Tag: Imagine

  • Cei trei studenţi din România care i-au învins pe americani la ei acasă. Elevii noştri au câştigat locul întâi

    Echipa ENTy, reprezentanta României la finala globală Microsoft Imagine Cup 2016, câştigă locul întâi la categoria Innovation, un premiu în valoare de 50.000$ şi şansa să primească titlul de campion Imagine Cup.

    Cei trei studenţi ai Universităţii Politehnice din Bucureşti – Flavia Oprea, Iulian Mateşică şi Cristian Alexandrescu – au dezvoltat un dispozitiv hi-tech de mici dimensiuni ce urmăreşte echilibrul urechii interne şi verifică postura coloanei vertebrale în timp real. Dispozitivul poate fi purtat pe spate sau cap şi poate detecta probleme ale urechii interne şi generează date care pot fi utile medicilor în diagnosticarea pacienţilor cu tulburări de echilibru.

    “Experienţa aici este una uimitoare şi nu poate fi redată clar prin cuvinte. Imagine Cup a deschis echipei noastre multe drumuri şi a validat încă o dată ideea inovativă a ENTy, dar şi a valorii studenţilor români din IT”, a declarat Flavia Oprea – product developer ENTy, imediat după ceremonia de premiere de aseară.

    Citiţi aici povestea celor trei studenţi care au câştigat premiul pentru inovaţie

  • Wearables, mai mult decât ceasuri şi brăţări

    Gadgeturile moderne promit să ne ajute să fim mai sănătoşi, să ne ofere o nouă metodă de distracţie, să ne organizăm mai bine, să navigăm mai uşor şi mai eficient. Firma de cercetare Gartner preconizează că 274,6 milioane de astfel de dispozitive se vor vinde pe glob în 2016, cu 18,4% mai mult decât în 2015. Vânzările de produse wearable vor genera venituri de 28,7 miliarde de dolari anul acesta, din care 11,5 miliarde de dolari ar urma să fie vânzările de ceasuri inteligente. Iar previziunile de creştere pe termen mediu arată că valoarea pieţei va creşte de trei până la cinci ori. Însă “wearables”, adică dispozitivele portabile, sunt mai mult decât brăţări sau ceasuri, iar câteva exemple semnalate în acest articol, inclusiv produse realizate de de români, demonstrează asta.

    Chiar de la cele mai rudimentare tipuri de dispozitive wearables, scopul lor principal a fost să aducă utilizatorului un plus de informaţie şi, astfel, ajutor. Atunci când vă gândiţi la wearables probabil că vă apare în minte o imagine cu un smartwatch sau o brăţară de fitness. Însă aceste obiecte pe care le purtăm sunt printre noi de mai mult timp decât am fi tentaţi să ghicim. Gândiţi-vă doar ce beneficii au adus ochelarii: nu numai că au ajutat oamenii să vadă mai bine, ci au avut un rol însemnat în reducerea analfabetismului. Un alt obiect pe care oamenii îl poartă zilnic de ani de zile este bătrânul ceas. Chiar şi primul gadget wearable dotat cu un computer a fost realizat pentru a veni în ajutorul omului, chiar dacă nu neapărat în scopuri nobile. În anii ’60 Ed Thorpe şi Claude Shannon au inventat un calculator cât un pachet de ţigări ce încăpea într-un pantof, care a fost creat special pentru a prezice numerele câştigătoare la ruletă. Iar Steve Mann este cel care a dezvoltat, în anii ’80 şi ’90, mai multe versiuni ale unui prototip de cască inteligentă (headset).

    Avansurile recente în domeniul telecomunicaţiilor, senzorilor, microcipurilor, au deschis noi drumuri şi oportunităţi pentru tehnologia wearable. În trecut, senzorii nu funcţionau foarte bine şi ofereau date inexacte, însă acum circuitele mici, transmisiile wireless şi senzorii pot fi integraţi cu uşurinţă în tot felul de gadgeturi. Conform definiţiei, un obiect wearable este o colecţie de componente care monitorizează stimuli interni sau externi şi care se poartă pe corp.

