BusinessMagazin

Tag: Lupta

  • România, teren de luptă pentru operatorii low-cost şi la capitolul imagine. Care este mecanismul prin care îşi anunţă ofertele

    Faptul că România a devenit o destinaţie prioritară pentru operatorii low-cost nu mai este de mult timp un secret; ofensiva acestor companii este evidentă însă nu doar în ofertele lansate pe piaţa locală, ci şi în modul în care acestea sunt comunicate, de cele mai multe ori anunţurile de acest tip venind unul după celălalt.

    Astăzi, 29 martie, spre exemplu, la doar câteva minute după ce operatorul low-cost Ryanair şi-a anunţat în presa locală debutul calendarului de vară din Oradea şi primele zboruri spre Barcelona şi Milano (prilej cu care au anunţat şi tarife de la 9,99 euro), şi Wizz Air a transmis o informare referitoare la operarea a trei rute noi din România (din Suceava spre Treviso, Bologna şi Roma Ciampino ; cu acest prilej compania vinde bilete cu preţuri care pornesc de la 69 de lei).

    Nu este însă prima situaţie de acest tip; de cele mai multe ori cei doi operatori aerieni low-cost concurenţi îşi anunţă noile rute şi ofertele la distanţă scurtă unul de celălalt.

    Cu doar o zi în urmă, Wizz Air a anunţat creşterea frecvenţei zborurilor spre Tel Aviv din Bucureşti, la şase pe săptămână. În aceeaşi zi, Ryanair şi-a anunţat programul de vară din Bucureşti (cu mai multe zboruri spre Bristol şi Dublin, dar şi cu o nouă rută de vară către Palermo); în ambele situaţii companiile au anunţat bilete vândute la preţuri promoţionale.

    În acelaşi timp, operatorul naţional aerian de stat TAROM, pierde teren şi prin prisma comunicării : deşi compania derulează în prezent o promoţie cu bilete vândute la preţuri promoţionale pe site-ul companiei – comunicatul de presă referitor la aceasta poate fi găsit doar dacă este căutat pe site-ul companiei şi pe site-urile a câteva publicaţii de profil.

  • Cine sunt miliardarii hotărâţi să-l împiedice pe Trump să distrugă lumea

    Senatorul de Vermont Bernie Sanders, adversarul democrat al lui Hillary Clinton, şi-a bazat întreaga campanie pe lupta pe viaţă şi pe moarte a omului simplu cu cei 1%, elita bogată  a planetei. Aşa a făcut şi Donald Trump, care a promis ca va „asana mlaştina” şi va înfrânge diabolicele „puteri financiare globale”. Salvele lor combinate au avut un rol esenţial în a-i transforma pe cei 1% dintr-un fenomen social sclipitor surprins de coperţile strălucitoare ale revistelor într-o filă dintr-o campanie bazată pe furie care arăta că ceva este în neregulă cu America.

    Strategia, promisiunea că va reda demnitatea americanului adevărat, a funcţionat mai ales pentru Trump. Nici chiar el nu credea că atât de mulţi americani îşi vor lăsa deoparte principiile şi valorile pentru a-l aduce la Casa Albă. Doll crede că victoria lui Trump putea fi considerată recunoaşterea unui război împotriva clubului său şi a membrilor săi – internaţionalişti care ignoră frontierele şi naţionalităţile şi care văd doar afaceri de făcut oriunde s-ar afla. Atunci când Trump vorbea contra „globalizării radicale şi a excluderii oamenilor muncii de la vot”, el îi ataca pe cei 1%. „Ai putea spune că aceste persoane sunt de vină pentru globalizare – ei sunt cei 1%”, spune Doll.

    Doll şi-a numit clubul Syneidesis, care în greaca veche înseamnă conştiinţă; l-a înfiinţat în urmă cu patru ani. Pentru început, se pune întrebarea dacă acuzaţiile lui Trump sunt legitime. Este globalizarea cu adevărat de vină pentru relele invocate de preşedinte în timpul alegerilor? Doll crede că nu. Sistemul economic este, desigur, imperfect. Alegerile au dramatizat ceea ce a fost ascuns, adică faptul că un număr mare de americani nu au acces la fructele comerţului liber şi ale frontierelor deschise. Însă Doll încă vede ceva principial în libera circulaţie a produselor, a ideilor şi a capitalului, cu recompensele mergând la acţionari şi la proprietarii companiilor. Membrii clubului său nu sunt, aşa cum pare să  sugereze Trump, nişte depravaţi moral pentru că luptă, spre exemplu, pentru combaterea schimbărilor climatice.

