BusinessMagazin

Tag: firme

  • Două firme se alătură protestului lui Ştefan Mandachi, suceveanul care a construit un metru de autostradă

    Potrivit unui comunicat de presă remis, marţi, corespondentului MEDIAFAX, consiliul de administraţie al celor două societăţi din Câmpina, care au ca obiect de activitate fabricarea de materiale de construcţii, anunţă suspendarea activităţii în data de 15 martie 2019, la ora 15.00, pentru 15 minute.

    “Am luat această decizie în semn de solidaritate cu antreprenorul Ştefan Mandachi, din Suceava, care în ziua şi la ora menţionate va sista, timp de 15 minute, activitatea în toate societăţile pe care le deţine şi va inaugura kilometrul de autostradă construit din resurse proprii, ca o reacţie la dezinteresul autorităţilor faţă de dezvoltarea infrastructurii rutiere”, se arată în sursa citată.

    Reprezentanţii celor două societăţi prahovene spun că îşi doresc autostrada Ploieşti – Braşov, “despre care se vorbeşte de atâta vreme, dar nu se face nimic”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Două firme din România, în topul „starurilor“ din regiune cu o evaluare de peste 1 miliard de dolari

    Cea mai mare rundă de finanţare înregistrată în 2018 în Europa a fost cea prin care platforma de vânzare a maşinilor vechi Auto1 Group din Germania a primit 460 de milioane de euro, fiind evaluată astfel la 3 mld. dolari. A doua cea mai mare tranzacţie a fost cea prin care platforma spaniolă Letgo, de vânzare şi cumpărare a unor obiecte second-hand, a primit 500 de milioane de dolari fiind evaluată la 1,5 mld. dolari.
     
    Potrivit documentului, în 2018 finanţările acordate start-up-urilor din Europa de fondurile de risc au însumat 21,2 mld. euro, faţă de 20,2 mld. euro în 2017 şi 15,5 mld. euro în 2016. Ţările în care s-au înregistrat cele mai mari valori ale tranzacţiilor de finanţare în 2018 sunt Marea Britanie (7,7 mld. euro), Germania (4,4 mld. euro) şi Franţa (3,7 mld. euro).
     

  • Prof. Phillip C. Nell, WU Executive Academy, Viena: „Capcana simplificării – Modul în care neglijarea factorului de incertitudine în interpretarea datelor poate conduce la greşeli costisitoare”

    Domeniul HR a început să recupereze rapid teren, astfel încât în prezent există un număr mare de aplicaţii de prelucrare a datelor, iar firmele experimentează din ce în ce mai mult cu recruiteri roboţi (prin mesageria Facebook) sau cu scanarea „automatizată” a profilurilor de candidaţi. Cu toate acestea, am constatat adesea că mulţi dintre oamenii de HR au anumite lacune în ceea ce priveşte principiile de bază ale cercetării cantitative. Una dintre acestea priveşte modul în care se gestionează factorul de incertitudine a datelor colectate, în acest domeniu al resurselor umane. De pildă, managerii operează deseori cu date obţinute de la un anumit eşantion şi nu de la populaţie în întregul ei, dar le tratează ca şi cum ar fi reprezentative pentru toată populaţia. A trece cu vederea acest detaliu poate să conducă la decizii eronate şi la greşeli costisitoare.

    Incertitudinea eşantioanelor:

    De obicei, managerii departamentelor de HR sunt interesaţi să aibă date despre întreaga lor organizaţie, despre toate echipele de proiect ale firmei, despre angajaţi, expaţi etc. Totuşi, oricât am vrea să obţinem toate aceste date, colectarea lor poate fi extrem de costisitoare, atât ca bani, cât şi ca timp. Aşadar, pentru a evita acest lucru, managerilor de HR le este cerută adesea colectarea datelor doar de la un subgrup din cadrul acestor grupuri (ceea ce reprezintă un eşantion). Eşantionarea înseamnă să nu te foloseşti de toată informaţia pe care o ai la dispoziţie.

    Abordarea dominantă este realizarea unei analize statistice pe baza datelor disponibile de la un eşantion şi utilizarea rezultatelor ca estimări aplicabile întregii populaţii. De exemplu, să presupunem că o firmă are 300 de expaţi şi a colectat date de la un eşantion de 100 dintre aceştia. Anul acesta, nivelul mediu de satisfacţie al celor 100 de angajaţi cu privire la cursurile de pregătire pentru expaţi ale firmei este de 3,8, pe o scară valorică de la 1 până la 5 (5 însemnând „foarte satisfăcut”, 1 însemnând „foarte nesatisfăcut”). În ultimii doi ani, când firma a verificat acelaşi lucru şi a colectat date de la toţi expaţii, scorul mediu de satisfacţie a fost de 4,2 în ambii ani. Managerul de HR ar putea concluziona că trebuie să schimbe structura cursurilor, deoarece statisticile sunt negative.

    Aşa arată schema reprezentativă:  

    Dar este această interpretare corectă?

    Problema acestei concluzii este că se bazează pe premisa că scorul obţinut pe eşantionul de 100 de persoane este acelaşi lucru cu scorul obţinut pe întregul grup, lucru care este incorect. Dacă datele erau colectate de la un subgrup diferit, scorul mediu de satisfacţie ar fi putut fi 3,5, 4,0 sau chiar 4,5, din simplul motiv că managerul de HR a ales, din pură întâmplare, expaţi mai mult sau mai puţin mulţumiţi în eşantionul vizat. Prin urmare, avem un indicator al modului în care toţi cei 300 de expaţi evaluează cursul de pregătire, dar este un rezultat bazat pe un eşantion (care ne spune că scorul mediu de satisfacţie este 3,8 anul acesta). Aşadar, există un anumit nivel de incertitudine în legătură cu acest rezultat; ar putea la fel de bine să fie unul diferit. Dacă managerii nu iau în calcul factorul de incertitudine, s-ar putea ca aceştia să suprainterpreteze sau să subinterpreteze rezultatele.

