Reprezentativa de fotbal a României a învins, duminică, în deplasare, cu scorul de 3-0 (2-0), selecţionata Insulelor Feroe, în ultima etapă a grupelor preliminare ale Campionatului European din 2016, şi s-a calificat la turneul final care va avea loc în Franţa.
Naţionala de fotbal a României are o valoare de piaţă de 60,7 mil. euro, venită de la 23 de jucători. Vârsta medie în lotul naţional este de 28 de ani, conform site-ului de transfermarkt.com.
Pe piaţa lenjeriei intime dominată în prezent de Victoriaăs Secret, şi-a făcut apariţia un nou retailer, Adore Me, care câştigă extrem de rapid popularitate în rândul tinerilor şi ameninţă să detroneze supremaţia V.S, scrie Business Insider.
Brandul de lenjerie intimă care vrea “să îngroape” Victoria`s Secret
În cazul lui Iohannis, absenteismul făţiş ascunde o strategie de a rupe guvernarea PSD-UNPR tocmai prin metoda prin care PSD a obligat PNL să iasă de la guvernare şi să rupă USL.
Pentru comunişti, acesta era cel mai mare pericol. Au încercat să-i reducă la tăcere, să radă după suprafaţa pământului dovezile istoriei lor, însă nu au reuşit. După 25 de ani, un renumit teolog explică fenomenul pe care Nicolae Ceauşescu nu putut să-l învingă şi care, providenţial, a fost salvator pentru România.
De aceea a fost o surpriză pentru mine să citesc undeva despre o schimbare interesantă, zic eu. Este vorba de modul în care Google îşi angajează acum oamenii; veţi fi ţinând minte articolele pe care le întâlneai prin mai toate publicaţiile despre întrebările-capcană care sunt puse la interviul de angajare de la Google, de la forma capacelor de canal la numărul blonzilor din lume. Or’ Laszlo Bock, senior vice president of people operations la Google, vorbea despre lipsa de relevanţă a punctajelor obţinute în şcoli sau la teste, care nu prezic mare lucru despre evoluţia ulterioară a angajatului.
Mai mult, Bock vorbea despre o creştere a numărului de angajaţi fără studii superioare la Google, care sunt acum 14% din total. Sigur, spune senior vice president, studiile şi rezultatele bune la teste nu fac rău, iar aptitudinile de programare şi cunoştinţele matematice sunt, pentru zona tehnică, ceva absolut necesar. Dar pentru orice fel de slujbă, primul lucru la care se uită acum angajatorii companiei este abilitatea cognitivă (nu IQ-ul, să fim înţeleşi), capacitatea de a învăţa, puterea de a procesa lucrurile rapid, din zbor, ştiinţa de a combina părticele disparate de informaţie.
În continuare pe lista companiei se află leadershipul, şi nu într-o abordare tradiţională; vor colaborare cu echipa sau tăria de a preda conducerea cuiva mai potrivit într-un moment critic. Şi asta nu este totul. Vor modestie şi implicare. Simţ al responsabilităţii, al comuniunii cu echipa, ce poate face echipa în întregul ei, ştiinţa de a contribui fără să îţi însuşeşti merite. Modestia de a admite că mai ai de învăţat. Mulţi oameni comit o eroare de atribuire, zice senior vice president: dacă lucrurile merg bine este din cauză că sunt un geniu, dar dacă merg rău, este din cauza unui alt idiot.
Pe scurt, Bock spune că excepţionalitatea fiinţei umane nu ţine cont musai de pregătire, ci trebuie descoperită şi pusă la lucru.Mi se pare o reţetă interesantă, într-o lume cu apucături din ce în ce mai hedoniste şi care uită de fleacuri burgheze precum cumpătarea, prudenţa, munca tenace, o idee bună şi o marfă folositoare celorlalţi. Credem că banii rezolvă totul, şi uităm de alte atribute menite să mişte societatea – credinţa în valorile enumerate mai sus, manierele, statutul.
Ne lipseşte o autodefinire a conştiinţei de sine. Aplaudăm comportamente haotice sau deviante, fără o ordine şi o segmentare de obiceiuri, năzuinţe şi aspiraţii. Acesta este şi unul din motivele pentru care a devenit aproape o modă să ne văităm: când nu prea ştii ce-ţi doreşti şi cum să ajungi acolo, nici nu ştii când să fii mulţumit că ţi-ai atins obiectivul.
