BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Moldoveanul de 24 de ani care a transformat un magazin de 32 de mp într-o afacere de un milion de euro

    La 16 ani, Vlad Tofan devenea deja antreprenor prin deschiderea unui magazin pentru bărbaţi în oraşul natal, Huşi. A continuat să dezvolte afacerea în paralel cu studiile. Fără să cocheteze vreodată cu stabilitatea unui loc de muncă într-o multinaţională, a transformat micul magazin de 32 de metri pătraţi într-o afacere formată din atelier de producţie, showroom şi magazin online, care aduc venituri anuale de 1 milion de euro.

    Afacerea BMan este condusă însă în prezent de Vlad Tofan şi de colaboratorul său, Vlad Mustiaţă, care a ajutat la extinderea businessului cu haine dedicat exclusiv bărbaţilor în mediul online. Vânzările magazinului BMan, care au ajuns anul trecut la circa 1 milion de euro (în creştere cu aproximativ 60% faţă de anul anterior), se împart între online şi offline: 70% sunt generate de cei peste 1.500 de clienţi care vizitează magazinul lunar online, iar restul vânzărilor provin din showroom, unde ajung în fiecare lună aproximativ 700 de persoane.

    Vlad Tofan povesteşte că a fost atras de antreprenoriat încă de la 16 ani, când tatăl său l-a încurajat să îşi deschidă propriul business. Astfel a apărut magazinul de haine bărbăteşti pe care l-a deschis în Huşi. Magazinul de fashion pentru bărbaţi al tânărului a reuşit în scurt timp să depăşească nivelul altor spaţii comerciale locale şi astfel a considerat că este oportun să se concentreze doar pe dezvoltarea acestui business, fără să îşi caute alte locuri de muncă. |n paralel cu afacerea, a urmat însă şi cursurile unei facultăţi cu profil economic din Iaşi.

    Businessul lor este unul atipic, în condiţiile în care dacă majoritatea afacerilor se extind din online, în spaţii fizice, la ei traiectoria a fost inversă: au dezvoltat businessul în online după ce au crescut în offline. Au început în 2010, cu un magazin de 32 de metri pătraţi, iar în 2014 s-au mutat într-un spaţiu central mai mare, de 183 de metri pătraţi. |n online, lucrurile au evoluat mai rapid: în 2015 au lansat BMan.ro, iar cu primii bani câştigaţi au înfiinţat un atelier de croitorie şi au investit în dezvoltarea produsului finit. |n prezent, deţin şi o fabrică în care fac designul produselor comercializate.

    Pe Vlad Mustiaţă, cofondatorul BMan, l-a cunoscut încă din copilărie. ”Suntem de aceeaşi vârstă, din acelaşi oraş, suntem prieteni de 16 ani, însă traiectoria lui profesională a fost diferită“, descrie Tofan colaborarea cu asociatul său de afaceri.

    Mustiaţă s-a specializat pe zona de e-commerce şi a urmat o facultate de profil în Bucureşti, portofoliul său de clienţi în acest domeniu trecând de 10.000. |n prezent, se ocupă de dezvoltarea zonei digitale a businessului BMan. Vlad Mustiaţă a lansat această divizie în urmă cu trei ani cu ideea de a vinde produsele din magazinul de haine din Huşi pentru bărbaţi pe care Vlad Tofan îl avea pe o platformă specializată.

    ”Provocarea a constat în faptul că ne-am propus că dacă vom vinde un singur produs într-o oră, vom crea unul dintre cele mai bune site-uri de fashion pentru bărbaţi din România. |n 20 de minute, am primit prima comandă. Am început să vând zilnic pe acea platformă, iar în urmă cu doi ani am pus împreună pe picioare BMan.ro“, descrie Tofan extinderea în online. Pe platforma online se găsesc peste 1.000 de obiecte vestimentare din mai multe categorii de îmbrăcăminte (casual, smart casual, elegant, clasic, urban sau sport).

    Investiţia iniţială în afacere a ajuns la 80.000 de euro, din surse proprii, bani pe care i-au investit într-un stoc nou de produse şi în închirierea a două spaţii, unul dedicat departamentului de marketing şi un altul depozitării produselor. Potrivit lui Vlad Tofan, investiţia s-a amortizat într-un an.

