BusinessMagazin

Tag: succes

  • Lauren Simmons, singura femeie trader de la New York

    În sala de tranzacţionare a bursei din New York, bărbaţi în costume scumpe se uită concentraţi la ecranele computerelor. Bărbaţi pronunţă numere. Bărbaţi aleargă frenetic de la un compartiment de tranzacţionare la celălalt, cu căşti în urechi. Chiar şi cel care face curat după ei este bărbat.

    Aproape inobservabilă în mijlocul agitaţiei, Lauren Simmons poate fi găsită la standul de tranzacţionare al firmei de investiţii Rosenblatt Securities. Cu o înălţime mai mică de 1,60 metri, îmbrăcată într-o fustă scurtă şi cu tocuri înalte, Simmons este singura femeie din uriaşa sală de trading.

    „Cred că povestea mea este aşa de unică pentru că nu sunt doar cel mai tânăr om de aici, ci şi singura femeie. Mai mult, sunt şi singurul reprezentant al unei minorităţi”, spune fata.

    Ea s-a mutat la New York după ce a absolvit Universitatea de Stat din Kennesaw în decembrie 2016, scrie CNBC. Născută în Georgia, tânăra a lucrat ca intern la un centru local de tratament clinic în timp ce învăţa pentru o diplomă de licenţă în genetică cu o specializare în statistică. Avea de gând să urmeze o carieră în domeniul medical, dar după ce a înţeles că medicina nu este pasiunea ei, a început să caute oportunităţi în alte industrii. Şi pentru că, spune ea, iubeşte numerele încă din vremea liceului, a aplicat pentru posturi în domeniul finanţelor. Şi-a încercat talentul ca manager de vânzări, ca intern pentru resurse umane şi supervizor la un parc de distracţii acvatic. A încercat să se angajaze pe un post la bursa din New York, dar a fost respinsă, pentru ca, în cele din urmă, să câştige poziţia pe care o are acum la Rosenblatt Securities aplicând la un anunţ publicat pe LinkedIn.

    „Ceea ce iubesc cel mai mult la numere şi statistici şi motivul pentru care am venit la Bursa de Valori din New York este că numerele sunt un limbaj universal”, explică ea. „Când le puneţi pe o tablă, acestea îi leagă pe toţi, iar acesta este probabil unul dintre motivele pentru care Bursa de Valori din New York este atât de emblematică.”

    Simmons şi-a preluat rolul în martie 2017, dar până atunci, povesteşte ea, angajarea a fost condiţionată de trecerea de Seria 19, examenul pe care toţi brokerii trebuie să-l treacă pentru a-şi câştiga insigna.

    „Am avut o lună la dispoziţie să iau examenul”, spune Simmons, „şi când vă spun că mulţi oameni nu credeau că voi trece înseamnă că ei chiar au crezut că nu voi trece.”

    Examenul îşi are rădăcinile în principiile şi conceptele financiare. În pofida cunoştinţelor solide de matematică, Simmons nu a studiat finanţele în facultate şi a trebuit să se pună cu burta pe carte  intens. Când a trecut („şi am şocat pe toată lumea cu acest lucru”), a înlăturat îndoielile cu privire la posibilitatea de a-şi juca rolul, spune ea. De asemenea, a demonstrat bărbaţilor din sala de trading că este pregătită să lucreze alături de ei.

    „Când văd statisticile care spun că «80% nu trec», eu mă uit la ceilalţi 20%”, spune tânăra. „Atunci când toată lumea spunea: «Este un test greu, să nu puneţi la inimă dacă nu treceţi», în cazul meu trebuia să trec pentru a-mi demonstra că pot face acest lucru.”

    Familia şi prietenii ei au fost la început îngrijoraţi când le-a spus că intenţionează să devină trader la bursă, notează Deutsche Welle. „Singura frică a mamei mele a fost: «Câte femei mai lucrează acolo?»”, spune ea. În afară de patru traderi-femei cu jumătate de normă, Lauren este singura femeie care lucrează cu normă întreagă în sala de tranzacţionare de la New York. În întreaga istorie a pieţei de valori a mai existat o singură femeie afro-americană cu insigna NYSE. Îngrijorările iniţiale ale lui Lauren Simmons s-au evaporat de îndată ce a intrat în sala traderilor a celei mai mari bursiere din lume  o zi pe care nu o va uita niciodată.

    „Tocmai trecusem testul şi îmi primisem insigna. Mi s-a permis să sun din clopotul bursier”, povesteşte tânăra cu mândrie.

    Acum, Lauren Simmons obişnuieşte să stea pe balcon alături de Richard Rosenblatt, fondatorul companiei pentru care lucrează, afişând un zâmbet uriaş.

    Mai sunt câteva lucruri cu care Lauren, cu un chip mai degrabă de om timid decât de parior cu sânge rece, trebuie să se obişnuiască. Într-o lume dominată de bărbaţi, prevalează reguli şi obiceiuri diferite, spune ea. „Am învăţat destul de repede că aici, dacă vrei să fii ascultat, trebuie să fii la fel de tare ca bărbaţii.”

    Cu toate acestea, Lauren apreciază comunitatea din sala de trading. „Aici, bărbaţii doresc ca femeile să avanseze şi să-şi poată construi o carieră de suces”, spune ea.

    Rolul lui Simmons este de a cumpăra şi vinde acţiuni în numele investitorilor. Un pic de hotărâre, cu asumare de riscuri şi capacitate de a gestiona stresul sunt atribute vitale, spune ea. Şi, deşi aceste trăsături sunt în mod tradiţional atribuite mai ales bărbaţilor, tânăra consideră că şi femeile pot fi traderi excelenţi. Ceea ce le lipseşte sunt modelele de urmat, spune ea. „Cred că multe femei se tem să-şi părăsească zona de confort, în sensul: «Oh, dacă voi fi singură, singurul reprezentant al unei minorităţi?».”

    De aceea, a fost extrem de bucuroasă când, în luna mai, Stacey Cunningham a fost numită al 67-lea preşedinte al Bursei de Valori din New York  prima dată când o femeie urcă pe scara valorilor pentru a prelua acest rol de la înfiinţarea bursei în 1792. Lauren consideră că acesta este un pas important spre egalitatea de gen.