    Spre exemplu, să presupunem că în realitate toţi cei 300 de manageri au un nivel de satisfacţie de 4,2, în timp ce eşantionul de 100 de persoane ne spune că scorul este de 3,8, din cauza prezenţei unor indivizi nemulţumiţi în cadrul eşantionului. Putem trage concluzia că aceste cursuri sunt încă bune. Dar dacă toţi managerii ar avea un nivel mediu de satisfacţie de 3,6 (iar eşantionul nostru ar arăta încă scorul de 3,8), atunci ar trebui să ne îngrijorăm că ceva este în neregulă cu programul de pregătire. Aşadar, dacă managerii presupun pur şi simplu că o statistică de tipul unui scor mediu al unui eşantion este acelaşi lucru cu scorul pentru populaţia totală, ar putea să greşească. Aceste erori pot duce la subinterpretarea datelor (managerul nu ar trebui să schimbe structura cursului deoarece nu există dovezi în ceea ce priveşte nemulţumirea faţă de acesta) sau la supraintepretarea datelor (managerul ar trebui să schimbe structura cursului, dar nu o face) – ambele decizii constituind greşeli care consumă atât bani, cât şi timp.

    Soluţia:

    În statistică, rezultatele obţinute în urma colectării datelor pe un eşantion au denumirea de „estimare punctuală”. O estimare punctuală propriu-zisă este un punct bun de plecare atunci când ne gândim la întreaga populaţie, dar acest procedeu nu oferă nicio siguranţă şi în ceea ce priveşte acurateţea datelor, deoarece nu ia în considerare factorul de incertitudine. Vestea bună este următoarea: dacă eşantionarea s-a făcut în mod aleatoriu, statisticile ne pot oferi un indiciu cu privire la rata de eroare a analizei, ca urmare a provenienţei datelor de la un eşantion mai mic decât numărul total al populaţiei. Nu vom şti niciodată 100% sigur care este valoarea corectă pentru întreaga populaţie (nivelul corect de satisfacţie al întregului grup) până când nu vom colecta date de la toate persoanele. Totuşi, putem aborda problema folosind intervalele de încredere.

    Intervalele de încredere se mai numesc şi „estimări prin intervale de încredere”. Contrar estimării punctuale, o estimare prin interval de încredere oferă o gamă întreagă de estimări potenţiale ale populaţiei, care pot fi adevărate. Pentru exemplul nostru de mai sus, în loc să presupunem că scorul de 3,8 se aplică şi pentru subgrup, şi pentru grup, ar trebui să calculăm intervalul de încredere şi să ne bazăm concluzia pe ideea că putem fi 95% siguri că nivelul mediu de satisfacţie al întregului grup se află undeva între 3,6 şi 4,0.

    Ideea în legătură cu intervalul de încredere este că rezultatele obţinute în acest fel de pe urma datelor colectate pot fi foarte diferite: ne-am mutat de la o simplă estimare punctuală (3,8) la o estimare prin interval de încredere (este foarte probabil ca nivelul mediu de satisfacţie al expaţilor să se afle undeva între 3,6 şi 4,0), prin urmare, s-ar putea să luăm o decizie diferită. În acest caz, diferenţa dintre 4,2 şi 4,0 nu este atât de mare încât să fie necesară restructurarea cursului. 

    Aşadar, dacă luăm în considerare mai degrabă eşantionarea aleatorie şi estimarea prin intervale de încredere în locul estimării punctuale, admitem faptul că datele estimative despre populaţie sunt, la un anumit nivel, incerte şi astfel suntem mai bine pregătiţi în a evita deciziile nefavorabile, generatoare de costuri.

  • Parfum de arhitect

    Soluţia găsită, scrie Dezeen, a fost o gamă de lumânări parfumate, Architect Candle Collection, pentru care cei doi au ales trei dintre arhitecţii lor preferaţi: Frank Lloyd Wright, Carlo Scarpa şi John Entenza.

    Lumânările grupate în seturi de trei dimensiuni au un parfum diferit în funcţie de arhitect, ales de creatorii lor astfel încât să evoce atmosfera unui proiect sau un loc care are legătură cu acesta.

  • Un cercetător pe nume Dan Diojdescu

    „Prima oară am plecat din România cu scopuri nonturistice în 1989”, îşi aminteşte el. A mers în Franţa, unde a urmat un master în managementul iniţiativelor culturale. După absolvire s-a mutat la Paris, unde a lucrat în marketing – „în ceea ce acolo se cheamă industriile creative” – respectiv modă, design, disitribuţie muzică, filme, cărţi.

    În Olanda a ajuns pentru că a urmat un (alt) program de master, în business management (MBA) la Erasmus University, Rotterdam, pe care l-a absolvit în 2009. „Cariera mea e ca un şuvoi de apă – curge adaptându-se terenului. Uneori se mai izbeşte de obstacole, semn că trebuie luată altă direcţie sau abordare.” Uneori are debit mai mare – semn de vremuri bune şi coloboratori isteţi. Alteori „bălteşte şi asta e semn sigur de schimbare, explică Dan Diojdescu.

    Când vine vorba de cariera sa, spune că nu are un job, ci mai multe; şi asta de ani de zile. Astfel, pe lângă supervizarea proiectelor de diplomă în Haga şi cercetarea proprie, este, alături de fratele său, Dragoş Diojdescu, partener al frimei Jupiter Artis. Din datele de la Registrul Comerţului, compania are afaceri de 240.000 de lei, doi salariaţi, iar ca domeniu de activitate figurează în sectorul publicităţii.