    Schimbările din politică l-au făcut pe Doll să ia o decizie personală: până acum, Syneidesis a fost doar terenul de joacă al bogaţilor. Dar dacă ar identifica clubul cu ceva mai mult – cu un instrument pentru oprirea destrămării ţesăturii economice şi politice  globale? Syneidesis poate fi un club al „investitorilor responsabili”, a explicat Doll, clubul unor miliardari care nu doar caută compania altor miliardari şi să facă şi mai mulţi bani – aşa cum oaspeţii săi fac în prezent, ci care încearcă să salveze construcţia acum defăimată cunoscută doar prin numele sale abstracte cum ar fi globalizarea şi „ordinea mondială liberală”. „Putem fi un grup de investitori care promovează răspândirea acestui tip bun de capitalism şi globalizare.”

    Că  Syneidesis este un club exclusivist o arată condiţiile de acceptare – 1 miliard de dolari sau mai mult în active, inclusiv 100 de milioane de dolari în bani lichizi. Aceasta este principala atracţie. Pentru astfel de oameni, o frăţie între indivizi de acelaşi fel este un elixir esenţial. Altă atracţie „este promisiunea unei expuneri la oferte de afaceri disponibile nicăieri altundeva, oportunităţi exclusive cu o şansă mai mare decât media de a deveni mine de aur.“

    Cu toate acestea, regulile Doll sunt flexibile. De exemplu, membrii ai clubului sunt Carl Page, un simbol al Silicon Valley cu un simţ ciudat al umorului; cu toate că el a câştigat zeci de milioane de dolari prin crearea şi vânzarea de companii de tehnologie în anii 1990, averea lui Page este mai mică de un miliard de dolari. Însă are avantajul de a fi fratele mai mare al Larry Page, cofondatorul Google.

    Apoi mai este Peter Littlewood, directorul laboratorului federal de cercetare Argonne din Chicago. Nici Littlewood, de origine din Marea Britanie, nu este miliardar şi nici nu deţine atât de mult cash. Însă el este un membru nepreţuit al Syneidesis, vorbind cu farmecul uşor, lustruit al unui diplomat, cu autoritatea sa liniştită a unui fost director al legendarului laborator britanic Cavendish şi, înainte de aceasta, al departamentului de fizică teoretică de la Bell Labs. Şi, cel mai important, Littlewood este legătura Syneidesis cu cele mai valoroase investiţii ale clubului – invenţiile de la Argonne, progrese fundamentale în nanotehnologie, informaţie, baterii avansate şi altele.

    Doll nu este singurul care s-a gândit că averile miliardarilor ar putea fi mobilizate pentru a crea un sanctuar al globalizării – pentru salvarea aceluiaşi ecosistem care a hrănit cele mai mari averi din istorie. Printre cei care au luat-o pe o pistă similară este miliardarul Bill Gates.

    Însă şansele sunt împotriva lor, în parte pentru că ei par să meargă nu doar împotriva lui Trump şi a arhitecţilor Brexitului, ci şi a unei forţe fundamentale, mai puternice – ciclul istoric.

    Trebuie să „ne luăm înapoi ţara” de la „elite”. „Nu vom mai preda niciodată această ţară, sau pe oamenii ei, falsului cântec al globalizării”, spunea Trump în aprilie. Oamenii de rând nu sunt  lăsaţi să ridice capul sus de superbogaţi, de regii universului, oameni cu influenţă poltiică uriaşă care lucrează pentru bănci, sau la Washington. Sanders trimitea mesaje similare – doar gălăgie multă, credeau observatorii, având în vedere că actualul context, cu salarii stagnante şi o divizare puternică pe clase sociale, este prezent de zeci de ani.

    Apoi brusc, lumea, din Brazilia până în Filipine, din Marea Britanie până în Turcia şi Polonia, a început să înlăture experienţa politică mainstream şi să aleagă personaje neconvenţionale, diverse tipuri de extremişti şi personalităţi caustice. Milenialiştii din lumea democrată au început să vorbească despre deschidere spre dictatura militară. Unii spun că lumea s-a întors în timp, în anii 1930, sau în 1910, sau chiar mai devreme.