    „Dacă sunt mai mulţi oameni ca tine şi cu mine sau cu alţii subreprezentaţi aici… veţi vedea o schimbare în modul în care oamenii respectă oamenii.”

    Lauren Simmons speră ca povestea ei să servească drept sursă de inspiraţie pentru alte femei tinere pentru a nu mai fi singurul trader-femeie de la NYSE care părăseşte sala de tranzacţionare seara pe tocuri.

    Ea declară că industria serviciilor financiare are încă un drum lung de parcurs pentru a crea locuri de muncă care să fie privite cu inters de femei.

    În 1967, Muriel Siebert a devenit prima femeie cu dreptul de a face trading la bursă. La acea vreme, nu exista toaletă pentru femei, aşa că bursa a trebuit să construiască o cabină, una singură, în sala de trading. „Aceasta este o poveste «amuzantă» pe care mi-au spus-o când mi-am primit insigna”, spune Simmons.

    De atunci, cabina de toaletă a fost desfiinţată pentru a crea spaţiul necesar noilor computere şi ecranelor mari de afişare. Există acum o toaletă specială pentru femei  dar este mai departe decât cea a bărbaţilor.

    Simmons povesteşte că legendarele jachete pe care le poartă traderii în sala de tranzacţionare nu au fost concepute pentru femei. „Vin doar în mărimi bărbăteşti, din păcate”, spune ea. „Am câteva care au fost adaptate, dar pe sacou sunt cam zece buzunare, aşa că atunci când îl croieşti pe măsura ta, devine ciudat.”

    Peter Tuchman, unul dintre cei mai fotografiaţi traderi de pe Wall Street, este la New York Stock Exchange din 1985, când a prins o slujbă de vară ca teledactilograf. El descrie mediul de atunci din sala de tranzacţionare ca fiind foarte orientat spre familie  nu era ceva neobişnuit să vezi tatăl sau bunicul unui coleg lucrând acolo – însă erau foarte puţine femei.

    „Este un club de bărbaţi şi întotdeauna a fost aşa”, spune el. „De ce nu există femei în această afacere? Pentru că bărbaţii sunt nasoli.”
    Tuchman spune că bărbaţii din sala de trading tind să interacţioneze şi să comunice în moduri care nu sunt întotdeauna prietenoase cu femeile. „Este cumva ca la vestiare”, spune el. „Bărbaţii folosesc un limbaj pe care, probabil, nu ar trebui să-l folosească. Sunt o mulţime de ţipete, strigăte şi stresul este foarte mare. Nu este ca şi cum femeile nu pot face faţă stresului, ci pur şi simplu nu este un loc unde vin femeile.”

    Odată ce dezvoltaţi o cultură la locul de muncă dominată de bărbaţi, adaugă Tuchman, femeile cu greu se pot simţi binevenite. Însă a venit timpul schimbării.

    „Noi vedem aceasta în fiecare parte a Corporate America şi o vedem şi mai mult acum cu #MeToo”, spune el. „Mediul faţă de femei încă nu s-a schimbat în multe aspecte – şi trebuie să se întâmple.”

    Deşi sala de tranzacţionare ar putea părea în mare măsură neschimbată faţă de acum 50 de ani, există semnale că schimbarea este pe drum. Stacey Cunningham este unul dintre ele. „Sunt foarte încântată de ascensiunea lui Cunningham”, spune Simmons. „Cunningham este la fel de calificată ca orice bărbat, poate chiar mai mult. Într-adevăr, cred că vor veni noi schimbări. Ea e preşedinte, povestea mea o ştiţi, sper că şi alte femei se vor simţi încurajate să vină aici.” Cunningham, care are acum 43 de ani, a venit la bursă când acolo lucrau nici 40 de femei şi peste 1.000 de bărbaţi. 

    Simmons spune că cel mai bun sfat pe care îl poate oferi oricui încearcă să se pregătească pentru o carieră pe Wall Street, în special dacă e femeie, este să nu se limiteze.

    „Lasă confortul şi du-te după ce vrei”, spune ea. „Aplicaţi pentru acel loc de muncă  nu aveţi nicio idee ce se află în spatele uşii. Iar dacă nu obţineţi locul de muncă, nu-i nimic. Aplicaţi pentru următorul post şi mergeţi mai departe. Nu lăsaţi ca aceasta să fie o barieră în carieră, în viaţă sau în orice aţi vrea să faceţi. Cred că este important să mergem mai departe.”

    Pentru Simmons, chiar şi acum faptul că a ajuns trader este „ireal”.

    Semnătura ei apare în constituţia bursei, alături de cea a legendarului industriaş John D. Rockefeller.

  • Cum s-a „topit” oferta Alro Slatina şi ce urmează pentru singurul producător de aluminiu din ţară

    Maria B., proaspăt absolventă a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, îşi începe cugetările de dimineaţa şi planificarea zilei de marţi în faţa oglinzii din baie, un suport reflexiv montat pe aluminiu.

    După ce îşi aşază pe nasul ascuţit ochelarii cu ramă din aluminiu, Maria se refugiază în bucătarie, unde într-un mod tradiţional, cu totul diferit faţă de viaţa de corporatist cu care este obişnuită, deschide robinetul din aluminiu şi lasă apa rece să curgă într-un mod caracterizat de ea ca fiind „la liber”. Cel puţin până găseşte ibricul fabricat tot din aluminiu în care pune o linguriţă de zahăr, două de cafea, iar ulterior foarte puţină apă. O linguriţă tot din aluminiu. După ce termină micul dejun, Maria înveleşte resturile cu o folie din aluminiu.

    Acest metal are o întrebuinţare zilnică pentru Maria: o ajută să-şi înceapă dimineţile, o transportă de acasă la serviciu şi oriunde prin intermediul autoturismului şi al semnelor de circulaţie, o ajută să lucreze şi să fie conectată la internet prin intermediul cablurilor de telecomunicaţii. Un metal a cărui producţie în România este realizată doar de o singură companie – Alro Slatina.

    Însă, din păcate, Maria are şanse reduse de a deveni investitor la bursă la Alro Slatina după ce oferta companiei, iniţată de acţionarul majoritar şi prin care se intenţiona creşterea numărului de acţiuni disponibile la liber la tranzacţionare, a eşuat.