    Antreprenorul spune însă că firma are peste 100 de colaboratori din domenii diferite. „Nu am oameni în subordine – sunt ordonaţi ei oricum! Glumesc.” În mediul antreprenorial de azi conceptul de subordonat este înlocuit cu cel de colaborator sau partener, adaugă el.

    Cum arată o zi obişnuită din viaţa lui  Dan Diojdescu?

    „Trebuie să mă obişnuiesc cu ideea asta! Nu cred că mai am conceptul acesta industrial de zi obişnuită – trezit, cafea, job, cină, TV etc. L-am avut şi a evoluat în zile cu atacuri de panică, zile în care alergam să recuperez timpul pierdut şi alergarea asta nu mă făcea decât să pierd timpul – cam ca Iepurele Alb din Alice în Ţara Minunilor.”

    Sunt zile în care la 4.00 dimineaţa e deja la aeroport să prindă zborul de 6.00; în alte zile se vede cu prietenii, înoată, merge la un muzee sau expoziţii şi poate doar seara deschide calculatorul să finalizeze un concept sau un contract.

    Vine des şi în România, o dată la câteva luni, cel mai frecvent pentru businessul pe care îl are cu fratele său.

    „La momentul acesta, când vin în România din motive profesionale vin ca antreprenor, ca partener al Jupiter Artis, pentru întâlniri cu clienţii dar şi pentru documentare, pentru a lua pulsul pieţei. Faptul că locuiesc în mai multe ţări îmi dă un avantaj foarte mare, mă ajută să fiu mult mai obiectiv, strategic şi focusat.”

    Mai e România acasă?

    După anii de peregrinări, pentru Dan Diojdescu acasă rezonează cu mai multe locuri. Când se întoarce în Europa are sentimentul că e acasă, indiferent care e primul aeroport pe care aterizează.

    „Acasă, Bucureşti? Vin destul de des, la fiecare câteva luni. Am observat o îmbunătăţire a aspectului multor cartiere; în mod evident s-au făcut multe eforturi de reabilitare a spaţiului public şi creare de noi spaţii publice – unele cu mai mult succes decât altele.” De asemenea, a observat o dorinţă a oamenilor de informare asupra noilor trenduri – în special în domeniul IT, telecomunicaţii/internet, online marketing –, dar şi dorinţa de a fi parte a acestor schimbări.

    Mai mult, mare parte a studenţilor săi bulgari sau din ţările baltice îşi doresc să îşi construiască cariere în vestul Europei; pe când studenţii români vor să se întoarcă în România. „Văd asta ca un vot de încredere pentru prezentul şi viitorul ţării.”

    Lui însuşi, cel mai dor îi e de locurile din copilărie; mai ales că şi-a petrecut vacanţele la poalele munţilor, în natură, într-o lume unde oamenii se vizitau fără să aibă vreun motiv anume şi conexiunea cu mediul se făcea natural, fără exerciţii de meditaţie, traininguri sau clase de yoga. „Şi acolo lucrurile s-au schimbat, dar ceva din magia autenticităţii a rămas.” La polul opus, cel mai puţin dor îi e de ambuteiajul de pe DN1 într-o duminică seara, când lumea se întoarce de la munte.

    Următoarea vizită în România?

    De Paşte sau chiar mai curând. „Am crezut că mi se întâmplă doar mie, dar vorbind cu prieteni din alte ţări am văzut că şi ei au întâlnit aceeaşi reacţie. Pentru cei din ţară, de multe ori, lumea se împarte în cei «rămaşi» şi cei «plecaţi».”

    Pentru cei plecaţi, lumea se împarte între «cei de aici» şi «cei de acolo», iar cei de acolo sunt cei din ţară, dar şi prieteni, rude, colegi din alte ţări.

    „Probabil că asta vine din faptul că e mai uşor de călătorit de la Amsterdam la Brăila decât de la Oradea la Bucureşti, şi ca timp, şi ca preţ, dar şi pentru că inerţie.” La circa 30 de ani de când a plecat pentru prima dată din ţară în scop nonturistic – timp în care a călătorit în toată lumea şi a studiat în Italia, la Torino, în mai multe oraşe din Olanda, dar şi în Belgia – ce ar schimba Dan Diojdescu la România?

    „Primul lucru care îmi vine în minte este imaginea că în România «orice este posibil» cu conotaţie negativă. România, ca orice altă ţară, are problemele ei, mai mari decât unele ţări, mai mici decât altele.” De asemenea, are şi o mulţime de aspecte pozitive, spune el. Executivul crede că o atitudine constructivă de genul «Avem şi din cele bune, şi din cele mai puţin bune, dar lucrurile merg spre bine» poate crea o viziune colectivă care să permită valorizarea aspectelor pozitive şi o soluţionare a celor negative. „Un alt aspect care mă face să cred că poate îmbunătăţi situaţia din România este o informare obiectivă, echilibrată, la un nivel social cât mai profund, descentralizat – local şi regional. Am observant că rareori discuţiile sunt purtate la nivelul individual, comunitar sau local.”

    Acesul la informaţie diversă, relevantă şi exactă poate facilita această schimbare care porneşte de la nivel individual şi, în timp, produce o schimbare autentică şi de durată la nivel local, regional şi naţional. 

    Al treilea aspect, care de altfel este legat de celelalte două, este crearea unei atitudini nediscriminatorii, de cooperare. Polarizarea socială este o componentă prezentă în orice societate – fie că este pe motive etnice, religioase, economice, fie de altă natură.

