe.
    Şcoala nu este un scop în sine, ci un instrument la dispoziţia fiecăruia dintre noi, educaţia însă este un scop şi o valoare în sine. Deşi fiecare om este responsabil de alegerile lui, crearea discernământului şi a dorinţei de învăţare este o responsabilitate continuă a adulţilor faţă de copii şi tineri. Nu pentru că ştim noi mai bine, ci pentru că şi înţelegem ceea ce ei doar ştiu.

  • 13 ANI DE PRO TV INTERNAŢIONAL

    Cu ocazia aniversării celor 13 ani de prezenţă pe ecranele televizoarelor Pro TV Internaţional va lansa campania „Noroc cu România-n lume„, urmând a le reaminti românilor că în 13 ani postul a prezentat poveştile unor oameni frumoşi, talentaţi, cu care România se poate mândri oriunde în lume. Pro TV Internaţional urmează a aduce astfel în prim-plan diverşi invitaţi, printre care şi cântăreaţa Inna, unul dintre cele mai cunoscute branduri româneşti de export.

    De asemenea, pe 29 aprilie, showul aniversar al Pro TV Internaţional va avea drept invitaţi pe cei mai cunoscuţi artişti români, precum Smiley, Cătălin Josan, Andreea Bălan, Sore, Zdob şi Zdub, Holograf sau Antonia. Emisiunea „Noroc cu România-n lume„ urmează a fi prezentată de Monica Dascălu şi Dana Rogoz.„La aniversarea a 13 ani de Pro TV Internaţional ne mândrim cu românii din
    afara ţării cărora le spunem «Noroc cu România-n în lume» şi le oferim o emisiune specială cu acelaşi nume în care am adunat cei mai frumoşi şi talentaţi 19 artişti români„, spune Monica Dascălu.

    La rândul său, Doina Gradea, Executive Director al Pro TV Internaţional, spune că experienţele acumulate în toţi cei 13 ani şi întâlnirile directe cu telespectatorii datorită diverselor evenimente desfăşurate în ţările în care aceştia s-au stabilit „ne-au făcut să descoperim capacitatea lor de a aduce valoare în comunităţile din care fac parte„. În plus, pentru că sunt dornici de a-şi păstra la rândul lor valorile cu care au crescut şi menţin în permanenţă legătura cu ţara, acum în 2013, la aniversarea de 13 ani a PRO TV Internaţional, „le spunem că noi nu credem în ghinion, ci în munca şi în norocul pe care şi-l creează singuri zi de zi prin tot ceea ce fac„.

    Pro TV Internaţional a fost creat pentru românii din afara ţării în ziua de Paşte a anului 2000, într-o perioadă când migraţia peste hotare începuse să prindă contur.  Postul emite în străinătate prin distribuitori locali, prin toate formele de distribuţie posibile – cablu digital, DTH, IPTV, pay per view, IPTV sau videostreaming.

    Pro TV Internaţional este un post generalist, 80% din programul distribuit fiind preluat de la Pro TV, Acasă sau Sport.ro, restul de 20% fiind program propriu. Una dintre cele mai longevive emisiuni este „De Suflet„, iar alte exemple de producţii proprii sunt „Weekend cu Monica Dascălu„ sau „Ascultă-ţi muzica de acasă„.
     

  • Oameni care ar fi putut deveni miliardari. Unde au greşit? (GALERIE FOTO)

    O decizie nepotrivită poate costa, după cum veţi vedea în continuare, sute de milioane sau chiar miliarde de dolari.

    CINE SUNT CEI CARE AU PIERDUT STATUTUL DE MILIONARI DINTR-O GREŞEALA (GALERIE FOTO)

    Cele mai multe dintre exemple au legătură cu începuturile Apple sau Facebook.

     


     

  • Filmele şi lumea tehnologiei

    Zilele trecute, presa a relatat că preţul unei acţiuni Google a depăşit pragul de 800 de dolari. Desigur, această cifră spune ceva doar pentru deţinătorii de acţiuni. Pentru restul lumii, are mai multă semnificaţie capitalizarea de piaţă a companiei, care a ajuns astfel la 266 de miliarde de dolari şi menţine Google pe a treia poziţie în topul celor mai valoroase companii americane, după Apple şi Exxon Mobile, dar înaintea unor Microsoft, IBM, Oracle sau Wal-Mart.

    Interesant este că valoarea acţiunilor Google a crescut impresionant (cu 36 de procente) din aprilie 2011 încoace, adică de când cofondatorul Larry Page a preluat conducerea companiei de la Eric Schmidt, pe care presa îl consideră mentorul său managerial. Desigur, Google a dus-o bine şi cu Schmidt pe postul de CEO, iar rolul acestuia este încă foarte important ca preşedinte, dar se poate constata că încă un om tehnic (generic vorbind: “inginer”) se dovedeşte un manager foarte performant în ciuda neîncrederii iniţiale a investitorilor. Larry Page se alătură astfel unui cerc foarte select, din care cei mai proeminenţi sunt Steve Jobs, Bill Gates şi Mark Zuckerberg.