    Deci povestea anului 2016 este una dintre buclele unui ciclu, cred mulţi observatori. Dar care ciclu? A stabili exact ce fel de ciclu evoluează acum este esenţial pentru ca oameni ca Doll să-şi dea seama cu ce se luptă.

    Dacă ceea ce este pe sfârşit este puterea globală supremă a Americii, atunci ce se observă este finalul erei postsovietice, ceea ce însemnă un ciclu care a durat din 1991 până acum. Aceasta însemnă că lumea intră într-o perioadă definită prin putere globală dispersată. Dar dacă acesta este sfârşitul ordinii mondiale liberale, înseamnă că se apropie de sfârşit o eră care a început după cel de-al doilea război mondial, un ciclu de 70 de ani şi dezintegrarea actualului sistem global.

  • Ultima linie de apărare

    „Pentru noi, România este o ţară în creştere şi foarte interesantă. Am înregistrat plusuri semnificative în Europa în ultimii ani, şi alături de acea creştere am început să dezvoltăm o reţea”, spune Christian Hentschel, senior vice president al Palo Alto Networks. „România este una din ţările în care facem afaceri de ceva vreme; cu toate acestea, am început în urmă cu aproximativ un an să aducem oameni, să construim o echipă.”

    Palo Alto Networks are peste 35.000 de clienţi din peste 140 de ţări; printre acestea se numără 85 de companii din Fortune 100. În 2016, veniturile companiei au crescut cu 49% faţă de anul precedent, ajungând la 1,4 miliarde dolari. Listată la bursă în anul 2012, compania a fost numită de către institutul Gartner lider de piaţă pe segementul firewall între anii 2011 şi 2015.

    „Am avut recent un eveniment în România şi am fost plăcut impresionat atât de numărul de parteneri prezenţi, cât şi de interesul arătat. Astăzi, când mă uit la ceea ce facem noi – suntem compania de securitate cibernetică cu cea mai rapidă creştere în acest moment – se vede că oferim soluţii pe care le distribuim în majoritatea sectoarelor, destinate reţelelor, cloudului şi terminalelor (inclusiv staţii de lucru, stickuri USB sau hard diskuri externe, n.red.)”, spune Hentschel. România este parte a Uniunii Europene şi prin urmare intră sub incidenţa anumitor regulamente, aşa cum este şi GDPR – drept urmare, situaţia de aici este similară cu ceea ce se vede în alte state din Europa. „Cerinţele sunt destul de similare la nivel european. Ceea ce văd diferit în România este deschiderea şi gradul mare de conştientizare referitor la ceea ce s-a schimbat din punct de vedere tehnologic. În multe cazuri, clienţii sunt conştienţi că tot ceea ce deţin azi nu va fi neapărat suficient pentru viitorul apropiat.”

    Pentru a răspunde ameninţărilor la adresa securităţii cetăţenilor şi companiilor din UE, Comisia Europeană a prezentat în 2012 un pachet de acte legislative privind reforma normelor UE în materie de protecţie a datelor, care are rolul de a adapta Europa la era digitală. Pachetul de reformă a fost adoptat de Parlamentul European la 14 aprilie 2016 şi cuprinde două instrumente: Regulamentul general privind protecţia datelor (GDPR) şi Directiva privind protecţia datelor pentru sectoarele poliţiei şi justiţiei penale. Regulamentul general privind protecţia datelor (GDPR) adoptat de Comisia Europeană va intra în vigoare din 25 mai 2018 şi ar trebui să pună capăt fragmentării actuale a normelor UE în materie de protecţie a datelor. În acelaşi timp, pachetul de reformă va crea cadrul implementării unor politici de securitate care să protejeze datele sensibile şi care sunt conforme cu GDPR.

    Ceea ce s-a schimbat în ultimii ani, explică Christian Hentschel, este că securitatea cibernetică a devenit o piaţă de desfacere. „Poţi să mergi şi să comanzi un atac, dacă vrei; e o piaţă de multe miliarde de dolari, prin urmare oamenii câştigă mulţi bani din asta. E o schimbare majoră, pentru că în trecut aveai indivizi care încercau să dezvolte malware (software maliţios – n.red.) sau să pornească un atac, dar astăzi vorbim de organizaţii bine finanţate, foarte capabile, care pot să se folosească de toată tehnologia disponibilă în era digitală. Totul este disponibil acum, întrebarea este cât de mult eşti dispus să investeşti şi cât timp vrei să acorzi unui atac.”