    „Filip II al Macedoniei spunea: «Dezbină şi stăpâneşte» (divide et impera); românii au găsit o expresie şi mai plastică a acestei situaţii: «Unde doi se ceartă al treilea câştigă». Există oare posibilitatea în care toţi trei câştigă?” În Olanda, spune el, există o atitudine nonconflictuală, de cooperare, de găsire a unei soluţii. Această mentalitate se pare că este unul din factorii esenţiali care fac o ţară ca Olanda, cu infinit mai puţine resurse materiale şi imateriale decât România, să devină o putere economică mondială.

    Antreprenorul face şi alte comparaţii între România şi alte ţări şi spune că traficul din Bucureşti este „infernal şi mai stresant” decât cel din Amsterdam, dar relaxant faţă de cel din Paris. „Nu ştiu dacă asta este din cauza caracterului latin mai coleric sau din cauza unei strategii urbanistice mai coerente (în cazul Amsterdamului – n.red.), dar aş paria pe cea din urmă.

  • Topul celor mai mari salarii şi americanizarea României

    Pe datele statistice din 2017 – masa salarială plătită de o companie împărţită la numărul de salariaţi – cele mai mari salarii din România, pe medie, au fost la Romatsa, companie de stat – 21.800 de lei net pe lună, Microsoft – 10.000 de lei net pe lună, Nuclearelectrica, companie de stat – 7.700 de lei net pe lună, Ericsson Telecommunications – 7.600 de lei, IBM – 7.500 de lei, Endava Cluj – 7.400 de lei pe lună, Pro TV – 7.300 de lei pe lună, Oracle – 7.000 de lei, Honeywell România – 6.800 de lei, Softvision din Cluj – 6.800 de lei.
    Dacia, cea mai mare companie din România ca cifră de afaceri, a avut în 2017 un salariu mediu net pe lună de
    4.700 de lei.
    Petrom, cea mai valoroasă companie din România şi care are cea mai mare masă salarială din economie, plăteşte 6.000 de lei. La polul opus, departe de cele mai mari salarii din România, cele mai mari şi cele mai valoroase companii antreprenoriale româneşti care activează în retail şi producţie au salarii mult mai mici: RCS&RDS a avut în 2017 un salariu mediu net de 2.800 de lei, în timp ce Dedeman – cea mai mare companie antreprenorială românească, deţinută de fraţii Pavăl –, care are venituri anuale de 1,4 miliarde de euro şi un profit net de peste 200 de milioane de euro, a avut un salariu mediu net de 2.989 de lei; Altex a avut un salariu de 2.567 de lei, Arabesque – 2.425 de lei, FAN Courier – 2.395 de lei; Aramis Baia Mare, cel mai mare exportator antreprenorial român, a avut un salariu mediu net de 1.659 de lei; Romaqua (Borsec) a avut 3.120 de lei, iar Compa Sibiu, producător de componente auto, 3.130 de lei.
    Salariul mediu net în 2017 a început anul cu 2.300 de lei şi a ajuns la aproape 2.700 de lei net.
    Aceste salarii, topul lor, arată exact cum este şi businessul din România: oraşele mari, unde sunt localizate firmele de IT, plătesc cele mai mari salarii, în timp ce în oraşele mici şi mijlocii, care multe dintre ele au pierdut bătălia economică cu viitorul, au business mic şi salarii mici.
    Nu este de mirare că avocaţii, bancherii, consultanţii, furnizorii români de servicii vor să lucreze, ca primă opţiune, cu statul şi cu multinaţionalele şi mai puţin cu firmele româneşti antreprenoriale. 
    Companiile de stat şi multinaţionalele sunt clienţi bancabili şi solvabili, iar salariaţii pot să cumpere fără probleme la ce salarii au credite ipotecare, credite de consum sau carduri. Bineînţeles că în firmele antreprenoriale româneşti cei mai buni oameni pot câştiga mai bine decât omologii lor din multinaţionale sau de la stat, dar aceştia sunt excepţii. Pentru că sunt în retail, în FMCG, în producţie, domenii cu o valoare adăugată mică, şi salariile sunt mici, de multe ori sub media pe economie.
    Un absolvent de facultate, mai răsărit, nici nu se uită să se ducă să se angajeze la firmele antreprenoriale româneşti, prima lui opţiune fiind multinaţionalele. Dacă are norocul să termine Cibernetica sau Automatica, Calculatoarele, Matematica, Microsoft, Oracle, Orange, Vodafone de-abia aşteaptă să-i dea de la 5.000 de lei la 10.000 de lei net pe lună, adică de la 1.200 la peste 2.000 de euro pe lună.
    Ca să intri în companiile de stat, familia trebuie să fie acolo, sau să fii recomandat de partid.
    În America, lucrurile stau la fel: cel mai bine plătiţi, pe medie, sunt cei din IT şi telecom, cei care lucrează în băncile de investiţii, cei din farma, cei din industria de înaltă tehnologie sau cei de la stat.
    Pentru companiile româneşti, care de cele mai multe ori au un număr dublu de salariaţi la aceeaşi cifră de afaceri obţinută de o multinaţională, este foarte greu să atragă talente, să recruteze oameni. Mai degrabă reuşesc să atragă aceşti oameni în oraşele mici şi mijlocii, unde nu prea sunt alternative, unde nu prea au venit investiţiile străine, decât în oraşele mari.
    Piaţa nu se va schimba în următorii ani.
    Cei din IT, cei din centrele de cercetare şi dezvoltare, care sunt cel mai bine plătiţi, au ca misiune să creeze roboţi sau aplicaţii care să înlocuiască numărul mare de oameni din retail sau de pe banda de producţie, care oricum aveau cele mai mici salarii.
    România are cea mai scăzută proporţie a absolvenţilor cu studii superioare în total forţă de muncă, numai 14%.
    Când forţa de muncă are mai puţină şcoală, şi valoarea adăugată este mult mai mică şi de aceea salariile sunt mult mai mici. Va fi foarte greu pentru capitalul antreprenorial românesc să ţină pasul cu salariile din multinaţionale sau de la stat.

