BusinessMagazin

Tag: turisti

  • Povestea oamenilor care au renunţat la viaţa în aglomeratul şi poluatul Bucureşti pentru a se muta în munţi. În ce au transformat aceştia un sat cu doar doi locuitori, aflat în unul dintre cei mai sălbatici munţi din lanţul carpatic

    Gura Milii este un fost cătun de oameni de la munte, obişnuiţi cu traiul dur, în armonie cu natura, în judeţul Buzău. Este „fost”, pentru că acum nu mai locuieşte nimeni acolo permanent. Cu o excepţie. De fapt, două. Familiile Dincă şi Flesariu, care au pus în comun bani şi eforturi pentru a ridica Ferma de sub Penteleu, o oază de linişte departe, departe de lumea dezlănţuită.

    La Ferma de sub Penteleu, denumită astfel pentru că şi-a găsit locul chiar la poalele Muntelui Penteleu, mulsul caprelor este o adevărată plăcere pentru turişti la orele serii. Restul timpului şi-l ocupă cu ateliere de olărit, tâmplărie, fierărie, arte populare, plimbări pe munte cu căruţa, mers cu caprele la păscut… şi lista continuă.

    Când nu fac drumeţii sau mountain bike pe cărările Muntelui Penteleu, se pierd în visare în spaul tradiţional, adică un ciubăr cu apă caldă. Când nu se înduplecă soarele pe plaja amenajată pe malul râului Bâsca Mare, îşi încălzesc mâinile la un foc de tabără. Nicio secundă nu trece fără rost la fermă. Istoria locului a început să se scrie acum mai bine de un deceniu. Totul începea în vara anului 2009, când Valerica şi Alexandru Dincă erau în căutarea unui loc liniştit în care să se retragă din când în când departe de stresul zilnic al Capitalei şi al afacerilor lor de pe atunci. Şi l-au găsit.

    Un colţ uitat de lume, în Munţii Buzăului, nu departe de oraşul Buzău, de unde se trage Alexandru. Aşa au ajuns în fostul cătun Gura Milii, care mai avea doar doi locuitori permanenţi la acea vreme, cuibărit de-a lungul râului Basca Mare de la poalele Muntelui Penteleu – chiar dacă nu cel mai înalt, dar cu siguranţă unul dintre cei mai sălbatici munţi din lanţul carpatic, spun Valerica şi Alexandru Dincă.

    „După venirea pe lume a primului nostru copil, Toma, am extins proprietatea şi am înfiinţat o mică fermă de capre şi o grădină de legume, din dorinţa de a-i asigura fiului nostru cea mai bună hrană sănătoasă şi naturală la care puteam visa. Nu ştiam, la acea vreme, că ceea ce a început ca un hobby şi ca o încercare de a le oferi celor dragi tot ce-i mai bun va reuşi, încet-încet, să ne acapareze viaţa cu totul”, povesteşte familia Dincă.

    Când a venit pe lume şi cel de-al doilea copil, Cezar, s-a extins nu doar familia, ci şi proprietatea, iar mica fermă de capre a tot crescut. Înainte să-şi dea seama, aveau peste o sută de capre, porci, găini, raţe, vaci şi au început să împartă produsele fermei cu prietenii. Următorul pas a fost dezvoltarea unor spaţii de cazare. „Urmând stilul tradiţional ţărănesc, integrându-se în peisaj, luând tot ce este mai bun de la natură, dar dându-i înapoi cel puţin la fel, am construit, treptat, 15 unităţi de cazare. Acestea au venit împreună cu un restaurant tradiţional, unde oaspeţii îşi pot alinta simţurile cu mâncare specific românească, gătită cu ingrediente naturale şi mult, foarte mult suflet.”

    Pentru ca experienţa tradiţională să fie completă, Valerica şi Alexandru Dincă au colectat şi recondiţionat echipamente şi unelte vechi şi au înfiinţat ateliere meşteşugăreşti.

    Pentru ca experienţa tradiţională să fie completă, Valerica şi Alexandru au colectat şi recondiţionat echipamente şi unelte vechi şi au înfiinţat ateliere meşteşugăreşti. Tot ca să diversifice experienţele de la fermă, au amenajat un spa în stil rustic – ciubărul cu apă caldă şi sărată -, dar şi o saună uscată, de unde panorama asupra fermei nu lasă de dorit. „La un moment dat, Ferma ajunsese într-un punct în care complexitatea ei devenise covârşitoare pentru noi. Anul 2016 a fost momentul în care doi prieteni, familia Flesariu – Cristina şi Dan – s-au alăturat Fermei ca parteneri.

    Ne cunoscusem şi devenisem prieteni în 2009, la Gura Milii, când am cumpărat prima parcelă de teren.” Înainte de acel moment-cheie, ambele familii îşi trăiseră vieţile şi carierele în paralel în Bucureşti, fără să ştie una de alta. Valerica şi Alexandru Dincă aveau o firmă de colectare şi reciclare deşeuri industriale, Cristina Flesariu era parteneră la o firmă românească de executive search, iar soţul ei, Dan, făcea carieră în domeniul imobiliar. „În Gura Milii, am avut plăcerea şi onoarea de a-i cunoaşte şi de a fi vecini cu ultimii doi locuitori, Nea Ionică şi Tanti Vica, oameni simpli, de nădejde, dintr-o bucată, cum se spune.

    Au fost vremuri când Gura Milii a avut o viaţă economică mai tumultoasă. A existat şi o mocăniţă care trecea pe aici, în drumul său de la Nehoiu la Comandău, în special pentru transportul lemnelor. De fapt, actualul drum forestier pe care se face accesul la ferma noastră este fosta linie de mocăniţă. La Comandău mai există încă planul înclinat pe care întorcea trenul la capăt de linie, o construcţie inginerească clasificată ca monument.”

    Copilăria de la ţară a Valericăi şi a lui Alexandru Dincă a fost cea care i-a călăuzit în amenajarea Fermei de sub Penteleu, care, mai mult decât fermă, este un complex cu mai multe imobile. Casa Mare este prima casă de vacanţă, cea care i-a adus, de altfel, în Gura Milii, iar Casa Maramureşeană, Casa Tâmplarului, Casa Olarului sunt alte unităţi de cazare individuale tematice. În total, sunt 16 unităţi de cazare şi o a 17-a în curs de finalizare.Totul a fost construit din aproape în aproape, în funcţie de resurse şi de idei, iar investiţiile nu s-a oprit niciodată, nici măcar acum. De pildă, când au ajuns acolo, cei doi proprietari ai Fermei de sub Penteleu nu găsiseră nici curent electric, aşa că singuri a trebuit să se ocupe de toată infrastructura necesară.