    Pe de altă parte, explică managerul de la Palo Alto Networks, clienţii nu mai pot răspunde manual unor atacuri automatizate, aşa cum sunt cele de azi. „Clienţii caută acum platforme sau soluţii care să consolideze mai multe funcţii în zona de securitate, să poată corela informaţiile disponibile în lumea securităţii şi să poată alterna răspunsurile în cazul unui atac.”

    ntschel.

  • Cronică de film: Hacksaw Ridge

    Filmul suferă de o problemă pe care am mai întâlnit-o la American Sniper: scoate prea mult în evidenţă patriotismul american şi prezintă cealaltă parte, în acest caz japonezii, într-o lumină exagerat de proastă. Tot filmul este de fapt construit în jurul ideii că americanii, în încercarea de a salva lumea, s-au lovit de răul suprem.

    Nu vreau să exclud meritele regizorului Mel Gibson, care redă bine atmosfera întunecată a acelor momente; este însă evidentă dorinţa lui de a şoca, de a duce imaginile într-o zonă care poate deranja spectatorul. Mă refer la scenele extrem de explicite, grafice, de care cel care vizionează filmul ar fi trebuit poate scutit. Gibson nu este străin excesului de violenţă în filme, un exemplu grăitor în acest sens fiind The Passion of Christ (Patimile lui Hristos).

    Cele şase nominalizări primite de Hacksaw Ridge vin oarecum surprinzător dacă luăm în calcul neînţelegerile dintre Mel Gibson şi reprezentanţii Academiei Americane de Film. Să nu uităm însă că actorul american a primit deja un premiu Oscar pentru regie în 1996, pentru munca depusă la Braveheart.

    Andrew Garfield se apropie de maturitatea actoricească, dar nu a ajuns încă acolo. El duce cu bine la capăt rolul soldatului Doss, dar nu mi se pare, sincer, un rol care să comande nominalizarea primită de Garfield la Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal. Aici e vorba de subiectivism, desigur, şi mai ales de performanţele altor actori de-a lungul ultimelor 12 luni. Mai multe pe acest subiect în ediţiile următoare.

    Ca imagine, Hacksaw Ridge merită aplaudat; la fel şi în cazul montajului. Scenariul este însă cel care scârţâie. Explic: prima parte a filmului pare axată pe povestea unui tânăr care vrea să îşi servească ţara fără a renunţa la principiile sale. Nimic rău în asta, doar că pelicula ia apoi o direcţie mult mai violentă, întunecată, care culminează cu actele de eroism ale lui Desmond Doss. La prima vizionare, pare că Gibson nu a ştiut ce anume vrea să scoată în evidenţă. Din cauză că punctul culminant al filmului este aproape de final, povestea pare oarecum grăbită; regizorul pregăteşte cu răbdare scenele dramatice de război – excelente de altfel – dar nu dă un final pe măsură întregii poveşti.

    În concluzie, Hacksaw Ridge este o dramă de război şi trebuie tratat ca atare. Gibson a reuşit să reproducă cruzimea şi violenţa scenelor de luptă, exagerând pe alocuri, iar interpretarea lui Andrew Garfield este una de calitate. Problema stă în mesajele pe care filmul vrea să le transmită, potrivite cred doar pentru publicul american.

    Notă: 7.5/10

     

  • Cum a ajuns Uber vârf de lance în lupta start-up-urilor cu limitările impuse de autorităţi

    Pe Garrett Camp şi Travis Kalanick i-a ajutat să vină la festivitatea de inaugurare a preşedintelui Barack Obama un prieten din comisia inaugurală, investitorul Chris Sacca. Kalanick, originar din Los Angeles, îşi vânduse recent firma de file-sharing companiei de infrastructură de internet Akamai, aşa că avea ceva bani. A făcut o donaţie 25.000 de dolari comisiei inaugurale şi a împărţit cheltuielile cu Camp. Aveau amândoi în jur de 30 de ani şi, în pofida dezastrului din economia mondială erau plini de optimism cu privire la efectele revoluţionare ale tehnologiei. Niciunul nu era prea încântat de politică, dar nu au vrut să rateze un moment istoric sau o petrecere importantă.