    Clienţii cărora li se adresează au între 19 şi 48 de ani, adoptă un stil elegant sau smart casual şi lucrează în corporaţii. ”Vor să iasă în evidenţă într-un mod plăcut, vor să-şi definească stilul vestimentar şi să poarte ţinuta potrivită, indiferent de momentul zilei şi de locul în care merg. |n general, bărbaţii nu alocă destul de mult timp atunci când îşi aleg vestimentaţia şi preferă să aibă o ţinută gata gândită de către specialiştii în domeniu. Este motivul pentru care noi oferim clienţilor noştri consiliere vestimentară gratuită, tocmai pentru a veni în ajutorul lor“, descrie Tofan profilul clienţilor cărora se adresează.

    Vlad Tofan spune că şi-au impus, încă de la lansarea afacerii, să ofere consiliere clienţilor – spre exemplu, prin oferirea ţinutei zilei, precum şi printr-un serviciu de call center. Preţurile produselor variază în funcţie de categoria acestora: pentru cămăşi, de pildă, sunt cuprinse între 125 şi 175 lei, pentru sacouri între 295 şi 455 lei, pentru costume între 595 la 895 lei, pentru paltoane preţurile sunt cuprinse între 495 şi 655 lei.

    Din rândul provocărilor, tânărul antreprenor menţionează necesitatea diversificării gamei de produse. ”O provocare care se repetă este diversificarea gamei de produse. |n fiecare sezon, vrem să le oferim clienţilor produse diferite faţă de tot ceea ce găsesc pe piaţa de profil. Participăm mereu la târgurile internaţionale de modă pentru a fi în pas cu tendinţele şi pentru a crea produse în nuanţe diferite, cu un design diferit, adaptat tendinţelor europene.“

    Planurile de dezvoltare a businessului constau în extinderea cu showroomuri în Cluj, Bucureşti şi Iaşi, iar în ceea ce priveşte partea de online, vor să extindă site-ul la nivel internaţional.

    Pe piaţa hainelor dedicate exclusiv pentru bărbaţi activează firme precum Sarto, Sir Ludovic, Marsay, Tudor Personal Tailor – formate în general din magazine fizice sau ateliere made to measure în Capitală; acestea se poziţionează pe segmentul luxury, cu preţuri medii pentru un costum, de pildă, care depăşesc 1.000 de euro.

  • Povestea bărbatului cu origini româneşti care a şocat lumea dezvăluind secretele băncilor elveţiene

    A decis să dezvăluie ceea ce ştia autorităţilor, sperând că asta îi va aduce imunitate şi va ajuta la dispariţia aşa-numitului „secret bancar elveţian”; nu a fost însă aşa, pentru că Birkenfeld a ajuns să fie singurul trimis la puşcărie la capătul unui proces care viza fraude de miliarde de dolari. Şi pentru că povestea sa pare ruptă din filme, Bradley Birkenfeld – care lansează zilele acestea cartea „Bancherul diavolului – Cum am distrus secretul bancar elveţian” – vrea ca următorul lui proiect să aducă istoria sa pe marile ecrane.

    „Bunicul meu s-a născut în România, motiv pentru care am călătorit aici des în ultimii 20 de ani”, povesteşte Bradley Birkenfeld. „Este şi motivul pentru care vreau să fac ceva pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor şi pentru a le da speranţă pentru viitor. E nevoie să existe legi pentru denunţători, iar cetăţenii şi politicienii deopotrivă trebuie să susţină această schimbare.” Bancherul american, ajuns în lumina reflectoarelor după ce a denunţat practici ilegale din interiorul băncii elveţiene UBS, este prezent în România pentru lansarea cărţii sale, „Bancherul diavolului: Cum am distrus secretul bancar elveţian”.

    Crede că denunţarea lui a fost esenţială în terminarea secretomaniei generate de băncile elveţiene, spunând că fără declaraţiile sale acest sistem greşit ar exista şi astăzi. „Ca un rezultat direct al acţiunilor mele, numeroşi denunţători din lumea întreagă m-au contactat şi am lucrat alături de ei, ajutându-i să aleagă direcţia corectă în ceea ce priveşte sfaturi juridice, declaraţii în presă şi o planificare generală a întregului proces.”