    Pe de-o parte ne putem întreba dacă nu cumva aceste industrii bazate pe inovaţie implică în mod natural un anumit stil managerial, măcar pentru faptul că modelele afacerilor sunt strâns legate de aspectele tehnice. Pe de altă parte, este incontestabil că aceşti ingineri-manageri se afirmă tot mai mult ca nişte veritabili eroi, ca nişte modele de succes personal atât de importante pentru cultura populară americană. Iar cum mitologia americană este orchestrată de Hollywood, este oarecum ciudat că sunt totuşi puţine filme care să valorifice această fascinantă lume a inovaţiei şi a spiritului antreprenorial. Trecând peste ficţiunile de factură cyberpunk, doar povestea lui Mark Zuckerberg şi a ascensiunii Facebook a fost ilustrată cu succes în filmul “Reţeaua de socializare” (2010).

    Se pot adăuga câteva producţii de televiziune, precum “Piraţii din Silicon Valley” (1999), care evocă rivalitatea dintre Apple şi Microsoft la începuturile erei computerelor personale şi documentarele pentru PBS realizate de Robert Cringely. Probabil că scenariştii de film sunt depăşiţi de domeniul tehnologiilor, pentru că toate aceste producţii sunt adaptări ale unor cărţi – de exemplu, “Reţeaua de socializare” este bazat pe cartea “The Accidental Billionaires” de Ben Mezrich.

    Se pare însă că industria filmului încearcă mai nou să valorifice acest filon, iar primul semn este filmul “Jobs”, care va fi lansat în aprilie 2013. Sony Pictures lucrează în acest timp la propria sa ilustrare a vieţii lui Steve Jobs, bazată pe cartea biografică scrisă de Walter Isaacson. Însă mai interesant în acest context mi se pare filmul “The Internship”, care nu este o poveste eroică, ci o comedie în care doi bărbaţi de vârstă mijlocie îşi pierd joburile (agenţi de vânzări) pentru că n-au reuşit să se adapteze revoluţiei tehnologice. Aşa că se decid să candideze pentru un stagiu la Google, iar o bună parte a acţiunii se petrece în celebrul campus al companiei, unde cei doi eroi ajung să-i înveţe trucuri vechi pe tinerii brilianţi pe care Google îi atrage an de an (compania este considerată cel mai bun loc pentru o stagiatură în SUA).

    Desigur că filmul nu dezvăluie cine ştie ce secrete despre modul cum este condusă această afacere, dar faptul că se filmează în Googleplex, că apare şi Sergey Brin în câteva secvenţe, că eroii folosesc Google Plus şi alte produse ale companiei, că evocă ceva din atmosfera locului, toate acestea reprezintă o bună reclamă pentru Google şi încă o probă că lumea industriei IT şi economia internetului au intrat în mainstream.

    Atât filmele despre Steve Jobs, cât şi “The Internship” au toate ingredientele să devină succese de casă şi să îmbogăţească galeria eroilor “self-made man” care populează o întreagă mitologie americană. Şi, la urma urmei, de ce doar americană? Mi-ar plăcea ca aceste filme să furnizeze modele ale succesului prin muncă, excelenţă tehnică şi imaginaţie pentru tinerii de pe la noi. Mai bine să fie fascinaţi de Steve Jobs sau Larry Page decât de Fane Spoitoru sau Nuţu Cămătaru.

  • “Cel mai rapid roman din lume” a fost lansat oficial, în prezenţa autorilor. Poveştile amuzante din spatele scrierii “Moş Crăciun & Co.”

    Cu umor, aceştia au refăcut povestea scrierii acestui roman, cu anecdote despre lipsa diacriticelor în calculatoarele puse la dispoziţie, despre “momentul ţurţurelui” şi amintiri despre arbitrul de fotbal care a cronometrat tot acest proces.

    Scriitorul Florin Iaru a spus că povestea din romanul colectiv prezintă “un mod bucureştean de a vedea lumea”. Tot el şi-a amintit şi de problemele tehnice ale redactării romanului. Prima dintre ele a fost faptul că pe unele dintre calculatoarele puse la dispoziţia scriitorilor nu existau diacritice. După consultaţii şi intervenţii, diacriticele au fost instalate, dar a intervenit o nouă criză – când s-a atins pragul de 25.000 de semne, programul în care era redactat romanul s-a blocat şi o parte din autori şi-au pierdut textele, pe care a trebuit să le refacă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Poveşti de vindecat copiii

    Psihologul australian George W. Burns a ajuns la concluzia că poveştile – spuse cu talent şi, în egală măsură, cu artă – ne pot schimba şi vindeca într-un mod mai eficient decât medicamentele sau decât alte terapii complexe. Iar “pacienţii” cei mai sensibili la o astfel de soluţie curativă sunt copiii, adică fiinţele umane cele mai fragile şi mai lipsite de experienţă.