    Au venit la Washington complet nepregătiţi. În noaptea de dinaintea inaugurării s-au trezit blocaţi în mulţime în afara Newseum, încercând să intre la o petrecere găzduită de Huffington Post. Era înnorat şi bătea vântul, şi doar unul dintre ei avea o căciulă călduroasă, de lână. Ajunseseră să o poarte cu schimbul, câte 10 minute fiecare, în timp ce trimiteau frenetic mesaje gazdei prin care-i cereau să intervină pentru a fi lăsaţi înăuntru.

    În ziua cea mare, Camp şi Kalanick s-au trezit târziu. Kalanick închiriase o vilă aproape de Logan Circle pe site-ul de inchirieri pentru vacanţă VRBO, dar erau la câteva mile distanţă de locul în care ar fi trebuit să ajungă; niciun taxi nu era disponibil. În cele din urmă, au alergat în jos pe bulevard până în oraş. Când au ajuns la locurile lor, cocoţaţi, alături de Sacca şi de prietenii săi de mare calibru din Silicon Valley, deasupra platformei inaugurale, transpiraţia de pe ei s-a răcit, dându‑le o senzaţie de disconfort. „Până la sfârşitul zilei am intrat cu siguranţă într-un fel de stare de pre-hipotermie”, povesteşte Kalanick. „Toată lumea întreba: «Este ceva în neregulă cu tine?»”. La acea vreme, Camp încerca să-l impresioneze pe Kalanick cu o idee de afaceri pe care o dezvolta, care ar permite oricui are un smartphone să cheme printr-o simplă apăsare de de buton o maşină elegantă cu şofer. Kalanick era interesat, dar nu deosebit de entuziasmat, admiţând că este o idee bună, doar că nu una măreaţă. El avea propriile idei de start-up, printre care una pe care a numit-o Pad Pass, o reţea de apartamente de lux, mobilate.

    Cu toate acestea, acolo, la Washington, era clar că era nevoie de un serviciu în genul ideii lui Camp. O maşină care ar putea fi chemată, urmărită şi evaluată prin intermediul unui smartphone ar fi o mană cerească pentru deplasarea prin oraşele mari, mai ales în timpul evenimentelor importante cum sunt inaugurările.

    „Vezi?” i-a zis Kalanick lui Camp în timp ce mulţimea scanda „O-bam-a! O-bam-a!”, iar lumea aştepta ca Prima Familie a ţării să intre pe scenă. „Chiar avem nevoie de asta.” Camp găsise deja şi un nume pentru serviciul său de închirieri de maşini: Uber.

    Aşa era în urmă cu opt ani. De atunci multe s-au schimbat – de pildă preşedintele şi întreprinzătorii. Acum Uber se numără printre cele mai mari servicii de transport cu maşina de lume, dar nu are ca angajaţi şoferi auto profesionişti şi nici nu deţine autovehicule (cu excepţia unei mici flote experimentale de automobile care se conduc singure). Uber este evaluată la 69 miliarde dolari, mai mult decât oricare alt start-up de tehnologie privat. Kalanick şi Camp au averi nete estimate la aproximativ 6 miliarde dolari fiecare. Nu le-a fost uşor să ajungă aici, iar în drumul lor spre succes au stârnit nenumărate controverse; în unele cazuri au creat probleme atât de mari încât guverne din state puternice s-au văzut nevoite să croiască legi care să le interzică afacerea.

    Totul a început cu un tweet. Pe 11 ianuarie 2012, la aproape trei ani după ce Camp şi Kalanick au discutat, în timp ce îngheţau la inaugurarea lui Obama, despre ideea unei aplicaţii pentru smartphone sau tabletă care să pemită comandarea unei limuzine cu şofer, un mesaj al unei organizaţii care protejează drepturile călătorilor îi anunţa pe cei doi că vin necazuri. „Preşedinte Linton: @uber DC funcţionează ilegal.” Linton era reprezentantul taximetriştilor din capitala Americii. La acea vreme, Uber funcţiona în doar şase oraşe din Statele Unite şi se mişca cu prudenţă. Cu toate că Kalanick şi colegii săi ajunseseră să nu aibă încredere în reglementările privind activităţile de taximetrie, considerându-le doar modalităţi de a proteja firmele de profil şi serviciile slabe ale acestora de concurenţă nouă, ei examinau legile locale cu atenţie şi erau flexibili atunci când era necesar. Uber era mai degrabă un supus legii şi nu un răzvrătit. Dar aceasta avea să se schimbe. Mesajul de pe Tweeter fusese trimis din interiorul mohorâtului şi prăfuitului sediu al D.C. Taxicab Commission din Anacostia.