  • De ce au început companiile din România să-şi dezvăluie unul dintre cel mai bine păstrate secrete

    Unul dintre cel mai bine păstrate secrete din companiile din România este cel al salariilor, deşi, în ultimii ani, deficitul de personal de pe piaţa muncii a „forţat” unii angajatori să spună, în anunţurile de recrutare, ce salarii oferă la angajare. Considerat ani la rând un subiect tabu, salariul a devenit o temă care naşte dezbateri atât în rândul managerilor, cât şi în rândul angajaţilor din fabrici sau din birouri, chiar şi pentru călătorii din metrou sau pentru clienţii cafenelelor. În plus, legislaţia românească ajută la stimularea controverselor în jurul acestei teme. De ce? În bilanţurile depuse de companii la Ministerul de Finanţe şi la Registrul Comerţului există informaţiile privind cheltuielile de personal ale companiilor, ceea ce permite un calcul al salariului mediu din fiecare companie din România.

    Business MAGAZIN a realizat un top, pe baza informaţiilor de la Registrul Comerţului, al salariilor medii nete oferite de companiile cu cele mai mari mase salariale din 2017, cel mai recent an pentru care există informaţii publice disponibile. Rezultatele arată că Romatsa, regia autonomă de stat care se ocupă de controlul traficului aerian, are cel mai bine plătiţi angajaţi din economie, cu un salariu mediu de 21.800 de lei net / lună. Pe locul doi în clasament se află Microsoft, furnizorul de servicii IT care oferă un salariu mediu de 10.000 de lei net pe lună, urmat de producătorul de energie Nuclearelectrica, unde salariul mediu a fost de 7.700 de lei net în 2017.

    Nivelul salarial într-o companie depinde de mai mulţi factori, spun specialiştii, de la sectorul în care activează compania, dimensiunea companiei şi dacă este sau nu o multinaţională, la relaţia dintre cerere şi ofertă în industria respectivă, raportul dintre angajaţii blue collars şi white collars, poziţia şi cota de piaţă, profitabilitatea domeniului şi productivitatea muncii în companie, precum şi propriul istoric salarial.
    „O companie care angajează preponderent personal cu studii superioare şi calificări înalte va avea structural salarii mai mari decât una care angajează preponderent personal blue collars.

    De altfel şi legea stabileşte un salariu minim mai mare pentru cei cu studii superioare. Prin definiţie, un astfel de top afişează liderii, companiile de succes sau unicitatea serviciilor realizate, şi dacă ne uităm – toate sunt companii cunoscute şi recunoscute în piaţă. Altfel, într-o logică economică sănătoasă, nu este sustenabil, acele salarii nu ar putea fi oferite dacă firmele respective nu sunt profitabile”, a explicat Sorin Faur, fondator al companiei de consultanţă în resurse umane Academia de HR.

    Nivelul ridicat de stres şi programul de lucru dificil sunt factorii care influenţează nivelul salarial al controlorilor de trafic aerian – cel mai bine plătiţi salariaţi din România. Pe scurt, rolul controlorilor de trafic aerian este acela de a coordona activitatea aeronavelor aflate în spaţiul aerian al României astfel că, pe timp de vară, ei ajung să dirijeze până la 3.000 – 3.500 de aeronave care trec pe deasupra României pe parcursul a 24 de ore, gestionând sectoarele (echivalentul „şoselelor” din aer) şi altitudinea la care aeronavele se deplasează.

    În total, în top 10 companii în funcţie de salariul mediu din 2017 se află şase companii cu activităţi în domeniul IT: Microsoft (10.000 de lei net/lună), Ericsson Telecommunications România (7.600 de lei net), IBM (7.500 de lei net), Endava (7.400 de lei net), Oracle (7.000 de lei net) şi Softvision (6.800 de lei net).

    „Top 10 este şi în prezent dominat de IT (6 din 10 companii) şi va continua să fie şi în viitor: suntem abia la începutul erei digitalizării, se vorbeşte tot mai mult despre artificial intelligence, robotic process automation şi automatizări, nevoia este uriaşă, aşa că aceste firme vor rămâne în top alături de domeniul energetic şi cel de telecomunicaţii”, a mai spus Sorin Faur de la Academia de HR.

    În total, cele mai mari 100 de companii după masa salarială din România au cheltuieli totale cu personalul de 30,2 miliarde de lei, adică 10% din masa salarială totală din economie în 2017 (de circa 310 mld. lei în 2017). Totodată, aceste companii au împreună peste 458.000 de salariaţi, adică 10% din efectivul total al salariaţilor din economie, şi oferă un salariu mediu de 3.850 de lei net pe lună, cu 45% mai mult decât nivelul salariului mediu pe economie din 2017.

    „A fost o surpriză pentru mine să văd că suntem pe locul 81 din economie în privinţa masei salariale, iar acest lucru arată că mai există loc de creşteri salariale în România”, a spus Florin Godean, country manager al Adecco România, liderul pieţei locale de recrutare şi închiriere de forţă de muncă în regim temporar.