    Firma de cercetare Gartner preconizează că 274,6 milioane de astfel de dispozitive se vor vinde pe glob în 2016, cu 18,4% mai mult decât în 2015. Vânzările de produse wearable vor genera venituri de 28,7 miliarde de dolari anul acesta; doar ceasurile inteligente promit vânzări de 11,5 miliarde de dolari. „Din 2015 până în 2017, rata de adopţie a smartwatch-urilor va creşte foarte mult datorită Apple, care a popularizat acest gadget. De asemenea, ceasurile inteligente vor avea cel mai mare potenţial de venituri dintre toate produsele wearable. În 2019 vor genera 17,5 miliarde de dolari“, apreiază Angela McIntyre, director de cercetare al Gartner. „Ceasurile inteligente sunt vedetele acestui an, iar popularitatea lor creşte uimitor în România, urmând tendinţa de la nivel european. Pe fondul evoluţiei din ultima perioadă, până la finele lui 2016 mă aştept să se dubleze numărul smartwatch‑urilor vândute de noi“, spune Tudor Ţiboc, fondator şi general manager al retailerului QuickMobile.

    VEDETELE DOMENIULUI

    O altă companie de cercetare de piaţă, Yole Development, preconizează că valoarea pieţei globale de wearables va creşte de la 22 miliarde de dolari în 2015 la nu mai puţin de 90 de miliarde de dolari în 2020, cu o creştere anuală de 35%. Compania se aşteaptă ca peste 134 de milioane de ceasuri să se vândă până în 2020 şi 1,3 milioane de seturi VR/AR (realitate virtuală şi agumentată) până în 2018.

    Şi segmentul de fitness – care include brăţări, ceasuri sport etc. – va creşte susţinut de programele de wellness din SUA, se arată în raportul Gartner. Vânzările de brăţări au crescut în acelaşi ritm ca şi ceasurile, dar vor fi depăşite de smartwatch-uri datorită numărului mai mare de funcţii şi interfeţei mai uşor de utilizat. Cu toate acestea, producătorii de brăţări caută să includă funcţii precum plata mobilă, accesul în anumite zone etc. Pe de altă parte, Juniper Research vede produsele purtabile destinate segmentului de fitness dominând încă cel puţin trei ani piaţa. Abia în 2019 vânzările de smartwatch-uri (130 milioane de unităţi) le vor depăşi pe cele ale brăţărilor (110 milioane de unităţi). Acest lucru se datorează faptului că brăţările au încorporate funcţii precum cele ale smartwatch‑urilor (notificări, primire telefoane), dar la un preţ mai redus.

    Mai mult, Juniper Research vede că aceste dispozitive purtabile vor deveni parte din regimurile de antrenamente ale sportivilor profesionişti. Cât despre gadgeturile pentru sistemul de sănătate, firma de cercetare este de părere că au un potenţial mare de creştere, dar preţul ridicat al acestor dispozitive şi dependenţa de smartphone-uri le vor stopa adoptarea integrală de către sistemele de sănătate. După revoluţia smartphone-ului, primul val de produse de acest gen au fost brăţările de fitness care monitorizează şi adună date despre purtător, iar primele produse de acest fel au apărut în urmă cu 8-9 ani, prin produsele celor de la Jawbone sau FitBit. De fapt, majoritatea senzorilor incluşi într-un smartphone acum se află şi în ceasurile inteligente. „Urmând trendul telefoanelor mobile, scăderea costurilor de producţie, miniaturizarea, ar trebui să ajute ca aceste produse să devină tot mai populare. Noi credem că piaţa wearable va exploda şi va urma exemplul telefoanelor mobile“, este de părere Nick Hunn, CEO al WiFore Consulting, firmă de consultanţă.

     

  • „Coafura rezistă”. Salariul fabulos cu care este plătit stilistul preşedintelui francez Francois Hollande

    Cifrele au ieşit la iveală şi au fost confirmate de guvernul francez după ce revista Canard Enchained a publicat o imagine a contractului stilistului şi detalii despre job-ul acestuia. Aparent, Olivier B. (stilistul) trebuie să fie disponibil la orice oră din zi şi din noapte, dar acest lucru tot nu explică de ce salariul unui coafor este comparabil cu cel al consilierilor preşedintelui.