    Şoferii de taxi din oraş au aglomerat o audiere care în mod normal ar fi fost plictisitoare pentru a-şi face vocea auzită. Şoferii de la Uber, spuneau ei, îşi desfăşurau ilegal activitatea în ultimele două luni. Ron Linton, numit cu numai şase luni în urmă de primarul Vincent Gray la conducerea comisiei pentru taxiuri, tindea să-i credă pe taximetrişti. Linton, care avea în jur de 80 de ani, era un bun planificator şi de mult timp ofiţer în rezervă în departamentul de poliţie al oraşului. El însuşi s-a transformat într-un agent al schimbării şi era hotărât să modernizeze taxiurile demodate ale capitalei, care nu ajungeau niciodată în cartierele mici şi nici nu acceptau carduri de credit. Pe atunci, taxiurile nici măcar nu aveau semne luminoase specifice sau o culoare uniformă care să le distingă de alte maşini. Linton era hotărât să transforme industria din interior păstrând în acelaşi timp locurile de muncă ale celor 8.500 de şoferi licenţiaţi din regiune. Uber „funcţionează ilegal şi intenţionăm să luăm măsuri împotriva lor”, i-a asigurat Linton pe şoferii nervoşi de la şedinţă. Promisiunea a fost postată pe Twitter de D.C. Taxi Watch.

  • Cine este George Soros, spaima lui Liviu Dragnea, Donald Trump şi Viktor Orban?

    Sprijinul său s-a concentrat adesea către cei care se confruntă cu discriminarea – grupuri de etnie romă din Europa, consumatorii de droguri, lucrătorii sexuali sau persoanele LGBTI. Soros a experimentat el însuşi intoleranţa. Născut în Ungaria în 1930, acesta a trăit sub ocupaţia nazistă, ce a dus la uciderea a peste 500.000 de evrei din ţara sa. Familia sa, cu rădăcini evreieşti, a reuşit să supravieţuiască cu ajutorul unor acte de identitate false şi i-a ajutat şi pe alţii să facă acelaşi lucru. „Decât să ne mulţumim cu soarta noastră, am hotărât să le luptăm cu o forţă mult mai mare decât noi şi, totuşi, am reuşit”, declara Soros. Când comuniştii şi-au consolidat puterea în Ungaria, după război, Soros a părăsit Budapesta în 1947 pentru Londra. Aici a lucrat part-time pe post de chelner într-un club de noapte pentru a-şi plăti studiile la London School of Economics. În 1956, a emigrat în Statele Unite ale Americii, intrând în lumea finanţelor şi investiiţiilor, unde a reuşit să pună bazele averii sale imense. În 1970 şi-a lansat propriul fond de investiţii, Soros Fund Management, şi a reuşit să devină unul dintre cei mai de succes investitori din istoria Statelor Unite.  Ulterior, Soros a creat Open Society Foundations  –  o reţea de fundaţii, parteneri şi proiecte din peste 100 de ţări.

    Munca sa reflectă gândirea filosofului Karl Popper, pe care Soros a analizat-o pentru prima dată la London School of Economics. În cartea sa „Open Society and Its Enemies”, Popper argumentează că nicio filozofie sau ideologie nu este arbitrul final al adevărului şi că societăţile pot înflori doar atunci când se axează pe guvernarea democratică, libertatea de exprimare şi respectul pentru drepturile individului, abordare care se află la baza Open Society Foundation.

    Soros şi-a început pracursul filantropic în 1979, când a oferit burse de şcolarizare studenţilor de culoare sud-africani. În 1980, a ajutat la promovarea schimbului liber de idei în Blocul Comunist realizând şi trimiţând fotocopii ale textelor interzise. După căderea Marelui Zid al Berlinului, a creat Central European University, un spaţiu ce încuraja gândirea critică – la acel timp un concept de neconceput pentru majoritatea universităţilor. A susţinut schimburile culturale dintre Europa Estică şi cea Vestică, jucând un rol crucial în ajutorarea societăţii, în care el însuşi a supravieţuit, să se deschidă către lume.

