BusinessMagazin

Tag: istorie

  • Insula paradisiacă din Europa unde găseşti ceva de făcut în orice perioada a anului. Mii de români au ajuns deja acolo

    Sardinia, insula italiană situată în Marea Mediterană, între Corsica (Franţa) şi Africa (Algeria şi Tunisia), este o destinaţie luxoasă pentru vacanţele la mare, dar şi una completă pentru ceea ce înseamnă agroturism – de la stâne şi ferme ale localnicilor la crame moderne de vin şi festivaluri tradiţionale. Astfel, Sardinia poate fi aleasă ca destinaţie de vacanţă nu doar pe timpul sezonului primăvară-vară, ci şi toamna, când activităţile turistice se pot îmbina perfect între mare şi munte, în condiţiile în care temperatura ajunge până la peste 20 de grade până înspre finalul lunii octombrie.

    Sardinia se întinde pe 24.000 km pătraţi, zona cu cele mai multe atracţii pentru turişti fiind partea centrală şi de nord, partea sudică fiind mai mult zonă industrială. Insula îmbină peisajele date de interioarele de granit cu gastronomia specifică zonei mediteraneene – peşte şi fructe de mare –, cu istoria ţinuturilor sarzilor – de la vestigii ale culturii nuraghi, culturilor cartagineze şi romane la influenţele barocului spaniol, alături de zona rurală, o oază de linişte neatinsă de agitaţia şi stresul zilnic de pe continent.   

    Din Bucureşti se poate ajunge prin zbor direct în Alghero, capitala insulei, situată în partea de nord-vest. Turiştii pot opta pentru plimbări în centrul vechi al oraşului – cetatea Alghero, în port, de unde se poata explora cu barca întreaga zonă de coastă, sau pe străduţele înguste cu biserici medievale şi magazine tradiţionale pentru bijuteriile din coralul special din acea zonă.

    Aeroportul Alghero a fost refăcut şi extins în urma unei investiţii de 18 milioane de euro, din care 60% provin din fonduri europene. Astfel, acum, aeroportul din Alghero găzduieşte zboruri din peste 52 de destinaţii europene.

    „Alghero este una dintre cele mai căutate destinaţii turistice de city break de către români în această toamnă”, potrivit lui Stefano Iervolino, fondatorul şi CEO-ul agenţiei online de turism Fly Go. Aceasta are sedii în România, Italia şi Spania, cifra de afaceri pentru anul în curs fiind estimată la 50 milioane de euro. 

    Din Alghero se poate ajunge cu uşurinţă, în circa 15-20 minute, la una dintre locaţiile agroturistice pentru a vedea cum se prepară diferite brânzeturi tradiţionale sau pastele tradiţionale din Sardinia, fregola, şi a degusta totodată o serie din preparatele locale în cadrul unei cine – de la măsline, brânzeturi şi mezeluri la paste şi berbecuţ la proţap. Unul dintre aceste locuri este ferma agroturistică Sa Mandra (regiunea Nurra), unde totul este păstrat conform tradiţiei şi decorat pitoresc.

    „Cum Alghero este în topul destinaţiilor de city break în această toamnă pentru români, turiştii pot experimenta Sardinia agroturistică în cadrul unui complex de poveste în imediata apropiere a oraşului, în regiunea Nurra, Azienda Agrituristica Sa Mandra – fermă, restaurant şi spaţii de cazare. Sa Mandra este un business de familie, dar, mai întâi de toate, o fermă: hectare de câmpuri de cereale cultivate ecologic, plantaţii de măslini, turme de oi, herghelii de cai, măgari şi porci, crescătorie de pui”, a explicat Iervolino.

    În afară de experienţa culinară autentică pe care turiştii o pot avea la ferma Sa Mandra, aceştia pot admira totodată şi un adevărat muzeu al tradiţiei locale, proprietarii fiind pasionaţi de istoria sardă şi obiectele realizate de meşteşugarii locali.

    „Turiştii sunt invitaţi ca înainte să se aşeze la masă sau să se cazeze, să rătăcească pe aleile Sa Mandra şi în sălile de expoziţie, unde vor face un pas înapoi în timp şi vor lua contact cu obiecte ce spun istoria sutelor de secole trecute. În cei 30 de ani de la deschiderea unităţii, Sa Mandra a adunat sute de piese originale: unelte folosite de fermieri în stâne şi de gospodine, dar şi covoare, ceramică, cuţite, mobilier, creaţii ale artizanilor locali.”

    Plaje ca în insulele paradisiace din Asia

    Pornind din Alghero înspre partea de nord, se pot vizita o serie de locuri cu peisaje ce îţi taie respiraţia, cum ar fi parcul regional Porto Conte şi Castelsardo. Continuând drumul spre nordul insulei, se ajunge în zona Costa Smeralda (Baja Sardinia – Porto Cervo), una dintre cele mai scumpe zone din Sardinia, unde au case cu vedere la mare designeri vestimentari renumiţi precum Armani. Această zonă luxoasă are de oferit unele dintre cele mai frumoase plaje din Marea Mediterană, arhipelagul La Maddalena fiind în imediată apropiere. Acesta poate fi vizitat într-o zi cu croazierele care opresc la mai multe plaje de pe insulele arhipegului, cum ar fi La Spargia, La Maddalena sau Santa Maria. De asemenea, se trece şi pe lângă plaja roz din arhipelag – Spiaggia Rosa, de pe insula Budelli, care nu se poate vizita decât în condiţii speciale, fiind protejată în cadrul parcului naţional La Maddalena. Nisipul de culoare roz este dat de scoicile şi coralul de culoare roşie care împânzesc plaja.

    La scurtă distanţă cu maşina de Baja Sardinia se poate ajunge la una dintre cramele moderne din Sardinia – Surrau, care a câştigat o serie de premii pentru vinurile sale roşii şi albe, cum ar fi cel mai bun vin roşu din Italia în 2017, potrivit revistei italiene de specialitate Gambero Rosso, şi premiul festivalului de vin din Potro Cervo pentru cel mai bun vin alb (Sciala).

    Pe lângă plajele desprinse din paradis din zona de nord a insulei, unde un sejur de 7 nopţi cu demipensiune în Baja Sardinia la un hotel de 4 stele ajunge la aproape 1.200 de euro pentru o persoană, turiştii pot vizita şi zona de munte din Sardinia, unde se pot face o serie de excursii şi incursiuni în tradiţiile păstrate de sute de ani de localnici.