    „Cu toţii trebuie să ne aranjăm parul, nu-i aşa?”, a spus Stephane Le Foll, purtător de cuvânt al guvernului, potrivit Bloomberg. „Înţeleg de ce oamenii îşi pun întrebări şi judecă. Dar nu este vorba despre oricine, atâta tot.”,a continuat Le Foll.

    „Coafura rezistă”. Salariul fabulos cu care este plătit stilistul preşedintelui francez Francois Hollande

  • Imitaţia în lumea modei

    Dacă la poşete falsul strică imaginea, la casele luxoase e binevenit, conform ultimelor tendinţe în domeniu. Se poartă materiale care doar seamănă cu cele veritabile, scrie Wall Street Journal, iar uneori le imită atât de bine încât cu greu le mai poţi deosebi.
    Cei care îşi construiesc sau amenajează o casă în care investesc sume impresionante nu recurg însă la imitaţii din dorinţa de a face economii, ci pentru că acestea se găsesc mai uşor, iar în unele cazuri se montează fără mare bătaie de cap. Alţii caută pur şi simplu ceva deosebit, iar piatră, marmură sau alte materiale veritabile are toată lumea, aşa că imitaţiile li se par mai interesante.

    Materialele false sunt şi mai uşor de încadrat în schema coloristică pe care proprietarul o doreşte pentru locuinţa sa, susţin specialiştii. Un alt motiv este acela că unele materiale veritabile, cum ar fi lemnul vechi recuperat din construcţii ca hambarele, sunt greu de obţinut şi trebuie tratate ca să nu se deterioreze. În plus, tehnologia modernă permite crearea de imitaţii mai greu de identificat decât altădată, iar unii proprietari de case recurg şi la tehnici folosite de meşterii de altădată care le permit să păcălească ochiul. Cum o casă nu arată frumos fără un pic de verdeaţă, producătorii de imitaţii oferă chiar şi gard viu sau plante artificiale pentru cei care nu vor să-şi bată capul cu îngrijirea unora adevărate.

    Specialiştii în domeniul imobiliar atrag însă atenţia că falsurile trebuie să fie bine lucrate ca să nu se remarce imediat, iar cele care respectă acest criteriu pot chiar creşte valoarea unei case, datorită faptului că materialele moderne sunt mai uşor de manipulat şi instalat.

  • Pictura cu faţa umană

    Se pictează pe hârtie, pânză, sticlă, lemn, chiar şi pe ziduri sau asfalt, dar unii artişti consideră că se pot exprima cel mai bine atunci când aştern culorile pe trupul uman. O astfel de artistă este americanca Alexa Meade, din Los Angeles, care pictează modele pe trup şi pe faţă, le suprapune pe fundaluri pregătite dinainte astfel încât să aplatizeze imaginea, după care realizează fotografii spectaculoase, scrie CNN.

    Cel mai dificil lucru în crearea unor asemenea lucrări, afirmă artista, este să reuşeşti să faci modelele să stea nemişcate, motiv pentru care ea încearcă să termine cât mai repede. Printre cele mai importante creaţii ale sale se numără o serie de imagini care închipuie un calendar în stilul vechilor afişe americane.

  • El este singurul politicianl din lume care are tatuaje pe 90% din suprafaţa corpului

    El este Vladimir Franz, 90% din suprafaţa corpului său este tatuat, este politician şi a candidat la alegerile prezidenţiale din Cehia.A devenit cunoscut în 2013 după ce 88.000 de oameni au semnat petiţia în care-l cereau candidat la preşidinţie.

    Franz este avocat, dar după facultate a decis să-şi urmeze adevărata pasiune, arta. La momentul cadidaturii sale, el era profesor la şcoala de teatru a Academiei de Arte din Praga (School of Theather of the Academy of Perfoming Arts of Prague) şi avea o reputaţie fără cusur, scrie site-ul artbodyplus.com

    Despre tatuaje a spus că “nu sunt obstacole, ci îmi dau un plus de valoare, iar alegerile nu sunt un concurs de frumuseţe, ci este vorba de toleranţă şi cultură”.

    După ce au fost anunţate rezultatele la alegeri, Vladimir Franz a obţinut un loc onorabil trei cu 11,4%. Alegerile au fost câştigate de Milos Zeman cu 25,1%.

    În prezent, Vladmir Franz este secretar în Ministerul Culturii.