    Odată cu încheierea Războiului Rece, şi-a extins actele caritabile către Statele Unite, Africa şi Asia, în vederea susţinerii unor societăţi cât mai transparente şi democratice. A fost una dintre primele voci care a criticat războiul împotriva drogurilor ca fiind „cu mult mai dăunător decât însuşi problema drogurilor”. La începutul anilor 2000, a devenit un finanţator considerbil şi pentru mişcările ce susţineau căsătoriile între persoanele de acelaţi sex. De-a lungul timpului, Soros a fost unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai integrării romilor din Europa, asigurând plata taxelor de studii pentru mii de elevi şi studenţi proveniţi din grupuri marginalizate.

    În prezent, la peste 80 de ani, Soros deţine în continuare un rol activ în susţinerea intereselor Fundaţiei Open Society şi călătoreşte foarte mult pentru a-şi prezenta ideile despre schimbarea societăţii în faţa liderilor lumii, atât în privat, cât şi la nivel public.

    Cu toate acestea, chiar el însuşi a recunoscut că pentru unele dintre problemele societăţii s-ar putea să nu apară niciodată rezolvare. „Succesul pe plan finanicar mi-a conferit un nivel de independenţă mai mare decât altora”, a declarat el la un moment dat. 

  • Cine este George Soros, spaima lui Liviu Dragnea, Donald Trump şi Viktor Orban?

    Sprijinul său s-a concentrat adesea către cei care se confruntă cu discriminarea – grupuri de etnie romă din Europa, consumatorii de droguri, lucrătorii sexuali sau persoanele LGBTI. Soros a experimentat el însuşi intoleranţa. Născut în Ungaria în 1930, acesta a trăit sub ocupaţia nazistă, ce a dus la uciderea a peste 500.000 de evrei din ţara sa. Familia sa, cu rădăcini evreieşti, a reuşit să supravieţuiască cu ajutorul unor acte de identitate false şi i-a ajutat şi pe alţii să facă acelaşi lucru. „Decât să ne mulţumim cu soarta noastră, am hotărât să le luptăm cu o forţă mult mai mare decât noi şi, totuşi, am reuşit”, declara Soros. Când comuniştii şi-au consolidat puterea în Ungaria, după război, Soros a părăsit Budapesta în 1947 pentru Londra. Aici a lucrat part-time pe post de chelner într-un club de noapte pentru a-şi plăti studiile la London School of Economics. În 1956, a emigrat în Statele Unite ale Americii, intrând în lumea finanţelor şi investiiţiilor, unde a reuşit să pună bazele averii sale imense. În 1970 şi-a lansat propriul fond de investiţii, Soros Fund Management, şi a reuşit să devină unul dintre cei mai de succes investitori din istoria Statelor Unite.  Ulterior, Soros a creat Open Society Foundations  –  o reţea de fundaţii, parteneri şi proiecte din peste 100 de ţări.

    Munca sa reflectă gândirea filosofului Karl Popper, pe care Soros a analizat-o pentru prima dată la London School of Economics. În cartea sa „Open Society and Its Enemies”, Popper argumentează că nicio filozofie sau ideologie nu este arbitrul final al adevărului şi că societăţile pot înflori doar atunci când se axează pe guvernarea democratică, libertatea de exprimare şi respectul pentru drepturile individului, abordare care se află la baza Open Society Foundation.

    Soros şi-a început pracursul filantropic în 1979, când a oferit burse de şcolarizare studenţilor de culoare sud-africani. În 1980, a ajutat la promovarea schimbului liber de idei în Blocul Comunist realizând şi trimiţând fotocopii ale textelor interzise. După căderea Marelui Zid al Berlinului, a creat Central European University, un spaţiu ce încuraja gândirea critică – la acel timp un concept de neconceput pentru majoritatea universităţilor. A susţinut schimburile culturale dintre Europa Estică şi cea Vestică, jucând un rol crucial în ajutorarea societăţii, în care el însuşi a supravieţuit, să se deschidă către lume.