    Cum a fost pus la pământ secretul bancar elveţian

    Birkenfeld are o diplomă de licenţă în ştiinţe economice de la Norwich University şi un master internaţional în administrarea afacerilor la American Graduate School of Business din Elveţia. El şi-a început cariera de bancher la State Street Global Advisors în Boston, Massachusetts, făcând mai întâi practică şi angajându-se ulterior cu normă întreagă în anul 1988. State Street Global Advisors era o instituţie bancară specializată în servicii pentru fonduri de investiţii, fonduri de pensii, companii de asigurări şi organizaţii neguvernamentale. „Am fost martor la activităţi ilegale desfăşurate de directori ai instituţiei, iar asta mi s-a părut în totală contradicţie cu etica mea profesională, ca să nu mai vorbesc de responsabilitatea faţă de clienţi şi colegi”, spune Birkenfeld.

    A părăsit instituţia şi a fost repede angajat de către Credit Suisse şi apoi de către Barclay’s, unele dintre cele mai puternice instituţii financiare ale lumii. Povestea sa a luat însă o turnură neaşteptată în anul 2001, atunci când a preluat o poziţie de bancher privat la UBS, cea mai mare bancă elveţiană care operează la nivel internaţional. În Elveţia, instituţia activează pe segmentele retail, corporate, instituţional, managementul averilor, gestionarea activelor şi investiţii. UBS Elveţia deţine o poziţie de lider în toate cele cinci segmente de business, are o reţea cu circa 300 de sucursale şi 4.700 de angajaţi, iar la serviciile sale apelează una din trei persoane din Elveţia cu o situaţie financiară de nivel înalt şi aproximativ jumătate dintre toate companiile elveţiene.

    În calitate de director al UBS, având clienţi cheie cu sume nete de peste 25 milioane de dolari, o parte din munca lui Birkenfeld presupunea deplasarea în Statele Unite pentru a găsi noi oportunităţi de afaceri. Acest lucru nu era ceva neapărat corect din punct de vedere etic, pentru că în mod normal clienţii sunt cei care trebuie să caute serviciile băncii, şi nu invers. Birkenfeld povesteşte că UBS a făcut acelaşi lucru în Germania, Asia, Scandinavia, Orientul Mijlociu, America de Sud şi Canada. Pentru a-şi înlesni procesul de prospectare a pieţei în diverse ţări, banca a sponsorizat evenimente din întreaga lume: festivaluri de muzică, spectacole de artă sau expoziţii de maşini clasice. „Am respectat întotdeauna legile elveţiene şi în special secretul bancar elveţian, dar atunci când lucrezi suficient de mult timp la aceste instituţii uriaşe, începi să înţelegi că principalul obiectiv este realizarea unui profit cât mai mare”, povesteşte Bradley Birkenfeld. „Au fost foarte multe exemple de comportament nepotrivit sau acte ilegale comise de directorii cu vechime.”

    Misiunea bancherilor era cât se poate de clară: ei trebuia să folosească evenimentele în cauză pentru a aduce noi clienţi, lucru considerat de Birkenfeld ca o „stârnire” a evaziunii fiscale. El spune că existau şi alte semne că ceva nu era chiar în regulă, aşa cum ar fi documente care îi învăţau cum să folosească laptopuri criptate. El nu a dat însă prea multă importanţă acestor lucruri până în aprilie 2005, după aproape patru ani de când lucra la UBS. 

    Semnalul de alarmă a fost dat de un coleg care i-a adus un document UBS de trei pagini ce contrazicea tot ceea ce făcuse până atunci, notând în mod explicit că nu ar trebui să caute şi să facă oferte unor potenţiali clienţi din alte ţări. Practic, documentul îl transforma pe Birkenfeld şi alţi colegi ai săi în ţapi ispăşitori pentru practicile de la UBS.

    Cu alte cuvinte, dacă autorităţile i-ar fi prins ofertând un client străin sau făcând ceva ilegal în acest sens, UBS se putea scuza pur şi simplu spunând că regulamentul interzice o astfel de abordare.

