Gama de lapte de la Tnuva va fi produsa in fabrica pe care compania o detine in localitatea Popesti – Leordeni. Laptele Tnuva va fi prezent in ambalaje de carton, de un un litru, si se va distribui in toate orasele din tara. Campania de comunicare include OOH ("out-of-home", spre exemplu panouri), materiale de comunicare la raft si campanie de relatii publice.
Compania israeliana a intrat pe piata romaneasca in 2007 lansand pana in prezent diverse game de iaurt, smantana si deserturi. Tnuva are in portofoliu si lapte cu arome si frappe.
Principalii jucatori de pe piata laptelui proaspat, estimata la peste un miliard de euro anul trecut, sunt Friesland Foods, Albalact, Covalact si Lactalis.
Potrivit datelor companiei de cercetare MEMRB, citate de reprezentantii Tnuva, piata lattelui de consum se afla in crestere, Tnuva estimand o crestere de 25% in 2009.
Produs si difuzat fara tam-tam de canalul de televiziune Disney Channel, “High School Musical” s-a bucurat de un asemenea succes la inceputul anului 2006, incat fanii au avut de asteptat doar un an pentru o continuare pe acelasi canal de televiziune. Vandute in toata lumea, cele doua filme erau o invitatie intru cucerirea marelui ecran, asa ca “High School Musical: Senior Year”/“Liceul muzical: Anul absolvirii” a fost lansat ca un adevarat blockbuster in Statele Unite, filmul nedezamagindu-si deloc producatorii: 42 de milioane de dolari incasari in primul week-end, locul intai in box-office-ul american (asta in situatia in care principalul competitor al muzicalului era partea a cincea a celei mai de succes francize horror a tuturor timpurilor, “Saw”), plus alte 40 de milioane de dolari incasate odata cu lansarea internationala. Bietul “Mamma Mia!”, fostul detinator al titlului de cel mai profitabil muzical al tuturor timpurilor, a trebuit sa se resemneze in fata suprematiei lui “HSM3” (prescurtare uzuala pentru fani), in timp ce bugetul castigatorului a fost de aproximativ cinci ori mai mic.
Despre ce este vorba in “Liceul muzical 3”? Cele sase personaje din primele doua filme se intorc si in cel de-al treilea. Troy (tot mai popularul Zac Efron), capitanul echipei de baschet a liceului, este la fel de indragostit de Gabriella (Vanessa Hudgens), singura lui problema fiind faptul ca habar n-are ce cariera vrea sa urmeze. Diva clasei de teatru, Sharpay (Ashley Tisdale), are de gand sa puna in scena un one (wo)man show pentru spectacolul de sfarsit de an, dar planurile ei sunt dejucate de Kelsi (Olesya Rulin), compozitoarea, care propune un spectacol de ramas-bun care sa includa cat mai multi colegi. Balul absolvirii, uneltirile lui Sharpay, o posibila bursa la Juilliard, dilema lui Troy in ceea ce priveste si alte astfel de mini-trame umplu cele aproape doua ore ale filmului, ritmate de melodii care i-au adus deja cateva discuri de platina soundtrack-ului, dupa ce acesta a debutat pe locul 2 in topul Billboard.
Cu popularitatea “HSM” aproape de zero in Romania, s-ar putea ca povestea de succes a Disney sa nu continue si in cinematografele de la noi. Principalul motiv tine de atmosfera “de laborator” a muzicalului, din care a fost scos cam tot ce ar fi putut da veridicitate unui astfel de proiect. Totul este exagerat, utopic, in “Anul absolvirii”, de la zambetele latite pe fetele protagonistilor pana la bruma de conflict, rezolvat cat se poate de previzibil. Filmul nu plictiseste nici macar o secunda, dar la un moment dat gesturile teatrale ale actorilor, ochii mijiti a fericire ai acestora, de parca ar privi intr-un rasarit etern, entuziasmul lor pe steroizi, toate nu provoaca mai mult decat o bunavointa relaxata a spectatorului.
Cat despre partea de muzical, impresia pe care ti-o lasa “HSM3” este ca echipa de compozitori si coregrafi a filmului s-a format din fosti presedinti de fan club Michael Jackson. Prea multe dintre melodii iti amintesc de regele pop-ului, dar acest lucru nu a impiedicat publicul american sa ceara si o varianta tip karaoke, in care spectatorii sa poata canta alaturi de protagonisti. O alta modalitate de promovare a seriei a fost un turneu prin Statele Unite, cu cele mai apreciate melodii interpretate de actori. Singurul care a lipsit a fost Zac Efron, care a declarat la un moment dat ca “ar fi sarit de pe ceva cu adevarat inalt” daca ar mai fi auzit melodiile respective macar o data.
