BusinessMagazin

Tag: miliarde

  • Povestea omului care controlează o reţea de peste 20.000 de restaurante si 160.000 de angajaţi

    Howard Schultz, născut la 19 iulie 1953, este CEO-ul şi preşedintele Starbucks Corporation, reţeaua formată din peste 23.000 de cafenele răspândite în întreaga lume, cu venituri de 14,8 miliarde de dolari şi aproximativ 160.000 de angajaţi. Schultz s-a născut într-o familie săracă de evrei din cartierul newyorkez Brooklyn.

    Era un sportiv talentat, excelând la baschet şi fotbal american, astfel că în 1970 a reuşit să obţină o bursă de studii la universitatea Northern Michigan, fiind primul din familia sa care urma colegiul. A absolvit cinci ani mai târziu şi a obţinut o licenţă în comunicare.

    “În copilărie simţeam că mă aflu de cealaltă parte a baricadelor. ştiam că oamenii din partea cealaltă au mai multe resurse, mai mulţi bani, familii mai fericite. Simţeam nevoia să mă caţăr peste gardul care ne despărţea şi să realizez ceva ce părea imposibil celorlalţi. Poate am o cravată şi un costum acum, dar nu am să uit niciodată de unde vin”, spunea Schultz într-un interviu anterior acordat tablodiului britanic Mirror.

    Şi-a început cariera ca vânzător de electrocasnice pentru Hammarplast, o companie care vindea aparate de cafea europene în SUA. A avansat până la postul de director de vânzări, poziţie din care a observat la începutul anilor ’80 că o mare parte din venituri erau generate de o mică reţea de magazine din Seattle, Washington, cunoscută atunci drept Starbuck’s Coffee Tea and Spice Company. ”Când am intrat în magazin pentru prima dată – ştiu că sună siropos – dar chiar m-am simţit acasă, iar produsul părea că îmi vorbeşte“, rememorează Schultz momentul în care a intrat în Starbucks, în 1981.

    Firma exista de aproximativ zece ani, doar în Seattle, fondată de Jerry Baldwin, Gordon Bowker şi vecinul lor, Zev Siegl. Cei trei prieteni au fost şi creatorii logo-ului răspândit acum în toată lumea. La un an după întâlnirea sa cu fondatorii Starbucks, în 1982, Schultz a fost angajat ca director al operaţiunilor de retail şi de marketing pentru compania aflată în creştere şi care, în acel moment, vindea doar boabe de cafea, nu şi cafea preparată. Ideea ca Starbucks să vândă şi cafea preparată i-a venit lui Schultz în timpul unei călătorii la Milano în care a observat numărul mare de cafenele de la fiecare colţ de stradă.

    Entuziasmul lui de a crea un lanţ de cafenele nu a fost împărtăşit însă şi de fondatori. La insistenţele sale, proprietarii i-au permis totuşi să deschidă o cafenea într-un nou magazin care urma să fie deschis în Seattle. Spaţiul, inaugurat în 1985, le-a adus sute de clienţi zilnic. A fost totodată locul creării unui nou sortiment de cafea preparată şi a fost introdus un nou cuvânt în rândul băutorilor de cafea din toată lumea: cafe latte. Succesul cafenelei nu a fost însă suficient pentru a demonstra fondatorilor că direcţia indicată de Schultz era cea potrivită. Ei nu voiau să crească atât de mult, iar Schultz, dezamăgit, a părăsit Starbucks în 1985 şi şi-a deschis propriul lanţ de cafenele, Il Giornale, care i-a adus rapid succes.

    Doi ani mai târziu, cu ajutorul unor investitori privaţi, a cumpărat Starbucks în schimbul a 3,8 milioane de dolari şi a realizat fuziunea între cele două companii. Schultz a fost nevoit să ducă din nou o muncă de convingere, de data aceasta ca investitorii să creadă că americanii sunt dispuşi să cumpere la preţuri ridicate o băutură pentru care obişnuiau să plătească 50 de cenţi. Din cauza neînţelegerilor cu ei, Schultz a demisionat în 2000 din poziţia de CEO al Starbucks.

    Opt ani mai târziu, s-a întors însă la conducerea companiei, care se străduia să rămână pe linia de plutire. De la întoarcerea lui Schultz, valoarea companiei a ajuns să fie de patru ori mai mare, ajungând la o cifră de afaceri de 14,8 miliarde de dolari, potrivit rezultatelor publicate anul trecut. Schultz continuă să extindă reţeaua la nivel global, a deschis cafenele în Vietnam, India şi, se va extinde în curând şi în Myanmar.

    Afaceristul, cu o avere estimată la 2,1 miliarde de dolari,  investeşte, prin intermediul unui fond de investiţii, şi în companii precum Pinkberry, Lululemon, eBay şi Groupon.