  • Cronică de film: Un pas în urma serafimilor – VIDEO

    Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.

    Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.

    Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.

    Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.

    Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.

    Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.

    Nota: 8,5/10

     

  • Povestea femeii care timp de 28 de ani s-a prefăcut că e OARBĂ. De ce a făcut asta?

    Există persoane care se prefac că vorbesc la telefon sau care găsesc altfel de scuze, pentru a scăpa de “obligaţiile” sociale.

    O astfel de poveste a trăit şi Carmen Jimenez, o femeie de 57 de ani, care trăieşte în Madrid. Pare incredibil, dar timp de 28 de ani ea s-a prefăcut că este oarbă, doar ca să scape de interacţiunea cu cei din jur.

    “Mă săturasem de să întâlnesc oamenii pe stradă, să mă opresc să-i salut. N-am fost niciodată sociabilă şi, prefăcându-mă că sunt oarbă, am reuşit să scap de obligaţiile sociale”, a afirmat femeia.

    Familia s-a supărat foarte tare pe Carmen Jimenez că a apelat la acest tertip şi că i-a păcălit, iar apropiaţii au îndepărtat-o, scrie realitatea.net

     

  • Semne bune pentru filmul românesc

    Deşi am regăsit în Charleston multe dintre problemele cinematografiei româneşti postdecembriste, Creţulescu reuşeşte să îşi ţină publicul captiv – într-o poveste aparent banală – prin interacţiunea dintre protagonişti şi dialogul excelent dintre aceştia. O să fiu mai clar: Charleston include scene statice, lipsite de orice mobilitate a camerei de filmat, care pentru mine reprezintă un soi de marcă înregistrată a filmului românesc.

    Sunt fie scene în care două personaje poartă o discuţie prea lungă, fie unele în care camera se îndreaptă, lent, către o anumită imagine sau situaţie. Nu sunt un mare fan, deşi tehnica e des folosită şi în alte ţări cu o bogată cultură cinematografică; cel mai bun exemplu în acest sens e dat de filmele ruseşti. Poate e doar o coincidenţă, dar şi la cineaştii ruşi tineri am văzut – mai ales în cadrul scurtmetrajelor – o tendinţă către un stil regizoral mult mai dinamic, aşa cum se întâmplă şi în cazul noii generaţii de profesionişti români.

    Şi Andrei Creţulescu e un regizor tânăr, iar filmul e dovadă a curajului său şi a dorinţei de a experimenta. Fiind primul său lungmetraj, cred că ne putem aştepta la lucruri bune din partea sa în anii ce vin. În concluzia celor de mai sus, Charleston ilustrează perfect momentul de tranziţie a filmului românesc către o formă mult mai dinamică, mai comercială (luaţi însă termenul într-un mod pozitiv) şi care ar putea aduce oamenii într-un număr mult mai mare în sălile de cinema.

    Pavlu, pentru mine unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, joacă aproape de perfecţiune; el reuşeşte să transmită spectatorului sentimente contradictorii, de la lehamite şi resemnare la ură şi, în cele din urmă, acceptare.

    De remarcat în Charleston este şi muzica, meritul revenindu-i aici lui Massimiliano Nardulli. Am numărat cel puţin 10 persoane care încercau, în timpul vizionării, să identifice melodiile de pe coloana sonoră.

    Povestea din Charleston nu e una complicată, dar relaţia dintre personaje îi dă o anume profunzime. Vorbim de o aventură în trei, dar una în care facem cunoştinţă doar cu două personaje; nu vreau să vă răpesc plăcerea de a fi surprinşi, aşa că vă las să descoperiţi detaliile în sala de cinema.

    Ar mai fi multe de spus despre Charleston şi despre noua eră a filmului românesc în general, pentru că eu cred că industria trece prin transformări profunde, dar închei cu recomandarea de a vedea Charleston pe marele ecran. E timpul să acordăm şanse şi producţiilor locale, care în ciuda bugetelor reduse pot oferi o experienţă cinematografică mult mai satisfăcătoare decât blockbusterele americane pentru care plătim, săptămână de săptămână, bilet de intrare în sala de cinema.