In ciuda incasarilor surprinzatoare pentru un muzical, “HSM3” este unul dintre foarte putinele filme care stau mai bine in preferintele criticilor decat in cele ale cinefililor. Agregatorul de cronici Rottentomatoes.com noteaza trilurile lui Troy si-ale Gabriellei cu un binevoitor coeficient de 67% “fresh”, ceea ce inseamna ca doua treimi din cronicile despre muzicalul Disney au fost pozitive. Site-ul imdb.com, in schimb, unde cei care noteaza filmele sunt cinefilii din toata lumea, are un rating la jumatate pentru filmul lui Kenny Ortega, notat cu punctaj de 3,3 din 10. Dar pentru Disney nu cronicile si nici aprecierile vizitatorilor imdb.com nu au importanta, ci incasarile, iar acestea au urcat chiar mai sus decat glasurile protagonistilor. Bineinteles, urmeaza o parte a patra a seriei, destinata tot marelui ecran, chiar daca Zac Efron nu-l va mai interpreta pe cel mai popular elev al East High School si putini componenti din echipa initiala vor fi pastrati. Discrepanta dintre atmosfera edulcorata a muzicalului si realitatea “dura” a atins culmea anul trecut, cand au fost facute publice trei fotografii in care Vanessa Hudgens aparea goala sau purta lenjerie provocatoare. Actrita s-a declarat “jenata” de situatie si a spus ca regreta acele fotografii. Desi excluderea ei din echipa HSM parea sigura, mai-marii de la Disney au hotarat sa o pastreze. “Vanessa si-a cerut scuze pentru greseala ei. Speram ca a invatat o lectie valoroasa”, au declarat reprezentantii Disney, probabil impacati de faptul ca relatia dintre Gabriella si Troy continua si in viata reala: Efron si Hudgens formeaza un cuplu de mai bine de un an de zile, chiar daca zvonuri despre o posibila despartire umplu periodic paginile tabloidelor.
In general, nu pot sa sufar articolele care incep cu enumerarea unor nume ce demonstreaza ce oameni importanti cunoaste autorul, dar cum in cazul de fata asa ceva este chiar relevant, va rog sa ma suportati. Iata despre ce e vorba: in Romania am dat recent peste fostul prieten al lui Meg Mathews, fosta nevasta a lui Noel Gallagher si mama fiicei sale Anais. In materie de celebritati, asta ar fi la fel de impresionant ca si cum as fi vecin cu bunica persoanei care o epileaza inghinal pe Andreea Banica. Totusi, mie mi-a furnizat o multime de informatii despre cat de data peste cap este viata lui Gallagher. Acum am o multime de povesti absolut nepublicabile despre ce fac fratii Gallagher in timpul liber. (Bine, va ofer un pic de barfa scandaloasa: Noel are la dispozitie propriul sau maestru bucatar francez extraordinar de scump, insa mancarea lui preferata este cea de la Pot Noodle, adica gustarile acelea instant dezgustatoare cu taitei).
Asta e problema celor de la Oasis. De la inceputurile clar proletare din Manchester, au ajuns acum sa locuiasca in turnuri de fildes, in care s-au izolat de aproape tot ce se petrece in lumea reala. Atitudinea lor retrograda “hai sa ne intoarcem la Beatles” mergea in 1994, cand trupele americane plictisitoare de grunge dominau eterul. Paisprezece ani mai tarziu, supunerea lor fata de aceasta mantra i-a condamnat sa joace permanent rolul de reactionari, ca de exemplu, furia lui Noel cauzata de aparitia lui Jay-Z la festivalul Glastonbury. Nu mai conteaza daca avea sau nu dreptate, totul se reduce la faptul ca are mereu aceeasi atitudine, fie ca vorbeste despre hip-hop, fie ca vorbeste despre trupe noi ca The Klaxons.