    Ce a stat în spatele eşecului ofertei Alro Slatina

    Oferta secundară de vânzare de acţiuni (SPO) nu a avut succes chiar dacă intermediarii acesteia au decis să modifice preţul din mers, prin reducerea acestuia de la 6,18 lei pe acţiune la 3,5-4 lei pe unitate, o decizie luată în premieră pentru piaţa de capital din România.

    Un deznodământ suprinzător, dat fiind faptul că Alro Slatina este una dintre cele mai profitabile companii din România, dar şi unul dezamăgitor pentru bursa de la Bucureşti în condiţiile în care SPO-ul Alro Slatina este prima ofertă care eşuează din ultimii cinci ani, ceea ce diminuează şansele ca România să fie promovată de la categoria de frontieră la cea de piaţă emergentă de agenţiile de evaluare financiară.

    „La eşecul ofertei au contribuit un cumul de factori interni şi externi. Dintre factorii externi consider ca fiind importanţi evoluţia nefavorabilă a preţului aluminiului în ultimele trei luni (a scăzut cu peste 15%), contextul nefavorabil la nivelul pieţelor de capital emergente (acestea regăsindu-se pe o tendinţă descendentă de la începutul anului), precum şi incertitudinile în ceea ce priveşte impactul unui posibil război comercial la nivel global asupra afacerilor viitoare ale companiei”, spune Gabriel Aldea, şeful brokerilor de la societatea Tradeville. La categoria factori interni, Aldea menţionează discuţiile cu privire la posibila modificare a mecanismului Pilonului II de pensii private, cel mai mare investitor la bursă, ceea ce este posibil să fi scăzut interesul acestora pentru oferta Alro Slatina. 

    „De asemenea, preţul cerut de vânzători este posibil să fi scăzut apetitul investitorilor instituţionali străini. Spre exemplu în cazul ofertelor iniţiate de Fondul Proprietatea pentru acţiunile din portofoliul său, preţul includea un discount faţă de cel din piaţă şi de peste 10-12%. În cazul Alro, dacă luăm în considerare preţul de tranzacţionare înainte de lansarea ofertei, discountul maxim ce putea fi oferit (luând în calcul preţul minim acceptat de vânzători, de 3,5 lei/acţiune) era de până la 3%”, adaugă el.

    Ruşii de la Vimetco împreună cu acţionarul minoritar Conef au scos la vânzare circa 384 milioane de acţiuni Alro Slatina, ceea ce ar fi majorat free floatul (acţiunile libere disponibile la tranzacţionare n.red.)companiei de la 5,59% în prezent la circa 59%. Chiar dacă intermediarii ofertei au decis să prelungească operaţiunea cu trei zile lucrătoare, până pe 19 iulie, interesul din partea investitorilor de retail a fost unul extrem de scăzut, cu un grad de subscriere de doar 16% în ordine de circa 38 mil. lei.

    Datele pentru investitorii instituţionali încă nu au fost făcute publice şi probabil nici nu vor fi, întrucât oferta a fost închisă fără succes. Din totalul ofertei, 85% era adresată investitorilor instituţionali, dar rezultatul final arată că nu s-a găsit preţul care să satisfacă oferta cu cererea.
    „Printre posibilele cauze care au determinat prudenţă din partea investitorilor se numără volatilitatea rezultatelor financiare ale Alro SA în ultimii ani (în prezent situaţia financiară este bună, însă în urmă cu trei ani societatea înregistra pierderi), riscurile induse de noua logică comercială mondială care este impusă de SUA – războiul comercial cu China şi UE, cu impact direct şi în cotaţia aluminiului (depreciere de circa 20% în ultimele trei luni), şi nu în ultimul rând de perioada mai apatică pe care o traversează piaţa locală”, spune Alin Brendea, directorul general adjunct al Prime Transaction.

    Ce urmează pentru Alro Slatina

    Evoluţia acţiunilor Alro Slatina ar putea fi asemănătoare cu cea dinainte şi practic eşecul ofertei nu ar avea de ce să cântărească greu pe preţul unei acţiuni, întrucât operaţiunea a fost întreprinsă de acţionarul majoritar, şi nu de către emitentul în sine.

    Însă Alro Slatina a pierdut o oportunitate de a-şi majora numărul de acţiuni disponibile la tranzacţionare, ceea ce nu ar fi pus atât de multă presiune pe preţ şi a pierdut tempo şi pentru includerea în indicele principal BET, dar şi pentru atragerea unei categorii mai mari de investitori, consideră brokerii.

    „Alro nu va fi o companie diferită faţă de cea de până acum, însă este evident că a pierdut un tempo pentru creşterea semnificativă a lichidităţii acţiunilor la bursă, pentru includerea în indicele BET şi pentru captarea interesului investitorilor instituţionali de talie mare”, consideră Gabriel Aldea.

    Evoluţia viitoare a preţului va depinde într-o măsură ridicată de rezultatele financiare ce vor fi obţinute de companie, de contextul de piaţă şi de posibilele implicaţii asupra activităţii din perspectiva unui eventual război comercial la nivel global, adaugă el.

    Pe 30 iulie acţiunile Alro Slatina se tranzacţionau la 3,63 lei, în apropierea preţului de 3,61 lei din 26 iunie, cu o şedinţă înainte ca emitentul să publice prospectul de vânzare de acţiuni. În prima şedinţă de după anunţul potrivit căruia oferta de vânzare a 54% din capitalul social a fost închisă fără succes, acţiunile au scăzut cu 1,4%.

    Evident, nereuşita operaţiunii indică nevoia unei pieţe locale mai lichide, mai bine populate cu investitori. „Pentru companie nu cred că putem vorbi de o influenţă negativă semnificativă, din moment ce operaţiunea nu a fost realizată de către aceasta, ci de către acţionarul majoritar. Preţul în piaţă a revenit în zona în care se afla înainte de oferta publică şi probabil în această zonă va aştepta publicarea rezultatelor financiare semestriale”, spune Alin Brendea. Alexandru Angelo, broker la societatea Goldring, este de părere că preţul din piaţă nu va fi afectat de eşecul ofertei: „Dimpotrivă, pot fi investitori care nu au reuşit să cumpere în ofertă şi doresc în continuare să aloce fonduri pentru această companie, deci putem asista chiar la o susţinere a cotaţiilor din partea cumpărătorilor”.