    Nota: 8/10

  • Cronică de film: Dinozauri. Şi mai mulţi dinozauri

    Dacă vă plac dinozaurii (vinovat!), atunci Jurassic World: Fallen Kingdom o să fie pe gustul vostru.

    Interesant este că scenariştii au reuşit chiar să creeze câteva scene de-a dreptul dramatice, iar asta e ceva remarcabil în cadrul unei francize care s-a remarcat mai mult prin efecte speciale şi momente tensionate. Simplu spus, e un film care are de toate.

    Nu aş vrea să las impresia că Fallen Kingdom e vreo capodoperă cinematografică, nici vorbă de aşa ceva. E genul de blockbuster la care te duci pentru distracţie, nu pentru a descoperi vreun scenariu original sau roluri memorabile. Dacă aşteptările spectatorului sunt conforme cu realitatea, el va pleca extrem de mulţumit din sala de cinema.

    De menţionat că Jurassic World: Fallen Kingdom e prima producţie din serie regizată de un cineast european, spaniolul J.A. Bayona fiind destul de cunoscut pentru felul în care reuşeşte să aducă un plus de suspans filmelor sale. Finalul filmului e surprinzător şi pregăteşte, evident, cea de-a treia parte a noii trilogii. Pe scaunul de regizor se va întoarce Colin Trevorrow, cel care a semnat Jurassic World în 2015. Ambele filme au avut părţi bune şi părţi rele, aşa că nu pot spune dacă producătorii au ales cartea câştigătoare cu Trevorrow.

    Acţiunea din Fallen Kingdom începe la trei ani de la dezastrul de pe Isla Nublar, parcul fiind în prezent abandonat. Atunci când vulcanul de pe insulă începe să dea semne de activitate, mai multe grupuri cu interese diverse caută soluţii pentru a muta dinozaurii într-un loc sigur.

    Guvernul refuză să se implice, considerând iminenta erupţie ca fiind „un semn de la Dumnezeu”; singurii care par să aibă capacitatea de a salva creaturile pe cale de dispariţie sunt chiar cei din compania lui Hammond, omul care a început întreg procesul de resuscitare în filmul din 1993. De aici acţiunea se complică: fără a divulga prea multe, pot totuşi să vă spun că un rol important îl are Blue, velociraptorul simpatic care l-a salvat pe protagonist în filmul din 2015.

    În final, câte ceva despre Chris Pratt, cel care interpretează rolul principal: mi se pare fascinant cum Pratt a reuşit, în doar câţiva ani, să treacă de la un rol secundar în sitcomul Parks & Recreations la unul dintre cei mai bine plătiţi actori de la Hollywood. Americanul a devenit indispensabil în francize precum Guardians of the Galaxy sau Jurassic World, iar revistele din Statele Unite îl dau favorit pentru preluarea rolului Indiana Jones în franciza realizată de acelaşi Steven Spielberg. Nu ştiu în ce fel s-au aliniat stelele pentru Chris Pratt, dar mă bucur sincer că a ajuns aici, fiind unul dintre cei mai carismatici actori din noua generaţie.

    Nota: 7/10

  • O poveste uluitoare: A crescut fără curent sau apă potabilă, dar a reuşit să pornească DE LA ZERO companii de MILIARDE DE DOLARI

    Stewart Butterfield, fondatorul companiilor de tehnice Flickr şi Slack, este astăzi unul dintre antreprenorii de succes din Silicon Valley, cu o avere de aproape două miliarde de dolari. 

    Totuşi, Butterfield a crescut în condiţii grele, după ce tatăl său s-a decis să fugă din SUA în Canada, pentru a evita să servească în războiul din Vietnam. El a locuit împreună cu părinţii săi într-o cabină de lemn dintr-o pădure, şi timp de trei ani nu au avut apă curentă si electricitate.

    Pe când Butterfield avea şapte ani, părinţii săi au decis să se mute în Victoria, Canada.Tot atunci, antreprenorul a primit primul său computer şi a început să înveţe programare, folosindu-se de publicaţii cu profil tehnic. Iniţial, a creat jocuri simple.

    În perioada liceului, şi-a pierdut însă interesul pentru computere, şi s-a decis să studieze filosofia la Universitatea Victoria, apoi a urmat cursuri de master la Cambridge, în Marea Britanie.