Aceeasi atitudine s-a putut vedea in fiecare single lansat de Oasis, de la “What’s the Story (Morning Glory)” in 1995. Oasis a inceput prin a face o muzica ce suna ca un apel la trezire care a zguduit scena britanica din somnolenta sa dogmatica. Reascultandu-le primul album, realizezi ce incredibila era trupa atunci cand a aparut. Totusi, sub magia drogurilor si a banilor, Oasis a inceput rapid sa scoata un rock tern, plin de sabloane, cu albume alcatuite din balade din ce in ce mai plangarete si imnuri din ce in ce mai bombastice. Paradoxal, cu cat le devenea mai proasta muzica, cu atat mai multi admiratori adunau. Fiecare album Oasis, indiferent de cat de prost ar fi, are asigurata prima pozitie in topuri si adoratia suporterilor. De fapt, tocmai din cauza reputatiei fanilor Oasis de a se purta precum membrii unui cult sinistru, mai toata lumea se jeneaza sa recunoasca faptul ca ii place muzica trupei. De ani de zile, fiecare nou album Oasis este precedat de o declaratie a lui Noel cum ca acesta va reprezenta “o schimbare de directie”, o abordare noua si “revolutionara” a crearii de muzica. Trist, dar Noel pare sa creada ca “deschizator de drumuri” si “inovatie” inseamna sa recurgi la o tehnologie nu chiar asa de revolutionara, cum ar fi sampling-ul (utilizarea unor scurte secvente muzicale pentru o alta melodie – n.tr.) sau (!) folosirea unei “drum machine” pentru vreo patru masuri de la inceputul unei piese.
Exact aceeasi publicitate exagerata a insotit si ultimul efort al Oasis, “Dig Out Your Soul”. Noel a promis, inca o data, o “directie complet noua”. Totusi, chiar inainte de a asculta muzica, lucrurile nu par promitatoare. Coperta albumului reprezinta un vag omagiu adus albumului Beatles “Sgt. Peppers”, cu tot cu sigla trupei pe o toba, inconjurata de un colaj in stilul pop-art. Da, iar trimiteri la Beatles. Ce nu inteleg eu este de ce nu a mers trupa pana la capat? De ce nu a reprodus pur si simplu coperta fata a LP-ului “The Revolver”, doar cu chipurile fratilor Gallagher suprapuse peste cele ale lui John, Paul, George sau Ringo?
Cum e din punct de vedere muzical? Reactia NME la “Dig Out Your Soul” a fost foarte entuziasta, publicatia afirmand ca trupa suna incurajator de intinerita. Vestea proasta e ca le-a iesit foarte prost. Ca fiecare dintre ultimele sase albume ale celor de la Oasis (da, imi pare rau, dar “What’s the Story” chiar a fost o enorma dezamagire), ultimul lor LP se mentine in acelasi teritoriu invechit. Liam are cateva incercari sporadice de compozitie, baiatul lui Ringo Starr a fost chemat sa se ocupe de tobe, iar trupa a incercat sa produca un rock psihedelic placut. Toate – chestii ce nu ies din sfera obisnuitului. Primul single de pe album, “The Shock Of The Lightning”, oglindeste starea de astazi a celor de la Oasis, si anume faptul ca se impleticesc in propria lor infatuare.
Secondata de Sienna Miller, Knightley interpreteaza in “The Edge of Love”/”Triunghiul dragostei”, in regia lui John Maybury, rolul Verei Philips, o cantareata in a carei viata reapare prima ei dragoste, poetul Dylan Thomas (Matthew Rhys). Seducatorul Dylan incearca s-o recucereasca pe Vera, dar sotia poetului, Caitlin (Miller) vine si strica socotelile tuturor, mai ales prin faptul ca ajunge cea mai buna prietena a presupusei ei rivale.
Impartind aceeasi camera, sorbind indelung din pahare de alcool in pub-uri ce trosnesc din toate incheieturile in timpul deselor bombardamente, Vera, Dylan si Caitlin duc o viata cum nu se poate mai boema, o viata in care saracia si lipsurile nu inseama nimic, caci sunt constante in existenta tuturor.
In “The Edge of Love” totul este o declaratie de razboi adresata tocmai razboiului. Fiecare intonatie, versurile lui Dylan, prea desele pahare de alcool, fiecare fum tras parca dintr-o ultima tigara sunt gesturi disperate, facute pentru a anula amenintarea bombardamentelor si a sirenelor care nu avertizeaza decat ca mai urmeaza sa moara cineva. Fiecare cearta, fiecare strigat de furie si geamat de dragoste sunt gesturi energice, obscene, aruncate in fata razboiului aducator de moarte.