  • Gadget Review: Sony RX10II, un bridge cu focus pe video – FOTO, VIDEO

    Sony RX10II vine în continuarea modelului RX10 şi reprezintă o evoluţie din toate punctele de vedere: calitatea imaginii a fost îmbunătăţită, este mai rapidă, filmările au o calitate foarte bună, iar bateria ţine destul de mult. Cu toate acestea trebuie menţionat că are un zoom mai mic decât competitorii săi, ecranul nu are funcţii de touch şi imaginea capturată de RX10II ar putea fi în continuare îmbunătăţită (în colţuri mai pierde din claritate). Şi nu în ultimul rând, necesită o investiţie destul de consistentă, pentru că în momentul de faţă se vinde cu preţuri între 5.000 şi 7.000 de lei.

    Înainte să trecem la concluzii, să vedem ce oferă această cameră şi care sunt performanţele. În primul rând, am rămas uimit de calitatea video a camerei, mai ales că de cele mai multe ori am lăsat camera să-şi vadă de treabă singură, chiar şi în condiţii de luminozitate scăzută. În plus, RX10II este capabilă să filmeze 4K (rezoluţie 3.840 x 2.160 pixeli) până la 29 de minute per clip. Dar dacă reduci rezoluţia la una Full HD, aparatul are o opţiune numită dual‑rec, care îi permite fotografului să fotografieze în timp ce filmează. După cum ziceam, focusul este foarte bun, iar opţiunea automată de detectare a feţelor funcţionează foarte bine, astfel încât subiectul rămâne tot timpul clar chiar dacă se află în mişcare (şi mă gândesc aici la copii sau la animale de casă pline de energie ce zburdă prin cadru). În plus, eu am fost mulţumit şi de calitatea înregistrării audio.

    Un alt element interesant pe care Sony îl oferă şi alte camere din această categorie nu-l au este posibilitatea de a filma slow motion. M-am distrat cu această funcţie, dar trebuie menţionat că RX10II poate filma doar trei-patru secunde astfel. Poate părea prea scurt, dar cine ar vrea să vadă un clip de zece sau cincispreze secunde în slow motion? Din păcate, în acest mod sunt blocate toate funcţiile de zoom sau setările din cameră, ceea ce înseamnă că trebuie să stabileşti dinainte încadrarea şi setările. RX10II este capabil să înregistreze astfel de imagini la 240, 480 sau 960 de cadre pe secunde (trei viteze de slow motion), apoi clipul este redat la o rezoluţie Full HD, dar nu nativ, ci prin reeşantionare prin interpolare (în limba engleză: upsampling). Chiar şi aşa este o calitate înaltă pentru entuziaştii filmărilor.

    Aparatul este dotat cu un obiectiv Carl Zeiss Vario-Sonnar T* ce are o distanţă focală de 8,8 – 73 mm (24 – 200 mm echivalentul în format 135), iar diafragma are o deschidere maximă de f/2,8 până la f/16 şi estompează foarte bine fundalul, ceea ce-l face foarte bun pentru portrete. Aparatul oferă un zoom de 8,3x la o calitate bună (deşi alte camere de acest tip oferă un zoom şi mai mare). Mi-a plăcut faptul că nu am fost nevoit să apelez de prea multe ori la modul manual (fotograful are grijă de toate setările), deoarece camera s-a descurcat singură în modul Auto sau Aperture/Program Priority. Singurele probleme pe care le-am întâlnit au fost atunci când luminozitatea era scăzută şi aparatul urca foarte mult sensibilitatea imaginii (ISO), deşi nu era nevoie. Vorbind de ISO, acesta poate urca până la 12.800, cu „puricii“ de rigoare în scenele întunecate. De asemenea, Sony RX10II are un senzor de 1 inchi de 20 megapixeli (destul de mare pentru categoria sa) şi poate face fotografii până la o rezoluţi de 5.472 x 3.648 px în format 3:2 şi până la 5.472 x 3.080 px în format 16:9.

    Spuneam că este o cameră bună pentru portrete, dar cred că se descurcă bine şi când vine vorba de evenimentele sportive, datorită faptului este este capabilă să fotografieze 14 cadre pe secundă, chiar şi în format RAW (ideal pentru persoanele care vor controleze fiecare element în editare), dar şi JPG. Totuşi în acest caz viteza de procesare (buffering) a imaginilor nu este ideală. Un alt punct negativ ar fi faptul că aparatul este destul de greu (800 g) şi are un body mic, ceea ce înseamnă că este destul de greoi de manevrat şi nici butoanele nu sunt ideale.