  • Care este motivul pentru care unele persoane au mai mult succes la locul de muncă decât altele?

    “Ar trebui să nu facem din intelectul nostru un Dumnezeu. Are, desigur, muşchii săi puternici, dar nu are personalitate” este unul dintre citatele lui Albert Einstein, răspândit pe internet, care oferă un posibil motiv al performanţei diferite în carieră a unor angajaţi cu pregătire similară.

    Un studiu recent citat de psiho­logul Travis Bradberry într-un articol publicat pe platforma weforum.com, realizat pe baza unor interviuri cu 500 de lideri de business din întreaga lume, şi-a propus să afle ce apreciază cel mai mult angajatorii la un angajat. Cercetătorii au vrut să afle de ce unele persoane au succes mai mult la locul de muncă decât altele, iar răspunsul a fost unul la care probabil mulţi nu s-au gândit: personalitatea.

    Potrivit articolului, 78% dintre liderii de business au răspuns că apreciază cel mai mult la un angajat personalitatea, mai mult chiar decât apropierea culturală (53%) sau abilităţile angajatului (39%).

    Principala întrebare care derivă din acest răspuns este  „Ce înseamnă personalitatea?”. Când liderii de business au spus „personalitate”, este posibil să nu fi înţeles în totalitate cuvântul. Personalitatea este compusă dintr-un set stabil de preferinţe şi tendinţe prin care abordăm situaţiile. A fi introvertit sau extrovertit este un exemplu de trăsătură de personalitate, spune psihologul Travis Bradberry.

    Construcţia personalităţii unui individ începe în copilăria timpurie şi durează până la începutul maturităţii. De-a lungul timpului se vor schimba multe la o persoană, dar personalitatea nu este unul dintre acele lucruri.

    Personalitatea  este un lucru distinct de coeficientul de inteligenţă (IQ). Cele două nu se intersectează în mai niciun aspect important al vieţii. De asemenea, personalitatea este diferită de inteligenţa emoţională (EQ), aici producându-se cea mai mare confuzie.

    „Diferenţa dintre personalitate şi inteligenţa emoţională este fundamentală. Personalitatea nu vorbeşte despre capacităţi, ci despre tendinţe. Trăsăturile de personalitate sunt, în genere, nerelaţionate sau extrem de slab relaţionate cu inteligenţa”, explică prof. Dr. Dragoş Iliescu de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii din Bucureşti. Potrivit lui, o persoană extrovertită nu este nici mai inteligentă şi nici mai puţin inteligentă, în medie, decât una introvertită; cele două trăsături nu sunt relaţionate.

    În ceea ce priveşte inteligenţa emoţională, aceasta este, explică prof.dr. Iliescu, o chestiune de capacitate: „Nu ţine de ce preferă o persoană, ci de ce poate să facă o persoană. În genere, inteligenţa emoţională este definită drept capacitatea de a rezolva probleme cu ajutorul emoţiilor şi conţine capacităţi precum perceperea emoţiilor la sine şi la ceilalţi, procesarea acestora, înţelegerea lor şi utilizarea lor pentru a rezolva probleme”.

    Cu toate acestea, personalitatea poate fi, de asemenea, un indicator când vine vorba de performanţele angajatului la locul de muncă, în sensul că, prin identificarea tendinţelor comportamentale, angajatorul poate să-şi dea seama dacă un candidat este potrivit în mediul socio-cultural al organizaţiei.

    „Există, desigur, cazuri în care aproximăm aceste abilităţi sau competenţe prin trăsături de personalitate. De exemplu, o persoană stabilă emoţional va fi probabil mai bună în a-şi controla emoţiile, o persoană extrovertită va opera mai bine cu propriile emoţii pozitive şi o persoană agreabilă va fi mai bună în menţinerea celorlalţi într-o stare emoţională adecvată pentru a atinge un anumit scop”, mai spune Dragoş Iliescu.

    Evaluarea cât mai corectă a profilului candidatului şi a compatibilităţii acestuia cu acela al postului reprezintă un aspect esenţial pe care orice specialist în resurse umane îl recunoaşte. Interviurile de selecţie sunt instrumentul cel mai la îndemână şi pe baza lor companiile iau decizii importante.

    „De ce personalitatea? În business, pentru a avea succes, contează două aspecte: banii şi oamenii. Abordarea comprehensivă în evaluarea personalităţii oferă detalii critice pentru angajarea oamenilor potriviţi care vor produce performanţă, pentru identificarea şi dezvoltarea talentelor, crearea de lideri eficienţi şi îmbunătăţirea capitalului uman”, spune Mădălina Bălan, managing partner la Hart Consulting, companie de HR care aplică teste de personalitate candidaţilor.

    Astfel, crede Mădălina Bălan, o persoană poate şti să performeze un rol profesional, însă e posibil să nu se potrivească deloc cu setul de valori şi credinţe ale unei organizaţii. „Valorile contează atunci când dorim să prezicem compatibilitatea unui candidat cu cultura organizaţiei, iar acest lucru este important mai ales când vorbim de selecţie pe poziţii manageriale”, explică Mădălina Bălan.

    Specialistul în HR prezintă trei argumente pentru care companiile să utilizeze instrumente de evaluare de personalitate predictive şi valide, pe lânga analiza CV-ului, a experienţei şi competenţelor tehnice: costul mediu al unui angajat neperformant reprezintă pentru angajator mai mult de 50% din salariul anual al angajatului; lipsa de angajament a angajaţilor poate ajunge la  aproximativ 300 miliarde de dolari ca pierdere din productivitate în fiecare an; companiile cu sisteme eficiente de management al talentelor au dublă şansă de a performa mai bine decât competitorii lor.

    Calităţile pe care liderii de business le-au numit trăsături de personalitate în studiul menţionat au fost, de fapt, caracteristici ale inteligenţei emoţionale. Spre deosebire de personalitate, care este „bătută în cuie”, inteligenţa emoţională poate fi schimbată şi îmbunătăţită.

    Angajaţii excepţionali nu posedă trăsături de personalitate „dumnezeieşti”, ei doar se bazează pe nişte trăsături de inteligenţă emoţională pe care oricine le poate avea „în repertoriu”, mai spune Travis Bradberry. Liderii de business nu ar trebui să purceadă neapărat la căutarea acestor caracteristici (deşi nu ar strica deloc să le găsească), ci să determine membrii echipei lor să acceadă la acestea şi să le valorifice.