    În 1997, chiar când se pregătea să aplice pentru un post de profesor de filosofie, internetul a prins avânt şi tot mai mulţi prieteni de-ai săi se îndreptau spre domenii din mediul online, unde se câştiga de două-trei ori mai mult decât în învăţământ.

    Butterfield s-a decis să renunţe la ideea de a deveni profesor şi s-a întors la vechea sa pasiune. După ce a lucrat ca web designer timp de câţiva ani, în 2002 a lansat un joc online împreună cu viitorul co-fondator al Flickr, Caterina Fake, pe atunci soţia sa. Jocul nu a avut însă succesul scontat, aşa că cei doi şi-au pierdut toţi banii. Totuşi, nu au abandonat ideea de a face bani în online, aşa că în 2004 au lansat Flickr, un serviciu destinat pentru depozitare şi utilizare ulterioară de către utilizator a fotografiilor digitale şi a clipurilor video. Faptul că tot mai multe companii lansau telefoane cu cameră foto şi din ce în ce mai mulţi oameni se abonau la servicii de intenet a impulsionat creşterea companiei. Un an mai târziu, fondatorii Flickr au vândut firma către Yahoo, pentru suma de 25 de milioane de dolari, dar Butterfield spune că a fost o decizie greşită, deoarece crede că ar fi putut obţine o sumă mult mai mare dacă ar fi aşteptat mai mult.

    În 2009, după ce a experimentat un nou eşec cu un joc online, lui Butterfield i-a venit ideea de a crea o platformă de comunicare în reţea, destinată în special angajaţii companiilor, Slack, care are în prezent opt milioane de utilizatori zilnic, dintre care trei milioane optează pentru servicii aveansate cu plată, şi peste 70.000 de clienţi sunt reprezentaţi de corporaţii. IBM, Samsung, 21st Century Fox şi Marks & Spencer sunt doar câteva dintre numele mari care folosesc Slack, evaluată în prezent la peste cinci miliarde de dolari.

    Chris Green, un consultant şi analist tehnologic al Bright Bree, spune că este un caz rar ca un antreprenor să lanseze un proiect de succes după un eşec, şi cu atât mai puţin, să reuşească asta de două ori. Principalul “rival” al platformei Slack este un serviciu gratuit oferit de Microsoft, inclus în pachetul Office 365, dar şi Zoom, o platformă care oferă servicii la un preţ asemănător.

    În prezent, Stewart Butterfield deţine o avere de circa 2 miliarde de dolari însă, conform spuselor sale, încearcă să trăiască cât mai simplu. “Mă simt cu adevărat vinovat când cheltuiesc prea mulţi bani.”

     

  • Povestea uimitoare a unui copil sărac dintr-o comună din Vâlcea care a ajuns cercetător la NASA

    La Firijba începe povestea lui Alexandru Chimba, românul care s-a născut într-o familie numeroasă, în perioada interbelică, având 7 fraţi. Atunci când a venit războiul, Alexandru era elev la şcoala primară din Firijba, o clădire mică, sărăcăcioasă, cu două clase şi cu domnul Miu, învăţător, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    La domnul Miu a găsit prima carte despre planete, o carte veche, cu sistemul solar. Războiul s-a terminat, iar copilul de 11 ani a fost trimis la Râmnicu Vâlcea, imediat după război. Miu a vorbit cu Victor, învăţătorul avea o soră la oraş şi acolo a stat Alexandru în timpul gimnaziului.

    Alexandru a terminat primul şcoala gimnazială şi a fost ajutat de un alt profesor, de matematică, să ajungă la Bucureşti. Deja în clasa a X-a, Alexandru analiza teoriile despre meteoriţi, despre galaxii, copilul din Firijba era deja considerat un geniu.

    Când era în anul doi la facultatea de matematică, Alexandru a dispărut. Nu se ştie cine l-a ajutat, dar Alexandru a reuşit să plece. Securitatea l-a căutat până şi în satul natal, dar nici urmă de tânăr.