    Iniţial am crezut că bateria avea o viaţă destul de scurtă (în special la filmare), dar când am făcut un pic de cercetare am observat că alţi competitori au o baterie care ţine mult mai puţin. Partea bună este că se poate încărca uşor cu încărcătorul de la telefon (micro-USB), dintr-o baterie externă sau din calculator.

    Dacă atunci când RX10 a fost lansat pe piaţă Sony nu a avut o competiţie mare în această zonă, acum pentru RX10II există alternative. Cei care caută o astfel de cameră dar nu vor să cheltuie atât de mult se pot îndrepta către G3X al celor de la Canon sau către FZ1000 de la Panasonic (ambele între 3.000 şi 4.000 de lei), care sunt capabile să ofere cam aceeaşi performanţă ca şi RX10II la un preţ mai mic. Totuşi duc lipsa unor elemente precum filtrul ND încorporat în produs (Neutral Density, care te ajută să fotografiezi când este soare puternic) sau abilitatea de a filma slow motion. Însă dacă simţi că nu ai nevoie de astfel de elemente, poţi investi într-o cameră mai ieftină, iar cu restul banilor ai putea să optezi pentru accesorii precum un bliţ extern.

    În concluzie, recomand Sony RX10II pasionaţilor de fotografie care nu vor să care obiectivele după ei, nu vor să facă rabat de calitate, dar şi celor interesaţi de video. Cred că este o cameră bună pentru videoblogging, filmare de produs, fotografiere de portrete sau fotografie de stradă, pentru că este şi foarte silenţioasă.

    PRO:

    Imagine şi video de calitate
    Face o treabă destul de bună când se află în modul Auto
    Silenţioasă
    Autofocus foarte bun, necesar pentru o filmare de calitate
    Foarte rapidă (poate trage până la 14 cadre pe secundă)
    Filmează 4K + slow motion

    CONTRA:

    Timp de procesare a imaginilor mai lung în modul RAW + JPG
    Ecranul nu este touch
    Poate fi dificil de manevrat (destul de grea, iar body‑ul este mic)
    Preţ ridicat. Alte camere din categoria sa sunt mai ieftine şi oferă cam aceeaşi performanţă

    Pentru mai multe exemple foto/video  accesaţi următoarea pagină
     

  • Citez din mine

    „Când vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rău mă supără dacă respectivul ţine aparatul pe speaker: mă simt captiv, într-o cutie mică, un pitic neputincios discutând cu un uriaş. Este numai un sentiment personal, nu ştiu dacă în vreun cod al manierelor e prins şi acest aspect, în fond e vorba de o facilitate tehnică pe care o poţi folosi, dar cheful de discuţie îmi dispare rapid şi folosesc primul motiv fezabil pentru a renunţa la conversaţie. În mintea mea miicimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferată şi problemei mele, aceasta devenind brusc lipsită de importanţă dacă interlocutorul nu este suficient de captivat astfel încât să îşi ridice aparatul la ureche, pentru a mă auzi mai bine.

    În urmă cu vreo şapte luni de zile am iniţiat în revistă un demers care astăzi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subţirică dintr-o cutiuţă aruncată pe un birou răvăşit. Este vorba de un apel către clasa politică, căreia îi ceream să nu rupă echilibrul economiei româneşti, şi enumeram inconsecvenţele primelor şase luni de guvernare în materie de economie.“


    „Când a început, săptămâna trecută, Marele Deranj Naţional Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gândit a fost episodul atacului cavaleriei uşoare. În cursul Marelui Deranj extrem de invocată a fost Imaginea României. Şi Angajamentele. Şi s-a spus că cât de mult se strică imaginea României.

    Eu cred că n-am stricat nimic, pentru că nu avem ce strica, nu poţi strica ceva ce nu există.
    Recapitulare: Atacul cavaleriei uşoare este un episod din Războiul Crimeei, în octombrie 1854. O sumă de comandanţi incompetenţi, un ordin greşit transmis şi greşit înţeles şi 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o şarjă spre moarte, în bătaia tunurilor inamicului. Un atac ce adună la un loc eroism pur şi zădărnicie, cu totul un distilat fin de fire omenească cântat de lordul Tennyson într-un poem faimos.