    Cum arată personalitatea angajatului ideal?

    Există multe trăsături ale individului pe care liderii le-au etichetat greşit ca fiind trăsături de personalitate. Iată câteva exemple de abilităţi care fac dintr-un angajat unul excepţional, potrivit psihologului Travis Bradberry, autorul bestseller-ului „Inteligenţa emoţională 2.0” şi cofondatorul TalentSmart, lider mondial în producerea şi livrarea testelor şi trainingurilor de inteligenţă emoţională:

    Persoanele cu inteligenţă emoţională ridicată sunt gata să iasă din zona de confort. Unul dintre lucrurile pe care nu le vom auzi niciodată de la un angajat excepţional este „Acest lucru nu face parte din fişa postului meu”. Angajaţii extraordinari se vor duce mai departe de fişa postului şi în loc să aştepte ca recunoaşterea şi recompensa să vină primele, se vor avânta în a trece la treabă, cu încredere că răsplata va veni mai târziu şi relaxaţi în cazul în care aceasta nu vine.

    Reacţionează potrivit în cazul unui conflict. În timp ce angajaţii excepţionali nu caută niciodată conflictul, în cazul în care acesta apare, nu vor fugi de el. Sunt capabili să-şi menţină poziţia în timp ce îşi vor expune argumentele într-un mod logic şi calm. Sunt capabili să facă faţă atacurilor la persoană, în căutarea atingerii unui scop mai important, şi niciodată nu vor folosi la rândul lor această tactică.

    Se concentrează. Studenţii care aspiră să devină piloţi sunt adesea sfătuiţi „când lucrurile încep să o ia razna, nu uita să pilotezi avionul”. Au existat cazuri de accidente aviatice în care pilotul a fost atât de acaparat de a găsi problema, încât a pilotat avionul către pământ. Angajaţii extraordinari cunosc acest concept şi fac diferenţa între „zgomotele de fundal” şi problemele reale, prin urmare rămânând concentraţi pe ceea ce contează.

    Sunt chibzuiţi, dar curajoşi. Angajaţii ideali sunt gata să iasă în faţă şi să vorbească atunci când alţii nu sunt. Chiar dacă să întrebi un lucru poate fi dificil şi chiar stânjenitor, aceştia găsesc momentul şi modul potrivit de a pune întrebarea, astfel încât bunul-simţ şi sincronizarea să fie în perfectă armonie.

    Îşi controlează egocentrismul. A fi excepţional vine la pachet cu o doză de orgoliu. Chiar dacă acesta este o componentă importantă care îi face să fie foarte buni, angajaţii de excepţie niciodată nu vor acorda orgoliului mai multă greutate decât este necesar. Sunt gata să admită când greşesc şi gata să facă lucrurile în felul altcuiva, indiferent că este vorba de faptul că modalitatea alternativă este mai bună sau că o fac doar pentru a menţine armonia din echipă.

    Nu sunt niciodată satisfăcuţi. Angajaţii foarte buni au credinţa împământenită că lucrurile pot fi întotdeauna mai bine făcute – şi au dreptate. Nimeni nu a evoluat vreodată în mediul profesional şi personal mergând pe ideea „e destul de bine şi aşa”. Indiferent de cât de bine merg lucrurile, oamenii excepţionali simt nevoie de îmbunătăţire constantă.

    Recunosc când un lucru nu funcţionează corespunzător şi iau atitudine. Indiferent că este vorba de un scaun defect sau un proces nefolositor care afectează fluxul de bani al departamentului, angajaţii de excepţie nu trec pe lângă problemă, iar sintagma „Ee, aşa a fost dintotdeauna” pur şi simplu nu face parte din vocabularul lor. Ei văd problemele ca pe nişte chestiuni care trebuie rezolvate imediat.

    Sunt responsabili. Dacă eşti un manager care încearcă să descifreze un raport făcut „de mântuială”, expresia „nu e vina mea” devine cea mai iritantă propoziţie din limba română. Angajaţii excepţionali sunt responsabili, iar munca, deciziile şi rezultatele acestora le aparţin, indiferent că sunt pozitive sau negative. Aduc greşelile în atenţia managerului şi nu preferă să le „ascundă sub preş”. Sunt conştienţi că managerii nu sunt acolo pentru a da vina pe cineva, ci sunt acolo pentru a-i îndruma.

    Ştiu să se facă plăcuţi. Angajaţii excepţionali sunt plăcuţi de către colegi, au integritate şi calităţi de leadership (chiar dacă nu sunt în poziţii de conducere). În afara locului de muncă, aceştia sunt buni ambasadori ai brandului şi managerii au încredere că aceştia vor reprezenta cu succes firma în cadrul unei întâlniri cu clienţii sau când prospectează piaţa.

    Ştiu să gestioneze interacţiunile cu persoane toxice. Să ai de-a face cu persoane dificile poate fi frustrant şi epuizant. Angajaţii excepţionali controlează interacţiunile cu astfel de persoane, iar atunci când au de-a face cu acestea, abordează situaţia într-un mod raţional. Sunt conştienţi de propriile emoţii şi nu permit furiei şi frustrării să-şi facă loc în conversaţie şi să alimenteze haosul. Sunt capabili să identifice poziţia celuilalt şi să găsească o cale de mijloc şi chiar şi atunci când situaţia degenerează, persoanele cu o inteligenţă emoţională ridicată au capacitatea de a gestiona situaţia astfel încât cel sau cea din faţa lor să nu le doboare.

  • Povestea femeii care conduce o companie de 1000 de miliarde dar vine cu autobuzul la muncă

    Expresia “nu am timp” pare să nu existe pentru Helena Morrissey. Britanica ocupă o poziţie de lider în cadrul companiei Legal & General care, sub conducerea sa, gestionează un portofoliu investiţional cu active de circa 980 miliarde de dolari, potrivit datelor din 2017. 

    În acelaşi timp, ea militează pentru egalitatea genurilor şi conduce diverse campanii pentru protejarea mediului înconjurător, sprijină fundaţiile de caritate pentru bolnavii de cancer şi are o funcţie de conducere inclusiv în cadrul şcolii Eton, unde învaţă fiul său. De asemenea, împreună cu soţul său, Richard, are nouă copii, cu vârste cuprinse între nouă şi 26 de ani, şi un nepot de doar şapte luni.