    Valerica şi Alexandru Dincă, fondatori Ferma de sub Penteleu: „La un moment dat, Ferma ajunsese într-un punct în care complexitatea ei devenise covârşitoare pentru noi. Anul 2016 a fost momentul în care doi prieteni, familia Flesariu – Cristina şi Dan – s-au alăturat Fermei ca parteneri. Ne cunoscusem şi devenisem prieteni în 2009, la Gura Milii, când am cumpărat prima parcelă de teren.”

    „Tarifele variază de la 45 de euro pe noapte pentru Căbănuţă – cea mai mică unitate de cazare, o căsuţă cochetă pentru două persoane, până la 150 de euro pe noapte pentru Casa Tâmplarului – cea mai mare şi mai luxoasă unitate de cazare, o casă individuală cu living şi dormitor la parter şi cu un dormitor matrimonial cu şemineu şi terasă la mansardă, sau 320 de euro pe noapte pentru Casa Mare – fosta noastră casă de vacanţă, cu patru dormitoare foarte spaţioase.” La aceste tarife se adaugă cel de pensiune completă, de 45 de euro pe zi pentru un adult. Anual, peste 500 de familii ajung la Ferma de sub Penteleu să se relaxeze, iar unele revin chiar de mai multe ori pe an.

    Printre turişti, se regăsesc şi oameni din Israel, Marea Britanie, Franţa, Ucraina sau ţările nordice. Anul 2020 a fost însă cu certitudine al românilor, pentru că restricţiile internaţionale au ajutat foarte mult turismul intern. „Dacă cele trei luni de lockdown au conturat o perspectivă în cel mai bun caz gri pentru industria noastră, am reuşit să ne mobilizăm şi să creăm cadrul şi procedurile necesare pentru a oferi oaspeţilor siguranţa sanitară, imediat ce am redeschis, în luna iunie. Putem spune că, în zece luni de activitate, am reuşit să recuperăm mare parte din pierderile din prima parte a anului, astfel încât am închis anul 2020 cu rezultate apropiate de 2019, ce-i drept, şi cu trei unităţi de cazare în plus.” Valerica şi Alexandru Dincă, împreună cu partenerii lor de business, îşi doresc acum să consolideze tot ce-au realizat de-a lungul ultimului deceniu, apoi nu exclud o extindere a proiectului pe acelaşi amplasament. Dar nu vor să ajungă la mai mult de 20-25 de unităţi de cazare. De ce? Pentru că esenţele tari se ţin totuşi în sticluţe mici.

    Casa Mare este prima casă de vacanţă, cea care i-a adus, de altfel, în Gura Milii, iar Casa Maramureşeană, Casa Tâmplarului, Casa Olarului sunt alte unităţi de cazare individuale tematice.

  • Grecia presează Uniunea Europeană să adopte paşapoartele de vaccinare, într-un nou efort de a-şi resuscita economia. Ministrul turismului: „Trebuie să ne mişcăm mai repede”

    Ministrul turismului din Grecia le-a transmis liderilor Uniunii Europene să accepte mai repede ideea conform căreia certificatele de vaccinare ar putea permite reluarea normală a călătoriilor de-a lungul continentului, pe măsură ce Atena speră să repare o industrie care a simţit din plin impactul generat de pandemie, transmite Financial Times.

    „Uitându-mă la reacţia unor ţări la propunerile privind certificatele de vaccinare, observ că există o cantitate mare de obtuzitate. Trebuie să acţionăm acum (…) Trebuie să ne mişcăm mai repede”, spune ministrul Harry Theocharis.

    Introducerea paşapoartelor de vaccinare care le-ar putea oferi posibilitatea călătorilor de a trece graniţele ţărilor europene va fi discutată în cadrul unui summit UE de joi, 25 februarie.

    Ideea a fost lansată încă de luna trecută, însă liderii blocului comunitar rămân divizaţi, iar adoptarea propunerii rămâne în continuare improbabilă deoarece ar putea crea un sistem discriminator în ceea ce priveşte drepturile de călătorie ale cetăţenilor.

    Turismul este vital pentru economia Greciei, reprezentând aproape o cincime din produsul intern brut (PIB) al ţării. În ciuda redeschiderii parţiale de vara trecută, restricţiile de circulaţie au şters circa 4% din PIB-ul Greciei, estimează Organizaţia Naţiunilor Unite, de vreme ce veniturile hotelurilor şi centrelor de agrement au suferit un declin de circa 66%.

    Grecia se bazează în mare parte pe turiştii străini, în condiţiile în care populaţia domestică este mică şi constrânsă din punct de vedere financiar în urma crizei datoriilor din 2008. Germanii reprezintă cel mai mare număr de turişti internaţionali care vizitează Grecia, cu 4,4 milioane de vizite în 2018, potrivit OCDE.

     

  • Arta care este pe cale de dispariţie în ţara noastră. Din cauza veniturilor mici pe care le obţin artiştii în România, aceştia aleg calea străinătăţii, în speranţa unei vieţi mai bune

    Cu o investiţie totală de 2,4 milioane euro, directorul Muzeului Astra îşi propune să pregătească forţă de muncă calificată în diverse meşteşuguri, astfel încât să ajute comunităţile rurale să se dezvolte altfel decât prin agricultură.

    Arta meşteşugului a devenit o formă de manifestare artistică pe cale de dispariţie, iar puţini sunt cei care mai ştiu vechile tehnici de construit, olărit şi altele asemenea. Tinerii nu mai văd oportunitatea unei astfel de meserii, acest lucru şi pentru că mulţi dintre cei care se pot denumi meşteşugari nu au veniturile care să le asigure un trai decent.

    De cele mai multe ori, veniturile meşteşugarilor sunt mici şi din cauza faptului că aceştia nu deţin certificate care să le ateste competenţele. Astfel, mulţi renunţă la meşteşugărit şi iau calea străinătăţii în speranţa unei vieţi mai bune. Totuşi, salvarea meşteşugului nu este importantă doar din perspectivă culturală, ci mai ales din perspectivă economică. Cu cât oamenii din mediul rural au mai multe posibilităţi de a-şi găsi un loc de muncă, cu atât vor renunţa să mai plece să lucreze în ţările din afară.

    Muzeul Astra de la Sibiu a reuşit să obţină fonduri pentru renovarea unei case vechi construite în jurul secolului al XIV-lea în scopul transformării acesteia într-un centru pentru arte, unde vor putea fi învăţate diverse meşteşuguri. Ciprian Ştefan, directorul Muzeului Astra din Sibiu, îşi propune prin acest proiect să ducă mai departe arta meşteşugului, dar şi să creeze din aceasta o adevărată profesie către care tinerii ar putea să se îndrepte. „Ce ne dorim să facem la Casa Artelor este un centru de activităţi şi resurse regionale, adică să venim atât în întâmpinarea comunităţilor cât şi a autorităţilor.