    Uite tot aşa şi noi, de ceva vreme, tot galopăm la deal după cum ne ordonă unii sau alţii, urmând vreun ordin ce i se năzare unuia sau altuia. Şi aici nu mă pot abţine să nu-l citez pe Tennyson – «…Tunuri în stânga lor, Tunuri în dreapta lor, Tunuri în faţa lor…» – înţelegeţi orice de aici şi faceţi orice analogie, că oricum nu greşiţi. Şi aşa, între tunuri, şi noi în galop, cu imaginea României, cică, pe post de stindard.
    În primul rând că negativul, în sens fotografic, pe care îl putem defini drept imagine actuală a României nu era o rochiţă imaculată pe care anunţul făcut de liberali a pătat-o iremediabil.“


    „În continuare întrebarea mi se pare îndreptăţită – la ei de ce da şi la noi nu. Că şi la noi aerul şi mâncarea şi vinul şi fetele şi ceva monumente şi pitoresc cât cuprinde…

    Cred că am înţeles asta în ultima încăpere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai ştiu cărui papă, o încăpere în care turistul lipăitor intră, de regulă, obosit, trage o panoramare de trei secunde – «…ceva de pozat? …nişte picturi pe pereţi… a’ sunt tocmai aproape de tavan şi nu se văd prea bine, las’s c-am mai făcut…» şi pleacă. Pe mine m-a oprit muzica care a început să picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 şi vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un băiat şi o fată, care au început să istorisească, puţin cântat şi mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor şi Psyche, adică tocmai frescele care împodobeau camera. Pe un ecran, filmări meşteşugite ale frescelor în cauză alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce făceau şi o făceau bine şi frumos, muzica aceea suavă curgea în continuare, aşa că m-am aşezat pe canapeaua din mijocul încăperii şi am avut parte de cea mai grozavă jumătate de oră din anul acesta. Nu a avut absolut nici o importanţă faptul că nu înţelegeam decât un cuvânt din o sută, îmi ajungeau imaginile şi vocile celor doi şi faptul că puteam privi şi frescele, live.“


    „Noaptea se întâmplă să fiu CelMaiMareScriitorRomânînViaţă – atunci ideile capătă o lumină specială, aparte, vin mai uşor şi pleacă mai greu, aşa că ai timp să le prinzi pe îndelete şi să le fixezi grijuliu, cu ace cu gămălia frumos colorată, fie pe pagini albe de hârtie, fie pe pagini cu extensia .doc. Câteodată ideile vin în vis şi, ca să nu trăiesc dezamăgirea pe care presupun că a încercat-o marele regizor, prefer să pierd câteva ore din somnul de frumuseţe pentru a definitiva echivalentul poveştii băiatului ce iubea o fată.

    Noaptea poţi fi StăpânulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucătărie pentru a-şi admira regatul. Liniştea aceea specială ce rămâne după ce supuşii au dat manelele mai încet şi bubuitul de başi din maşini s-a estompat îţi dă un sentiment bun şi te relaxează mai mult decât o oră de somn. Şi mai oferă şi un dram de speranţă. Iar gustul ţigării fumate atunci e cel mai bun, chiar dacă fumatul e plin de pericole.

    Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (sună aiurea, n-am ştiut să spun altfel), în funcţie de jocul de calculator care ajunge să mă pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun căpitan de submarin din flota germană din al doilea război mondial, pentru că Silent Hunter III mă acaparează de o bună bucată de vreme; dar am mai fost şi Eliberatorul în saga Gothic sau PurtătorulTuturorSperanţelor în Half Life II.

    Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea pe care noaptea o dă muzicii puse în surdină, oricare ar fi aceea: descoperi în chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar şi Rammstein sună mai bine noaptea, dacă se poate aşa ceva, pentru că ei sună bine tot timpul.