    “Lucrez intensiv zece ore pe zi, şi în majoritatea săptămânilor am zile de 12 ore când ajung acasă şi  nu mai sunt în stare nici să vorbesc. De multe ori sunt extenuată  şi simt nevoia să mă decompensez”, povesteşte Morrissey. Cu toate acestea, regretă că nu are mai mult timp la dispoziţie pentru a participa la toate concursurile şi spectacolele copiilor săi. 

    Una dintre puţinele activităţi de relaxare pe care programul încărcat i le permite este pilatesul, unde merge de trei ori pe săptămână. Ea foloseşte transportul public şi are un stil vestimentar simplu şi confortabil, cu haine colorate, însă îi place să poarte tocuri aproape în orice ocazie, deoarece spune că o fac să se simtă mai puternică.

    Morrissey şi-a întâlnit soţul în timpul facultăţii, amândoi fiind absolvenţi ai Universităţii Cambridge. Motivul unei familii atât de numeroase este, pe de o parte, religia catolică de care aparţin cei doi soţi, dar mai ales, faptul că au căzut de comun acord asupra ideii că amândoi îşi doresc o grămadă de copii.

     

     

  • Dintr-o ospătăriţă falită, dependentă de droguri şi fără locuinţă, într-o milionară.” Succesul nu ţine întotdeauna de diplomele obţinute în facultate”

    Crescută în familia unor dependenţi de droguri, în care certurile şi bătăile erau la ordinea zilei, la doar şase ani Johnson a încercat să se sinucidă. Apoi, când a crescut, a început la rândul său să se drogheze zilnic, ducând o viaţă haotică. Până în adolescenţă, a fost bătută şi molestată, şi nu vedea nicio scăpare din situaţia în care se afla.

    A reuşit să obţină un job ca ospătăriţă într-un bar însă, deoarece consuma toţi banii pe droguri şi pe băutură, Johnson rămânea constant fără niciun ban. După un timp, nu şi-a mai permis să plătească chiria, aşa că a rămas fără locuinţă.

    După una dintre petrecerile obişnuite la care a participat cu colegele sale de la barul unde lucra, chiar în ajunul Crăciunului, în 1990, dezamăgită şi deprimată, a încercat din nou să se sinucidă, aruncându-se în ocean. Totuşi, în ultima clipă, a realizat că mai are o şansă de a îndrepta lucrurile şi s-a răzgândit.

    În maşina în care se adăpostea, a găsit un pliant vechi care promova un tratament pentru pierderea în greutate, şi s-a hotărât să strângă bani pentru a porni un business în această direcţie. Iniţial, a reuşit să facă economii din bacşişul pe care îl obţinea la bar, şi a lipit o serie de afişe scrise de mână, cu care a reuşit să atragă câţiva clienţi.

    Încă din prima lună, a reuşit să strângă în jur de 4.000 de dolari. Ulterior, şi-a extins businessul deschizând o serie de centre de control al greutăţii. În doar doi ani, Johnson a devenit milionară.

     

     

  • Omul-furnică are şi sentimente – VIDEO

    “În intervalul tulbure de după Captain America: Civil War, Scott Lang (interpretat de Paul Rudd) se luptă cu consecinţele alegerilor pe care trebuie să le facă atât în rolul lui de supererou, cât şi în acela de părinte. Pe măsură ce se străduieşte să găsească un echilibru între viaţa personală şi responsabilităţile de Ant-Man, el e însărcinat de Hope van Dyne (Evangeline Lilly) şi de dr. Hank Pym (Michael Douglas) cu o nouă misiune urgentă şi periculoasă. Scott trebuie să-şi pună din nou costumul şi să înveţe să lupte alături de Viespe (The Wasp) ca o echipă, pentru a descoperi nişte secrete primejdioase, învăluite în trecut şi uitare.

    Sunt foarte multe scene de acţiune reuşite, presărate cu umor, care dau farmec filmului. Poate că doar prezenţa lui Paul Rudd ar fi fost suficientă, dar nu strică nici că glumele au fost „împărţite“ între toate personajele prezente în film.

    Mi-a plăcut să îi revăd şi pe camarazii lui Lang din primul Ant-Man, pentru că scenele lor au fost de departe cele mai amuzante din film. Scenariul pare destul de stufos, gândit pe mai multe paliere şi care ar fi putut destul de uşor să ducă la o poveste prea complicată pentru publicul obişnuit al celor de la Marvel. Dar regizorul nu s-a complicat, păstrând un aer lejer pe parcursul celor două ore, astfel că Ant-Man and the Wasp se încadrează perfect în categoria adaptărilor după benzi desenate.

    Un aspect interesant şi care dă totuşi o anumită profunzime filmului e relaţia dintre Lang şi fiica sa, interpretată de Abby Ryder Fortson. Sunt câteva momente emoţionante care contribuie într-o oarecare măsură la deznodământ.

    Diferenţa dintre filme precum acesta sau Black Panther şi blockbusterul Infinity War este dată de abordarea centrată pe dezvoltarea caracterelor şi nu pe acţiunea propriu-zisă. E un stil care aduce nu doar uimire în faţa efectelor generate pe calculator, ci şi o apropiere faţă de cei implicaţi în poveste.

    Explorarea noilor lumi din acest film a început în anul 2017, atunci când s-a filmat o mare parte din poveste în Atlanta, Georgia. Echipa şi actorii s-au mutat ulterior în San Francisco, pentru a filma în zona de coastă. Pentru producătorul Kevin Feige, explorarea unor noi lumi şi dimensiuni este regula generală de bază pentru fiecare film. „Scopul filmelor Marvel este să ne transporte în alte dimensiuni, pe tărâmuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Asta livrăm cu fiecare film pe care îl lansăm, indiferent că este vorba despre Guardians of the Galaxy sau Captain America: Civil War”, declara Kevin Feige.

    În concluzie, Ant-Man and the Wasp e o continuare excelentă a filmului de acum trei ani şi o producţie care îşi face loc cu succes pe rafturile Marvel.