    Există o problemă destul de cruntă în momentul de faţă şi anume forţa de muncă calificată şi abilitată să lucreze pe intervenţii în arhitectură vernaculară sau în arhitectura urbană istorică. Nu mai există dulgherii, care ştiu să utilizeze instrumentul specific, nu mai există tâmplarii, zidării, cărămidarii, etc. Cumva vrem să construim drumuri de rămas acasă, adică în ruralitate ce perspective ai, exceptând agricultura, să rămâi totuşi în comunitate, dar pentru asta ai nevoie de un job, bine plătit şi să fie pliabil cu ceea ce cere piaţa”, spune Ciprian Ştefan. Investiţia totală în acest proiect se ridică la valoarea de 2,4 milioane de euro, finanţare obţinută prin Granturile SEE 2014-2021 în cadrul Programului RO-CULTURA.

    Durata proiectului, adică dezvoltarea şi implementarea, este de circa 42 de luni, din 1 octombrie 2020 până la 31 martie 2025. Centrul de Arte va fi un model de business cultural, astfel că 80% din suprafaţa utilă a clădirii va fi dedicată activităţilor culturale. „Miza este uriaşă pentru noi ca instituţie, principalii beneficiari pe termen mediu şi lung ai acestui program vor fi muzeele în aer liber. Este din ce în ce mai dificil să identificăm resursa umană calificată care să lucreze. Ideea a plecat de la nevoia noastră, dar şi a comunităţii. Încercăm să dăm un imbold pe zona asta de a oferi servicii comunitare. Muzeele trebuie să îşi schimbe radical misiunea şi rolul, să lase expoziţiile cu multe obiecte care nu spun nimic şi să ofere servicii comunitare, să vină în sprijinul autorităţilor, pentru că a trecut vremea în care aşteptăm ca manageri subvenţia de la autoritate, trebuie să învăţăm să producem”, crede Ciprian Ştefan.

    În ultimii ani, din ce în ce mai mulţi antreprenori au recondiţionat case vechi pe care le-au transformat în unităţi de cazare. De cele mai multe ori, antreprenorii, deşi au avut ideea de a le oferi experienţa turiştilor de a se întoarce în timp, nu au găsit mâna de lucru necesară pentru a reda aproape în totalitate construcţiile strămoşilor. În cele mai multe cazuri, proprietarii unităţilor de cazare au luat decizia de a face ei cu mâna lor recondiţionările, chiar dacă nu aveau cunoştinţele necesare în acest domeniu. Totuşi, componenta turistică ar putea reprezenta un factor important în continuitatea meşteşugarilor.

    „În momentul de faţă nu putem vorbi despre un turism cultural în adevăratul sens al cuvântului. Vorbim de nişte trasee începute, dar cam atât, tot ceea ce vrem noi să construim este să dăm şi ruralităţii o şansă, care e la un moment de răscruce. Şansa vine tot din zona economică, nu mai putem să avem un discurs doar academic sau ştiinţific când vine vorba de patrimoniu, ci un discurs foarte aplicat, un discurs aplicat preluând obiectivele dezvoltării durabile, aceste cunoştinţe empirice sunt foarte prietenoase cu mediul”, adaugă directorul muzeului Astra. Centrul de Arte nu va fi doar locul în care cursanţii vor învăţa tehnicile meşteşugăreşti, ci vor fi învăţaţi şi cum să îşi promoveze arta, cât şi importanţa unei forme juridice. Formatorii cursanţilor sunt deja selectaţi, astfel că şi în cadrul muzeului există meşteşugari atestaţi atât în construcţii, cât şi în materie de obiecte de uz casnic. Astfel, o parte din formarea profesională va fi realizată chiar de echipa muzeului. Totodată, Ciprian Ştefan spune că au deja o bază de date cu primii cursanţi. „Există deja această resursă umană hipercalificată în zona rurală, dar ea nu este valorizată şi din punct de vedere legal, nu poate fi prezentă pe piaţa muncii conform competenţelor lor.”

    Muzeul etnografic în aer liber Astra din Sibiu a debutat în anul 1963 ca un muzeu al tehnicii populare, dorind să ilustreze întreaga creaţie tehnică populară tradiţională din România. Aflat la sud de Sibiu, la trei kilometri de mers pe şoseaua de legătură dintre Sibiu şi Răşinari, muzeul se întinde pe o suprafaţă de 96 de hectare. Expoziţia propriu-zisă ocupă 42 de hectare şi are peste 10 kilometri. Patrimoniul muzeului este format din 400 de clădiri. Cel mai vechi monument din muzeu, o moară hidraulică, a fost adusă în anul 1963 în Dumbrava Sibiului. Această moară se regăseşte în sigla muzeului.

    Muzeul din Sibiu a fost vizitat de 300.000 de turişti în 2020, adică cu 25% mai puţini faţă de anul anterior. Totodată, muzeul etnografic în aer liber Astra din Sibiu a avut anul trecut venituri de 3,3 milioane euro, cu aproape 40% mai puţin faţă de anul 2018, când a înregistrat încasări de 5,5 milioane euro.

    Ciprian Ştefan, directorul muzeului Astra din Sibiu: „Dacă se vor deschide graniţele, numărul de turişti va creşte în mod cert. Românii au început să îşi descopere ţara, pandemia a avut şi părţile sale bune. Am fost vizitaţi de români din toate colţurile ţării şi sperăm să continue acest trend.”

    „Nu a fost un an rău, ci unul mai dificil decât 2019, dar care ne-a depăşit aşteptările. Am avut muzeul închis timp de trei luni şi jumătate şi am simţit acest lucru, am avut o scădere de aproape 2 milioane euro. În schimb, anul trecut am avut în jur de 300.000 de vizitatori în muzeu pentru că nici în Sibiu nu se puteau organiza foarte multe evenimente în zona centrală, iar lumea era doritoare să iasă. Noi am avut evenimente pentru că muzeul fiind foarte mare nu am fost nevoiţi să ne concentrăm într-un singur loc, au fost împrăştiate în tot muzeul, veniturile au fost de 3,3 milioane euro”, precizează Ciprian Ştefan.

    Prognoza făcută de către reprezentanţii muzeului în luna iulie estima venituri de 2,5 milioane euro pentru anul 2020, dar a existat o evoluţie mai bună a încasărilor. Restricţiile impuse de autorităţile române, dar şi străine, i-a determinat pe mulţi turişti români să îşi facă vacanţele în ţară, ceea ce a reprezentat un avantaj pentru muzeul în aer liber din Sibiu.

