Se vorbeşte mult în ultimii ani, de când Brené Brown şi-a lansat cartea cu acelaşi nume, despre „puterea vulnerabilităţii” şi despre cât este de important ca managerii să îşi arate vulnerabilitatea. Aceasta este însă o sabie cu două tăişuri. Trebuie ca directorii, CEO, să cântărească bine câtă vulnerabilitate şi câtă putere sau tărie emană; altfel, există riscul de a fi consideraţi slabi, neîncrezători în forţele proprii. Aş zice că, mai degrabă, în actul de conducere, vulnerabilitatea e ca sarea în bucate – dacă nu pui, nu are gust mâncarea, dacă pui prea multă, devine dezgustătoare; sau ca parfumul la o ţinută impecabilă – o face remarcabilă şi de neuitat.
La o cină cu un CEO cu care lucram acum câţiva ani, la întrebarea „Ce mai faci, cum îţi este?”, într-un moment rar de sinceritate şi vulnerabilitate, a spus: „Bine, pentru cât sunt de stresat!”. Ne cunoaştem de mulţi ani, însă acela a fost unul dintre foarte rarele momente de vulnerabilitate manifestată. În rest, ca majoritatea oamenilor în astfel de poziţii, aş zice că are o imagine de întreţinut.
Responsabilităţile unei astfel de funcţii aduc multe griji, multe nopţi nedormite, dureri de cap, de umeri, cu răni fizice, cu coşmaruri. Presiunea psihologică poate duce la nişte stări emoţionale pe care puţini le înţeleg. Sigur, poziţia de CEO vine cu multe beneficii la care mulţi dintre noi râvnim. Vine însă şi cu multe renunţări şi senzaţia de singur pe lume.
Cu cât eşti mai sus în organizaţie, cu atât mai mult vei fi înconjurat de oameni care îţi vor spune ce vrei să auzi (sau ce cred ei că vrei să auzi). E foarte greu să te păstrezi în echilibru, să fii raţional, să cauţi ce e dincolo de ceea ce spun oamenii.
Studiile culturale arată că, în România, distanţa faţă de autoritate e mare. Oricât de mult ar încerca un CEO să fie mai apropiat de oameni, aceştia vor fi mereu sensibili la ce scrie pe cartea lui de vizită. Cineva spunea, la un moment dat, despre şefa ei: „Să nu creadă că angajaţii pot să fie prieteni cu ea”. Poate pentru că, până la urmă, oamenii ştiu în mâna cui stau deciziile finale. Nu mai puţin adevărat este însă că deciziile sunt influenţate de rezultatele, comportamentele şi atitudinea angajaţilor. Vorbesc acum de cazurile care intră într-un anumit grad de „normalitate”, nu de cele cu CEO narcisişti, orbiţi de putere, manipulatori (din păcate, există multe astfel de cazuri).
Distanţa este atât de mare pentru că oamenii sunt invidioşi. Am auzit de multe ori întrebarea: „De ce ea/el şi nu eu? De ce e altcineva ales/promovat?”. Toţi avem nevoie de feedback, avem nevoie să ne calibrăm în raport cu ceilalţi, inclusiv un CEO.
Resentimentele sau invidia, care creează comportamente neproductive, fac ca arareori un CEO să beneficieze de un feedback obiectiv.
Am auzit oameni spunând: „Eu nu pot să îi spun ceva bun, eu nu perii”. Indiferent dacă face ceva bun, oamenii nu îi spun. Sunt alte situaţii în care oamenii încearcă să ascundă sub covor ceva negativ, nişte rezultate proaste, ca să nu afle CEO-ul. Ascunderea adevărului duce la pierderea încrederii în oameni. Astfel, CEO-ul nu mai ştie când i se spune adevărul şi când nu.
Cred că un CEO este un fel de container pentru multe anxietăţi, multe probleme, multe nelinişti, negativităţi pe care alţii le proiectează asupra lui. De obicei, oamenii nu vorbesc despre acestea, încearcă să le ţină în frâu, să pară calmi, în control, îşi dedică si mai mult timp firmei. Sacrifică, de obicei, relaţiile cu familia şi cu prietenii, acolo unde toţi ne aşteptăm să fim înţeleşi.
Ce întrebări ar trebui să îşi pună fiecare CEO? „Până când sunt înţeles? Dacă noi conţinem multe anxietăţi, pe noi cine ne conţine? Cum ne detaşăm de presiunile care vin la pachet cu poziţia?” sunt câteva dintre acestea. Studiile arată că unii oameni în poziţia de CEO ajung să aibă comportamente deviante (care implică alcool, sex, droguri); alţii, poate, cu un alt nivel de maturitate, îsi găsesc un executive coach care joacă, printre altele, şi rolul de container.
Câteva lucruri pe care un CEO ar putea să le facă pentru a contrabalansa senzaţia de singurătate care vine cu poziţia sa sunt:
• Să îşi găsească un mentor din industrie sau din altă industrie.
• Să facă parte dintr-o asociaţie, să caute întâlniri cu oameni similari.
• Să îşi ia un executive coach.
• Să aibă nişte obiceiuri de relaxare pe care să le practice ca pe ritualuri (sportul poate fi o soluţie; sau cina cu familia/cu prietenii în fiecare sâmbătă sau duminică).
• Să se apropie de oamenii din firmă, chiar dacă nu îi este simplu, natural, să le zâmbească, să le spună mulţumesc, să îi întrebe ce mai fac.
Un client dintre ai mei, de acum ceva timp, CEO la o firmă mare, zâmbea în fiecare zi când ajungea la birou şi întreba pe toţi cei pe care îi întâlnea ce mai fac, dădea mâna cu ei. Cred că lumea îl aprecia şi se simţeau apreciaţi la rândul lor. Se spune că „It takes two to tango”; în cazul CEO-ului, el trebuie să dea tonul ca ceilalţi să îl urmeze.