    Într-adevăr, cu un salariu mediu net de circa 2.400 de lei pe lună şi peste 5.800 de angajaţi în regim temporar în 2017, una dintre companiile grupului Adecco – Adecco Resurse Umane SRL – a avut o masă salarială de 281 de milioane de lei în 2017, clasându-se pe locul 81 în topul companiilor cu cele mai mari mase salariale din economie. Totuşi, trebuie menţionat că în top 100 companii cu cele mai mari mase salariale din România nu sunt incluse instituţiile financiar-bancare (băncile, firmele de asigurări etc.).

    „În rândul angajaţilor temporar am înregistrat o creştere a bill rate-ului, adică a masei salariale, cu 6% per persoană în ultimul an. Chiar dacă numărul de salariaţi în regim temporar a scăzut – nu pentru că aşa am vrut noi, ci pentru că nu mai găsim candidaţi ca înainte – masa salarială a crescut cu 6%”, a mai spus Florin Godean. El explică situaţia prin faptul că majorările de salarii au avut loc în contextul problemelor generate de identificarea candidaţilor şi a presiunii care există în piaţa forţei de muncă, dar şi datorită faptului că a crescut cererea de angajaţi în zona de birouri, care au salarii mai mari decât cei din fabrici.

    Distribuţia pe sectoare de activitate a top 100 companii în funcţie de masa salarială din România arată că cele mai multe activează în sectorul automotive, care este reprezentat de 23 de companii (cei doi producători auto – Automobile Dacia şi Ford – şi alte 21 de companii producătoare de componente auto).

    „În producţie, toţi clienţii cu care mă întâlnesc îmi spun că au comenzi ferme pentru perioade lungi de timp şi au planuri de noi angajări. Pe de altă parte, toată lumea e oarecum speriată de faptul că le este greu să îşi îndeplinească planurile de recrutare din cauza deficitului de candidaţi, chiar şi cu creşterile salariale pe care le-au făcut”, a mai spus Godean.

    De asemenea, statisticile arată că 13 companii din top 100 firme după masa salarială din 2017 activează în sectorul IT&C, 13 angajatori în energie, petrol şi gaze şi 12 companii în sectorul retailului (majoritatea în retailul alimentar).

    „România a devenit o ţară interesantă pentru investitorii care vor să angajeze persoane cu studii superioare, pentru că am observat că există o cerere din ce în ce mai mare din această zonă. Prin urmare, este normal ca salariile să continue să crească, pentru că va creşte ponderea angajaţilor care ocupă poziţii de white collar”, a mai spus Florin Godean. El a adăugat că  se integrează în câmpul muncii absolut orice persoană din această categorie care îşi doreşte să lucreze, pentru că la ora actuală ofertele de locuri de muncă sunt mult mai mari decât resursele pe care le are piaţa muncii.

    Salariile angajaţilor români au crescut semnificativ în ultimii ani pe fondul creşterii salariului minim (prin hotărâri de guvern), al majorărilor salariale din sectorul bugetar, dar şi ca urmare a creşterilor de salarii din mediul privat pentru acoperirea inflaţiei şi pentru combaterea deficitului de personal. Dacă în sectorul bugetar au fost ani în care majorările de salarii au ajuns la 15 – 20% de la an la an, în mediul privat companiile nu au oferit, în medie, creşteri salariale mai mari de 5% pe an.

    „Salariile vor creşte desigur în sectoarele favorizate de legislaţie (de exemplu în construcţii) – acesta este chiar scopul respectivelor măsuri. Sigur, întotdeauna trebuie să ne uităm la corelaţia cu productivitatea muncii din respectivul domeniu şi raportul cerere-ofertă pentru ca aceste creşteri să fie sustenabile pe termen lung, însă pe termen scurt şi cu actualul deficit de personal, vor fi creşteri”, a mai spus Sorin Faur.
    În opinia lui Florin Godean de la Adecco, majorările de salarii vor continua până când vor ajunge într-un punct în care afectează semnificativ profitabilitatea, dar el crede că va mai trece mult timp până atunci.

    „Ca să combată acest lucru, majoritatea companiilor încep să se eficientizeze, adică să îşi urmărească procesele în aşa fel încât costurile pe care le au şi pot fi controlate să fie reduse la maximum ca să poată suporta solicitarea aceasta din zona resurselor umane. Adică se renunţă la anumite etape, anumite activităţi sau chiar se reduce numărul de angajaţi astfel încât cei care rămân să fie mai eficienţi şi mai productivi. Se pune un foarte mare accent în această perioadă pe  transformare şi pe productivitate”, a mai spus Godean. Şeful Adecco nu crede că aşa-numita „a patra revoluţie industrială” va afecta piaţa muncii din România atât de mult în următorii ani astfel încât să rezolve problema crizei forţei de muncă.

    „Vor fi transformări şi vom încerca, în acelaşi pătrat, să facem lucrurile diferit în aşa fel încât să încercăm să obţinem rezultate mai bune cu poate acelaşi număr de oameni sau cu costuri relativ similare, într-un context în care se pune mare accent pe nivelul de satisfacţie al angajaţilor, fie financiar, fie de mediu organizaţional”, a mai spus Godean.

  • Antreprenorul din Timişoara care a trecut de la calculatoare second-hand la piaţa imobiliară

    Achiziţia acestui imobil a venit la pachet cu multe lucruri de învăţat, testând diverse tehnici şi modele de achiziţie şi închiriere. Practic, am adaptat modelul refurbished din IT în zona de real estate”, descrie antreprenorul Dan Iliescu cele mai recente proiecte ale sale. Timişoreanul a dezvoltat, încă din 2002, CIT Group, care a ajuns în prezent principalul jucător de pe piaţa produselor IT refurbished (distribuitor de echipamente IT second-hand sau recertificate – n.red.), după cum descrie el compania. În 2017, CIT Grup a înregistrat venituri de peste 6 milioane de euro, iar aproximativ 70% din venituri au fost asigurate de reţeaua proprie de distribuţie de produse IT refurbished, care depăşeşte 3.500 de distribuitori înregistraţi.