    Pentru anul acesta, Ciprian Ştefan se declară optimist şi este de părere că vor avea mai mulţi turişti faţă de anul trecut. Previzionează astfel o dublare a veniturilor. Totodată, muzeul Astra pregăteşte pentru 2021 o serie de evenimente care să atragă cât mai mulţi turişti.

    „Dacă se vor deschide graniţele, numărul de turişti va creşte în mod cert. Românii au început să îşi descopere ţara, pandemia a avut şi părţile sale bune. Am fost vizitaţi de români din toate colţurile ţării şi sperăm să continue acest trend. Noi mai avem şi acei turişti occidentali care vin să viziteze România în fiecare vară, cu siguranţă şi ei vor reveni”, adaugă Ciprian Ştefan.

  • Lumea ascunsă a Cavalerilor Templieri. Cum au ajuns cea mai puternică şi bogată ”corporaţie religioasă” din istoria omenirii

    Printre străzile aglomerate de turişti, studenţi, avocaţi, autobuze supraetajate, biciclişti şi taxiuri negre ale Londrei, se află o clădire care spune povestea Cavalerilor Templieri.

    Cunoscută drept Biserica Templului şi poziţionată în apropierea catedralei Sfântului Paul şi a Pieţei Trafalgar, clădirea  a fost cândva bastionul Cavalerilor Templieri. Reprezentanţi ai ordinului medieval cunoscut drept unul dintre cele mai puternice şi bogate culte religioase, ei au trăit, s-au rugat şi au muncit aici în intervalul 1185-1312, potrivit unui reportaj al BBC.

    În 1120, cavalerii creştini au cucerit Ierusalimul în Prima Cruciadă. Chiar dacă oraşul era sigur, rutele de pelerinaj până la acesta erau pline de pericole. Cei care voiau să ajungă la Ierusalim erau deseori atacaţi, tâlhăriţi sau chiar ucişi. Câţiva cavaleri s-au dedicat protejării pelerinilor şi rutelor pe care mergeau ei.

    CUM ARATĂ CLĂDIREA  CARE A FOST CÂNDVA BASTIONUL CAVALERILOR TEMPLIERI

    Drept răsplată, regele Ierusalimului le-a oferi un ”sediu central” pe Muntele Templului. Au primit numele de Caveleri Templieri şi au devenit renumiţi în toată lumea pentru curajul lor. Cavalerii Templieri au devenit şi foarte bogaţi. În 1139,  Papa Inocenţiu al II-lea a dat un ordin prin care Cavalerii Templieri deveneau şi mai puternici. Acest ordin permitea Cavalerilor Templieri să treacă liber graniţele, să fie excluşi de la plata taxelor, iar singura autoritate recunoscută rămânea doar Papa. Aceasta era o confirmare a puterii lor, care se pare ca a fost susţinută de patronul Ordinului, Bernard de Clairvaux, pentru că l-a ajutat pe Papa Innocentiu să conducă biserica Catolică.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • După scăderi de aproape 50%, operatorii din turism se aşteaptă la vânzări duble odată cu începerea campaniei de vaccinare contra COVID-19. Unde călătoresc acum românii

    Turoperatorul Cocktail Holidays a încheiat anul trecut cu un volum de vânzări cu peste 50% mai mic decât cel din 2019, în contextul în care industria turistică este una dintre cele mai afectate din cauza pandemiei de COVID-19. Anul acesta, odată cu începerea campaniei de vaccinare, estimările agenţiei vizează însă un volum dublu faţă de 2020.

    „Am încheiat anul cu un rulaj mult mai mic decât ne aşteptam la începutul anului 2020. Avantajul nostru este, însă, portofoliul variat de produse, cu mai multe destinaţii, pe care operăm de foarte mulţi ani. Astfel, pe sezonul estival, am avut chartere cu încărcare bună pe Grecia şi, apoi, când s-au deschis graniţele, şi pe Turcia.  Pe final de an, au mers foarte bine charterele de Egipt, mult mai bine decât în anii precedenţi. După aproape un an de stat acasă, turiştii au preferat să  rezerve şi să meargă în vacanţă în sezonul de iarnă. Am observat un trend ascendent al călătoriilor şi  în ianuarie, spre deosebire de alţi ani, când vedeam asta abia din martie. Ne-am adaptat permanent la schimbările legate de restricţiile de călătorie şi am redus mult valoarea avansurilor de la turişti, iar cu partenerii am negociat termene de plată mult mai permisive”, spune Dan Goicea, CEO Coktail Holidays.

    Pe fondul crizei sanitare, în iulie 2020 agenţia a inclus în pachetele sale ş asigurarea de călătorie standard cu protecţie împotriva COVID-19, atât în timpul călătoriei, cât şi anterior plecării la destinaţie. Totodată, odată cu introducerea prezentării unui test COVID-19 negativ la destinaţie, reprezentanţii agenţiei spun că au încheiat un parteneriat cu două clinici medicale pentru ca turiştii să beneficieze de tarife prefenţiale şi prioritate la programare.

     

    În paralel cu sejururile deja existente pe destinaţiile estivale operate în mod tradiţional – Grecia, Turcia şi Egipt, anul acesta agenţia anunţă că a introdus în ofertă un zbor charter nou, din Craiova, către staţiunea egipteană Sharm El Sheikh, iar din Cluj va fi reluat charterul către Rodos (Grecia), suspendat în sezonul estival 2020. În Egipt, unde reprezentanţii businessului spun că gradul de ocupare al hotelurilor nu depăşeşte 50%, un sejur de 7 nopţi la All Inclusive, în care sunt incluse asigurarea de călătorie şi transferurile porneşte de la 348 de euro/persoană.

    „Dacă se vor ridica restricţiile de călătorie, vom relua, bineînţeles, şi charterele către Spania şi Cipru, care au fost închise în 2020. Sperăm să avem un sezon estival cât mai aproape de normal, ţinând cont că a început şi campania de vaccinare, iar turiştii s-au obişnuit şi ei cu ideea de a călători pe timp de pandemie“, afirmă Dan Goicea.

    El adaugă că într-un scenariu optimist, anul acesta se aşteaptă la un volum de vânzări dublu faţă de 2020. „Piaţa turistică a redevenit una last minut, iar turiştii vor să plătească cât mai târziu, nu îşi mai rezervă vacanţele din timp, aşa cum o făceau înainte. De aceea, am venit în întâmpinarea turiştilor noştri cu oferte pretabile pentru noul tip de comportament.”
    În luna februarie compania anunţă o serie de reduceri asociate cu tradiţionala perioadă a târgurilor de turism.

    Astfel, luna aceasta, care în mod tradiţional este asociată cu perioada târgurilor de turism,  turoperatorul Cocktail Holidays a pregătit o campanie online de reduceri şi condiţii speciale pentru turiştii care doresc să calatorească sezonul acesta.