  • Cum a ajuns fiul unu imigrant evreu care trăia în Bronx unul dintre cei mai bogaţi şi celebri oameni din lume

    În albumul de sfărşit de an de la liceu, în dreptul poze sale, el a scris “milionar”. Şi-a atins scopul, chiar l-a depăşit, Forbes evalunându-i averea la 6.4 miliarde de dolari, scrie Business Insider.

    Înainte de a fi cunoscut peste tot în lume cu numele de Ralph Lauren, acesta se numea Ralph Lipschitz şi era fiul unu imigrant evreu care trăia în Bronx. A evadat din realitate şi din sărăcia care-l înconjura mergând la cinema, trâind poveştile ce se derulau în faţa ochilor lui. “S-a imaginat în film, alături de vedete precum Gary Cooper şi Gary Grant. Abilitatea asta de a trece în tărâmul fanteziei a fructificat-o şi în domeniul modei”, a spus Michael Gross, autorul cărţii “Genuine Authentic: The Real Life of Ralph Lauren”.

    Când era adolescent a decis să se îndepărteze şi mai mult de trecutul său, alegând să-şi schimbe numele de familie, astfel a apărut Ralph Lauren. După perioada petrecută în armată s-a mutat înapoi în New York şi s-a angajat ca asistent la Brooks Brothers.
    Experienţa unică care avea să-l marcheze a fost un meci de polo călare. Experienţă care avea să-l inspire să creeze un brand elegant, high-class, care, într-un final, a devenit Polo Ralph Lauren.

    Mai târziu şi-a creat propria companie, primul dintre riscurile care vor urma în cariera designerului. Următor pas a fost să creeze cravate colorate, când majoritatea erau înguste şi formale. Într-un an a vândut cravate în valoare de 500.000 de dolari.  Compania nu a stat pe loc şi s-a extins continuu. “Ralph nu se bucură de victorii prea mult timp, lucrurile trebuie să meargă mai departe”, a spus John Varvatos, protejatul lui Lauren, pentru Bloomberg.

    Compania s-a listat la bursă în 1997, deşi nu era sigur că vrea o companie cu alţi acţionari, de aceea şi acum deţine 81% dintre acţiuni.
    Ralph Lauren, în vârstă de 75 de ani, se bucură de succesul său. Are una dintre cele mai valoroase colecţii de maşini din lume, are case în Jamaica, Long Island, Bedford şi Manhattan şi o fermă de aproape 7.000 de hectare în Colorado.

     

  • O nouă componentă în industria auto din România

    Peisajul românesc al industriei auto se aglomerează cu încă o fabrică. Industria producătoare de componente auto este o industrie care de altfel a susţinutcreşterea exporturilor româneşti de bunuri din ultimii ani. De fapt, potrivit unei analize a Ziarului Financiar, în topul zece al celor mai mari fabrici din România în 2014 şapte concurenţi sunt din industria auto.
    Federal-Mogul Holdings Corporation este un furnizor de produse şi servicii la nivel global pentru producătorii şi service-urile pentru vehicule şi echipamente de pe pieţele automotive, vehicule uşoare, medii şi comerciale de mare capacitate, maritime, feroviare, aerospaţiale, producţie de energie şi industrială.

    Federal-Mogul are două divizii distincte de business, având fiecare câte un CEO care răspunde în faţa Consiliului de Administraţie al Federal-Mogul. Astfel, Federal-Mogul Motorparts comercializează şi distribuie produse pentru piaţaaftermarket, dar şi furnizează echipamente originale producătorilor de autovehicule. Brandurile aftermarket ale companiei includ bujiile, ştergătoarele şi filtrele Champion sau produsele pentru frâne Ferodo. „Produsele noastre deservesc oricare parte a unui automobil exceptând interiorul. Aproape orice maşină din lume are cel puţin o componentă de la noi”, a spus Daniel Ninivaggi, CEO la Federal-Mogul Motorparts şi co-CEO la Federal-Mogul Holdings Corporation, în cadrul conferinţei de inaugurare a fabricii de ştergătoare.

    A doua divizie este Federal-Mogul Powertrain, care proiectează şi fabrică componente originale pentru grupuri motopropulsoare şi produse pentru protecţia sistemelor pentru aplicaţii pentru maşini de mare capacitate, industriale şi de transport.

    În România compania este prezentă cu divizia Motorparts, care a înregistrat venituri globale de 3,2 miliarde de dolari anul trecut. Noua fabrică este situată în West Industrial Park Ariceştii Rahtivani şi are o suprafaţă de 12.000 metri pătraţi. Până la finalul anului se aşteaptă ca firma să livreze 20 milioane de ştergătoare, iar cea de plăcuţe de frână tot în jur de 20 milioane de produse. În fabrica de ştergătoare vor lucra 300 de oameni, astfel numărul total al angajaţilor Federal-Mogul în România ar ajunge la peste 700 (300 în fabrica de plăcuţe de frână şi peste 100 în biroul din Bucureşti). Fabrica foloseşte procese de producţie şi ambalare pentru ansambluri de lame plate pentru ştergătoarele de parbriz şi lunetă, cât şi pentru ansambluri de lame convenţionale şi braţe de ştergătoare.