Pe vocea lui Knightley, Maybury monteaza cadre cu ravagiile lungilor ani de lupta, iar vocea lui Rhys, declamand unele dintre cele mai cunoscute versuri ale lui Thomas, insoteste siruri de soldati si montaje dramatice cu fotografii alb-negru, a caror lipsa de claritate subliniaza ororile conflagratiei. Cu toate acestea, regizorul se tine departe de front, cu putine exceptii, caci “The Edge of Love” foloseste razboiul doar ca fundal tragic pentru o poveste de dragoste atipica, un triunghi care incepe sa scartaie exact in momentul cand ar trebui sa devina patrat. Razboiul lui este unul de dormitor saracacios, iar ofensivele si contraofensivele sunt animate de versurile lui Dylan, dansul lui Caitlin, cantecele Verei. “Dragostea este razboi”, pare sa spuna Maybury inca de la genericul pe care Keira Knightley canta, cu o ghirlanda de flori de hibiscus la gat, despre “saruturi de ramas bun” sub lumina unei “luni albastre din Tahiti”. Ceea ce parea convietuirea perfecta, cu o Vera avertizata de Caitlin sa nu se (re)apropie de Dylan, se cutremura o data cu maritisul primeia cu eroul de razboi William (Cillian Murphy). Acesta nu intelege setea de viata care-i face pe cei trei sa duca o existenta simbiotica perfecta, iar gelozia lui, care pune in balanta ororile de pe front cu poezelele licentioase ale lui Dylan, va duce la o escaladare a conflictului dintre cei doi barbati.
Principalul atu al filmului lui John Maybury este, fara urma de indoiala, atmosfera. Daca in general filmele britanice de razboi fac economie la capitolul scenografie, regizorul si-a permis sa reinvie acea parte a societatii din vremea razboiului in stare sa danseze pana la epuizare in suieratul bombelor si-n norii grosi de praf imprastiati de imobilele cazute. Toalete incropite din materiale pretioase, palarii cu pene, culori calde si ritmuri de jazz anima povestea de dragoste dintre Vera, Dylan, Caitlin si William, iar vocea cristalina a Keirei Knightley, surprinzator de melodioasa, se potriveste perfect pe melodiile compuse de Angelo Badalamenti. Dupa ce o auzi pe Knightley, care da semne ca se specializeaza in roluri de epoca (actiunea a doar doua dintre ultimele ei zece filme se petrece in zilele noastre, “Domino” si “Love Actually”), incepi sa ai incredere in noul ei proiect, un remake al celebrului muzical “My Fair Lady”, in care actrita britanica ar putea relua rolul lui Audrey Hepburn, alaturi de Daniel Day Lewis.
Desi actorii sunt excelenti, iar la capitolul tehnic Maybury nu se putea descurca mai bine, “The Edge of Love” este o idee prea lung si prea lent ca sa te prinda. Fragila Knightley si exuberanta Miller nu reusesc sa te faca sa nu te uiti la ceas, iar carismaticul Rhys si calmul Murphy parca nu se ridica la inaltimea partenerelor lor. Scenariului scris de mama lui Knightley, Sharman Macdonald, ii lipseste energia, astfel incat incepi sa astepti un deznodamant violent, care sa compenseze inertia si lentoarea scenelor, vaduvite si de stralucirea Londrei atacate de nemti, odata ce Vera, Caitlin si Dylan decid sa se retraga in Tara Galilor, mult mai ferita de distrugerile razboiului. Categoric mai bun decat “Ducesa”, in care Keira Knightley se multumeste sa poarte fel de fel de toalete somptuoase, “Triunghiul dragostei” este considerat un film biografic, dar fanii poetului n-ar trebui sa se astepte ca Dylan Thomas sa fie prea prezent in cadrele luminoase ale lui Maybury.
GM a dat publicitatii si primele fotografii ale masinii in cadrul unui ceremonii la complexul din Lordstown.
Chevrolet Cruze, care a fost proiectata de o echipa de ingineri si designeri din intreaga lume, va fi lansata in Europa si Asia anul viitor, urmand sa fie si fabricata in aceste regiuni. Lansarea oficiala va avea loc la Salonul Auto de la Paris in octombrie, iar in prima jumatate a anului urmator ar trebui sa ajunga si in Romania.