     

  • Tineri, inclusiv români, prinşi sfidând regulile pandemice într-o staţiune de top din Austria

    Austria a descoperit aproape 100 de străini, inclusiv români, care sfidau regulile pandemice într-o staţiune de top din Austria. 

    Primarul oraşului St. Anton, una dintre staţiunile de top din Austria, a declarat că zeci de tineri turişti din întreaga Europă au ajuns în oraş şi au sfidat regulile pandemice, conform Reuters.

    „Printre alţii, erau britanici, danezi, suedezi, români, germani, australieni, irlandezi şi polonezi. Au fost verificaţi şi amendaţi”, au declarat poliţiştii din provincia Tirol.

    Controlul a fost efectuat vineri seara, iar cei care au încălcat regulile pot primi amenzi de până la 2.180 de euro.

    Austria, o ţară cu puţin sub 9 milioane de oameni, a înregistrat până acum 413.208 de cazuri de Covid şi 7.703 de decese.

    Austria a fost, în decembrie, într-un lockdown naţional, cu magazinele neesenţiale închise. În plus, din 19 decembrie până în 10 ianuarie au existat reguli severe privind intrarea în ţară, în mare parte pentru a descuraja schiorii. Oamenii veniţi din aproape toate ţările din Europa au fost nevoiţi să intre în carantină.

    Cu toate acestea, deşi schiorii nu pot rămâne peste noapte într-o staţiune, noi contaminări au apărut printre profesorii de schi, cursurile fiind permise pentru vizitatorii din Europa.

    Cazările sunt permise doar călătoriilor de afaceri, iar primarul Sf. Anton, Helmut Mall, a declarat că noii sosiţi s-au înregistrat la adrese locale şi au spus că sunt în căutarea unui loc de muncă.

    Poliţia nu a precizat exact în ce a constat sfidarea regulilor, declarând doar că străinii au încălcat reglementările.

  • Cum au ajuns nişte case vechi de 120 de ani, care amintesc de bătătura bunicilor de la ţară, să fie transformate într-o afacere de succes

    Ramona, Vasile, Elisabeta, Ana, Nela, Zenovia. Sunt nume ale membrilor din familia Florea, dar şi denumirile caselor pe care le-au strămutat în ultimii 14 ani pentru a da formă unui adevărat muzeu al satului în miniatură, drept în centrul oraşului Gura Humorului. Vechi de 120 de ani, strămutate lemn cu lemn, casele amintesc de bătătura bunicilor de la ţară, din vremuri care sunt aşa de îndepărtate, că parcă nici n-au fost vreodată.

    Primele rânduri din cronologia proiectului La Roată s-au scris în 2007, cu două clădiri de cazare modernă – Nela şi Ramona – şi o casă tradiţională – Zenovia. Proprietarul de atunci, Constantin Florea, iubea tot ceea ce înseamnă tradiţia şi datinile bucovinene, iar dorinţa lui a fost să creeze un spaţiu ca o oglindă a Bucovinei de acum un secol. Când el a încetat din viaţă, a rămas să ducă pasiunea mai departe Ramona Florea, fiica lui. Şi cea care dă numele uneia dintre case.

    „Astăzi, cele cinci case tradiţionale ale pensiunii sunt case autentic bucovinene, strămutate din localităţi din zonă, renovate şi pregătite pentru a găzdui turişti”, spune Ramona Florea, tânăra de 34 de ani care are grijă ca ansamblul La Roată să reprezinte Bucovina atât în ţară, cât şi peste hotare.

    Cele două hectare pe care se întinde complexul sunt o extindere a plaiurilor natale ale Ramonei, iar turiştii care ajung acolo spun, pe bună dreptate, că ar fi un sat în miniatură. Pentru că se află pe una dintre colinele oraşului Gura Humorului din judeţul Suceava, un loc care, în trecut, se numea Roata şi era un punct potrivit din care se putea observa întregul oraş, proiectul familiei Florea a împrumutat denumirea.

    Ramona Florea, proprietar al proiectului turistic La Roată din Gura Humorului: „Până la implementarea sistemului de vouchere de vacanţă în România, turiştii noştri erau în proporţie de 60% străini şi doar 40% români. Acum procentul s-a inversat, exceptând anul 2020, când turiştii noştri au fost exclusiv din România.”

    Complexul constă astăzi în cinci case cu condiţii de cazare rustică – Elisabeta, Anastasia, Dumitru, Vasile şi Zenovia -, dar şi alte patru case, unde cazarea este mai degrabă modernă – Ana, Nela, Ramona şi Olga.

    „Sursa de inspiraţie pentru locul «La Roată» o reprezintă însăşi viaţa de zi cu zi, îndeletnicirile şi obiectele de care bucovinenii de acum 100 de ani se foloseau pentru a-şi duce traiul. Cele cinci case tradiţionale au venit cu o foarte importantă moştenire arhitecturală şi s-a păstrat cât de mult a fost posibil din materialele şi obiectele cu care acestea erau dotate. Nu s-a lucrat cu designeri sau arhitecţi”, explică Ramona Florea.

    Mai bine de un milion de euro au fost necesari pentru ca visul să devină realitate, investiţiile fiind făcute gradual – la fel cum au crescut şi proiectul, şi pasiunea – din 2007 încoace, din fonduri proprii. Astăzi, circa 2.000 de vizitatori trec anual prin curtea pensiunii La Roată, clasificată la trei margarete.

    „Până la implementarea sistemului de vouchere de vacanţă în România, turiştii noştri erau în proporţie de 60% străini şi doar 40% români. Acum procentul s-a inversat, exceptând anul 2020, când turiştii noştri au fost exclusiv din România.”
    Străinii veneau în principal din ţări europene ca Germania, Marea Britanie, Spania, Republica Moldova, Italia, dar şi din ţări din afara continentului european. Printre ele – Japonia, Noua Zeelandă sau Africa de Sud. Pentru o noapte de cazare, turiştii plătesc între 250 de lei şi 600 de lei, sumă în care intră şi micul-dejun. În total, sunt disponibile 25 de spaţii de cazare, fie ele duble, apartamente sau case tradiţionale.

    „Anul 2020 a fost unul pe atât de bun şi productiv pe cât putea să fie, dat fiind contextul mondial pe care l-am traversat. În perioada 15 martie-31 mai, pensiunea a fost închisă, iar în celelalte luni
    ne-am bazat pe disponibilitatea şi posibilităţile de a călători exclusiv ale turiştilor români. Datorită lor şi pentru toţi iubitorii de autentic, povestea La Roată continuă.”

    Dincolo de cazare în sine, La Roată înseamnă şi o curte imensă, de două hectare, o minifermă, o sală de conferinţe, livadă cu meri şi cam ce ar mai putea face viaţa în provincie nu doar idilică, ci şi confortabilă, într-un secol al neliniştii şi grabei.