    „Sardinia nu este numai pentru mare, ci şi pentru munte. Poţi veni atât vara, cât şi iarna să vizitezi insula”, a punctat reprezentantul unui lanţ de patru hoteluri din zona Baja Sardinia, Porto Cervo.

    „Noi colaborăm şi cu alte câteva hoteluri din zona de munte a Sardiniei, care sunt deschise pe tot parcursul anului”, a adăugat ea, menţionând că au în total 25 de propuneri diferite pentru turiştii care vor să viziteze insula, printre care şi retreaturi de yoga, agroturism, trasee montane, festivaluri, croaziere şi o serie de activităţi şi sporturi de apă.

    Barbagia, experienţa autentică din zona de munte a insulei

    Pentru a trăi adevărata experienţă rurală din Sardinia, trebuie vizitată zona Barbagia din inima insulei, unde se pot face excursii pe munte şi se pot vizita stânele autentice ale localnicilor, care păstrează metode de producţie din tată-n fiu, agricultura fiind sustenabilă.

    „Sardinia este o minunăţie rurală, lucru pe care localnicii doresc să îl arate tuturor turiştilor. Dacă timpul le permite, le recomandăm vizitatorilor să se aventureze în inima insulei, în zona Barbagia – o regiune montană, sălbatică şi fascinantă, un teritoriu ce merită descoperit în mai multe zile, pentru că obiceiurile şi tradiţiile sarde sunt menţinute la tot pasul. În Barbagia, turismul este fără doar şi poate sustenabil, sarzii fiind deosebit de atenţi cu natura. În această perioadă a anului – din septembrie până în decembrie – are loc unul dintre cele mai frumoase festivaluri, Toamnă în Barbagia, ce se desfăşoară în satele din Barbagia – fiecare săptămână este dedicată unui sat – şi atrage anual turişti din întreaga lume. Fiecare etapă a festivalului este unică şi irepetabilă. Fiecare sat îşi prezintă cultura şi tradiţiile specifice, produsele locale, de la brânzeturi până la carne, gemuri, murături, carne de miel sau carne de porc, paste proaspete, dulciuri, lichioruri şi vinuri, toate home-made şi după reţete tradiţionale”, a menţionat fondatorul Fly Go.

    În aceeaşi regiune, turiştii au la posibilitatea să viziteze oraşul pitoresc Orgosolo, renumit pentru desenele sale murale de pe străzi.
    În primele nouă luni ale acestui an, Sardinia a atras peste 3,6 milioane de turişti, dintre care 1,8 milioane sunt din afara Italiei. Dintre aceştia, circa 10.000 sunt români.

  • Cum trăieşte acum fiul lui Pablo Escobar si ce s-a întâmplat cu averea de zeci de miliarde de dolari a tatălui său

    Se pare însă că moartea sa nu le-a pus capăt. Fără a putea şterge amprenta pe care tatăl său i-a lăsat-o asupra întregului viitor, Juan Pablo Escobar, fiul acestuia, a avut de luat o decizie fără drept de apel. 

    Banii sau Viaţa? Aşa suna „oferta” pe care conducătorii cartelului Cali i-au făcut-o fiului celebrului traficant. Lunând în considerare faptul că Juan Pablo Escobar este încă în viaţă, este lesne de înţeles care a fost răspunsul său.  Dreptul la viaţă şi l-a putut obţine doar prin decizia de a renunţa la imensa avere a tatălui său, pe care a trebuit să o cedeze celor care s-au desprins chiar din cartelul Medellin, condus de Pablo Escobar. Juan Pablo Escobar a ales să ducă o viaţă anonimă în Argentina.

    Despre moartea tatălui său, Juan Pablo Escobar susţine că nu corespunde variantei cunoscute de publicul larg. „El nu a murit aşa cum ni s-a spus. Întotdeauna mi-a spus că, în situaţia în care ar fi prins, se va sinucide. Mi-a mărturisit că are 15 gloanţe în pistol, 14 pentru duşmani şi unul pentru el însuşi. Niciodată nu folosea telefonul când se ascundea, însă în ziua morţii sale, l-a folosit de peste şapte ori, ştiind că apelul va fi urmărit. Cu siguranţă a vrut să fie găsit cu un scop”, povesteşte fiul traficantului.

    El adaugă: „Am vorbit cu medicii legişti care ne-au spus că au fost ameninţaţi de statul columbian pentru a schimba autopsia şi că au existat semne clare de sinucidere, cum ar fi prezenţa prafului de puşcă pe piele, care nu apare în cazul în care împuşcătura vine din afară. Există documente clasificate care arată că poliţia naţională columbiană nu spune adevărul despre modul în care s-au petrecut faptele”, adaugă Juan Pablo Escobar.

    Juan Pablo Escobar se declară nemulţumit de faptul că este, în continuare, asociat cu imaginea tatălui său şi cu crimele acestuia, chiar dacă şi-a cerut personal scuze victimelor traficului de droguri: „Marea crimă este rudenia. Nu sunt suficienţi 24 de ani de comportament ireprosabil, de muncă ca arhitect, designer industrial, scriitor şi pacifist. Sunt întristat că, după atâţia ani, nu îmi sunt recunoscute propriile acţiuni, şi nu cele ale tatălui meu.

    Despre poveştile iscate în jurul numelui tatălui său, Juan Pablo Escobar spune că sunt departe de realitate. „El este înfăţişat ca un super-erou, care se ascundea în locuinţe de lux, dar această variantă se potriveşte mai degrabă unui scenariu de Hollywood. În realitate, tatăl meu alegea să se ascundă în cocinile porcilor şi în locuri în care stau oamenii săraci, în niciun caz milionarii ca el.

    În afacerile lui Pablo Escobar a fost implicat şi un nume celebru şi anume, cântăreţul şi actorul Frank Sinatra, despre care Juan Pablo Escobar spune că era persoana de contact a unuia dintre partenerii tatălui său. El adaugă că artistul este dovada vie că nu doar latino-americanii sunt implicaţi în astfel de afaceri murdare, aşa cum se vehiculează adesea. Fiul lui Pablo Escobar susţine şi că există o legătură indiscutabilă între traficul de droguri şi lumea politică, despre aceasta spunând că este cea mai mare mafie organizată.