    Metaforele (adică, în accepţiunea autorului, nişte forme de comunicare în care o expresie e deplasată dintr-un câmp al experienţei şi e folosită pentru a comunica ceva despre alt câmp de experienţă) şi poveştile sunt un fel de a oferi copiilor experienţe pe care poate încă nu le-au întâlnit şi de a-i echipa cu abilităţile necesare situaţiilor din viaţa reală.

    Poveştile terapeutice pot anticipa problemele şi provocările pe care un copil le va întâlni şi pot întări abilităţile de rezolvare a problemelor sau potenţialele metode gestionare a acestor provocări, ajutând astfel la pregătirea copilului sau adolescentului pentru momentul când va ajunge la ananghie. Poveştile sunt interactive, educă prin atracţie, scurtcircuitează rezistenţa, trezesc şi hrănesc imaginaţia, creează posibilităţi pentru îndeplinirea obiectivelor şi, mai ales, invită la o luare a deciziilor independentă.

    Pornind de la aceste premise, G. Burns prezintă o detaliată şi inspirată panoramă a felului cum pot fi tinerii “mişcaţi” prin poveşti, indică modalităţile de adaptare a discursului terapeutic şi a subiectului poveştii la tipul de “problemă” cu care se confruntă cel mic. Nu în ultimul rând, deapănă circa o sută de poveşti (cu pattern-uri diferite) încântătoare, pline de tâlc, amuzante sau înduioşătoare pe care să le putem spune copiilor noştri la ceas de cumpănă şi prin care să putem reînnoda o comunicare pe care o credeam întreruptă.

    George W. Burns, “101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • Povestile unor tineri care nu mai viseaza sa castige la LOTO

    Cand vine vorba sa cheltuie un milion, un studiu de anul trecut
    arata ca cei mai multi dintre romani si-ar lua o casa mai mare, pe
    locul doi intre optiunile exprimate fiind deschiderea unei afaceri.
    Cum sa nimeresti insa afacerea potrivita astfel incat sa n-o dai in
    bara? Le-am adresat aceasta intrebare mai multor oameni de afaceri
    tineri din Romania, multi dintre ei la varsta la care au depasit de
    mult pragul de un milion. I-am gasit pe cativa la Patronatului
    Tinerilor Intreprinzatori din Romania, o asociatie formata din
    tineri patroni in varsta de pana in 40 de ani. Prin urmare, cum ar
    “sparge” un milion un om de afaceri tanar, obisnuit deja cu banii?
    Raspunsurile interlocutorilor nostri au inceput sa curga: de la
    infiintarea de asa numite incubatoare de afaceri si solutii de
    touch screen la restaurant si pana la parcari supraetajate
    prevazute cu spa auto.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Povestile miraculoase ale supravietuitorilor cutremurului din Japonia

    Pe langa cazurile care sunt considerate a fi miracole- cum este
    cel al unei fetite de patru luni care a fost gasita intr-un
    carucior in masina care plutea pe apa in satul Ishinomaki sau cel
    al unui om de 60 de ani care a stat doua zile pe acoperisul casei,
    majoritatea supravietuitorilor au povesti incredibile. Multi dintre
    cei care stateau in localitatilor devastate de cutremur si tsunami
    au ramas fara bani, fara adapost si fara familie.

    O fetita de patru luni a fost gasita la trei zile dupa ce a avut
    loc tsunami-ul intr-un carucior , in masina care plutea pe apa.
    Parintii ei au murit in timpul catastrofei.

    Hiromitsu Shinkawa, un batran de 60 de ani a fost salvat la doua
    zile dupa ce catastrofa a avut loc. Batranul astepta echipele de
    salvare pe acoperisul unei case, la 10 mile in mare. El a spus
    autoritatilor ca dupa cutremur s-a intors acasa impreuna cu sotia
    sa pentru a lua niste lucruri si au fost prinsi de tsunami.

    Ayumi Osuga practica origami impreuna cu cei trei copii ai ei,
    care au varste cuprinse intre doi si sase ani, in momentul in care
    pamantul a inceput sa se miste. “Iesiti afara din casa acum, a spus
    sotul meu!”, isi aminteste Ayumi cu lacrimi in ochi. Impreuna cu
    cei trei copii aceasta a parasit locuinta care a fost devastata in
    intregime de tsunami. “Sunt fericita ca suntem toti in viata, abia
    acum am realizat cat de important este acest lucru”, a completat
    aceasta.

    Sai Abe, o batrana in varsta de 70 de ani a fost gasita dupa
    patru zile de la catastrofa pe acoperisul casei in orasul
    Otsuchi.

    Elicopterele si garzile de coasta din Japonia au gasit un vas pe
    care valul tsunami l-a adus din mare pe uscat. Toti cei 81 de
    pasageri au supravietuit.

    Un om a fost salvat din masina la 98 de ore de la cutremur.

    Trei locuitori in varsta din orasul Natori au fost salvati
    dintr-o masina ingropata in noroi, dupa ce au stat inchisi mai mult
    dfe 20 de ore.

    Sursa:huffingtonpost.com