BusinessMagazin

Tag: pasiune

  • Şut, gol, profit! Cum cresc profiturile companiilor care se asociază cu evenimente sportive

    Suporter înfocat sau nu, orice român a prins de veste că de vineri a început Campionatul European de Fotbal. Pe stradă, în metrou, la televizor ori în magazine, sau chiar pe propriul telefon mobil, consumatorul este bombardat cu mesaje în diverse tonuri şi forme legate de acest eveniment de anvergură. Indiferent că sunt companii care în mod strategic îşi asociază mărcile cu sportul sau oportunişti care au intrat în siajul evenimentor sportive ale verii – inclusiv firme de turism, de ticketing, de curierat sau chiar candidaţi din campaniile electorale care au mizat pe plusul pe care îl pot bifa prin asocierea cu sportivi sau ideea de sport – consumatorii sunt asaltaţi de asocieri cu meciurile de fotbal.

    Marca de chipsuri Pringles se promovează acum cu sloganul Pringooooals; reţeaua de magazine Lidl are o gamă de produse pe care o adresează suporterilor, Billa derulează o campanie prin care se adresează consumatoarelor folosind termeni consacraţi în sport, iar MasterCard a analizat informaţii din social media pentru a identifica cele mai dezbătute momente legate de Liga Campionilor UEFA şi a ajuns la concluzia că unu din doi suporteri români postează pe social media în timpul vizionării meciurilor de fotbal televizate. Iar firma de curierat DPD, subsidiara locală a Poştei Franceze, firma care livrează în mod oficial biletele la Euro 2016, a anunţat că în România s-au vândut aproape 3.260 de bilete la Euro 2016.

    „Campionatul European, dar mai ales Jocurile Olimpice sunt o celebrare a tot ce este mai bun în sport: performanţă, determinare şi în acelaşi timp reprezentare a ţării. Suntem cu toţii de partea performanţei sportive româneşti“, spune Mihai Bârsan, vicepreşedinte marketing în cadrul Ursus Breweries. Cum se va reflecta interesul pentru sport în vânzarea de bere? Cam 20% din consumatorii de bere urmăresc activ sportul, iar Bârsan se aşteaptă ca meciurile de fotbal, alături de ofertele promoţionale să influenţeze evoluţia din această vară a pieţei. „În ce priveşte Jocurile Olimpice, având în vedere că se vor desfăşura în Brazilia pe un fus orar incomod, nu mă aştept să aibă o influenţă importantă în consumul de bere“, spune reprezentantul Ursus Breweries.

    În domeniul berii însă, în afară de sport, mai există un factor care poate să potenţeze sau să diminueze consumul chiar mai mult în lunile de vară: gradele din termometru. „Vara trecută a fost bună pentru vânzarea de bere, chiar în absenţa vreunui eveniment sportiv major, deoarece a fost foarte călduroasă. Rămâne de văzut ce fel de vară va fi aceasta“, mai spune Mihai Bârsan. Volumul pieţei berii a ajuns la 15,8 milioane hl în 2015, în creştere cu 6,5% faţă de cel înregistrat anul precedent, iar nivelul consumului pe cap de locuitor a urcat la 80 l în 2015, de la 74 l în 2014. „Se poate spune că în piaţa berii evenimentele sportive au un impact mai degrabă pozitiv, dar nu atât de puternic cum se crede; o săptămână ploioasă poate să-l anuleze complet“, afirmă Mihai Bârsan.

    Un alt domeniu în care meciurile se pot traduce în procent clar din cifra de afaceri este horeca. Evenimentele sportive, în special cele legate de fotbal, influenţează pozitiv viaţa teraselor şi restaurantelor; „în primul rând prin emulaţia creată în jurul acestui fenomen şi în al doilea rând prin umplerea anumitor intervale orare în care de regulă numărul clienţilor era mic, de exemplu între prânz şi cină sau târziu, după cină“, declară Daniel Mischie, chief operations officer al City Grill. El se aşteaptă ca efectele în vânzările reţelei de restaurante să fie mai vizibile în cazul Campionatului European de Fotbal faţă de Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, din pricina diferenţei de fus orar (6 ore în minus) şi a lipsei de interes pentru sporturile olimpice. Daniel Mischie consideră un alt mare minus faptul că la Jocurile Olimpice nu vor fi reprezentanţi ai ţării noastre nici la gimnastică şi nici la caiac.