     

  • Scene apocaliptice lăsate în urmă de incendiile devastatoare din California. Bilanţul morţilor a ajuns la 23, unii oameni au murit arşi de vii în maşinile lor încercând să fugă

    În total, 250.000 de oameni au fost evacuaţi, 40.000 de hectare au fost pârjolite şi peste 3000 de pompieri intervin. Dar stingerea celui mai mare dintre incendii ar putea dura trei săptămâni.

    Bilanţul morţilor în incendiul denumit “Camp Fire” a ajuns la 23, după ce în oraşul Paradise au fost găsite sâmbătă încă 14 cadavre arse, informează Reuters. Sunt în continuare date dispărute 35 de persoane.
     
    Departamentul Pădurilor şi Protecţiei Împotriva Incendiilor din California, Scott Maclean, a declarat că nu sunt disponibile detalii despre identitatea victimelor, iar identificarea ar putea fi dificilă din cauza arderii avansate.
     
    Preşedintele Statelor Unite, Donald Trump, a afirmat sâmbătă, într-un mesaj pe Twitter, că nu există alt motiv pentru incendiile de vegetaţie sălbatică din California în afara managementului defectuos al pădurilor de către autorităţile statului.
     
    Flăcările se extind necontrolat, alimentate de vânt şi secetă. La nord de Sacramento, districtul Butte se confruntă cu un incendiu monstruos, care a devenit cel mai distrugător înregistrat vreodată în California. Începând de joi dimineaţă, când a izbucnit, a înghiţit peste 6.700 de clădiri, majoritatea case. Oraşul Paradise a fost distrus aproape în totalitate. Un bărbat a cărui locuinţă nu a fost afectată abia îşi găseşte cuvintele, scrie stirileprotv.ro
     
     

  • Muzee călătoare

    Uneori însă, ele pornesc la drum, aşa cum este cazul unora cu temă alimentară care „umblă” din loc în loc prin Statele Unite ale Americii ori prin lume. Pe lângă caracterul lor temporar şi itinerant, toate aceste muzee sunt gândite să arate bine în fotografii, vizitatorii fiind încurajaţi să-şi facă selfie-uri sau poze şi să le încarce pe Instagram sau alte reţele de socializare. Un exemplu de astfel de instituţie, scrie The New York Times, este Hall of Breakfast, aflat pe moment la Salt Lake City şi dedicat, aşa cum îl arată şi numele, micului dejun. Intrarea se face printr-un frigider uriaş, după care se pot explora 10 încăperi în care află un tobogan în formă de felie de bacon, o cameră cu cereale din confetti ori leagăne în formă de gogoşi.
    The Egg House se plimbă şi el prin diverse oraşe, de la New York la Shanghai, vizitatorii fiind aşteptaţi cu o bucătărie plină de ouă de plastic şi dotată cu trambulină în formă de tigaie, o grădină cu leagăne în formă de vinete („eggplant”) şi un magazin de suveniruri tematice, de la bijuterii la genţi. În domeniul deserturilor se remarcă Candytopia, prezent la New York şi San Francisco, ale cărui atracţii sunt lucrări de artă în mărime naturală care par confecţionate din bomboane, printre care şi un sfinx, şi copii realizate din jeleuri ale unor tablouri celebre. Există şi un muzeu al îngheţatei, denumit chiar aşa, Museum of Ice Cream, care, după ce s-a plimbat prin diverse oraşe, s-a hotărât să se stabilească la San Francisco. Printre atracţiile sale se numără grădina cu ursuleţi din jeleu, piscina cu bombonele multicolore pentru decorat deserturi ori un restaurant în stilul anilor ’50 unde se servesc câteva tipuri de îngheţată.

  • Este OFICIAL: În sfârşit s-a TERMINAT! Cea mai urâtă taxă va fi istorie. Românii răsuflă UŞURAŢI

    Mecanismul alter­nativ al plăţii defalcate a TVA a fost introdus de la 1 ianuarie 2018, scopul declarat fiind combaterea evaziunii fiscale. Iniţial trebuia ca toată lumea să intre în acest mecanism, dar, apoi s-a renunţat, vizaţi fiind cei cu întârzieri şi companiile în insolvenţă.

    Comisia a anunţat ieri că va trimite un aviz României în urma respingerii unei cereri din partea României de derogare de la nor­mele UE în acest domeniu, din cauza pre­­o­cupărilor legate de principiul propor­ţio­­nalităţii şi de compatibilitatea cu tratatul.
     

  • Victimele războiului din Ucraina devin deschizători de drumuri la Cernobîl

    Şi Vadim Minzuyk a fugit şi şi-a luat ideile de afaceri cu el. Acestui pionier, Cernobîl îi oferă şansa unui nou început şi, de ce nu, a succesului. Despre el scrie BBC într-un reportaj intitulat „Oamenii care s-au mutat la Cernobîl”.
    În fiecare zi, Vadim Minzuyk îşi plimbă câinele de-a lungul gardului de sârmă înalt care marchează începutul zonei de excludere. Este locul lui preferat, unde se bucură de ciripitul păsărilor şi de liniştea pădurii.

    „Este ca şi cum ai trăi în nordul Finlandei sau în Alaska“, spune Vadim. „Această zonă are cea mai mică densitate de populaţie de oriunde în Ucraina – doar două persoane pe kilometrul pătrat.“

    În oraşul de unde a plecat, Horlivka, din estul Ucrainei, Vadim era un întreprinzător cu afaceri de un milion de dolari pe an. Însă după ce oraşul a ajuns pe prima linie a frontului, lovite de artilerie, fabricile şi depozitele sale odinioară înfloritoare au fost rase de pe faţa pământului – pe locul unora dintre ele sunt acum doar cratere. Horlivka este încă pe linia frontului.

    Vadim îşi aminteşte că îi putea vedea prin fereastra din spatele casei pe rebeli ridicând o baricadă chiar din gardul său de la grădină. Uneori, cele două armate ajungeau la numai 100 de metri distanţă una de alta.

    Timp de peste un an, familia sa trecea prin verificări zilnice de identitate la punctele de control militare din oraş. Au văzut cadavre lăsate pe marginea drumului. Au fost chiar martori la o crimă, când un om a fost scos din maşină în faţa lor de rebeli şi executat ziua în amiaza mare.
    După ce şi-au scos copiii din oraş, Vadim şi soţia sa au plecat şi ei. Fugind cu maşina din Horlivka, au lăsat totul în spatele lor.