    „Atracţiile zonei sunt din belşug: La Roată se află la trei kilometri de Complexul Turistic Ariniş – cu pârtie de schi, telescaun, tiroliană, parc de aventuri, trasee montane –, la patru kilometri de Mănăstirea Voroneţ, la 35 de kilometri de Cetatea Sucevei şi Muzeul Satului Bucovinean şi pe lungimea unui cerc care leagă între ele alte puncte de interes importante ale Bucovinei: Mănăstirea Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Muzeul Oului – Vama, Mocăniţa Huţulca, localitatea Marginea cu a ei ceramică neagră, Salina Cacica”, spune Ramona Florea.

    Impasul prin care trece acum turismul peste tot în lume este un bun prilej pentru antreprenori să se gândească la modalităţi de a inova, iar Ramona Florea a profitat şi ea de această perioadă pentru a veni cu noi idei. Aşa că planul pe termen scurt este să dezvolte şi mai mult serviciile pe care le oferă turiştilor, cu forme de răsfăţ precum saună sau ciubăr, în aceeaşi notă cu aerul tradiţional pe care îl respiră – şi îl inspiră – întregul proiect.

  • Meidan Butnaru, om de afaceri din turism care a adus peste 200.000 de turişti israelieni: România trebuie să reatragă turiştii israelieni, principala sursă străină a turismului românesc

    ♦ Autorităţile din România ar trebui să ţină cont de paşaportul verde pentru care aleg să se vaccineze anticoronavirus pentru ca turiştii să nu mai fie nevoiţi să stea în izolare.

    Meidan Butnaru, un om de afaceri din turism, care a adus până în prezent circa 200.000 de turişti israelieni, spune că România trebuie să îşi reatragă prin­cipala sursă străină a turismului româ­nesc, iar acest lucru ar putea fi posibil numai printr-un anunţ al autorităţilor prin care se ia în calcul paşaportul verde, astfel încât turiştii israelieni să nu mai fie nevoiţi să stea în izolare.

    „Foarte multe ţări vor considera turiştii din Israel foarte importanţi, pentru că nu vor prezenta un risc epidemiologic. Sursa principală de turişti străini a României sunt turiştii israelieni. Este important ca sursa ta principală de turişti, să faci în aşa fel încâ, să reatragi această sursă de turişti“, spune pentru ZF omul de afaceri Meidan Butnaru.

    În ultimii ani, Israelul a ocupat pri­mele locuri în ceea ce priveşte sursa de tu­rişti care au venit să îşi petreacă vacan­ţele în România. Israelul are cei mai mulţi cetăţeni vaccinaţi din lume ca pon­dere din populaţie, circa 2 milioane de oa­meni până în prezent, iar până în luna martie este estimat ca numărul per­soa­nelor vaccinate să urce la circa 4-5 milioane.

    Meidan Butnaru este un om de afaceri din turism care reprezintă un grup de mai multe firme din această industrie. El a adus de-a lungul timpului peste 200.000 de turişti, care au cheltuit circa 180 milioane dolari în România. El spune că e nevoie ca autorităţile să dea un anunţ, astfel operatorii economici din tu­rism să ştie ce au de făcut.

    „Oamenii din turism ştiu ce să facă ca să aducă turiştii din România, dar autorităţile trebuie să vină cu un anunţ oficial, nu se pot publica planurile de zbor dacă nu există un anunţ al autorităţilor, nu avem cum să ne organizăm“, adaugă omul de afaceri.

    Un turist israelian cheltuieşte pentru un pa­chet turistic în R­o­mânia circa 580 de euro de persoană, în medie, la care se adaugă 100 de euro pe zi pentru mâncare şi alte cum­părături. Du­rata me­die de şedere a turiştilor veniţi din Israel e de circa cinci nopţi. Astfel, un israe­lian care îşi petrece vacanţa în România cheltuieşte 1.100 de euro.

    „Prime­le luni din 2020, semnalele au fost foarte bune, veneau turiştii şi chiar au fost cifre mai bune faţă de aceeaşi pe­rioa­dă din 2019, dar apoi s-a dus totul în mar­tie. În orice ţară a lumii, fără acest paşaport intri în izolare şi automat omul nu e dispus să plece, pentru că va sta în izo­lare, cei care deţin acest paşaport nu vor mai sta în izolare“, precizează Mei­dan Butnaru.

    Meidan Butnaru s-a născut în Israel, dar este de origine română. El activează în turism de peste 17 ani, având mai multe poziţii în diferite firme din turism din Israel. Meidan Butnaru este directorul comercial al touroperatorului israelian Meshek Wings Tours Ltd şi s-a remarcat ca fiind unul dintre cei mai importanţi lideri de incoming pentru piaţa românească pe curse charter.

     

  • Schimbare de paradigmă: Amsterdam vrea să le interzică turiştilor să cumpere cannabis din cafenele

    Autorităţile din Amsterdam îşi propun să schimbe paradigma şi să elimine una dintre principalele „atracţii turistice” ale oraşului olandez, interzicând turiştilor să cumpere cannabis din cafenele (n.red: aşa-numitele „coffee shops”), potrivit Bloomberg.

    Doar cetăţenii olandezi ar avea voie să intre în mult-cunoscutele cafenele, conform unei propuneri făcute de primarul Femke Halsema, într-un plan care este susţinut de poliţia locală şi de procurori. Ideea din spatele planului este de a limita comerţul cu droguri tari şi crima organizată, considerându-le legate de comerţul cu cannabis.

    „Piaţa de cannabis este prea mare şi supraîncălzită. Vreau să diminuăm piaţa cannabisului ca să o putem gestiona. Condiţionarea accesului de cetăţenia olandeză este o măsură extremă, dar nu văd altă alternativă”, a declarat Halsema.

    Planul primarului a fost depus în faţa consiliului local Amsterdam, vineri, ceea ce a declanşat o dezbatere politică şi discuţii legate de un potenţial acord de tranziţie cu proprietarii cafenelelor. Halsema se aşteaptă ca planul să intre în vigoare cel mai devreme în 2022.

    Iniţiativa reprezintă cel mai recent efort al autorităţilor din Amsterdam prin care se încearcă reducerea numărului de turişti din oraş pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii cetăţenilor. Mulţimile de turişti au „invadat” oraşul încă de când zborurile ieftine au transformat centrul istoric al Amsterdamului într-una dintre cele mai populare destinaţii de weekend.

    Înainte de pandemie, vitrinele, cafenelele şi canalele Amsterdamului atrăgeau circa 1 milion de turişti pe lună, mai mult decât populaţia rezidentă.