    Un singur regret am, acela că m-am dezobişnuit să fiu PlimbăreţulAiureaînSerileCaldeDeVară, de mână cu cineva drag.“


    „Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Şi are şi umor. A creat umanitatea şi a pus petrol şi gaze în locuri neprielnice omului, sub gheţuri veşnice, în deşerturi sau pe funduri de oceane. Acum se uită, cu un zâmbet, la felul în care se agită creaţiile sale.“


    „Toamnă. Destul de cald, încă. Pelerinaj la moaştele unui sfânt. Un cordon lat, nesfârşit, de oameni înconjoară dealul Mitropoliei. Îi văd o zi, două, trei, la un moment dat mi se părea că sunt aceiaşi, lipiţi de caldarâm, că nu s-au mişcat deloc. Ce-i mâna să stea aşa, înghesuiţi, apăsaţi nu numai de cele lumeşti ci şi fizic? Nu rezist, într-o seară cobor din tramvai şi mă plimb, agale, cale de-o staţie, de-a lungul mulţimii. Pestriţă, haine de firmă lipite de pulovere second-hand, jachete de motociclist lângă broboade, machiaje pronunţate lângă feţe aspre, nebărbierite. Bătrâni şi tineri, câteva fete «din acelea» şi mulţi prinşi de regulă la capitolul «…şi alţii». Alţii destul de eleganţi şi distanţi încât să pară puţin nefireşti în ambianţa aceea. Priviri nu goale, dar opace, ermetice, cumva umbrite. Toţi respectă cu sfinţenie gardurile metalice înşirate de jandarmi, identific chiar şi un soi de lideri de grup, care ordonă deplasarea anevoioasă. Ici-colo mai este îngăduită câte o ţigară, dar destul de discret, palmată.
    Ce-i mâna? Nu m-am prins, erau prea diverşi ca să-i categoriseşti numai în oameni necăjiţi care stau din cauza vreunei boli sau a unui necaz; unii prea neliniştiţi ca să fie numai credincioşi, alţii cu personalităţi prea evidente, prea laice ca să pară pelerini.
    Şi am intuit că, mai mult decât credinţa, reală sau mimată, ce i-a adunat şi i-a obligat să accepte trecutul osului prin os, la viteză de melc, este dorinţa de a-şi înşela soarta.“


    „…tânăra gânditoare. îi spun aşa pentru că nu-mi place cum sună filosoafă, deşi mi-a oferit un răspuns esenţial şi existenţial. Se afla pe un trotuar desfundat de margine de Bucureşti, cu câteva sacoşe mari într-o mână. Cu mâna cealaltă, de care mai atârna un copilaş de puţini ani, împingea un cărucior rablagit în care se afla un copilaş de puţine luni. Ţipau în gura mare şi unul şi celălalt, căruciorul avansa anevoie şi hurducat, iar sacoşele o încurcau la mers. Eram singuri pe o bucată bună de drum şi inevitabil privirile ni s-au întâlnit. A răspuns uităturii mele curios-miloase cu un zâmbet trist şi mi-a spus, cu un glas limpede şi clar: «…cred că aşa-i şi în iad…». M-am uitat în jur, atent, şi n-am simţit nevoia să o contrazic.“


    „Tramvaiul 7, de 1 Mai, adică aproape gol. Două doamne în vârstă, dar cu aer neaşteptat de sportiv discută peste scaune de câte în lună şi în stele – religie, educaţie, excursii. «…ştii ce-aş face eu dacă aş avea bani?», spune cea mai energică. «O sală cu filme porno! ştii câţi bani se câştigă?! Am văzut eu, în Turcia», continuă ea repede.
    «Ei, da’ poţi?», întreabă cealaltă, cu o aparenţă cumva mai bisericoasă. «…cum să nu poţi, de ce să nu poţi?», ridică tonul prima.
    «Aşa, că nu te lasă», replică bisericoasa, cu năduf.
    «…şi mai sunt şi internetul şi prejudecăţile. Ba şi forfetarul», am adăugat eu în gând, închizând cartea din care încercam, fără succes, să citesc.
    Interesantă situaţie, nu? Şi pur românească, în esenţă: avem dorinţa de a face, îndoiala, întrebările, evaluarea, ba chiar şi concluzia, pusă, desigur, chiar înainte de a începe treaba. Iar cele mai importante segmente ale discuţiei nu sunt cele ce ţin de ideea în sine şi de cine o are, aşa cum greşit şi facil s-ar putea crede, ci părţile cu banii şi cu cei ce te lasă sau nu să faci ceva, la noi.“


    „Închideţi ochii şi repetaţi, în gând, de câteva ori, cuvântul «balastieră». Nu simţiţi deja în nări un iz de râu curgând domol şi umezind malul sălbatec-buruienos? Mocheta sau covorul nu s-au transformat deja într-un covor scrâşnitor de pietriş? Balastiera are ceva primordial, de început de lume. Poate fi şi început de carieră.