    „Inaugurarea, la Ploieşti, a fabricii de ştergătoare de parbriz reprezintă pasul următor în strategia noastră de a optimiza operaţiunile companiei în Europa. Aceasta va spori competitivitatea pe piaţa internaţională automotive”, a spus Ninivaggi. „În acelaşi timp, suntem bucuroşi să susţinem creşterea numărului de locuri de muncă din zonă. Anticipăm că interesul guvernului României de a dezvolta şcolile de meserii şi de a elabora o nouă curriculă universitară care să răspundă nevoilor mediului de afaceri va crea angajaţi calificaţi care vor susţine creşterea economică din regiune.”

    Producţia de ştergătoare, ansambluri şi componente de la fabricile din Ploieşti va aproviziona constructorii de autovehicule din Europa. Federal-Mogul nu a vrut să detalieze la cât s-a ridicat investiţia în noua fabrică, rezumându-se a spune că până în prezent grupul a investit 50 milioane de euro în România.

    „Prezenţa noastră aici a crescut considerabil de la deschiderea fabricii de plăcuţe de frână, în 2014. De asemenea, am dezvoltat şi un centru de servicii modern în Bucureşti şi ne aflăm în plin proces de extindere a capacităţii de producţie la fabrica de plăcuţe de frână din Ploieşti“, a declarat Daniel Ninivaggi. Solicitat să detalieze care este relaţia companiei cu guvernul, Ninivaggi a reiterat faptul că autorităţile locale şi guvernul au acordat sprijin companiei americane în dezvoltarea afacerilor locale.

    În regiune, România este a doua ţară ca importanţă, după Polonia, unde se află două fabrici Powertrain. Compania americană mai are fabrici în Cehia şi Ungaria. De fapt existenţa fabricii de ştergătoare din România se datorează şi faptului că nu au mai avut loc de expansiune la fabrica din Ungaria şi au ales să construiască la Ploieşti.

    Întrebat de ce au ales România şi cum caracterizează industria auto de la noi, Martin Hendricks, preşedinte al diviziei Global Braking şi preşedinte EMEA la Federal-Mogul Motorparts, a spus că „biroul de aici (- n.r. Bucureşti) este foarte impresionant, toată lumea aici vorbeşte 3-4 limbi. Am ales România datorită capabilităţilor tehnice, cunoştinţelor angajaţilor şi faptului că este o piaţă competitivă din punctul de vedere al costurilor.”

     

  • Cheltuia 2,500 de dolari pe lună doar pe elastice pentru legat banii si pierdea 2 miliarde de dolari anual mâncaţi de şobolani

    Pablo Escobar a fost unul dintre cei mai cunoscuţi traficanţi de droguri din istorie, controlând la sfârşitul anilor ’80 aproape 80% din traficul mondial de cocaină.
     
    Ca şef al cartelului Medellin din oraşul cu acelaşi nume din Columbia, Pablo Escobar, fiul unui fermier, controla 89% din comerţul cu cocaină din Statele Unite (livra aprox 15 tone de cocaină pe zi). Acest lucru i-a adus o avere impresionantă (estimată la 30 de miliarde de dolari în anii 90), iar Forbes l-a numit al şaptelea cel mai bogat om al planetei în 1989. Conform publicaţiei Business Insider, când se afla la apogeul puterii, Escobar câştiga 420 milioane de dolari pe săptămână.
     
    A fost responsabil pentru mai multe atacuri teroriste cu bombe, a omorât candidaţi la preşedinţie, judecători, jurnalişti şi şefi de politie. A fost nemilos. A trăit toată viaţa după un singur crez “plata o plomo”, plata sau plumb (glonţ). Se estimează ca Pablo Escobar ar fi responsabil pentru 4.000 de omoruri.
     
     
    Însă în oraşul natal, Medellin, el era văzut ca un fel de Robin Hood, cel care iniţia proiecte de locuinţe, stadioane, spitale sau şcoli şi dona bani săracilor. Astfel a adus oamenii din Medellin de parte sa, iar de multe ori aceştia făceau tot ce e posibil să-l protejeze.
     
    Escobar a fost un inovator când era vorba de traficul de droguri. Şi-a ascuns marfa în tot felul de lucruri, de la peşti la cafea, ca apoi să controleze un submarin ce transporta 2.000 de kg de cocaină în apele de lângă Miami. Chiar a folosit şi un Boeing 727 pentru a transporta 10.000 de kg de cocaină. Profiturile au fost uriaşe: în 1975 un kg de cocaină se vindea la 35-40 de mii de dolari. Se estimează că Escobar făcea 60 de milioane de dolari pe zi. De aceea, el a fost nevoit să cheltuiească 2,500 de dolari pe lună doar pentru elastice pentru a lega teancurile bani. Şi pentru că îşi ţinea banii în depozite, nu mai puţin de 2 miliarde de dolari anual erau mâncaţi de către şoareci.
     