    Cafenelele, în special în centru, se bazează pe turişti. Creşterea numărului de turişti a dus la o creştere a cererii şi a atras criminalitate şi droguri puternice în acest proces, a menţionat primarul.

    Conform unei cercetări realizare de conducerea oraşului, un drum la cafenea este „un motiv foarte important” pentru 57% dintre vizitatorii străini care ajung în Amsterdam.

    Amsterdam are în prezent 166 de cafenele, iar majoritatea devin inutile dacă planul autorităţilor intră în vigoare. Cererea locală de canabis ar putea fi susţinută doar de 68 de cafenele.

  • Ce este fenomenul „Sunt prea tânără ca să călătoresc aproape”

    Îmi aduc aminte foarte bine o discuţie pe care am avut-o cu cineva cunoscut, pasionat de călătorii la fel ca mine. Îmi spunea că a întâlnit acum multă vreme un cuplu trecut bine de prima tinereţe (o pereche de pensionari europeni). S-au intersectat în America de Sud, în Peru, dacă nu mă înşeală memoria. Au început să depene amintiri şi au stat ceva vreme la poveşti, istorisind despre călătorii care mai de care mai speciale. Şi aşa au ajuns la Europa, cea atât de diversă şi atât de bătrână (a se citi cu istorie), deosebit de frumoasă şi cu o vastă cultură şi o delicioasă gastronomie, şi cu multe alte calităţi pe care nu mai are niciun sens să le enumăr aici pentru că deja le ştim cu toţii. Nu mică i-a fost mirarea amicei mele când cei doi călători pensionari au afirmat sus şi tare că ei nu văzuseră unele dintre perlele coroanei europene, Roma sau Paris. De ce? Pentru că sunt prea tineri să călătorească aproape! Destinaţiile de proximitate le lăsau pentru bătrâneţe.

    Fără să îmi dau seama şi fără să îi cunosc, şi eu am avut o bună perioadă de timp o abordare similară. Am ocolit anumite destinaţii, mai exact am amânat călătoriile pentru că erau prea accesibile, prea la îndemână, uşor de a fi întreprinse „la bătrâneţe”, fără a avea un orizont de timp exact sau un termen bine definit pentru acest concept.

    Am refuzat cu încăpăţânare multă vreme să merg la Paris ori la Roma, convinsă că pe mine nu aveau să mă cucerească aceste metropole care îi convinseseră pe marii scriitori ca Hemingway sau Fitzgerald, pe artiştii luminaţi ca van Gogh sau Cezanne ori pe muzicenii talentaţi să le pună în versuri, pe pânză ori pe note. M-am înşelat.

    Cam la fel a fost şi cu Grecia. Am refuzat iniţial să merg dintr-o încăpăţânare copilărească, pentru că prea toată lumea mergea în Grecia. Am cedat tentaţiei acum cinci ani, când am călătorit în Santorini şi Mykonos. Am mers direct la ţintă, la pomul lăudat, în acele insule pe care nu puţini le pun pe lista destinaţiilor de văzut într-o viaţă. Nu degeaba sunt însă unele locuri pe astfel de liste, ci pentru că sunt într-adevăr frumoase. Păcat doar că mulţimile şi aglomeraţia le ştirbesc din farmec, dar nu prea mult totuşi.

    Nu ştiu dacă a fost pentru că în Mikonos am mâncat extrem de bine ori pentru că erau plajele foarte pustii şi m-am îmbăiat în linişte (era la început de iunie). Sau pentru că în Santorini arhitectura specifică insulelor Ciclade nu are cum să nu te cucerească, iar mare mai albastră ca acolo nu văzusem, un albastru regal pe care nicăieri în lume nu l-am mai regăsit nici apoi. Cert e că vacanţa aceea mi-a deschis apetitul pentru Grecia – ţara sutelor de insule, a miilor de mănăstiri ce sfidează graviaţia şi orice alte reguli, a caselor mai albe ca zăpada şi a mării mai albastre ca cerul senin. De atunci am mers an de an în Grecia, fie pe continent, fie pe o insulă uitată de lume. De fapt, la câteva luni după prima incursiune am ajuns şi în Thassos. Cert e că niciun loc nu seamănă cu altul. Apa nu are 50 de nuanţe de albastru. Are poate 5.000. Iar ca să vezi Grecia cu totul nu îţi ajunge, clar, o viaţă.

    În 2020, într-un an ca niciun altul, Grecia a părut chiar mai fermecătoare. Iar proximitatea care până nu demult era un defect, a devenit rapid o calitate. Pandemia a transformat – temporar sper eu – călătoriile. Pe unele le-a făcut de-a dreptul imposibile. Pe altele le-a schimbat în adevărate aventuri. Iar în toată această nebunie, Grecia a rămas o oază de normalitate. Am simţit-o ca o călătorie în timp, în vremurile bune, acelea fără Covid-19.

    Am ajuns la început de septembrie, cam la spartul târgului. Pandemia nu a făcut ravagii la prima vedere, dar numărul turiştilor a scăzut dramatic, motiv pentru care multe businessuri s-au închis devreme. Iar până să plec eu spre casă, o lună mai târziu, plajele erau deja pustii, iar restaurantele îşi mai aşteptau ultimii oaspeţi. Ca vizitator e o senzaţie ciudată. Pe de-o parte te bucuri de locuri unde în mod normal aşteptai la coadă pentru o fotografie reuşită. Pe de altă parte însă, tocmai această exclusivitate sinonimă în alt context cu luxul îţi aminteşte de pandemie. Dar nu pentru mult timp.

    O bună parte a incursiunii mele în Grecia am petrecut-o în insulele Sporade – Skiathos, Skopelos şi Alonissos. Nu sunt ordonate în ordinea popularităţii, deşi clasamentul ar arăta la fel (nu al meu, ci al turiştilor în general), ci mai degrabă în funcţie de apropierea de continent.

    Dacă ar fi să le descriu pe toate într-un cuvânt, ar fi verzi. Am ajuns aici după alte două săptămâni în Ciclade, unde insulele sunt aride şi galben-maronii tot timpul anului. Iar odată ce am păşit în Skiathos mi s-a părut că e verde pretutindeni. Ba chiar copacii – de multe ori pini, dar nu numai – ajung până pe plajă, până în buza mării.