Masina, care va inlocui Chevrolet Lacetti, va avea circa 4,60 metri lungime si ofera spatiu pentru cinci pasageri. Cruze va fi disponibila in Europa cu doua motoare pe benzina: 1,6 litri 112 CP, 1,8 litri 140 CP si un turbodiesel de 2 litri 150 CP. Va fi disponibila optional si transmisia automata.
"Tinta noastra pentru Chevrolet Cruze este sa conduca in economia combustibilului, intr-un segment de masini foarte competitiv", a declarat Rick Wagoner, pentru The Wall Street Journal.
Cruze va concura cu masini din clasa compacta ca Honda Civic, Toyota Corolla si Ford Focus.
Anul trecut in Romania s-au vandut peste 13.000 de masini Chevrolet. Aveo a fost cel mai vandut model, cu peste 8.200 de clienti, urmat de Spark cu circa 3.300. Lacetti a fost ales de peste 900 de clienti.
Nu mai putin de sase filme romanesti vor poposi in aceasta toamna in cinematografe, dar, din nefericire, putine dintre acestea fac cinste industriei noastre. Daca anul trecut cele doua varfuri de sulita “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” si “California Dreamin’” se infigeau la fix in palmaresul festivalului de film de la Cannes, coada se faramita trist sub verdictele jurnalistilor si-ale publicului deopotriva. In 2007, sapte lungmetraje s-au lansat pe ecrane, iar numarul filmelor produse si terminate in 2008 este aproape dublu.
Varful de pluton al toamnei (cel putin din punct de vedere calendaristic) este debutul in lungmetraj al lui Adrian Sitaru, “Pescuit sportiv”. Dupa ce a castigat un Leopard de Aur la Locarno cu scurtmetrajul “Valuri”, Sitaru isi prezinta lungmetrajul in premiera internationala in programul Giornate degli Autori al Festivalului de Film de la Venetia, iar pe 12 septembrie are programata premiera in Romania. Cu Adrian Titieni, Ioana Flora si Maria Dinulescu in rolurile principale, “Pescuit sportiv” isi propune sa investigheze teme prezente si in “Valuri”, responsabilitatea si nevinovatia. Un cuplu (Titieni, Flora), in drum spre un lac pentru un picnic la iarba verde, da cu masina peste o prostituata (Dinulescu). Initial, cei doi vor sa abandoneze femeia inconstienta, camufland-o cu crengi. Cand aceasta se trezeste, incepe un complicat joc de flirturi si mici santaje, in care cele trei personaje fac dese rocade, ceea ce arata inca o data apetenta lui Sitaru pentru subtilitate si spus-cititul printre randuri.
Pe 19 septembrie ii vine randul lui “Boogie”. Categoric cel mai bun film romanesc al anului, revenirea lui Radu Muntean la actorul din “Furia”, Dragos Bucur, si la dialogurile excelente caracteristice trio-ului de scenaristi Radu Muntean-Razvan Radulescu-Alexandru Baciu. Interpretarile excelente si replicile brici sunt principalele atuuri ale lui “Boogie”, in care regizorul surprinde fericit deruta personajelor, ajunse la “30 si ceva” (primul titlu al filmului) de ani, acum victime ale unui adevarat sistem de cenzuri si autocenzuri, compromisuri si refuzuri. Tot cuplul (Anamaria Marinca, Dragos Bucur) este celula de baza a acestui film.
“Weekend cu mama”, ultimul film al lui Stere Gulea, se lanseaza pe 3 octombrie. Cu Adela Popescu in rolul unei adolescente dependente de droguri, productia MediaPro Pictures se bazeaza pe potentialul dramatic al acestei povesti de familie (disfunctionala). Luiza (Medeea Marinescu) a plecat in Spania in urma cu 16 ani, lasandu-si fetita, pe Cristina (Popescu), in grija rudelor. Revenita acasa, femeia descopera consecintele gestului ei: Cristina a fugit de acasa, e dependenta de droguri si are o fetita de doi ani pe care a parasit-o in grija unei fundatii. Macinata de vinovatie, Luiza incearca sa rezolve criza si sa-si recastige familia. Fara a fi vazut filmul, este greu sa ne dam seama cat de bun este “Weekend cu mama”, asa ca va trebui sa asteptam inceputul lunii octombrie.