    În 2009 Juan Pablo Escobar, singurul fiu al traficantului de droguri, a declarat într-un interviu că tatăl lui a ars bancnote în valoare de 2 milioane de dolari pentru a se încălzi când el şi familia sa fugeau de autorităţi. 
     
    Traficantul de droguri era cunoscut pentru extravaganţa sa. A cumpărat elicoptere, avioane, animale exotice şi în fiecare zi se îmbrăca cu o cămasă noua şi o pereche nouă de adidaşi. El deţinea 2000 de hectare de pământ în localitatea Puerto Triunofo, unde avea, printre altele, şi o grădină zoologică.  Iar în tot acest timp, el susţinea că şi-a făcut averea din afacerea de închirieri de biciclete şi vânzări de maşini. 
     
    Unele lucruri din viaţa lui Escobar par, pur şi simplu, simple fantezii. De exemplu, 1991, se spune că a făcut o înţelegere cu guvernul columbian pentru a nu fi extrădat Statelor Unite. S-a predat şi a fost de accord să stea cinci ani la închisoare. Însă, pentru Escobar a fost construită o închisoare specială, conform specificaţiilor lui. O închisoare ce avea vedere asupra oraşului Medellin, ce avea propriul bar, piscină şi teren de fotbal. Locul a fost numit “La Catedral”, dar mulţi îi ziceau simplu, Hotelul Escobar. În primele două luni a avut 300 de vizitatori, iar traficul cu cocaină a continuat nestingherit. Când autorităţile au vrut să-l mute într-o închisoare convenţională, Escobar a evadat. 
     
    Pablo Escobar a fost găsit şi ucis pe 2 decembrie 1993 pe acoperişul unei case din Medellin de către o echipă specială formată din ofiţeri columbieni şi americani.
     
    Viaţa notoriului traficant de droguri a fost portretizată în mai multe cărţi şi filme, iar ultima producţie TV este realizată de Netflix. Serialul Narcos urmăreşte viaţa lui Pablo Escobar din anii 70-80 şi expansiunea imperiului său de droguri.
     

  • La 20 de ani era dependentă de droguri, iar la 30 conduce una dintre cele mai puternice companii din lume

    “Am avut o problemă cu drogurile. Am fost la dezintoxicare. De 10 ani nu am mai consumat droguri.  Eram într-o perioadă neagră a vieţii mele. Nu-mi plăcea cine ajunsesem”, a spus ea. Are doar 30 de ani, însă deja viaţa lui Austin Geidt dată drept exemplu. În 2010 a văzut pe Twitter că un startup caută un intern şi a aplicat. Acel start up era Uber, iar Geidt avea să devină angajatul cu numărul 4, potrivit Business Insider.

    În calitate de intern făcea de toate, de tot ce era nevoie, iar acum conduce echipa responsabilă pentru extinderea Uber pieţele internaţionale. Zilele trecute, compania a mai strâns finanţare în valoare de 2.1 miliarde de dolari, astfel valoarea Uber ajungând la 62.5 de miliarde de dolari.

    A mers la dezintoxicare, a renunţat la studii, însă s-a întors şi a absolvit facultatea la 25 de ani. “Nu eram deloc sigură pe mine, aveam impresia că rămăsesem în urmă”, a mai spus ea. Însă experienţa de la dezintoxicare a ajutat-o în carieră, a ţinut-o cu picioarele pe pământ şi a făcut-o să fie onestă şi directă.

    “Trăiesc şi respir Uber, dar nu este lucrul de care sunt cea mai mândră. Sunt mândră de faptul că am reuşit să scap de dependenţa de droguri”, a spus Austin Geidt.

  • Gamificarea, un concept ce apare din ce în ce mai des în afacerile din România

    Cu o valoare globală estimată la 2,8 miliarde de dolari, Gamificarea este un termen care îşi găseşte din ce în ce mai mult loc în limbajul afacerilor din românia. Conceptul presupune folosirea de elemente şi principii de joc în contexte serioase, care aparent nu au nicio legătură cu jocul. Care sunt rezultatele?

    Un articol al publicaţiei americane The New Yorker povesteşte cum în 1959 un sociolog danez pe nume Donald F. Roy s-a alăturat unui grup de muncitori de la o linie de producţie din Chicago pentru a studia cum fac aceştiafaţăcondiţiilor stresante din fabrică – în special monotoniei – în timp ce lucrează în schimburi de 12 ore. 