    Cel mai recent pariu al său însă este în imobiliare: în urma efectuării unor workshopuri de real estate cu Robert Kiosaki (om de afaceri american, fondator al Rich Dad Company, instituţie care oferă consultanţă în finanţe – n.red.), Dan Iliescu a identificat pe piaţa din Timişoara o nişă pe care a ales să se poziţioneze. Astfel, el a creat în Dumbrăviţa (cea mai bogată comună din România, aflată în imediata proximitate a Timişoarei) un office hub pentru companii.

    „Achiziţionăm clădiri vechi, cu structură de calitate, iar uneori suntem uimiţi cât de bine au gândit arhitecţii acum 15 – 20 – 30 de ani clădirile, ce structură de rezistenţă au”, descrie Iliescu strategia prin care şi-a propus să dezvolte proiectele imobiliare, anunţată în această toamnă.  

    Suprafaţa totală a clădirii este de 2.400 de metri pătraţi. Parterul este destinat retailului, iar etajele, spaţiilor de birouri, având suprafeţe cuprinse între 22 şi 132 metri pătraţi.

    Pentru Dan Iliescu, clădirile vechi sunt fascinante şi oferă ca exemplu în acest sens clădirea cumpărată de la Nokia, prima clădire de office din Timişoara, pentru care arhitecţii au gândit acum câteva decenii terase interioare verzi şi terase exterioare, dar şi numeroase spaţii de socializare. „Spaţiile de birouri sunt absolut customizabile ca suprafeţe, cu o înălţime suficientă, suprafeţe vitrate foarte mari, multă lumină, parcare proprie în centrul oraşului – această clădire putem spune că este cea mai bine deservită din zona centrală a oraşului.”

    Pentru achiziţia clădirii Nokia, CIT Grup a plătit 6,2 milioane de euro, tranzacţia fiind susţinută şi prin credite obţinute de la instituţii bancare.

    „Ne bucurăm că noi am reuşit să ţinem această proprietate în portofoliul unei firme bănăţene. Este o realizare importantă şi ne dorim ca prin această achiziţie, aşa cum am reuşit în Dumbrăviţa, să creăm un office hub, un pol de business destinat în special firmelor mici şi medii care au nevoie de o locaţie centrală, la costuri decente.”

    În ceea ce priveşte viitorii chiriaşi, ca structură, 60% din suprafaţă va fi destinată companiilor mici, 30% unor multinaţionale cu birouri de talie mică sau medie, iar 10% va fi alocat conceptului de shared office. „Ne-am propus ca în final, pe lângă terasele interioare şi exterioare existente, să avem inclusiv piscină, rooftopuri verzi, iar clădirea să devină smart şi autonomă, să îşi producă propria energie electrică”, descrie antreprenorul următoarele planuri de dezvoltare a proiectului.

    „Timişoara are o ofertă diversă şi bine consolidată, cunoaşte un val de dezvoltare fără precedent”, remarcă Dan Iliescu. „Noi ne vom poziţiona diferit. Deşi avem un amplasament central, vom practica un nivel al chiriei de 8 euro/mp. În zonă, preţurile de închiriere cu serviciile incluse pentru o astfel de clădire trec de 15 euro/mp şi pot ajunge chiar şi la 20 euro/mp.”

    În ceea ce priveşte piaţa imobiliară de la nivelul întregii ţări, Iliescu spune că aceasta are un mare potenţial. „În acest moment cunoaştem în detaliu doar piaţa din Timişoara, dar începem să studiem şi alte oraşe. Sunt foarte multe oportunităţi şi posibilităţi de nişare. Bătaia mare este în zona clădirilor A, dar majoritatea firmelor din România nu sunt acolo.” Prin urmare, fondatorul CIT Grup spune că se gândeşte la achiziţionarea unor clădiri aflate în alte oraşe importante.
    „După finalizarea implementării procesului de refurbishing a clădirii Nokia, vom analiza în ce măsură mai oferă Timişoara alte oportunităţi pe această nişă şi în funcţie de acest lucru vom decide dacă următoarea noastră achiziţie va fi sau nu locală.”

    Conceptul dezvoltărilor imobiliare în spaţii vechi poate fi considerat o replică a primei afaceri a antreprenorului timişorean, distribuitorul de echipamente second-hand, axat pe comercializarea de produse precum calculatoare, laptopuri, monitoare, culminând cu serverele vechi, între 20 – 60% mai ieftine decât cele noi.

    CIT Group se adresează cu aceste produse deopotrivă persoanelor fizice, dar mai ales companiilor, deopotrivă consumatori finali, cum ar fi companiile cu parcuri IT mari care aleg produsele refurbished pentru că au o garanţie de până la trei ani, dar şi servicii de postvânzare la fel ca în cazul echipamentelor noi, precum şi redistribuitori de echipamente IT de dimensiuni mici şi medii. Fondatorul CIT Grup remarcă faptul că firmele mici şi medii au început să înţeleagă – uneori cu costuri imense – că nu se pot lupta cu marii retaileri care au discounturi mari la furnizori şi că nu pot rezista pe piaţă cu marje de 2 – 5%.  