“Nunta muta” are toate sansele sa fie cel mai asteptat film romanesc al anului. Regizat de debutantul (cel putin in materie de cinema) Horatiu Malaele, “Nunta” are cel mai interesant subiect: nunta unor tineri (Alexandru Potocean, Meda Victor) obligata sa se desfasoare pe muteste, dupa ce la moartea lui Stalin se instaureaza doliu national si toate “distractiile” sunt interzise. La proiectia de la TIFF s-a ras mult, din inima, dar este destul de greu sa treci peste nefirescul interpretarilor si peste ingrosarile nesigure ale lui Malaele. Amalgam dezordonat de stiluri, “Nunta muta” arata in schimb excelent, este adesea amuzant, iar tragismul povestii (inspirate din realitate) ar putea fi inca un atu pentru atragerea publicului. Premiera este programata pentru 24 octombrie.
“Intalniri incrucisate” inchide plutonul, cu premiera programata pe 21 noiembrie. Debutul Ancai Damian, desi nu total ratat, a provocat adesea rasul la proiectia de la TIFF. Triptic penitenciar, filmul este format din trei momente “incrucisate” in stilul “Babel” sau “Amores Perros”. Detinuti, directori de inchisoare, gardieni si prezentatori de radio sunt protagonistii acestui film foarte inegal, cu momente bune, dar si momente neverosimile, “burta” cea mai mare fiind o interminabila discutie in limba engleza dintre directoarea unei inchisori (Oxana Moravec) si un finlandez. Salvat intrucatva de finalul puternic, filmul lui Damian trebuia sa fie initial un scurtmetraj. Din pacate nu a ramas asa… Ce putem spune despre succesul de casa al acestor filme? O cifra de 20.000 de spectatori ar fi cat se poate de onorabila pentru “Nunta”, dat fiind faptul ca genul de umor al lui Horatiu Malaele si interpretarile exagerate ale actorilor s-ar putea sa nu impresioneze publicul. “Boogie” si “Pescuit sportiv” vor fi apreciate mai mult de critici, in timp ce publicul, chiar daca va aprecia improvizatiile Mariei Dinulescu in rolul prostituatei din “Pescuit”, va gasi cu siguranta prea subtile mizele lui Muntean si Sitaru. “Weekend cu mama” ar putea castiga de pe urma promovarii, dar publicul nostru escapist nu prea se va lasa convins de aceasta drama. Cat despre “Intalniri incrucisate”, acesta functioneaza mai degraba ca o comedie (involuntara) si, oricat de bine promovat, va fi sabotat de cinefilii care-si vor avertiza prietenii sa se tina departe de sala de cinema.
Daca in Romania se vorbeste de zeci de mii de spectatori, in Franta, de exemplu, in cazul multora dintre filmele frantuzesti unitatea de masura este mai degraba milionul. Ultimul mare hit al francezilor este “Bienvenue chez le Ch’tis”, o comedie absolut dementa care a batut mai toate recordurile de incasari – 20 de milioane de spectatori (la o populatie de aproximativ 60 de milioane) si incasari de aproape 200 de milioane de dolari doar in Franta. Pentru Romania, cifrele par neverosimile. Dar nu trebuie decat sa ne gandim si sa visam: 400.000 de francezi au vazut “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, in timp ce numai 76.000 de romani au tinut sa vada filmul in cinematografe.
Pana in 2012, emisiile de dioxid de carbon ale automobilelor Ferrari vor scadea cu 40% fata de nivelul actual, pentru atingerea acestui obiectiv fiind utilizate materiale mai usoare la constructia masinilor, ceea ce ar conduce in mod direct la un consum mai redus de carburant si la emisii mai scazute.
A inceput cu “Rondul de noapte”. Unul dintre foarte putinele filme rusesti aduse in Romania, “Rondul” lui Bekmambetov nu a avut cine stie ce spectatori (doar 5.775, conform datelor Cinemagia), dar dovedea foarte clar ca nu e nevoie de zeci de milioane de dolari ca sa faci efecte speciale inteligente. Cu un captivant subiect despre Bine si Rau, tinute in echilibru intr-o stralucitoare Moscova populata de vampiri si vrajitoare, “Rondul de noapte” a batut toate recordurile de incasari din Rusia, iar portile Hollywoodului i s-au deschis lui Bekmambetov, primit ca un “razboinic al luminii”. Daca regizorul rus de origine kazaha reusea sa faca “Rondul de noapte” cu un buget de patru milioane de dolari, pentru “Wanted” a primit peste 60, prin urmare asteptati-va la scene hiper-spectaculoase. Dar, odata cu ochiul sau atent la detaliile in stare sa te lase mut de uimire, Bekmambetov a venit si cu o viziune slava, cat se poate de originala cu privire la lumea supereroilor de origine americana.