    Săptămâna trecută am stat de vorbă cu un om interesant, cândva personaj important, astăzi numai împăcat cu sine şi cu problemele pe care le are. Mi-a plăcut şi am sporovăit vreo trei ceasuri despre o mulţime de lucruri, pentru că ieşirea din viaţa să-i spunem publică nu i-a alterat abordarea pragmatică a vieţii. Printre altele mi-a vândut un pont la care recunosc că nu m-aş fi gândit, sau poate că da, dar după un consum serios de celule herculepoirotiste: vrei să pui de-o afacere înfloritoare, rapid? Fă o balastieră! Pentru că ritmul rapid al construcţiilor din Bucureşti a creat un deficit de banal nisip şi de banal pietriş. Ceva utilaje, ceva basculante, ceva bani, nu puţini pentru un jurnalist ca mine, nu mulţi pentru cineva cu talent pentru afaceri, o bucată de mal de râu, poate ceva relaţii, că deh, trăim unde trăim şi puterea da a ocupa o cincime din piaţă, ce vreţi mai mult? Ziua următoare balastiera mă obseda, ştiţi sentimentul – uite comerţul exterior la şapte luni… balastieră… uite cu desconspirarea… da banca dă oare bani pentru aşa ceva?…uite cu ratingul îmbunătăţit al României… da un excavatorist bun se mai găseşte sau au plecat toţi în Spania? Aşa că am zis să dau un google.ro, să văd ce şi cum.“

    Da, o să văd ce şi cum.

  • Ce job credeţi că are bărbatul din imagine?

    El este Vladimir Franz, 90% din corpul său este tatuat, este politician şi a candidat la alegerile prezidenţiale din Cehia.A devenit cunoscut în 2013 după ce 88.000 de oameni au semnat petiţia în care-l cereau candidat la preşidinţie.

    Franz este avocat, dar după facultate a decis să-şi urmeze adevărata pasiune, arta. La momentul cadidaturii sale, el era profesor la şcoala de teatru a Academiei de Arte din Praga (School of Theather of the Academy of Perfoming Arts of Prague) şi avea o reputaţie fără cusur, scrie site-ul artbodyplus.com

    Despre tatuaje a spus că “nu sunt obstacole, ci îmi dau un plus de valoare, iar alegerile nu sunt un concurs de frumuseţe, ci este vorba de toleranţă şi cultură”.

    După ce au fost anunţate rezultatele la alegeri, Vladimir Franz a obţinut un loc onorabil trei cu 11,4%. Alegerile au fost câştigate de Milos Zeman cu 25,1%.

    În prezent, Vladmir Franz este secretar în Ministerul Culturii.

  • Bogăţie vs sărăcie în Africa de Sud. Vezi diferenţele stridente în imaginile surprinse de acest fotograf – GALERIE FOTO

    În Africa de Sud diferenţele dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre albi şi negri sunt mai evidente ca oriunde în lume, iar imaginile surprinse de o dronă dovedeşte acest lucru extrem de clar.

    Politica apartheidului – termen tradus prin “evoluţie separată” – a luat o formă juridică după victoria Partidului Naţionalist în alegerile din 1948.

    Imaginea care va rămâne întipărită este fără nicio îndoială cea a locurilor rezervate populaţiei albe în restaurante, la ghişeele poştale, la toalete, în băncile publice sau pe plaje.

    Însă ţara se angajase să separe rasele cu mult mai înainte, şi anume din secolul XVII, când primii colonişti olandezi au plantat un gard viu de migdali pentru a proteja o instituţie din Cape Town de indigeni.

    Fotograful Johnny Miller a vrut să surprindă această “arhitectură a apartheidului” de sus prin intermediul dronei sale.