    Oamenii au plecat de teama radiaţIilor sau goniţi de sărăcia care a urmat. Natura şi-a reintrat complet în drepturi, cucerind străzi, blocuri, case şi fabrici ruinate. Acum, un nou dezastru zdruncină liniştea ucrainenilor – războiul din est dintre armata guvernamentală şi separatiştii sprijiniţi de ruşi. Conflictul a alungat oamenii, iar câţiva dintre ei şi-au ales ca refugiu casele dărăpănate de la marginea zonei de alienaţie.

    Timp de mai multe luni, trăind din economii, Vadim a călătorit prin Ucraina în căutarea unor şanse prin care familia să reînceapă o viaţă normală. Într-o zi, a primit un pont.

    O rudă a auzit despre o proprietate ieftină de vânzare pe lângă Cernobîl. S-a dus să vadă un siloz de cereale abandonat în satul Ditiatki. Situată la marginea zonei de excludere, proprietatea era ieftină şi suficient de aproape de capitala Kiev (115 km) pentru a deveni o oportunitate de afaceri viabilă.

    „Acoperişul curgea acolo unde localnicii scoseseră tot metalul. L-am întâlnit pe proprietar şi am ajuns la o înţelegere ieftină.“
    A cumpărat depozitul cu 1.400 de dolari şi alte trei case pentru doar 240 dolari, le-a conectat pe toate la reţeaua de electricitate şi şi-a deschis un mic furnal de oţelărie.
    „Strategia mea a fost să încep o afacere prin producerea unui produs făcut din deşeuri. Primul an a fost cel mai dificil, dar în ultimii doi ani a început să-mi meargă mult mai bine“.

    Vadim a recrutat şapte dintre foştii săi lucrători din Donbas, oferindu-le cazare. Pentru aceasta a transformat una dintre casele sale în cămin.
    „Pot să-mi câştig traiul prin muncă şi să-i ajut pe muncitorii mei să facă şi ei bani. Eu sunt cel mai mare contribuabil aici în sat. Până la urmă sunt ucrainean şi vreau să-mi ajut ţara.“

    Vadim spune că se gândeşte uneori la radiaţii. Chiar şi-a cumpărat un detector Geiger de mână pentru a măsura intensitatea acestora.
    Însă nu este îngrijorat. E convins că nivelul radiaţiilor atmosferice este suficient de scăzut pentru a nu-i afecta sănătatea.
    „După câte  am văzut în război, radiaţia nu este nimic. A fost un miracol că am supravieţuit.“ El se bucură de viaţa de aici. Nu este vorba doar absenţa războiului, ci şi de o linişte specială.

    Pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl s-a produs cel mai grav dezastru nuclear din istoria omenirii.
    Un experiment conceput pentru a testa siguranţa centralei electrice a eşuat şi a provocat un incendiu care a generat radiaţii timp de 10 zile. Norii care transportau particule radioactive s-au deplasat la mii de kilometri faţă de epicentrul catastrofei, provocând o ploaie toxică peste tot în Europa.
    Cei care trăiau aproape de Cernobîl – aproximativ 116.000 de oameni – au fost evacuaţi imediat. O zonă de excludere de 30 km a fost impusă în jurul reactorului distrus. Aceasta a fost ulterior extinsă pentru a acoperi mai multe zone afectate.