    Odată cu încheierea Războiului Rece, şi-a extins actele caritabile către Statele Unite, Africa şi Asia, în vederea susţinerii unor societăţi cât mai transparente şi democratice. A fost una dintre primele voci care a criticat războiul împotriva drogurilor ca fiind „cu mult mai dăunător decât însuşi problema drogurilor”. La începutul anilor 2000, a devenit un finanţator considerbil şi pentru mişcările ce susţineau căsătoriile între persoanele de acelaţi sex. De-a lungul timpului, Soros a fost unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai integrării romilor din Europa, asigurând plata taxelor de studii pentru mii de elevi şi studenţi proveniţi din grupuri marginalizate.

    În prezent, la peste 80 de ani, Soros deţine în continuare un rol activ în susţinerea intereselor Fundaţiei Open Society şi călătoreşte foarte mult pentru a-şi prezenta ideile despre schimbarea societăţii în faţa liderilor lumii, atât în privat, cât şi la nivel public.

    Cu toate acestea, chiar el însuşi a recunoscut că pentru unele dintre problemele societăţii s-ar putea să nu apară niciodată rezolvare. „Succesul pe plan finanicar mi-a conferit un nivel de independenţă mai mare decât altora”, a declarat el la un moment dat. 

  • Fotografii uimitoare surprinse de prima femeie fotograf ucisă pe câmpul de luptă – GALERIE FOTO

    Dickey Chapelle a fost prima femeie trimisă ca fotograf pe câmpul de luptă; ea a imortalizat imagini din timpul celui de-al doilea război mondial, precum şi din timpul conflictului din Vietnam.
     
    În 1956, a fost capturată în Austria şi ţinută timp de 2 luni într-o închisoare din Ungaria; câteva luni mai târziu s-a întors la lucru, fotografiind rebeli din Algeria.
     
    “Poţi să faci orice îţi doreşti, dacă eşti dispus să renunţi la totul pentru asta”, a scris Chapelle în biografia sa.
     
    În cadrul ultimei sale călătorii în Vietnam, Chapelle a fost ucisă de explozia unei mine ascunse.
     
    sursa foto: Washington Post

  • El este SINGURUL bărbat din lume care a păţit asta. În faţa cărei situaţii inedite a fost pus

    Australia este un stat aliat al SUA în lupta împotriva militanţilor SI din Irak şi Siria. Statul australian este în stare de alarmă în privinţa atacurilor întreprinde de musulmani radicalizaţi, incluisv din partea militanţilor ce se întorc de pe câmpul de luptă din Orientul Mijlociu.

     

  • De ce a pus ISIS recompensa de 1 milion de dolari pe capul acestei studente de 23 de ani

    Joanna, cu origini iraniane- kurde, s-a născut într-o tabără de refugiaţi din Ramadi, Irak, în urma primului război din Golf. Tânăra a tras prima dată cu arma la vârsta de nouă ani şi era o adolescentă când, în 2014, a renunţat la facultate şi a plecat din Copenhaga către Siria. „M-am simţit inspirată de lupta pentru drepturile femeilor, pentru democraţie; pentru valorile europene am şi studiat ca o daneză”, declara aceasta pe Facebook.  

    Aşadar, s-a alăturat revoltei în curs împotriva guvernului sirian. A luptat mai întâi împotriva regimului Assad  şi apoi împotriva ISIS. Luptele s-au dus în oraşul sirian Koban, la graniţa cu Turcia, în timp ce lupta cu unităţile de protecţie ale poporului kurzilor (YPG). A ajutat, de asemenea, la eliberarea fetelor Yazidi care au erau reţinute ca sclave sexuale în timp ce lupta alături de forţele Peshmerga din Irak .

    Acţiunile ei au intrat în atenţia autorităţilor daneze care i-au interzis să mai călătorească în regiune. De asemenea, a fost apoi închisă în Vestre Fængsel, cea mai mare închisoare Danemarca, când s-a fost descoperit că a încălct interdicţia de a călători în Qatar. Ulterior, a petrecut trei săptămâni după gratii şi de atunci are paşaportul confiscat. Ea crede că este văzută ca o teroristă în propria ei ţară şi trăieşte ascunzând-se continuu şi schimbându-şi locuinţa în mod constant. „Îmi pare rău că încalc legea, dar la momentul respectiv am considerat că nu am  de ales” , a spus ea. „Cei pentru care mi-am riscat viaţa mă privează acum de libertatea. Nu mă aşteptam să pierd aproape totul luptând pentru libertatea şi siguranţa noastră”, a adăugat tânăra.