    Studiul intitulat „Banana Time: Job Applicationand Informal Interaction“ descrie cum muncitorii respectivi îşi împărţeau cu conştiinciozitate ziua între „pauza de piersică“, „pauza de peşte“, „pauza de Cola“ într-un mod autoimpus – chiar şi ritualul zilnic al unei glume făcute de un angajat ce consta în mâncatul bananei aduse de un coleg, acţiune care genera un val de proteste şidenunţuri din partea victimei (care totodată se asigura să aducă o altă banană la serviciu în următoarea zi), era respectat cu sfinţenie. Roy a descoperit astfel că prin acest tip de mici distracţii ritualizate „bestia plictiselii a fost adusă la blândeţea unui pisoi“.

    El face parte dintr-un grup de sociologi de la mijlocul secolului trecut care încercau să afla de ce muncitorii nu protestau împotriva salariilor scăzute şicondiţiilor deloc satisfăcătoare de muncă. Un alt cercetător, care s-a întors la fabrica din Chicago după o perioadă de timp, a descoperit că angajaţii acesteia erau de-a dreptul obsedaţi de o competiţie între cotele de producţie ale fiecăruia. Angajaţii erau mai atraşi de jocul însuşi decât de modesta sumă de bani pentru care concurau. Cercetătorii au concluzionat că jocurile pot direcţiona energiile angajaţilor de la asocierea în sindicate, de pildă, spre competiţia pe plan intern şi spre obiectivele de producţie ale proprietarilor. Oamenii au realizat astfel că jocurile pot fi construite în acord cu obiectivele managementului.

    UN REFUGIU DIN LUMEA REALĂ

    De-a lungul timpului, jocurile au acţionat în diverse moduri, însă jocurile momentului, cele video, ce se îndreaptă spre o industrie globală de 100 de miliarde de dolari, potrivit celor mai recente cercetări, au motivat milioane de copii şiadulţi să salveze prinţese, fure maşini, să rezolve puzzle-uri, să construiască oraşe, să poarte războaie în lumi virtuale – distracţia fiind singura recompensă primită. Astăzi, specialişti în domeniul înfloritor al studiilor bazate pe jocuri consideră că jocurile video, în special, pot reprezenta factori motivaţionali puternici. Jane McGonigal, de profesie designer de joc, a scris în cartea „Reality Is Broken“, publicată în 2012, cum că atracţia jocurilor este rezultatul lipsei împlinirii aşteptărilor lumii reale. Ea descrie realitatea aducătoare de lipsă de speranţă, deprimantă şi trivială şi consideră că jocuri precum World of Warcraft pot să vindece aceste stări. Ea îşi imaginează în cartea sa cum în loc să suferim într-o lume fără semnificaţie, am putea să trăim „un viitor în care majoritatea aspectelor lumii reale să arate mai mult ca un joc“.

    Prezentul actual nu este departe de scenariul imaginat de McGonigal, dacă ne gândim la faptul că aplicaţiigamificate precum Nike+ ne pot ajuta să ne îmbunătăţimcondiţia fizică. Sau putem să ne îmbunătăţim nivelul de limbă germană, italiană sau spaniolă, prin aplicaţia Duolingo. Sau putem atinge, prin intermediul altor aplicaţii care folosesc tehnici de gamificare, sute de alte scopuri, printre care pierderea de kilograme, echilibrarea bugetului familiei sau chiar gamificarea tuturor aspectelor vieţii, conform volumului „Gamify Your Life: A Guide to Incentivizing Everything“.

    În acest context, este estimat ca investiţiile în gamificare să crească de la 242 de milioane dolari în 2012 la 2,8 miliarde de dolari în 2016 – aceasta fiind una dintre cele mai importante tendinţe ale momentului, potrivit unei cercetări a companiei M2M. În Statele Unite ale Americii, companiile alocă până la 2 miliarde de dolari în fiecare an pentru servicii de gamificare. În prezent, 70% dintre companii apelează la gamificare la nivel global, potrivit informaţiilor companiei de training şi consultanţă Exec-Edu.

    Un studiu realizat de institutul american PewResearch Center, în baza interogării a 1.021 de respondenţi, specialişti în tehnologie, arată modul în care ei se raportează faţă de gamificare: 53% considerau că până în 2020 va exista o creştere semnificativă în ce priveşte adoptarea şi folosirea tehnicilor de gamificare, care vor fi implementate în varii domenii – educaţie, sănătate, muncă; 42% dintre respondenţi considerau că, dimpotrivă, gamificarea nu va fi implicată în activităţile zilnice ale majorităţii persoanelor.

  • Cheltuia 2,500 de dolari pe lună doar pe elastice pentru legat banii si pierdea 2 miliarde de dolari anual mâncaţi de şobolani

    Pablo Escobar a fost unul dintre cei mai cunoscuţi traficanţi de droguri din istorie, controlând la sfârşitul anilor ’80 aproape 80% din traficul mondial de cocaină.
     