    Nota: 8/10

  • Omul-furnică are şi sentimente

    “În intervalul tulbure de după Captain America: Civil War, Scott Lang (interpretat de Paul Rudd) se luptă cu consecinţele alegerilor pe care trebuie să le facă atât în rolul lui de supererou, cât şi în acela de părinte. Pe măsură ce se străduieşte să găsească un echilibru între viaţa personală şi responsabilităţile de Ant-Man, el e însărcinat de Hope van Dyne (Evangeline Lilly) şi de dr. Hank Pym (Michael Douglas) cu o nouă misiune urgentă şi periculoasă. Scott trebuie să-şi pună din nou costumul şi să înveţe să lupte alături de Viespe (The Wasp) ca o echipă, pentru a descoperi nişte secrete primejdioase, învăluite în trecut şi uitare.

    Sunt foarte multe scene de acţiune reuşite, presărate cu umor, care dau farmec filmului. Poate că doar prezenţa lui Paul Rudd ar fi fost suficientă, dar nu strică nici că glumele au fost „împărţite“ între toate personajele prezente în film.

    Mi-a plăcut să îi revăd şi pe camarazii lui Lang din primul Ant-Man, pentru că scenele lor au fost de departe cele mai amuzante din film. Scenariul pare destul de stufos, gândit pe mai multe paliere şi care ar fi putut destul de uşor să ducă la o poveste prea complicată pentru publicul obişnuit al celor de la Marvel. Dar regizorul nu s-a complicat, păstrând un aer lejer pe parcursul celor două ore, astfel că Ant-Man and the Wasp se încadrează perfect în categoria adaptărilor după benzi desenate.

    Un aspect interesant şi care dă totuşi o anumită profunzime filmului e relaţia dintre Lang şi fiica sa, interpretată de Abby Ryder Fortson. Sunt câteva momente emoţionante care contribuie într-o oarecare măsură la deznodământ.

    Diferenţa dintre filme precum acesta sau Black Panther şi blockbusterul Infinity War este dată de abordarea centrată pe dezvoltarea caracterelor şi nu pe acţiunea propriu-zisă. E un stil care aduce nu doar uimire în faţa efectelor generate pe calculator, ci şi o apropiere faţă de cei implicaţi în poveste.

    Explorarea noilor lumi din acest film a început în anul 2017, atunci când s-a filmat o mare parte din poveste în Atlanta, Georgia. Echipa şi actorii s-au mutat ulterior în San Francisco, pentru a filma în zona de coastă. Pentru producătorul Kevin Feige, explorarea unor noi lumi şi dimensiuni este regula generală de bază pentru fiecare film. „Scopul filmelor Marvel este să ne transporte în alte dimensiuni, pe tărâmuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Asta livrăm cu fiecare film pe care îl lansăm, indiferent că este vorba despre Guardians of the Galaxy sau Captain America: Civil War”, declara Kevin Feige.

    În concluzie, Ant-Man and the Wasp e o continuare excelentă a filmului de acum trei ani şi o producţie care îşi face loc cu succes pe rafturile Marvel.

    Nota: 8/10

  • Cum au reuşit doi străini să transforme o idee venită în autobuz într-una dintre cele mai mari afaceri ale momentului

    Realizând că a uitat acasă stick-ul de memorie care conţinea fişierele la care lucra, s-a gândit la o soluţie pentru ca acest incident sa nu se mai repete. “Neavând altceva de făcut, am început să scriu linii de cod pentru nou program.” În doar două săptămâni a apărut Dropbox, aplicaţie prin care utilizatorii îşi pot accesa fişierele online de oriunde.

    Houston a apelat la una dintre cele mai prestigioase susţinătoare din Silicon Valley a companiilor de start-up, compania Y Combinator, care i-a pus condiţia să găsească un partener, argumentând că o conducere asigurată de două persoane are mai multe şanse la succes. Houston a avut doar două săptămâni la dispoziţie să găsească un co-fondator pentru businessul său. În cele din urmă, antreprenorul l-a întâlnit pe Ferdowsi, prietenul unui prieten şi, în doar două ore, au hotărât să pornească un business împreună. programul a fost lansat abia în 2008.

    Astăzi, la 11 ani distanţă, Dropbox este evaluate la peste 12 miliarde de dolari, în timp ce averea lui Houston a fost estimată 3 miliarde de dolari, iar cea a lui Ferdowsi, la 1,3 miliarde. Deloc rău pentru o companie căreia mulţi nu i-au dat nicio şansă. În prezent, Dropbox are peste 500 de milioane de utilizatori, dintre care circa 11,5 milioane plătesc taxa anuală de abonare pentru funcţii suplimentare disponibile doar contra cost.

     

  • Povestea omului care a fondat una dintre cele mai mari companii din domeniul electrocasnicelor

    Tokuji Hayakawa s-a născut pe 3 noiembrie 1893 în Tokio, Japonia. La naşterea sa, părinţii biologici l-au dat spre adopţie familiei Ideno, decizie despre care el a aflat abia la maturitate.

    Din cauza dificultăţilor financiare prin care trecea familia sa adoptivă, Tokuji a abandonat şcoala după doi ani şi s-a angajat la un producător de ornamente.

    În scurt timp, şi-a îmbunătăţit abilităţile în lucrul cu metalele şi a dobândit numeroase cunoştinţe despre piaţa de profil. Când patronul său, Yoshimatsu Sakata, a eşuat în businessul pe care îl conducea, Tokuji a decis să îi rămână alături.

    A mers atât de departe încât ajunsese să vândă noaptea creioanele stricate produse de acesta la o tarabă, experienţă care a născut în Tokuji o nouă pasiune, vânzările. A reuşit astfel să înveţe trucurile pieţei, care aveau să îi fie de folos în cariera sa de antreprenor.

    După ce şi-a terminat ucenicia în magazinul lui Sakata şi a mai lucrat o perioadă ca artizan, Tokuji a decis că este timpul să îşi deschidă propriul business.

    Inspirat de un incident dintr-un film, în care unuia dintre actori i se desfăcuse cureaua în timpul unei scene, Tokuji a inventat un nou tip de curea cu închizătoare reglabilă, care nu necesita găuri de prindere. Produsul a avut un succes imens şi antreprenorul a reuşit să vândă peste 4.700 de bucăţi.

    Încurajat de această reuşită, Tokuji a decis să îşi deschidă primul magazin şi a continuat seria invenţiilor cu un robinet reglabil.