Puterea de a deosebi între modestie şi forma capacului de canal.
Tabloul pe care vi-l prezint este un autoportret al Laviniei Fontana, prima pictoriţă recunoscută a lumii, prima femeie care a pictat nuduri feminine şi mamă a 11 copii, dintre care a îngropat, din păcate, opt. Autoportretul, una din capodoperele sale, a fost realizat pentru contele Zappi din Imola, socrul ei, dar înainte de mariaj. Puteţi deosebi mesajul ascuns al tabloului: în partea dreaptă, sus, se vede şevaletul care acoperă cumva lada de zestre din colţ. Lavinia îi spunea contelui că este bogată, dar nu în valori lumeşti, ci în talente; era, dacă vreţi, un soi de interviu de angajare.
Elveţianul câştigă astfel al doilea titlu de Grand Slam, după cel câştigat anul trecut la Australian Open. Novak Djokovic deţine opt titluri, iar aceasta a fost a treia sa finală la turneul de pe zgura pariziană. În celelalte două finale, disputate în 2012 şi 2014, el a fost învins de spaniolul Rafael Nadal.
Peste 100 de milioane de spectatori urmăresc în direct concursul internaţional Eurovision – competiţia muzicală unde fiecare naţiune îşi poate trimite câte un reprezentant. Concursul se desfăşoară în Austria ca urmare a victoriei Conchitei Wurst la concursul din 2014 cu piesa “Rise Like a Phoenix”.
Aceasta este a doua oară când Austria organizează Eurovisionul, prima dată fiind în 1967. Echipa care s-a ocupa cu organizarea îl are ca producător executive Edgar Böhm, şef pe divertisment la principala televiziune din Austria. Până nu demult, evenimentul era caracterizat de un singur cuvânt – “extravaganţă”, Eurovisionul fiind faimos pentru parada de cântăreţi şi actele artistice neobişnuite.
Pentru organizatori a devenit mai mult o luptă care se duce cu armele tehnologiei – cine are cel mai amplu ecran LED, cele mai multe camere video. Organizatorii ediţiilor trecute au insistat ca filmările să se facă în cadre ample şi din toate unghiurile, pentru a fi oferită o imagine completă a grandorii scenei.
Să facă faţă exploziei de strălucire şi de tehnică a devenit, an de an, o provocare financiară tot mai mare pentru ţările care erau desemnate să organizeze concursul. Potrivit regulamentului, ţară-gazdă a Eurovision este desemnată aceea al cărei reprezentant a câştigat ediţia de anul precedent. Una dintre cele mai mari provocări ale ţării-gazdă este aceea de a pune la bătaie milioane de euro pentru a se ridica la nivelul spectacolului anterior şi chiar de a-l depăşi.
Concursul european Eurovision 2015 este şi o afacere pentru Austria, ţara organizatoare, care are astfel noi locuri de muncă, dar şi de câştigat sume importante de bani. Austria ar putea câştiga peste 11,5 milioane de euro în urma acestui eveniment, confrom estimărilor oficiale. Mai mult, organizarea Eurovision 2015 va asigura 150 de locuri de muncă pe o perioadă determinată.
În timp ce Austria are câştiguri financiare, Ucraina a decis să nu mai participe la Eurovision 2015 din cauza costurilor ridicate. Cipru, Serbia si Republica Cehă revin după pauza de 1 an, respectiv 5. Aceasta ediţie marchează şi debutul Australiei în concurs, în semn de recunoştinţă pentru cei peste 30 de ani de transmitere a Eurovision-ului pe micile ecrane. Dacă Australia căştigă ediţia aceasta va fi nevoită să alegă un oraş european apt să găzduiască evenimentul şi va ajuta la organizarea lui.
Natura umană este uluitoare; modul în care oamenii aleg să acţioneze, ignorând realitatea şi alegând orice altceva în afara soluţiei logice, este o manifestare fascinantă şi, dacă nu ar avea efecte asupra societăţii, ar fi distractiv. Dar de multe ori efectul este distructiv.
Să încerc să explic: crowdfundingul este o industrie care a ajuns să valoreze miliarde de dolari, înregistrând în ultimii 4 ani o creştere de 167%. Principalele calităţi sunt eliminarea distanţelor şi testarea produselor sau ideilor chiar înainte de a prinde viaţă. Distanţele: am citit un studiu care releva că în general între un antreprenor sau un artist începător, care ar avea nevoie de finanţare, şi un potenţial investitor există în medie o distanţă de 5.000 de kilometri. Chiar în epoca internetului 5.000 de kilometri este o distanţă prohibitivă, în măsură să stingă orice elan investoricesc.