    Skiathos, deşi cea mai mică dintre toate trei, e cea mai populară insulă dintre Sporade. Motivele – cred eu – sunt două: are aeroport şi e apropiată de continent, la două ore şi jumătate cu feribotul. Nu îi lipseşte însă nici frumuseţea naturală, plajele cu nisip fin – alb-gălbui – fiind la tot pasul. E nevoie de un drum de doar zece minute cu maşina pentru a vedea 3-4 plaje, iar în final dificultatea constă în a alege una pe care să îţi petreci câteva ore, fie în apa de un albastru-verzui, fie pe un şezlong sub umbrela de paie. Insula o poţi traversa de la un capăt la altul în maximum 30 de minute cu maşina. Există şi transport în comun, dar are opriri multe şi dese, aşa că timpul se scurge altfel în autobuz. Opririle sunt justificate pentru că pe o insulă de 12 kilometri lungime şi circa şase lăţime, există 60 de plaje. Şi cele mai multe sunt deservite de o staţie de autobuz. Există însă şi unele locuri unde nu se poate ajunge pe şosea. Un astfel de exemplu este plaja Lalaria, inclusă nu de puţine ori în clasamentul celor mai frumoase din lume. Apa este de un turcoaz demn de Caraibe, iar nisipul este alb imaculat, ca laptele. Faptul că zona de nord-est a insulei este în continuare sălbatică a ajutat ca această plajă să nu fie invadată de turiştii aflaţi în căutarea fotografiei perfecte pentru Instagram. Îmi imaginez că pe timpul verii cererea e mare, iar numărul bărcilor care pleacă în direcţia Lalaria e pe măsură. Dar, aşa cum natura are grijă să le echilibreze pe toate, în această zonă curenţii sunt puternici, iar valurile sunt mari, aşa că nu de puţine ori bărcile nu pot acosta. A fost şi cazul nostru. Am prins ultima barcă din sezonul 2020 care pleca în această direcţie. În port era soare şi senin. Vântul abia adia ca să mai aline din arsura soarelui. Cu cât ne apropiam de plajă, barca dansa mai abitir pe ritmul de vals. Nu am putut să rămânem mai mult de cinci minute, suficient pentru a admira frumuseţea locului, dar insuficient pentru a ne bucura pe deplin de el. Când barca a cotit către oraşul principal – Skiathos Town – vântul turbat a devenit parcă o amintire. Pentru mine cel puţin, pentru că alţii au mai avut de suferit câteva ore până când răul de mare a fost stins cu un pahar de vin, uzo sau tsipuro.

    Discutam cu cineva despre insule Sporade şi îmi spunea că Skiathos i s-a părut cea mai complexă dintre ele, cu un oraş viu şi gata oricând de petrecere, cu o salbă de plaje pentru toate gusturile, cu o mănăstire în vârf de deal de unde poţi vedea cum lumea ţi se aşterne la picioare. Nu ştiu dacă e adevărat, cert e că mie Skopelos, nu Skiathos, mi s-a lipit de suflet. Am ajuns în prag de furtună. Vântul sufla cu năduf, gata-gata să mă ia pe sus. Valurile se spărgeau furioase la mal şi spălau toate maşinile parcate în apropiere. Ne-au făcut şi nouă, trecătorilor şi călătorilor, un duş rapid, nu prea rece, dar nici cald, cam ca apa de la robinet din Bucureşti în zilele bune. Am oprit în port la un bar recomandat de biblia oricărui călător, ghidul Lonely Planet. Am băut o cafea, un suc din fructe proaspete şi am ascultat concertul valurilor. Câteva ore mai târziu a ieşit soarele. Oraşul principal de pe insulă este ca o poezie. Îmbrăcat în alb şi accesorizat pe alocuri cu diferite tonuri de albastru, urbea te invită la plimbare şi la visare. Te poţi pierde liniştit timp de câteva ore pe aleile întortocheate mai ceva ca un labirint. Iar apoi, te poţi opri în port la una dintre cafenele pentru ceva de băut şi o tradiţională plăcintă cu brânză feta.

    Spre deosebire de Skiathos, Skopelos mai are un al doilea oraş (dacă e să fim generoşi, pentru că de fapt e un sat, nici el prea mare). Iar pe drumul dintre ele se găsesc unele dintre cele mai frumoase locuri de pe insulă. Plajele din Skopelos sunt demne de o vedere şi ce e mai important e că nu au nevoie de Photoshop. Nu degeaba creatorii filmului Mamma mia! au ales să filmeze parţial aici pelicula. De altfel, o parte din popularitatea insulei i se datorează filmului cu Meryl Streep şi Pierce Brosnan. Dar, doar o parte.

    Mulţi dintre vizitatori ajung aici într-o excursie de o zi din Skiathos pentru a „bifa” cele mai importante obiective – biserica din vârf de stâncă ce apare în filmul Mamma Mia (aici are loc nunta de la final), una-două plaje şi oraşul.

    În opinia mea, insula merită măcar câteva zile pentru a fi descoperită în tihnă. E păcat de tavernele amplasate strategic direct pe plajă să nu le încerci în număr cât mai mare. E greu să greşeşti în Grecia când vine vorba de mâncare.

    După ce am mâncat pe săturate şi m-am îmbăiat după pofta sufletului am plecat în Alonissos. Nu e cu siguranţă prima insulă care îţi vine în minte când zici Grecia. Poate nici a doua ori a treia. E defavorizată de faptul că e cea mai îndepărtată de continent şi n-are nici aeroport. Dar din Skopelos nu ai nevoie decât de 30 de minute cu feribotul şi ai ajuns.

    Nici eu nu ştiam prea multe despre ea. Cum ar fi că are cel mai important Parc Naţional Marin din Europa. Aici se găsesc circa 300 dintre cele 500 de foci (monk seals) din lume. Plus delfini, diferite specii de peşti ori păsări.

    Focile e greu să le vezi, ţine mult de noroc, dat fiind că sunt animale sfioase, care îşi găsesc de regulă locul pe stânci ferite de mulţime. Din păcate, n-am avut noroc eu. O fi un semn că trebuie să mai încerc.

    Cert e că Alonnisos era pustie când am ajuns. Am avut plaje doar pentru mine. Iar dacă e ceva ce mi-a plăcut aici e că nicio plajă nu seamănă cu alta. Culoarea mării se schimbă şi ea chiar pe o distanţă de doar câteva sute de metri. Poate pentru că nu au venit (încă) masele de turişti, Alonnisos îţi dă aşa un sentiment de Grecia grecilor. Auzi multă greacă pe stradă sau în restaurante, faţă de engleză în Skiathos sau franceză în Ciclade. Aşa îmi imaginez că arăta orice insulă acum 20 de ani, până şi Santorini unde în mod normal pe străduţe se aud toate limbile lumii. Acolo eu am ajuns 15 ani prea târziu, dar în Alonnisos pandemia m-a ajutat să păşesc fix când a trebuit.

    Acum, mai sunt multe alte insule din Grecia unde vreau să ajung, şi probabil că oricâte voi vizita, tot vor mai apărea altele. De ce? Pentru că niciuna nu e la fel cu cealaltă. Şi pentru că de frumos nu te saturi. Nu degeaba zeii s-au îndrăgostit de Grecia!