    Potrivit unui interviu acordat anterior, Dan Iliescu a intrat în afaceri încă din adolescenţă: a primit două calculatoare de la tatăl său – „nu ştiu nici azi de ce a cumpărat două“ – şi s-a gândit că ar putea să facă bani lăsându-i şi pe alţii să le folosească. „M-am gândit să le închiriez, să dau şi altora acces la calculator. Şi aşa, de la două calculatoare am ajuns la zece. Am pus apoi bazele unui club de PC şi am reuşit să fac o înţelegere cu o firmă mare de IT din Timişoara. Ei apelau la mine pentru testarea produselor în cadrul acelui club.“

    A petrecut un an în Statele Unite, în cadrul unui program de student exchange, şi s-a întors decis să urmeze calea antreprenoriatului. „Când m-am întors în ţară am reuşit să vând calculatoarele cu un preţ apropiat de cel cu care le cumpărasem. Am înţeles că era o oportunitate acolo şi acela a fost practic momentul zero al companiei“, povesteşte Iliescu. Au urmat apoi o serie de contracte cu mai multe firme din Timişoara, CIT Grup devenind practic distribuitor. Timp de cinci ani au vândut numai monitoare, ulterior dezvoltând şi partea de calculatoare, servere şi alte componente.

    Compania a crescut chiar şi în perioada de criză, atunci când mulţi comercianţi au avut probleme în a-şi vinde produsele. „Pe noi criza ne-a ajutat, pentru că oamenii au început să cumpere lucruri care să merite banii. Erau mult mai atenţi, iar pe noi acea atenţie ne-a ajutat. Am avut creşteri în acea perioadă şi avem creştere şi acum, de 30 – 40% pe an“, spunea Iliescu.

    În prezent, aproximativ 70% din venituri sunt asigurate de reţeaua proprie de distribuţie de produse IT refurbished, care depăşeşte 3.500 de distribuitori înregistraţi. În acelaşi timp, 25% din cifra de afaceri este asigurată de vânzarea către segmentul B2B, iar diferenţa, de achiziţiile făcute de persoane fizice.
    Cererea de birouri din afara Bucureştiului – Timişoara, Braşov, Craiova, Iaşi şi Cluj-Napoca – a totalizat în primul trimestru al anului 2018 17.000 metri pătraţi.

    Aproape jumătate din cererea din afara Bucureştiului a fost înregistrată în Timişoara (8.239 metri pătraţi), în timp ce 30% din spaţiile închiriate (5.100 metri pătraţi) au vizat Cluj-Napoca, potrivit ZF. Companiile din domeniile IT şi servicii profesionale au fost cele mai active, cu aproape 60% din totalul închiriat. În ceea ce priveşte stocul de birouri, în Timişoara, dezvoltatorii au anunţat proiecte de 83.000 metri pătraţi, în Cluj-Napoca, stocul va creşte cu 43.000 metri pătraţi, în Braşov urmează să fie livraţi 25.000 metri pătraţi, iar în Iaşi doar 9.200 metri pătraţi.

    „Din păcate, stilul de viaţă actual face ca tot mai mulţi români să nu mai aloce timp pentru a achiziţiona produse de calitate, ci doar în funcţie de aparenţe, fără să aprofundeze costurile ulterioare de utilizare, durabilitate, impactul asupra sănătăţii, timpul pierdut în utilizare sau rezistenţa”, descrie Dan Iliescu comportamentul pe care l-a observat în rândul clienţilor. „La început am vrut să fim cei mai ieftini, dar am înţeles cu timpul că acest lucru nu se poate. Aşa că am decis să fim cei mai buni, să încercăm permanent să inovăm în branşă. Avem în continuare şi produse ieftine, pentru cei care le doresc, dar ne concentrăm pe alte aspecte“, descrie antreprenorul strategia companiei. 

  • Dezvăluiri ŞOCANTE de la prim-viceguvernatorul BNR despre unii dintre ce mai puternici oameni din România. ”Avem firme falimentare cu patroni bogaţi”

    De aceea, România are în prezent un sistem capitalist hibrid, care a scos la iveală un mare eşec al economiei de piaţă: crearea de patroni bogaţi cu firme falimentare, a explicat Florin Geor­gescu, prim-viceguver­nator al Băncii Naţio­nale a Româ­niei şi fost ministru al finanţelor (în perioada noiembrie 1992 –  decem­brie 1996 şi în perioada mai-decembrie 2012).
     
    În perioada 1992- 1996, când Florin Georgescu a fost ministru de finanţe, guvernul condus la acea dată de Nicolae Văcăroiu a subven­ţionat masiv între­prinderile de stat care erau pe pierderi, a frânat privatizarea şi restructurarea, iar investiţiile străine au fost minime. Ca urmare, în 1997 cursul valutar leu-dolar s-a depreciat masiv, apoi în ’98 – ’99 Bancorex şi Banca Agricolă a trebuit să fie salvate cu bani de la stat, iar investiţiile străine, la care România era în urmă cu 5 – 6 ani faţă de Ungaria sau Cehia, abia atunci au început să vină.
     

  • Lista firmelor la care poţi încheia asigurarea de răspundere civilă auto

    Reglementările privind asigurarea RCA sunt reglementate de Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.
     
    Contractul RCA se încheie pe o perioadă cuprinsă între o lună şi 12 luni, multiplu de o lună, în funcţie de opţiunea asiguratului.
     
    Orice persoană, proprietar a unei maşini, este obligată să încheie o asigurare RCA.Există totuşi excepţii: ‘Nu sunt obligate să încheie un contract RCA persoanele fizice şi juridice care utilizează vehicule exclusiv în scopul antrenamentelor, curselor, întrecerilor sau raliurilor, organizate legal; pentru riscurile ce derivă din aceste activităţi, proprietarii de vehicule sau organizatorii competiţiei se pot asigura facultativ.’