    În următoarele câteva luni, încă 234.000 de persoane au fost mutate. Aproape toţi au plecat în grabă. Unii au primit doar câteva ore să-şi împacheteze toate bunurile. Alţii au crezut că vor fi plecaţi doar câteva zile, dar nu au fost lăsaţi să se întoarcă niciodată. Mulţi dintre evacuaţi, care practicau agricultura de subzistenţă, au fost mutaţi în blocuri-turn de beton.
    Însă unii oameni nu au plecat niciodată.
    Astăzi este încă ilegal să locuieşti în interiorul zonei de excludere. Cu toate acestea, aproximativ 130-150 de persoane o fac. Multe sunt femei, bătrâne, care încă trăiesc din ce le dă pământul pe care-l au din moşi-strămoşi.
    Vadim şi ai săi vorbesc despre plăcerea lor de a face plimbări lungi şi liniştite în pădure. Traiul este destul de primitiv, însă familia nu vrea să se mute într-un oraş mai mare, chiar dacă ar însemna mai mulţi prieteni sau oportunităţi. Nevoia lor de linişte după ce au fugit din haosul războiului îi aduce cu picioarele pe pământ.
    Vadim spune că soţia sa, Olena, uneori face comparaţii între ruinele din zona de excludere şi fostul lor oraş distrus de război.
    Însă există o distincţie clară – aici, la marginea zonei de excludere, Olena crede că familia lor are un viitor.
    „Am simţit ca şi cum am pierdut totul“, spune Vadim. „Dar acum, trăind aici, lucrurile se îmbunătăţesc.“
    Marina Kovalenko n-are spirit de întreprinzător. Însă are curaj. În această zi caldă de vară, se joacă fotbal în curte cu cele două fete ale sale. Irina şi Olena, la vârsta adolescenţei, râd de cum câinele de familie încearcă să prindă mingea, împrăştiind puii de găină uimiţi. Însă dincolo de gardul curţii din spatele casei, totul este tăcut şi nemişcat.
    Numeroase case, un magazin şi o bibliotecă stau pustii în satul Steşcina din nordul Ucrainei. Numai pădurea câştigă teren, pe măsură ce plantele târâtoare cuceresc crăpăturile din acest sat abandonat. Familia are câţiva vecini, dar aproape toţi sunt trecuţi de 70 de ani.
    În pofida lipsei de facilităţi sau de oportunităţi, în urmă cu patru ani, Marina şi fiicele ei au împachetat tot ceea ce puteau lua cu ele şi au străbătut sute de kilometri pentru a veni să locuiască aici – la doar 30 km de zona de alienaţie de la Cernobîl.
    Casa femeii şi a fiicelor sale are nevoie urgentă de reparaţii. Podelele putrezesc, iar caloriferele metalice sunt crăpate – o problemă majoră într-un loc unde temperaturile pot scădea şi sub -20C în timpul iernii.
    Au facilităţi de bază – gaze la butelie, electricitate şi semnal de telefonie mobilă, ceea ce înseamnă că au acces la internet. Însă pentru a merge la toaletă trebuie să iasă în curte. Apa este o problemă – singura lor sursă este un puţ poluat care se conectează la casă printr-o singură conductă. Apa trebuie fiartă înainte de a fi folosită.
    O casă în stare bună în sat ar putea costa 3.500 de dolari, dar astfel de proprietăţi sunt rare. Cele mai multe dintre casele pustii – multe din lemn – sunt vândute de foştii locatari pentru cel mult câteva sute de dolari.
    Marina era prea săracă pentru a cumpăra chiar şi una dintre acestea când a sosit. De aceea, consiliul de conducere a oferit familiei o soluţie de cazare neobişnuită. În schimbul dreptului de a locui acolo, familia trebuia să aibă grijă de un bărbat în vârstă în fazele terminale ale demenţei. Când acesta a murit în urmă cu doi ani, familia a moştenit casa.
    În curte, Irina şi Olena sunt mândre să-i prezinte pe ceilalţi membri ai familiei – câteva găini, iepuri, capre, chiar şi câţiva porcuşori de Guineea. Când nu sunt la şcoală – aflată la 5 km de mers pe jos – fetele îşi petrec mult timp ajutându-şi mama în grădină, cultivând legume şi îngrijind animalele.
    Singura sursă de venit a familiei sunt ajutoarele de la stat – 183 dolari pe lună (5.135 grivne ucrainene). Cultivarea hranei şi îngrijirea animalelor pentru lapte şi carne sunt esenţiale pentru bugetul lor.
    Marina şi fiicele ei au fugit din Toşkivka, un oraş industrial mare din regiunea Donbas din estul Ucrainei. În patru ani de conflict în estul ţării, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise şi aproximativ 2 milioane au ajuns pe drumuri. Conflictul a început în 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia, separatiştii înarmaţi care pretind că acţionează în numele localnicilor vorbitori de rusă din estul Ucrainei au decis să treacă la acţiune. Luptătorii au declarat două enclave separatiste în jurul oraşelor Doneţk şi Lugansk din Donbas, inima industriei cărbunelui din Ucraina.
    Când separatiştii proruşi au început să cucerească satele şi să-i scoată pe militarii ucraineni din oraşele şi localităţile din regiune, casa Marinei şi a fiicelor acesteia a ajuns sub ploaia de obuze.
    Cu excepţia câtorva ore în fiecare dimineaţă, bombardamentul era  neobosit. În timpul acestor armistiţii temporare, toată lumea încerca să recapete un sentiment de normalitate. Irina şi Olena se duceau la şcoală, în timp ce Marina se ducea la piaţă. Dar la prânz focul era deja în toi. Cele mai multe nopţi au fost petrecute în pivniţă. Venind de la şcoală într-una din aceste pauze, Irina şi Olena au fost prinse neaşteptat sub foc încrucişat. Cu grenadele de mortar picând ca ploaia, Marina nu putea ajunge la ele. Fetele au supravieţuit datorită unui negustor, care le-a târât de pe stradă în siguranţă în pivniţa sa.
    Pentru Marina, acela a fost semnul că trebuie să plece. Există cel puţin zece alte familii din regiunea Donbas care au făcut aceeaşi călătorie lungă în satele abandonate din apropierea zonei de excludere.
    La fel ca Marina, cei mai mulţi dintre ei au venit la recomandarea unor vechi prieteni sau vecini. O femeie chiar spune că pur şi simplu a căutat pe Google „cel mai ieftin loc de trăi din Ucraina“. Rezultatul – aproape de Cernobîl.
    De la dezastru, oamenii de ştiinţă au monitorizat încontinuu nivelurile de radiaţii din sol, de pe copaci, plante şi animale din jurul Cernobîlului, chiar şi în zonele din afara zonei de excludere.
    Nu mai există riscul de emisii de radiaţii în atmosferă, spune Valery Kasparov, de la Institutul de Radiologie Agricolă din Ucraina. Însă în unele zone contaminarea solului ar putea reprezenta o ameninţare pentru sănătatea oamenilor.
    Kasparov şi echipa sa au descoperit recent niveluri potenţial periculoase de cesiu-137 radioactiv în laptele de vacă produs în unele zone din afara zonei de excludere. Particulele de cesiu, absorbite de rădăcinile de iarbă, au fost transmise bovinelor.
    În cantităţi mari, ingerarea poate afecta celulele umane şi în unele cazuri poate duce la boli grave, cum ar fi cancerul tiroidian.
    Dar aceste riscuri, spune Kasparov, sunt limitate la zone specifice. Timp de peste 30 de ani, echipa sa a lucrat pentru a cartografia aceste zone fierbinţi, astfel încât să poată estima riscul potenţial pentru persoanele care locuiesc şi lucrează în jurul zonei de excludere.
    Pe o hartă care prezintă dispersia de cesiu-137 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, Kasparov se uită la satul Steşcina unde locuiesc Marina şi fiicele ei. El spune că riscul de a consuma legume sau lapte de capră produse într-un loc precum Steşcina este foarte scăzut. Însă zona este în curs de investigare pentru riscul de radiaţii în produsele alimentare sălbatice, cum ar fi ciupercile de pădure sau fructele de pădure.
    Marina spune că s-a gândit la posibilele riscuri generate de radiaţii. Însă se gândeşte şi la faptul că familia ei fugea de ceva mult mai periculos – ameninţarea războiului.
    „Radiaţia ne poate ucide încet, dar nu ne împuşcă şi nu ne bombardează“, spune Marina. „Este mai bine să trăieşti cu radiaţii decât cu războaie. Nu-mi pasă de radiaţii. Îmi pasă doar că nu mai există obuze care să zboare peste copiii mei, este linişte aici, dormim bine şi nu mai trebuie să ne ascundem.“

  • De vânzare: insulă călită în foc de bătălii

    Proprietarii insulei care în trecut a fost folosită în apărarea oraşului de invaziile franceze şi spaniole, apoi drept închisoare, centru religios sau parc de aventură, caută un cumpărător care să o readucă în circuitul turistic, obţinând deja aprobările necesare pentru amenajarea unui hotel de lux şi a unui centru spa, cu păstrarea clădirilor istorice existente. Doritorul trebuie să plătească un preţ de 6 milioane de lire sterline.  

  • Povestea uneia dintre cele mai DISTRUGĂTOARE AREME cibernetice din istoria modernă

    Una dintre aceste grupări poartă numele de Sandworm şi este responsabilă pentru NotPetya, una dintre cele mai distrugătoare arme cibernetice din istoria modernă.
     