    Ca şef al cartelului Medellin din oraşul cu acelaşi nume din Columbia, Pablo Escobar, fiul unui fermier, controla 89% din comerţul cu cocaină din Statele Unite (livra aprox 15 tone de cocaină pe zi). Acest lucru i-a adus o avere impresionantă (estimată la 30 de miliarde de dolari în anii 90), iar Forbes l-a numit al şaptelea cel mai bogat om al planetei în 1989. Conform publicaţiei Business Insider, când se afla la apogeul puterii, Escobar câştiga 420 milioane de dolari pe săptămână.
     
    A fost responsabil pentru mai multe atacuri teroriste cu bombe, a omorât candidaţi la preşedinţie, judecători, jurnalişti şi şefi de politie. A fost nemilos. A trăit toată viaţa după un singur crez “plata o plomo”, plata sau plumb (glonţ). Se estimează ca Pablo Escobar ar fi responsabil pentru 4.000 de omoruri.
     
     
    Însă în oraşul natal, Medellin, el era văzut ca un fel de Robin Hood, cel care iniţia proiecte de locuinţe, stadioane, spitale sau şcoli şi dona bani săracilor. Astfel a adus oamenii din Medellin de parte sa, iar de multe ori aceştia făceau tot ce e posibil să-l protejeze.
     
    Escobar a fost un inovator când era vorba de traficul de droguri. Şi-a ascuns marfa în tot felul de lucruri, de la peşti la cafea, ca apoi să controleze un submarin ce transporta 2.000 de kg de cocaină în apele de lângă Miami. Chiar a folosit şi un Boeing 727 pentru a transporta 10.000 de kg de cocaină. Profiturile au fost uriaşe: în 1975 un kg de cocaină se vindea la 35-40 de mii de dolari. Se estimează că Escobar făcea 60 de milioane de dolari pe zi. De aceea, el a fost nevoit să cheltuiească 2,500 de dolari pe lună doar pentru elastice pentru a lega teancurile bani. Şi pentru că îşi ţinea banii în depozite, nu mai puţin de 2 miliarde de dolari anual erau mâncaţi de către şoareci.
     
    În 2009 Juan Pablo Escobar, singurul fiu al traficantului de droguri, a declarat într-un interviu că tatăl lui a ars bancnote în valoare de 2 milioane de dolari pentru a se încălzi când el şi familia sa fugeau de autorităţi. 
     
    Traficantul de droguri era cunoscut pentru extravaganţa sa. A cumpărat elicoptere, avioane, animale exotice şi în fiecare zi se îmbrăca cu o cămasă noua şi o pereche nouă de adidaşi. El deţinea 2000 de hectare de pământ în localitatea Puerto Triunofo, unde avea, printre altele, şi o grădină zoologică.  Iar în tot acest timp, el susţinea că şi-a făcut averea din afacerea de închirieri de biciclete şi vânzări de maşini. 
     
    Unele lucruri din viaţa lui Escobar par, pur şi simplu, simple fantezii. De exemplu, 1991, se spune că a făcut o înţelegere cu guvernul columbian pentru a nu fi extrădat Statelor Unite. S-a predat şi a fost de accord să stea cinci ani la închisoare. Însă, pentru Escobar a fost construită o închisoare specială, conform specificaţiilor lui. O închisoare ce avea vedere asupra oraşului Medellin, ce avea propriul bar, piscină şi teren de fotbal. Locul a fost numit “La Catedral”, dar mulţi îi ziceau simplu, Hotelul Escobar. În primele două luni a avut 300 de vizitatori, iar traficul cu cocaină a continuat nestingherit. Când autorităţile au vrut să-l mute într-o închisoare convenţională, Escobar a evadat. 
     
    Pablo Escobar a fost găsit şi ucis pe 2 decembrie 1993 pe acoperişul unei case din Medellin de către o echipă specială formată din ofiţeri columbieni şi americani.
     
    Viaţa notoriului traficant de droguri a fost portretizată în mai multe cărţi şi filme, iar ultima producţie TV este realizată de Netflix. Serialul Narcos urmăreşte viaţa lui Pablo Escobar din anii 70-80 şi expansiunea imperiului său de droguri.
     

  • Cheltuia 2,500 de dolari pe lună doar pe elastice pentru legat banii si pierdea 2 miliarde de dolari anual mâncaţi de şobolani

    Pablo Escobar a fost unul dintre cei mai cunoscuţi traficanţi de droguri din istorie, controlând la sfârşitul anilor ’80 aproape 80% din traficul mondial de cocaină.
     
    Ca şef al cartelului Medellin din oraşul cu acelaşi nume din Columbia, Pablo Escobar, fiul unui fermier, controla 89% din comerţul cu cocaină din Statele Unite (livra aprox 15 tone de cocaină pe zi). Acest lucru i-a adus o avere impresionantă (estimată la 30 de miliarde de dolari în anii 90), iar Forbes l-a numit al şaptelea cel mai bogat om al planetei în 1989. Conform publicaţiei Business Insider, când se afla la apogeul puterii, Escobar câştiga 420 milioane de dolari pe săptămână.
     