    Aşa că miza principală este pe fotbal. „Restaurantele din grupul City Grill au un parteneriat cu compania care deţine drepturile de difuzare în România şi vom difuza toate meciurile în restaurantele noastre. Vom avea activări dedicate pentru acest eveniment, iar perioada este foarte favorabilă din toate punctele de vedere: vreme călduroasă, perioadă de creştere a consumului datorită relaxării fiscale, echipa României este calificată“, spune Mischie. El estimează o creştere a traficului bazată în primul rând pe orarul de desfăşurare (între 16.00 şi 22.00), dar şi o creştere a consumului cu 10%-15% graţie evenimentului.

    Faţă de ediţiile anterioare ale Campionatului European de Fotbal, Mischie se aşteaptă acum ca acestea să se reflecte mai clar în vânzări: „În 2008 eram într-o perioadă de boom economic cu atenţie mică spre evenimente sportive, eram concentraţi pe vânzări şi dezvoltare; în 2012 România nu a participat, deci lucrurile evident au stat mai puţin bine. În cazul calificării din grupe, situaţia ar fi extraordinară“, arată reprezentantul City Grill, care mai adaugă că în perioada celor trei luni de vară grupul vinde 35% din volumul total de bere din întregul an. „Temperatura, terasele şi fotbalul sunt elemente care fac casă bună cu berea“, motiv pentru care City Grill are şi un program de marketing – „Statul la terasă“ – prin care susţine vânzarea de bere în mod activ.

    OUL SAU GĂINA

    În mod tradiţional, meciurile de fotbal înseamnă consum de bere, iar Andreea Nemens, director general al GMP Advertising, spune că nu crede că e vreun mister în această asociere, bărbaţii amatori de fotbal fiind aceiaşi care beau bere. „Fotbalul e sportul cel mai popular, iar berea e băutura populară – e potrivirea perfectă şi se manifestă nu doar la urmărirea unui meci de fotbal acasă sau în localuri (nu şi pe stadioane, cel puţin nu pe cele mari), ci şi după meci, indiferent dacă îl priveşti sau îl joci «cu băieţii». În prima jumătate a secolului XX, berea a fost asociată cu muncitorii, studenţii şi entuziaştii mainstream de sport; nu în ultimul rând, barul american a fost prima casă a televiziunii, casa în care se consuma bere şi se consumau şi poveştile din jurul berii.“

    Andreea Florea, managing partner al companiei de branding Brandtailors, crede că asocierea berii – spre deosebire de alte tipuri de băuturi – cu urmărirea unui meci de fotbal este o situaţie de tip „oul sau găina“, unde fie brandurile au observat un comportament de consum preexistent (berea la meciurile de fotbal), pe care l-au redat în comunicare, fie brand-urile de bere au comunicat atât de intens această asociere, încât au reuşit să influenţeze obiceiurile de consum. „O altă explicaţie, mai plauzibilă, poate fi că ambele, atât berea, cât şi fotbalul sunt categorii preponderent masculine, aşa că singura asociere reală dintre ele a fost, la început, publicul-ţintă, aşa cum, în anii ‘90, un model feminin îmbrăcat sumar putea face reclamă la orice produs adresat bărbaţilor, indiferent de asocieri.“

    A

  • A transformat criza în cel mai bun moment pentru afacerea pe care o conduce – a crescut în timp ce alţii nu puteau opri căderea

    Ce a făcut Manuela Plăpcianu în ultimii şase ani a avut ca rezultat o piaţă de artă mai prietenoasă, dar şi o creştere de peste o treime a numărului de cumpărători (şi de pasionaţi) dintr-un domeniu care a simţit criza într-un mod pozitiv.

    Din biroul său de la etajul 1 al palatului Cesianu-Racoviţă, care adăposteşte Galeriile Artmark, Manuela Plăpcianu teoretizează cu seninătate despre antreprenoriat, la distanţă de peste şase ani de momentul când s-a retras din banking şi a intrat ca CEO şi acţionar în zona artei. Recunoaşte că a avut şase ani intenşi, că noul statut a venit la pachet cu dificultăţi pe care intraprenoriatul nu ţi le oferă şi exemplifică printr-o paralelă între viaţa unui antreprenor şi cea a personajului principal din trilogia „Stăpânul inelelor“: „Frodo nu s-a născut erou. Frodo nu are nicio calitate ieşită din comun, nu este mai deştept sau mai talentat decât alţi hobbiţi, nu a absolvit mastere de supravieţuire şi cu siguranţă Frodo nu s-a născut învingător.