    Henrik Jensen, un administrator IT de la firma Maersk  unul dintre cei mai mari operatori maritimi din lume, cu 76 de porturi şi peste 800 de nave  pregătea un update software pentru cei 80.000 de angajaţi ai companiei când calculatorul său s-a resetat, aparent din senin. Jensen a întors capul, curios dacă şi alţi colegi se confruntă cu aceeaşi problemă, şi a văzut că toate ecranele afişează acelaşi mesaj. Jensen şi colegii săi aveau să descopere, în doar câteva momente, că staţiile lor de lucru erau blocate în mod ireversibil, după cum relatează un articol al publicaţiei americane Wired.

    Dimensiunea crizei devenea evidentă în toate departamentele Maersk; în mai puţin de treizeci de minute, angajaţii împânziseră holurile, alergând dintr-o cameră în alta şi avertizându-şi colegii să se deconecteze de la reţeaua principală înainte ca unităţile să fie afectate. În acelaşi timp, zeci de tehnicieni dădeau buzna în săli de conferinţe şi deconectau toate laptopurile.

    Deconectarea întregii reţele globale a Maersk a durat ceva mai mult de două ore. La finalul procesului, toţi angajaţii primiseră ordin să închidă calculatorul sau laptopul şi să îl lase pe birou.

    În jurul orei 15, un director al companiei a intrat în biroul în care se aflau Jensen şi colegii săi şi le-a spus să se ducă acasă. Reţeaua era atât de puternic afectată, încât nici cei de la departamentul IT nu puteau face nimic.

    Rădăcinile unui atac devastator

    În cartierul Podil din Kiev, pe o stradă din apropierea unei autostrăzi, îşi desfăşura activitatea o mică afacere de familie. Compania de software Linkos Group realiza actualizări pentru un program de contabilitate extrem de popular în rândul cetăţenilor. Serverele deţinute de companie, prin care se lansau respectivele actualizări, au fost punctul de plecare a celui mai devastator atac cibernetic din istorie.

    Codul dezvoltat de cei de la Sandworm a avut ca scop principal răspândirea rapidă. „Până în prezent, NotPetya rămâne malware-ul (codul maliţios – n.red.) cu cea mai rapidă viteză de propagare“, le-a explicat celor de la Wired Craig Williams, director în cadrul Cisco, una dintre primele companii care au analizat NotPetya. „În secunda în care ai realizat ce se întâmplă, datele tale sunt deja pierdute.“

    NotPetya este un tip de virus care cere o anumită sumă de bani, ameninţând că în caz contrar va şterge anumite informaţii sau documente aflate pe serverele companiilor vizate.

    Creatorii NotPetya s-au folosit de două erori descoperite anterior: în primul rând, ei au utilizat EternalBlue, un program realizat de Agenţia Naţională de Securitate a Statelor Unite (NSA) şi care ajunsese în mâinile publicului în urma unei breşe. EternalBlue exploata vulnerabilităţile dintr-un protocol Windows, permiţând hackerilor să facă orice cu datele dintr-un calculator după instalarea unui anumit program. În al doilea rând, cei de la Sandworm au folosit Mimikatz, un soft creat cu scopul de a scoate în evidenţă mai multe probleme ale sistemelor de operare.

    Microsoft lansase o actualizare de Windows înainte de atac, care bloca accesul prin EternalBlue, dar combinarea celor două softuri le-a permis hackerilor să dezvolte un malware aproape imposibil de oprit.
    NotPetya îşi luase numele de la un alt program maliţios, Petya, care funcţiona pe acelaşi sistem. Cei de la Sandworm nu aveau însă intenţia de a da înapoi accesul: orice încercare de a plăti pentru răscumpărarea datelor era inutilă.

    Lansarea NotPetya a fost un act clar de terorism cibernetic, unul cu efecte mult mai grave decât anticipaseră, probabil, creatorii săi. În câteva ore de la apariţia sa, codul s-a răspândit în toată Ucraina şi în mii de alte calculatoare din lumea întreagă. A blocat activitatea a sute de multinaţionale precum Maersk, TNT Express, gigantul farmaceutic Merck sau compania franceză de construcţii Saint-Gobain. Malware-ul a ajuns chiar şi înapoi în Rusia, afectând compania petrolieră de stat Rosneft. Fiecare incident a generat costuri de milioane de dolari.

    Pagubele totale s-au ridicat la peste 10 miliarde de dolari, potrivit unui calcul al Casei Albe confirmat de reprezentanţi ai Departamentului de Securitate Internă.

    Pentru a înţelege amploarea atacului cu NotPetya, este utilă o comparaţie cu WannaCry. Sute de mii de terminale din companii şi instituţii publice din întreaga lume au fost lovite în luna mai 2017 de ameninţarea WannaCry, care folosea o vulnerabilitate prezentă în majoritatea versiunilor sistemului de operare Windows. Atacatorii au exploatat aceeaşi vulnerabilitate (EternalBlue) care ar fi fost folosită în scopuri de spionaj de către agenţii guvernamentale pentru a livra victimelor diverse ameninţări informatice. Incidentul a fost mult mai puternic mediatizat, deşi pagubele totale au fost de aproximativ 4-5 miliarde de dolari.

    „Deşi nu vorbim de pierderi de vieţi, NotPetya a fost echivalentul folosirii unei bombe nucleare pentru a obţine o mică victorie tactică“, a spus Tom Bossert, expert în securitate cibernetică şi care ocupa, la momentul atacului, funcţia de consilier al preşedintelui american Donald Trump.
    Ucraina a fost aproape complet paralizată de atac: NotPetya a lovit patru spitale, şase furnizori de energie electrică, două aeroporturi, 22 de bănci, ATM-uri, sisteme de plată cu cardul şi majoritatea agenţiilor guvernamentale. „Sistemul de stat era mort“, a descris incidentul Volodimir Omelyan, ministrul ucrainean pentru infrastructură.