    A fost responsabil pentru mai multe atacuri teroriste cu bombe, a omorât candidaţi la preşedinţie, judecători, jurnalişti şi şefi de politie. A fost nemilos. A trăit toată viaţa după un singur crez “plata o plomo”, plata sau plumb (glonţ). Se estimează ca Pablo Escobar ar fi responsabil pentru 4.000 de omoruri.
     
     
    Însă în oraşul natal, Medellin, el era văzut ca un fel de Robin Hood, cel care iniţia proiecte de locuinţe, stadioane, spitale sau şcoli şi dona bani săracilor. Astfel a adus oamenii din Medellin de parte sa, iar de multe ori aceştia făceau tot ce e posibil să-l protejeze.
     
    Escobar a fost un inovator când era vorba de traficul de droguri. Şi-a ascuns marfa în tot felul de lucruri, de la peşti la cafea, ca apoi să controleze un submarin ce transporta 2.000 de kg de cocaină în apele de lângă Miami. Chiar a folosit şi un Boeing 727 pentru a transporta 10.000 de kg de cocaină. Profiturile au fost uriaşe: în 1975 un kg de cocaină se vindea la 35-40 de mii de dolari. Se estimează că Escobar făcea 60 de milioane de dolari pe zi. De aceea, el a fost nevoit să cheltuiească 2,500 de dolari pe lună doar pentru elastice pentru a lega teancurile bani. Şi pentru că îşi ţinea banii în depozite, nu mai puţin de 2 miliarde de dolari anual erau mâncaţi de către şoareci.
     
    În 2009 Juan Pablo Escobar, singurul fiu al traficantului de droguri, a declarat într-un interviu că tatăl lui a ars bancnote în valoare de 2 milioane de dolari pentru a se încălzi când el şi familia sa fugeau de autorităţi. 
     
    Traficantul de droguri era cunoscut pentru extravaganţa sa. A cumpărat elicoptere, avioane, animale exotice şi în fiecare zi se îmbrăca cu o cămasă noua şi o pereche nouă de adidaşi. El deţinea 2000 de hectare de pământ în localitatea Puerto Triunofo, unde avea, printre altele, şi o grădină zoologică.  Iar în tot acest timp, el susţinea că şi-a făcut averea din afacerea de închirieri de biciclete şi vânzări de maşini. 
     
    Unele lucruri din viaţa lui Escobar par, pur şi simplu, simple fantezii. De exemplu, 1991, se spune că a făcut o înţelegere cu guvernul columbian pentru a nu fi extrădat Statelor Unite. S-a predat şi a fost de accord să stea cinci ani la închisoare. Însă, pentru Escobar a fost construită o închisoare specială, conform specificaţiilor lui. O închisoare ce avea vedere asupra oraşului Medellin, ce avea propriul bar, piscină şi teren de fotbal. Locul a fost numit “La Catedral”, dar mulţi îi ziceau simplu, Hotelul Escobar. În primele două luni a avut 300 de vizitatori, iar traficul cu cocaină a continuat nestingherit. Când autorităţile au vrut să-l mute într-o închisoare convenţională, Escobar a evadat. 
     
    Pablo Escobar a fost găsit şi ucis pe 2 decembrie 1993 pe acoperişul unei case din Medellin de către o echipă specială formată din ofiţeri columbieni şi americani.
     
    Viaţa notoriului traficant de droguri a fost portretizată în mai multe cărţi şi filme, iar ultima producţie TV este realizată de Netflix. Serialul Narcos urmăreşte viaţa lui Pablo Escobar din anii 70-80 şi expansiunea imperiului său de droguri.
     

  • Air Trade Centre România devine SIG Air Handling România

    Prezentă de 13 ani pe piaţa din România, compania are 20 de angajaţi, iar în 2015 a avut o cifră de afaceri de 15 milioane de lei. Veniturile au fost aproximativ constante în ultimii cinci ani, după un vârf în anii 2008 – 2009, când ajungeau la circa 22 de milioane de lei.

    Grupul european Air Trade Centre, înfiinţat în 1994 în Olanda, a devenit în 2008 parte din SIG Plc, companie listată la Bursa din Londra şi unul dintre liderii pieţei europene de echipamente specializate pentru construcţii, cu un volum de vânzări de circa 3 miliarde de euro. Până acum, filiala din România şi-a continuat activitatea pe piaţa HVAC sub denumirea Air Trade Centre România.

    SIG Air Handling se află între primele zece companii pe piaţa europeană de specialitate, realizează vânzări de 270 de milioane de euro şi deserveşte circa 50.000 de clienţi, afirmă Lex Hemels, Managing Director, SIG Air Handling International. În prezent, compania are 90 de filiale în zece ţări şi spaţii de depozitare cu o suprafaţă totală de 70.000 de metri pătraţi.