Doi, publicul decide ce îi place sau nu, ce îl atrage sau nu, iar reacţia oamenilor este crucială pentru orice idee, afacere sau antreprenor. În cazul în care ideea prinde, ai deja o bază de plecare, o mulţime care îţi poate asigura resursa iniţială de hype.
În al treilea rând, fără legătură cu cele de mai sus, banii. Crowdfundingul este o industrie în plină expansiune; am văzut estimări, poate mai vechi, de peste 5 miliarde de dolari şi altele, recente, de peste 16 miliarde de dolari; chiar şi varianta pesimistă, de 5 miliarde, tot este extrem de relevantă – toate acele mici afaceri şi proiecte au obţinut finanţări facile, fără bătaie de cap, acte şi evaluări bancare. Dar Europa nu înseamnă chiar aşa de mult: fără Marea Britanie, unde crowdfundingul, influenţat, desigur de Statele Unite, este în plină expansiune, iar numărul platformelor este dublu faţă de a doua clasată europeană, Franţa, bătrânul continent contabilizează doar 620 de milioane de euro (iar Marea Britanie, singură, 2,3 miliarde de euro). Piaţa pe care vor europenii să o impoziteze, aşa-numita “reward-based crowdfunding”, a adunat anul trecut 120 de milioane de euro.
Cred că avem aici un soi de dimensiune culturală, fragmentarea restului Europei contrastând cu pragmatismul anglo-saxon. Şi cu moduri diferite de a privi lucrurile: Congresul american a ales să sprijine prin măsuri legale strângerea de fonduri de acest tip, în timp ce, iată, europenii se gândesc să impoziteze ceea ce nu i-a preocupat.
Fără crowdfunding, proiecte importante, de genul Nest, Oculus sau Pebble Watch (care a adunat 30 de milioane de dolari), poate că nu ar fi fost posibile. Punând o piedică de genul taxării, câte proiecte europene vor fi eliminate, câţi investitori descurajaţi şi câte start-up-uri de potenţial succes se vor prăpădi? Cât va pierde Europa în ansamblu impozitând 120 de milioane de euro acum şi renunţând la efectul pe care cele 120 de milioane l-ar avea în timp asupra economiei şi pieţei muncii?
La un moment dat un economist, un fizician şi doi studenţi au emis o parabolă, cea a maimuţelor şi copacilor, pe care am mai prezentat-o cu ceva vreme în urmă. Şi-a păstrat actualitatea: spaţiul de producţie este pădurea, fructele copacilor sunt bunurile, antreprenorii sunt maimuţele. Ţările, pădurea, se dezvoltă pe măsură ce maimuţele trec dintr-un copac în altul, din zonele sărace ale pădurii în cele mai productive, cu fructe mai mari. Dar, pentru a uşura mersul maimuţelor, ar trebui ca pădurea să aibă o anume densitate, iar distanţele dintre copaci să permită maimuţelor să facă salturi uşoare. Echipa de cercetători crede că tocmai în nordul bogat al lumii pădurea are o dispunere inegală, există zone unde concentraţia de arbori este mult prea mare şi alternează cu „luminişuri” ce blochează drumul maimuţelor (gândiţi-vă aici la tot ansamblul de control, birocratic, ce funcţionează în Europa).
Instituţiile britanice au anunţat că în anul 2014 metodele electronice de plată au depăşit, pentru prima oară, metoda de plată cu bani tipăriţi. Oficialii britanici au mai spus că volumul de plăţi cu bani gheaţă va mai scădea cu până la 30% în următorii zece ani.
Consiliul britanic de calcul al plăţilor a subliniat faptul că nu doar persoanele fizice preferă metodele electronice, ci şi companiile aleg cărţile de credit sau transferurile online.
Gradul de folosire a banilor tipăriţi de către persoane fizice, companii sau instituţii financiare a scăzut cu 48% în 2014, iar aproape 5% dintre britanici au declarat că folosesc bani în formă fizică foarte rar.
Reprezentanţii Consiliului au spus că valoarea plăţilor cu bani gheaţă s-a ridicat la 250 miliarde de lire sterline, iar cele mai multe plăţi au fost efectuate în pub-uri, cluburi sau în cadrul comerţului stradal.