    Potrivit unor oficiali din Ucraina, 10% din toate calculatoarele din ţară au fost afectate de NotPetya.Ca urmare a incidentului, oficiali din SUA şi Marea Britanie au anunţat că vor emite o alertă în legătură cu aceste atacuri cibernetice, considerându-le parte a unei campanii de spionaj care în viitor ar putea fi folosită pentru operaţiuni ofensive. „Atunci când observăm astfel de activităţi cibernetice nocive, indiferent că vin din partea Kremlinului ori a altor entităţi statale negative, le respingem“, a declarat Rob Joyce, coordonatorul pentru securitate cibernetică al preşedinţiei SUA. Guvernele celor două ţări le-au cerut victimelor atacurilor să semnaleze orice activitate dăunătoare, pentru a se înţelege mai bine impactul campaniei cibernetice.

    Încă „nu avem o perspectivă completă asupra scopului atacurilor cibernetice“, a explicat Jeanette Manfra, un oficial din cadrul Departamentului pentru Securitatea Internă. „Ar putea fi poziţionate softuri pentru a fi folosite în perioade tensionate“, a atras atenţia şi Ciaran Martin, directorul Centrului Naţional pentru Securitate Cubernetică al Marii Britanii, explicând că au fost vizate „milioane de computere“. Acesta a mai explicat că autorităţile monitorizează de un an aceste activităţi, subliniind că este vorba de o campanie amplă, care poate afecta „sisteme precum cele ale marilor companii ori birouri private“. Experţii în antivirus sunt de părere că cel puţin 2.000 de atacuri au fost lansate împotriva reţelelor guvernului ucrainean şi companiilor din Ucraina.

    Theresa May l-a acuzat chiar pe preşedintele rus Vladimir Putin, la finalul anului trecut, că ar încerca să provoace un conflict între statele din Occident prin ingerinţele în alegerile electorale, prin diseminarea de informaţii false şi prin războiul cibernetic.
    Ruşii au negat însă că ar avea vreo responsabilitate pentru atacul NotPetya, argumentând că inclusiv instituţii din Rusia au fost afectate. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Rusia neagă categoric acuzaţiile oficialilor britanici privind responsabilitatea armatei ruse în atacul cibernetic. În cadrul unei conferinţe telefonice cu reporterii, Peskov a afirmat că acuzaţiile sunt nefondate şi fac parte dintr-o campanie „rusofobă“ condusă în unele state occidentale. „Condamnăm astfel de acuzaţii, le considerăm nefondate, ele fiind parte din campania bazată pe ura faţă de Rusia“, a mai spus el.

    La o săptămână după primul incident, poliţia din Ucraina a ajuns la Linkos Group; autorităţile găsiseră ceea ce căutau, şi anume serverele care au servit drept „pacient zero“ în atacul orchestrat de Sandworm.

    A trecut mai bine de un an de la incidentul NotPetya, dar experţii în securitate cibernetică nu au ajuns la un consens în ceea ce priveşte codul maliţios şi adevăratele intenţii ale hackerilor. Firma de securitate ISSP, din Kiev, a înaintat teoria conform căreia NotPetya nu a fost lansat cu scopul de a distruge date, ci cu acela de a şterge urme. Hackerii ar fi avut acces la informaţii din mii de calculatoare câteva luni bune, iar lansarea malware-ului a reprezentat ocazia perfectă de a şterge orice dovadă în acest sens.

    Toţi cei care au studiat NotPetya sunt însă de acord cu un lucru: astfel de incidente ar putea avea loc din nou, şi la o scară mai mare. Corporaţiile globale au devenit interconectate, iar schimbul de informaţii este aproape imposibil de protejat.

  • S-a câştigat cel mai mare premiu la LOTO din istorie. De unde este câştigătorul şi cu ce numere a reuşit să câştige

    Un bilet cumpărat din Carolina de Sud conţine toate cele 6 numere extrase: 5, 28, 62, 65, 70 şi jokerul 5.
     
    Marele premiu a crescut încă din luna iulie, când un grup de persoane din California a încasat un cec de 543 de milioane de dolari.
     
    Loteria Mega Millions se desfăşoară în 44 de state, Washington şi Insulele Virgine.
     
    Există alte 8 bilete vândute în California care conţin 5 din cele 6 numere câştigătoare. În Statele Unite, un eventual câştigător poate alege dacă va încasa imediat banii sau dacă va primi suma în 26 de tranşe anuale. În prima varianta, gradul de impozitare este mult mai ridicat.

  • Un secol de istorie pentru Bursa de la Bucureşti

    Închisă aproape cinci decenii de socialişti pe fondul procesului de naţionalizare a economiei, bursa de la Bucureşti renaşte din propria cenuşă în 1995 în contextul alinierii României la practicile capitalismului, care presupuneau şi o piaţă de capital funcţională.
    Încercată de mai multe crize în jumătate de secol cât a fost activă, bursa de la Bucureşti are în prezent şansa de a promova de la o piaţă de frontieră la una emergentă, în ceea ce ar putea fi biletul dus către pieţele dezvoltate ale vestului.
    De la emitenţi precum Banca Naţională a României, care era una dintre cele mai căutate acţiuni la începutul secolului XX ca urmare a dividendelor ridicate, sau Letea, unul dintre cei mai vechi şi mai mari producători de hârtie de atunci, bursa de la Bucureşti a evoluat până în prezent la companii din sectoare de activitate care nici măcar nu existau acum o sută de ani, precum telecomunicaţii, IT, intermediare financiară.
    Însă chiar şi cu noile tendinţe, bursa de la Bucureşti încă se luptă să recâştige rolul de finanţator al companiilor în condiţiile în care în 1926 s-a tranzacţionat la Bucureşti circa 11% din Produsul Intern Brut (PIB) al României de atunci faţă de 1,6% în 2017, potrivit calculelor ZF pe baza datelor BNR, ASF şi ale BVB.

    50 de ani în beznă
    Activitatea Bursei de Efecte, Acţiuni şi Schimb este întreruptă în 1948 odată cu instaurarea regimului comunist în România şi cu începerea naţionalizării economiei, proces care avea să transforme din temelii societatea românească şi a cărui cerneală în paginile de istorie este proaspăt uscată.
    La acel moment, la bursa de la Bucureşti erau înscrise acţiuni emise de 93 de societăţi şi 77 de titluri cu venit fix (obligaţiuni). Coincidenţă sau nu, în prezent pe piaţa principală sunt listate circa 90 de acţiuni şi 76 de emisiuni de obligaţiuni, practic numere asemănătoare celor de acum o jumătate de secol, potrivit datelor BVB.
    România a schimbat macazul în 1989 odată cu Revoluţia, eveniment care avea să delimiteze generaţii întregi şi care cu siguranţă va rezista testului timpului. Economia sare într-o nouă etapă, de la una închisă la una de tipul deschis, capitalist. Iar bursa îi urmează exemplul câţiva ani mai târziu.
    Capitalismul se scrie cu cerneală verde, dolarii fiind motorul care la începutul anilor ’90 a pus în funcţiune motorul pieţei de capital în România. Iar cum banii nu au ochi sau urechi să audă, au nevoie de specialişti care să îi dirijeze spre plasamente. Până şi inginerii au răspuns chemării pieţei de capital de atunci şi au devenit din stâlpi ai orânduirii socialiste, stâlpi ai capitalismului românesc.