    Doar că, la un moment dat, ajunge într-un complex de situaţii de unde nu mai poate da înapoi. Se comite. Cam aşa este şi cu antreprenorul. Nici antreprenorul nu s-a născut antreprenor. Nu are cum să prevadă complexul situaţiilor (care în limbajul colocvial se numesc încurcături) în care se va afla. La fel ca Frodo, te-ai comis şi, indiferent de cât de mult se complică lucrurile şi indiferent cât de departe de planul iniţial ai fi, trebuie să mergi mai departe. Nu există drum înapoi“.

    De fapt, uitându-se înapoi, Manuela Plăpcianu este mulţumită: a lansat şase companii noi, pe care le-a gândit ca să diversifice si să complementarizeze oferta culturală a Artmark, şi a lucrat intensiv la ceea ce ea numeşte „profesionalizarea şi accesibilizarea pieţei de artă din România“. Manuela Plăpcianu deţine acum 20% din Artmark, 80% fiind deţinut de Alexandru Bâldea, care a fondat Artmark în 2008 alături de Radu Boroianu, regizor de teatru şi fost ambasador al României în Elveţia.

    Îi place să creadă că motivul pentru care piaţa de artă a tot crescut în ultimii ani (până la o valoare de 20 de milioane de euro de la o valoare de aproximativ 8 milioane de euro în 2008, când a fost lansată Galeria Artmark) este legat de vectorul de profesionalizare pe care Artmark l-a adus, prin instrumentele create pentru a transparentiza şi a credibiliza piaţa. Indexul Pieţei de Artă, un catalog care se actualizează în fiecare an şi care este auditat de PricewaterhouseCoopers, face o radiografie a tuturor tranzacţiilor publice pentru peste 1.000 de artişti români tranzacţionaţi public în România în ultimii 20 de ani.

    La o răsfoire scurtă a Indexului de Artă, oricine poate înţelege de ce criza a fost o oportunitate pentru zona de artă, randamentele de doi digiţi devenind o raritate în alte domenii în ultimii ani. „Criza financiară a fost o oportunitate pentru piaţa de artă, a fost o alternativă investiţională pentru toţi cei care înainte preferau un alt tip de plasament“, spune şi Manuela Plăpcianu, care a văzut clienţii venind în galerii dinspre piaţa imobiliară sau dinspre bursă, deoarece randamentele în artă erau mult mai ademenitoare. „Investitorii s-au îndreptat către artă şi pentru că, în scenariul cel mai pesimist posibil, rămâi cu un Ţuculescu. Achiziţiile însă nu au niciodată în spate doar o raţiune investiţională ori monetară, ci există un complex de factori care determină încheierea unei tranzacţii. Prin oferta tematică diversă, prin programe educaţionale, dar şi prin varietatea lucrărilor şi propunerea unor preţuri de pornire încurajatoare am vrut să arătăm oamenilor că arta nu este un lux. Luxul este timpul pe care îl aloci pentru artă, nu potenţa financiară“, explică Manuela Plăpcianu strategia prin care a ajuns la o creştere de 34% a numărului de clienţi noi în 2014.

    Modul cum a fost materializată democratizarea artei a început cu „preţurile neintimidante“ (în jurul câtorva sute de euro) şi cu oferta care a pornit de la artă plastică şi a ajuns la cabinetul de curiozităţi, la iluminism, la erotică, la ezoterică, la România Regală, la benzi desenate, la fotografie, la lucrări în alb şi negru, la artă decorativă, la vinuri de colecţie, la ceramică, la ceasuri vechi, la carte veche şi obiecte de scris, la whisky-uri japoneze, la şampanii de colecţie, la obiecte din epoca de aur, la afişe, la jucării de colecţie şi până la maşini vechi, mobilier de grădină sau bijuterii.

    Aşa că Manuela Plăpcianu spune că a avut un 2014 excepţional: „Intens, dinamic, fertil, scurt. A fost un an de diversificare şi de complementarizare a ofertei Artmark, cu câte 4-5 licitaţii în fiecare lună, cu primele cursuri de management al artei în ţară şi cu primele licitaţii caritabile“. Practic, Artmark înseamnă în acest moment şapte companii: Casa de Licitaţii Artmark, Lavacow – Casa de licitaţii virtuală care comercializează cu precădere artă contemporană din Europa Centrală şi de Est, Art Games – o companie care dezvoltă şi vinde softuri dedicate pieţei de artă, Artmark Historical Estate – care tranzacţionează imobile istorice & identităţi culturale, ArtSociety, Institutul de Management al Artei Artmark, ArtSafari.