Protagonistul este Wesley Gibson (James McAvoy), un contabil tinut sub papucul iubitei acasa si victima a capsatorului sefei la serviciu (vedeti voi ce si cum). Intalnirea cu Fox (Angelina Jolie) ii va schimba visatorului Wesley toata viata: baiatul afla ca este fiul unui asasin angajat de o misterioasa organizatie, Fratia, sa mentina echilibrul lumii, lichidand elementele haotice. Tatal lui Wesley tocmai a fost ucis, iar Fratia, condusa de Sloan (Morgan Freeman), apeleaza la pusti pentru ca acesta este singurul care ar putea sa-i ia locul tatalui sau si, cu puterile de care habar n-are, sa-l ucida la randul sau pe asasinul acestuia.
Pare complicat? Asa si este, pentru ca Bekmambetov introduce in poveste, ca si in cele doua “Ronduri” ale sale, un dispozitiv fabulos, menit sa intruchipeze forta destinului: un razboi de tesut ale carui ite si urzeala permit Fratiei sa localizeze “agentii haosului” (daca ati citit frumosul roman SF al lui Norman Spinrad) si sa-i lichideze inainte ca actiunile lor sa anuleze echilibrul lumii. Astfel, avem un element supranatural la fel de interesant ca si celebra Creta a destinului din “Rondul de zi”, in jurul caruia Fox, Sloan, McAvoy si celelalte personaje isi dau silinta, ajutati de puterile lor speciale, sa fie unelte cat mai bune ale aceluiasi capricios destin.
Ca si tizul sau Timur (“de fier”) Lenk, care a cucerit (a se citi “distrus”) mare parte din Asia, Bekmambetov isi face si el de cap in Chicago (de fapt Praga), distrugand cam tot ce-i iese in cale, intr-un film foarte violent, al carui rating CNC penduleaza, la ora scrierii acestui articol, intre “nerecomandat sub 15 ani” si “interzis minorilor” (alegerea ultimului semnaland un oarecare exces de zel al membrilor comisiei CNC).
Oricum, este laudabila “inconstienta” studiourilor Universal, care au respins din start edulcorarea benzilor desenate ale lui Mark Millar: tot sangele din violenta serie de benzi desenate a fost transpus picatura cu picatura pe marele ecran, Bekmambetov facand astfel diferenta fata de “Hancock”, filmul lui Peter Berg, cu un supererou la fel de atipic, interpretat de Will Smith. Daca Berg a fost de acord sa-si cioparteasca de doua ori filmul pentru a primi ratingul PG-13 (un fel de “numai cu acordul parintilor pentru copiii sub 13 ani”), Bekmambetov n-a avut parte de nicio presiune din acest punct de vedere, iar “Wanted” a iesit un film de actiune onest si puternic, in care, hm, un glonte isi face drum prin capul unui nefericit cu ravagiile, ca sa zicem asa, de rigoare, imprastiate pe tot ecranul.
Intreaga mitologie creata in jurul Razboiului destinului (vezi ursitoarele din mitologia greaca), complicatele relatii dintre personaje, incursiunile lui Bekmambetov in folclorul slav si efectele speciale create la Moscova dau un parfum extrem de proaspat lui “Wanted”, care iese in evidenta in lunga serie de filme cu supereroi din aceasta vara, ingreunandu-i foarte mult drumul lui Batman catre titlul de cel mai profitabil supererou al verii.
Pana la urma se naste intrebarea: este “Wanted” sau nu un film cu supereroi? Super-abilitatile lui Wesley, Fox si ceilalti se aseamana mai degraba cu cele ale unor soldati ultra-antrenati decat cu cele ale lui de-alde Spider-Man si Superman. Costumele speciale lipsesc cu desavarsire din film, iar pregnanta lupta dintre Bine si Rau, subliniata pana la plictis de aventurile supereroilor “obisnuiti”, lipseste si ea, in “Wanted” protagonistul fiind manat mai degraba de dorinta razbunarii decat de cea a salvarii lumii. Aici este o alta diferenta fata de “Hancock” (un alt film obligatoriu de vazut, daca nu pentru ceea ce este, macar pentru ce ar fi putut fi), in care supereroul cade victima malaxorului hollywoodian, acel condamnabil sistem care favorizeaza standardizarea (si deci profitabilitatea) in detrimentul originalitatii.