    Renaşterea
    Anii de început ai bursei post-decembriste au fost cuprinşi de un „romantism revoluţionar”, cu sute de mii de români prinşi în vârtejul transformării în profit chiar şi a celei mai reduse sume investite, a cupoanelor rezultate de pe urma privatizărilor în masă de la începutul anilor ’90, dar şi a premierelor la Bucureşti, suprapuse chiar cu o criză.
    „Capitalul de entuziasm a fost molipsitor şi a atras rapid câteva mii dintre cei mai buni absolvenţi ai facultăţilor economice, juridice şi tehnice ale vremii către firmele de brokeraj, consultanţă şi servicii IT conexe, cu promisiunea unor cariere fulgerătoare şi a unor câştiguri pe măsura adrenalinei care pulsa în vene mai rapid decât cotaţiile primelor blue chips pe ecranele computerelor Pentium, cu hardul mai mic decât al celui mai ieftin smartphone de azi”, spune Dragoş Neacşu, unul dintre cei mai vechi specialişti ai pieţei de capital din România, în prezent director general al Erste Asset Managmenet, administrator a circa 7 miliarde de lei.
    În noiembrie 1995 bursa de la Bucureşti înregistrează prima şedinţă de tranzacţionare de după pauza de aproape o jumătate de secol. În acea zi au fost tranzacţionate 905 acţiuni emise de şase companii listate. În prezent la bursa de la Bucureşti se tranzacţionează în medie circa 30 de milioane de acţiuni emise de aproape 90 de companii.
    „Noutatea anilor 1995-1996 a fost dată de diluţia a circa 30% din capitalul românesc al vremii, existent în circa 6.000 de companii din numeroase sectoare de activitate şi cu o largă răspândire geografică, către peste 13 milioane de cuponari/acţionari minoritari. Care au primit aceste hârtii de valoare gratuit, pentru simplul motiv ca împliniseră 18 ani şi erau cetaţeni români. Dar care nu aveau nici cele mai elementare cunoştinţe despre piaţa de capital, mecanismele acesteia şi modul în care ar trebui să se comporte cu noua avuţie financiară”, spune Dragoş Neacşu.
    Practic, în urma procesului de privatizare, românii au devenit acţionari la cele mai mari companii din România şi până şi în prezent sunt mulţi care nu ştiu acest lucru în condiţiile în care la Depozitarul Central sunt parcate deţinerile a circa 9,4 milioane de români.
    În 1997 bursa de la Bucureşti lansează indicele BET, principalul indice al evoluţiei pieţei de capital din România. De la 1.000 de puncte atunci, indicele BET afişează la începutul lunii octombrie din 2018 un nivel de circa 8.500 de puncte, fiind încercat de mai multe crize, una cu puţin timp de la lansare.
    La un an din momentul lansării, BET avea să atingă minimul istoric pe fondul crizei rublei din Rusia. Pe 24 septembrie 1998, indicele ajungea la cel mai scăzut nivel, de 281 de puncte. În contrapartidă, la aproape 10 ani de la momentul lansării, BET a atins maximul istoric: pe 24 iulie 2007, de 10.813 puncte. Ulterior, evenimentele de pe scena financiară internaţională din anul 2008 au condus la scăderi abrupte pe toate pieţele de capital ale lumii, iar nivelul minim după această perioadă a fost atins în România pe 25 februarie 2009, când indicele BET avea un nivel de 1.887 puncte.

    Perspective de promovare
    În septembrie 2016, agenţia de evaluare financiară FTSE Russell introduce piaţa de capital din România pe lista de promovare de la piaţa de frontieră la una emergentă, cea mai bună veste primită de piaţa bursieră post-decembristă în contextul în care o posibilă promovare aduce fluxuri ale investitorilor străini, capital care ulterior se regăseşte în preţurile acţiunilor şi în economia românească. În septembrie 2018 FTSE Russell anunţă că menţine România pe lista de monitorizare şi îmbunătăţeşte două criterii, printre care şi cel de lichiditate, cea mai dureroasă rană a bursei româneşti. Analiştii consideră că în 2020 bursa de la Bucureşti va trece într-o nouă ligă, ceea ce va aduce şi marfă nouă, dar şi un aflux de capital al investitorilor.

    1948
    În 1948, anul în care bursa de la Bucureşti
    a fost închisă de comunişti, erau înscrise acţiuni emise de 93 de societăţi şi 77 de titluri cu venit fix (obligaţiuni).

    2018
    În prezent pe piaţa principală sunt listate circa 90 de acţiuni şi 76 de emisiuni de obligaţiuni, asemănător statisticilor de acum o jumătate de secol. 

    # Bursa de la Bucureşti are 169 miliarde de lei capitalizare (38 mld. euro) şi 87 de emitenţi listaţi. Spre comparaţie, bursa de la Varşovia adună 870 emitenţi cu 290 mld. euro capitalizare.

    # Indicele BET-TR de la Bucureşti, care urmăreşte şi dividendele livrate de prima ligă bursieră, a adus în 2017 un randament de 19%, printre cele mai ridicate la nivel european. Deutsche Boerse din Germania a livrat 16%, iar Euronext din Bruxelles circa 4,9%.

    # 2 miliarde de lei (430 mil. euro) este cea mai mare listare la Bucureşti, cea a Electrica din 2014. 944 milioane de lei (205 mil. euro) reprezintă cea mai mare listare anteprenorială, cea a Digi în mai 2017.

    # 4,5 mld. euro este capitalizarea Petrom (SNP), cea mai valoroasă companie de la Bucureşti. Spre comparaţie, cea mai valoroasă companie de la Varşovia, PKO Bank, are
    13 mld. euro capitalizare.