Cu toate acestea, Victoria Cleland, casier-şef al Băncii Angliei, este de părere că banii gheaţă nu vor dispărea niciodată. “De când lucrez la Banca Angliei, cererea de bancnote a crescut cu 46%. Sunt de acord că valoarea plăţilor electronice a ajuns la un nivel record, dar cred că există încă numeroase persoane care preferă să achite cu banii jos”, a spus Cleland.
Cercetătorii de la Carnegie Mellon University au pus la punct un program numit Claudico, iar acesta a jucat 80.000 de mâini cu patru jucători profesionişti de poker, Doug Polk, Dong Kim, Bjorn Li şi Jason Les. Premiul pentru oameni a fost de 100.000 de dolari; pentru maşină, nu ştiu.
Oamenii de ştiinţă spun că pokerul a devenit un soi de benchmark pentru studiile privind inteligenţa artificială, „ceea ce a fost odată şahul“, zice unul dintre ei şi asta e o afirmaţie cu multe înţelesuri, care ar trebui să dea de gândit. Întrecerea a început pe 25 aprilie şi s-a terminat pe 8 mai; oamenii, trebuie să spun din capul locului, au câştigat, înregistrând un plus de 730.000 de dolari. Pare o sumă importantă, dar în timpul celor 80.000 de mâini jucate valoarea totală a mizelor a ajuns la 170 de milioane de dolari, bani virtuali, desigur, aşa că valoarea premiului se înscrie, în aceste condiţii, mai degrabă în marja de eroare. De fapt se poate spune că victoria este a maşinii; computerul a blufat şi a jucat în aşa fel încât cei patru profesionişti nu au putut descoperi în strategia sa vreo slăbiciune pe care să o exploateze.
Ceea ce înseamnă, iarăşi spun, o victorie a computerului. Şi este acesta semnalul că se dezvoltă ceea ce economistul şi profesorul universitar Alex Tabarrok numeşte „inteligenţa opacă“, cu algoritmi care devin atât de sofisticaţi încât oamenii nu pot înţelege ce fac aceştia de fapt şi unde diferenţa dintre logică şi imbecilitate nici nu mai poate fi deosebită. În jocul de poker au fost mâini pe care Doug Polk spunea că nu le-a înţeles: „să mizezi 19.000 de dolari ca să câştigi 700 este ceva ce niciun om nu ar face“.
Riscul de a pierde suma aceea mare de bani este prea mare, iar posibilitatea de a câştiga câteva sute nu justifică acţiunea. Dar asta este gândire tipic umană.
Şi mai pot da un exemplu: este vorba de curierii de la UPS care sunt îndrumaţi de un algoritm pe numele său Orion. Iar experienţa este frustrantă pentru oameni, care nu pot înţelege logica software-ului, de ce sunt puşi să facă o livrare într-un cartier dimineaţă, să meargă apoi în alte zone şi să se întoarcă spre seară în primul cartier pentru o altă livrare. Probabil că sunt aici câştiguri în timp şi bani accesibile maşinii, dar pe care omul nu le înţelege. Şi din nou ne putem întoarce la diferenţa infimă dintre logică şi imbecilitate.
În 1985 Gari Kasparov învingea fără probleme 32 de computere la şah. 11 ani mai târziu, învingea supercomputerul Deep Blue. Un an mai târziu, în 1997, IBM dubla puterea de calcul al lui Deep Blue şi Kasparov pierdea. Astăzi există în magazine programe care pot învinge un mare maestru fără probleme. Asta pentru că numărul de mutări posibile este, în şah, de 10 la puterea 40, iar numărul jocurilor posibile 10 la puterea 120. Imens dar limitat, totuşi. Puterea imensă de calcul a maşinii a depăşit talentul jucătorului uman. Iar şahul nu mai este acum un joc tocmai la modă, pentru că maşinile l-au dezbrăcat de mister; pentru că maşina te poate anunţa, rece, că te face mat în 10, 100 sau 200 de mutări. Gândirea tipic umană nu a mai avut loc.
Şi mă gândesc că oamenii au ratat ţinta reală, o maşină care să joace şah sau poker nu ca o maşină, ci ca un mare maestru sau ca un profesionist.
„Îndrăgostiţii“ lui René Magritte îmi par a ilustra bine tema.