    Pentru a sublinia caracterul european al companiei, Air Trade Centre România a decis să-şi schimbe denumirea începând din aprilie 2016 şi să îşi continue activitatea şi dezvoltarea sub denumirea SIG Air Handling România.

    „În următorii cinci ani, ne propunem să ajungem la afaceri de 40 de milioane de lei, prin creştere organică şi achiziţii”, afirmă Marius Leucuţia, Director General SIG Air Handling România.

    Începand din 2016, compania îşi propune să asigure creşterea prin concentrarea pe cinci direcţii principale: orientare către proiecte mari si mijlocii şi oferirea de soluţii de ventilaţie şi aer condiţionat eficiente; orientarea către instalatorii mici si medii care au nevoie să găsească toate elementele într-un singur loc; dezvoltarea e-commerce; activitate de service pe termen lung şi piese de schimb pentru echipamentele comercializate; specializarea în echipamente de protecţie la incendiu.

    În martie 2016, SIG Air Handling Romania a deschis în Bucureşti primul “one stop shop”, care dispune de un stoc de 10.000 de articole HVAC, afirmă Olimpia Iordan, Director Comercial SIG Air Handling Romania. Acesta permite comanda şi facturarea într-un singur punct, asigură consiliere tehnică iniţială şi prmite optimizarea livrărilor. În perioada următoare, compania intenţionează să deschidă astfel de puncte şi în alte oraşe, dar şi să dezvolte soluţii de comerţ electronic.

    SIG Air Handling distribuie pe piaţa din România grile şi anemostate, dispozitive pentru reglarea debitului de aer, tubulatură de ventilaţie, componente şi accesorii pentru tubulatură, echipamente pentru protecţie la foc şi desfumare, izolaţii pentru tubulatură, filtre, ventilatoare şi recuperatoare de căldură, sisteme de tratare a aerului, sisteme de aer conditionat.

    Air Trade Centre International a fost înfiinţată în 1994 în Olanda, iar filiala din România a devenit operaţională în 1993. Compania are filiale în Belgia, Bulgaria, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Polonia, România, Spania, Ungaria, Arabia Saudită şi Turcia şi dispune de distribuitori în Brazilia şi Irlanda. SIG Plc (Sheffield Insulation Group) este un distribuitor britanic de produse specializate pentru construcţii, înfiinţat în 1957 şi listat la Bursa din Londra din 1989. Cu un volum de vânzări de circa 3 miliarde de euro, compania furnizează pe piaţa europeană produse specializate pentru construcţii şi pieţe conexe. Compania operează în 15 ţări, are aproximativ 700 de filiale şi 10.000 de angajaţi.

     

  • Doi studenţi au plecat într-o excursie şi s-au întors cu o ideea unei afaceri de miliarde. Au ajuns la peste 2 milioane de clienţi

    În vacanţa din Silicon Valley, Matthew Prince şi Michelle Zatlyn au discutat despre patru paşi spre lansarea unei idei de afacere, despre o pârghie de lansare pe mici afaceri deja existente. S-au gândit că ar fi bine să existe o cale prin care să ajute operatorii site-urilor mici să îşi îmbunătăţeasca performanţa şi să găsească o cale pentru a preveni atacuri de securitate. “Ne-am gândit că ar fi o cale prin care să oprim baieţii răi. Am ştiut că era o piaţă”, spune Prince.  

    Antreprenorii au pus astfel în 2009 bazele CloudFare, o companie membră a incubatorului de afaceri Unicorn Club, evaluată în prezent la un miliard de dolari şi cu peste două milioane de clienţi. Compania deţine aproximativ 5% din traficul Web mondial, cu peste 500 de miliarde de vizualizări lunar.

    Dacă nu ar fi existat excursia din 2009, afacerea nu ar fi fost creată. El a fost tentat să lanseze ceva nou  aşa că a renunţat la celelalte idei pe care le avea. Cei doi tineri povestesc cum au găsit o mulţime de afaceri foarte bune. Câte idei au discutat? Multe. “Am tăbărât pe Michelle cu aproximativ 30 de idei de afaceri”, a spus Matthew Prince. “Am avut o multime de idei excentrice, dar dintr-o dată  ea s-a uitat la mine şi a spus: Tu eşti nebun” şi aşa a apărut afacerea de miliarde de dolari.

    Ei au fost preocupaţi de traficul de pe site-uri şi au luat în calcul faptul că unii dintre vizitatori ar putea fi o ameninţare. Rezultatul este o îmbunătăţire semnificativă a securităţii pentru site-urile mici. Următorul pas a fost strângerea de fonduri pentru a pune

    în practică ideea lor, mai ales într-o perioadă foarte grea pentru afaceri. Erau în vacanţă, iar în timpul unei întâlniri cu antreprenori care au reuşit să strângă fonduri pentru un proiect au găsit inspiraţia pentru a face acest lucru: “Dacă ei pot obţine finanţare, se poate obţine finanţare,” şi au hotărât să pună în practica ideea lor de afacere.