    În primăvara anului 1990, în faţa Primăriei din Popeşti opreşte o maşină din care coboară un bărbat înalt, cu părul grizonat. Se uită la case, cu mâinile la spate. Stă nemişcat. O femeie măruntă trece pe lângă el, dar apoi se opreşte. Se întoarce speriată, ca şi când ar fi văzut o fantomă.

    „Lixandru lui Uca? Tu eşti Lixandru a’ lui Uca?” Omul lăcrimează. Sus, în Firijba, nu mai era nimeni dintre ai lui. Mai trăia doar o soră care era pe la Piteşti, la Mioveni, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    Alexandru Chimba ajunsese la NASA, trăia în Maine. A fost printre cei care au pregătit programul Mars Pathfinder. Alexandru a mai venit în 2008 la Popeşti şi se spune că ar dori să realizeze un sat de vacanţă pe stil american, în Firijba.

    „Ar fi o şansă, satul este deja părăsit, noi am dus drumul până la intrare. Dar este o minune, un sat virgin în mijloc de pădure. Depinde foarte mult care sunt intenţiile domnului Alexandru. Oricum, doreşte să se reîntoarcă aici, la un moment dat. Locul se poate preta la orice, tabără de pictură, de teatru etc”, spune primarul Constantin Şerban.

  • CENTENAR. Casele de poveste ale Bucureştiului

    „Graniţele” actuale ale Capitalei nu mai sunt aceleaşi ca acum 100 de ani, cea mai mare urbe a ţării noastre a crescut în suprafaţă, în populaţie şi s-a modernizat. 
     
    Pe marile bulevarde şi străzi ale Capitalei, unele dintre ele vechi uliţe prăfuite în 1918, printre blocurile apărute în ultimii zeci de ani, rezistă de mai bine de 100 de ani adevărate bijuterii arhitecturale.
     
    În anul Centenarului, vă invităm să aflaţi povestea acestor case şi a ctitorilor ei. Unele sunt acum muzee, alte nu, toate sunt, însă, o parte importantă din istoria noastră. Multe au fost locuite sau vizitate de către personaje cheie ale Marii Uniri sau de oameni de vază care au jucat un rol important în Istoria României şi în ce am ajuns noi astăzi.  O parte dintre ele au fost proiectate de mari arhitecţi, precum Ion Mincu sau Grigore Cherchez, care au adus cu stilurile lor inovatoare grandoare Bucureştiului. Sunt clădiri care au rezistat marilor cutremure, naţionalizărilor şi buldozerelor comuniştilor.
     

  • Cine a fost furnizorul OFICIAL de apă la mitingul PSD. Uimitoarea poveste a firmei cu zero angajaţi care a asigurat zeci de mii de sticle la manifestaţia de partid

    Zecile de mii de manifestanţi transportaţi sâmbătă, 9 iunie, în Piaţa Victoriei din Bucureşti, la „mitingul împotriva abuzurilor“, au fost hidrataţi cu apă plată de la Azuga Waters, firmă în insolvenţă, cu zero angajaţi, care îi aparţine lui Valerii Moraru, (încă) patronul echipei Rapid, scrie în exclusivitate Prosport.
     
    Sticlele de apă le-au fost distribuite oamenilor aduşi la manifestaţie din două camioane, unul amplasat în faţa reprezentanţei Orange, iar un al doilea, mai ferit, în faţa Aeroclubului.

    Apa luată de PSD de la firma lui Valerii Moraru ar fi trebuit, teoretic, să fie distribuită gratuit, însă lucrurile nu au stat chiar aşa.

    „Şoferul campionului din faţa Aeroclubului, un domn cu vestă de organizator de la PSD, probabil gândindu-se că e la un loc mai ferit, a vândut sticlele cu un leu bucata. Era înghesuială, oamenii le luau şi aşa, contracost, pentru că era căldură mare. Am chemat poliţia. Pesedistul s-a scuzat, explicându-le poliţiştilor că face şi el un ban de motorină. După intervenţia patrulei, şoferul a renunţat la idee şi a dat sticlele de la Azuga gratuit“, a povestit pentru ProSport jurnalistul Mihai Boeru, de la publicaţia „Gazeta Bucureştilor“.

    Cititi mai multe pe www.prosport.ro