    Adevăratul succes al noii sale afaceri avea să vină ulterior, după un incident care a schimbat cu totul perspectiva de business a antreprenorului, şi anume reîntâlnirea cu familia sa naturală. După ce şi-a redobândit adevăratul nume de familie, Hayakawa, antreprenorul a început să lucreze alături de fratele său în producţia părţilor componente ale creioanelor mecanice. În septembrie 1912, Hayakawa şi-a deschis în Tokio propriul magazin, care avea să se transforme, de-a lungul anilor, într-o adevărată corporaţie.

    În 1915, antreprenorul s-a gândit să producă un instrument de scris de calitate superioară, aşa că a creat creionul mecanic Hayakawa, care a fost îmbunătăţit pentru a scrie din ce în ce mai subţire. În cele din urmă, a decis să denumească afacerea înfiinţată cu trei ani în urmă Sharp (ascuţit), inspirat de calitatea acestui creion.

    Produsul a devenit popular nu doar în rândul japonezilor, ci şi în Europa, unde primul război mondial cauzase o penurie de instrumente de scris, cererea fiind, aşadar, din ce în ce mai mare. Creionul patentat de Hayakawa a obţinut brevete atât în Japonia, cât şi în Statele Unite.
    Ulterior, Hayakawa şi-a extins afacerea cu producţia de electronice, printre care se numără primul calculator cu tranzistori (1964), primul calculator cu ecran LCD (1973) şi primul telefon mobil cu cameră foto (2000).

    În 1937, Hayakawa a fondat Şcoala Comercială pentru Tineri. La baza acestui proiect au stat dificultăţile pe care le întâmpinase în copilărie, când nu avusese posibilitatea de a-şi continua studiile, şi dorinţa de a oferi angajaţilor săi şansa să urmeze studii superioare. Încă din primul an, şcoala întemeiată de inventator a avut peste 100 de studenţi.

    Hayakawa a murit pe 24 iunie 1980, la vârsta de 86 de ani. 

    În prezent, compania înregistrează venituri anuale de 2.000 de miliarde de yeni japonezi (circa 15 miliarde de euro) şi are peste 41.000 de angajaţi. În 2007, Sharp a cumpărat majoritatea acţiunilor companiei Pioneer.

  • Povestea omului care a fondat una dintre cele mai mari companii din domeniul electrocasnicelor

    Tokuji Hayakawa s-a născut pe 3 noiembrie 1893 în Tokio, Japonia. La naşterea sa, părinţii biologici l-au dat spre adopţie familiei Ideno, decizie despre care el a aflat abia la maturitate.

    Din cauza dificultăţilor financiare prin care trecea familia sa adoptivă, Tokuji a abandonat şcoala după doi ani şi s-a angajat la un producător de ornamente.

    În scurt timp, şi-a îmbunătăţit abilităţile în lucrul cu metalele şi a dobândit numeroase cunoştinţe despre piaţa de profil. Când patronul său, Yoshimatsu Sakata, a eşuat în businessul pe care îl conducea, Tokuji a decis să îi rămână alături.

    A mers atât de departe încât ajunsese să vândă noaptea creioanele stricate produse de acesta la o tarabă, experienţă care a născut în Tokuji o nouă pasiune, vânzările. A reuşit astfel să înveţe trucurile pieţei, care aveau să îi fie de folos în cariera sa de antreprenor.

    După ce şi-a terminat ucenicia în magazinul lui Sakata şi a mai lucrat o perioadă ca artizan, Tokuji a decis că este timpul să îşi deschidă propriul business.

    Inspirat de un incident dintr-un film, în care unuia dintre actori i se desfăcuse cureaua în timpul unei scene, Tokuji a inventat un nou tip de curea cu închizătoare reglabilă, care nu necesita găuri de prindere. Produsul a avut un succes imens şi antreprenorul a reuşit să vândă peste 4.700 de bucăţi.

    Încurajat de această reuşită, Tokuji a decis să îşi deschidă primul magazin şi a continuat seria invenţiilor cu un robinet reglabil.

    Adevăratul succes al noii sale afaceri avea să vină ulterior, după un incident care a schimbat cu totul perspectiva de business a antreprenorului, şi anume reîntâlnirea cu familia sa naturală. După ce şi-a redobândit adevăratul nume de familie, Hayakawa, antreprenorul a început să lucreze alături de fratele său în producţia părţilor componente ale creioanelor mecanice. În septembrie 1912, Hayakawa şi-a deschis în Tokio propriul magazin, care avea să se transforme, de-a lungul anilor, într-o adevărată corporaţie.

    În 1915, antreprenorul s-a gândit să producă un instrument de scris de calitate superioară, aşa că a creat creionul mecanic Hayakawa, care a fost îmbunătăţit pentru a scrie din ce în ce mai subţire. În cele din urmă, a decis să denumească afacerea înfiinţată cu trei ani în urmă Sharp (ascuţit), inspirat de calitatea acestui creion.

    Produsul a devenit popular nu doar în rândul japonezilor, ci şi în Europa, unde primul război mondial cauzase o penurie de instrumente de scris, cererea fiind, aşadar, din ce în ce mai mare. Creionul patentat de Hayakawa a obţinut brevete atât în Japonia, cât şi în Statele Unite.
    Ulterior, Hayakawa şi-a extins afacerea cu producţia de electronice, printre care se numără primul calculator cu tranzistori (1964), primul calculator cu ecran LCD (1973) şi primul telefon mobil cu cameră foto (2000).

    În 1937, Hayakawa a fondat Şcoala Comercială pentru Tineri. La baza acestui proiect au stat dificultăţile pe care le întâmpinase în copilărie, când nu avusese posibilitatea de a-şi continua studiile, şi dorinţa de a oferi angajaţilor săi şansa să urmeze studii superioare. Încă din primul an, şcoala întemeiată de inventator a avut peste 100 de studenţi.

    Hayakawa a murit pe 24 iunie 1980, la vârsta de 86 de ani. 

    În prezent, compania înregistrează venituri anuale de 2.000 de miliarde de yeni japonezi (circa 15 miliarde de euro) şi are peste 41.000 de angajaţi. În 2007, Sharp a cumpărat majoritatea acţiunilor companiei Pioneer.