  • Absolventa de ASE care vinde prăjituri de 200.000 de euro

    Probabil că Alina Sudriu este pe cale să devină un antreprenor în serie, deşi nu se defineşte astfel. Este absolventă de ASE şi are un master în marketing şi strategii tot acolo. Şcoala i-a folosit pentru experienţă, dar nu în business, ci ca experienţă de viaţă.

    Cu trei ani în urmă, după concediul de maternitate, inima n-a mai tras-o spre imobiliare, unde lucrase înainte, aşa că s-a mobilizat şi în câteva luni a obţinut toate autorizaţiile, avizele şi aprobările necesare şi a pornit un laborator de cofetărie micuţ, cu un singur angajat. Ideea era de a oferi torturi de bună calitate şi arătoase, pentru evenimente speciale, fără să facă rabat de la calitatea ingredientelor folosite.

    Era undeva la finele anului 2012. „Am început prin a trimite mostre din produsele noastre pentru că nu ştia nimeni de existenţa noastră şi am zis: cum o să ne facem cunoscuţi? Nu avem bani pentru campanii de PR, nu avem bani de reclame în reviste, aşa că hai să ne facem cunoscuţi altfel, să trimitem mostre, oamenii să ne spună cum li se pare şi în timp să ajungă să comande de la noi, ceea ce chiar s-a întâmplat“.

    În primăvara lui 2013 numărul comenzilor crescuse şi a trebuit să aducă încă doi angajaţi. Anul trecut cifra de afaceri a fost în jur de 200.000 de euro şi lucrau 10 oameni. „Acum suntem 15 şi până în iunie cifra de afaceri este la circa 150.000 de euro. Cred că suntem îndreptăţiţi să estimăm undeva la 300.000 de euro la sfârşitul anului“.

    Important este să o priviţi pe Alina Sudriu ca pe o antreprenoare şi nu ca pe o pasionată de domeniu. Reţineţi că în echipa Grace Coutures sunt doi artişti plastici, responsabili cu partea vizuală, dar şi o echipă de vânzări, trei fete care răspund la mailuri şi asigură consultanţă pentru clienţi.

    A fost o pasiune sau e mai degrabă business nişat? „Este într-adevăr un business nişat. N-aş putea spune că am fost toată viaţa pasionată de cofetărie, dar am simţit în piaţă nevoia de a face altceva, de a oferi un produs personalizat pentru orice fel de eveniment.“

    Am vorbit despre Alina Sudriu ca despre un „serial entrepreneur“ pentru că îşi alege cu grijă nişele şi, după cum aţi putut constata, îşi organizează afacerile după reguli precise – cofetărie cu trei oameni de vânzări! Recent, împreună cu cea mai bună prietenă, tot mămică tânără, a lansat un serviciu de livrare de mâncare proaspătă pentru bebeluşi, livrată la precomandă a doua zi, la mămici acasă. „Sunt multe mămici care muncesc şi sunt foarte ocupate, dar care vor totuşi să ofere copilului un preparat bio şi poate nu au timp să alerge prin toate pieţele după produsele bio, poate nu au timp să studieze toate reţetele. Cumva ne-am gândit ca businessul nostru să ofere ceva în plus, ceva ce nu există şi aşa am început şi Baby fresh food.“

    Pentru moment spune că se concentrează pe Grace Couture şi pe lansarea Baby Fresh Food, „dar la anul sigur mai coacem noi ceva. Devine cumva o adicţie. Vrei şi îţi vin idei şi crezi atât de mult în ele încât, prin asocierea cu oamenii potriviţi, în timp putem să dezvoltăm şi alte concepte. Dar să fie ceva de calitate“.

  • Cum arată viaţa la 20 de ani când ai o avere de 1 miliard de dolari – GALERIE FOTO

    Katharina Andresen (20 de ani) din Norvegia a fost numită recent una dintre cele mai tinere miliardare din lume. Alături de sora sa Alexandra, ea a moştenit o avere de 1,2 miliarde de dolari de la tatăl său.
     
    Katharina a profitat din plin de banii câştigaţi de tatăl ei, cheltuindu-i pe excursii cu yacht-ul, maşini de lux şi sticle de şampanie de sute de euro. Acum însă s-a înscris la Universitatea din Amsterdam şi trebuie să stea într-o cameră de cămin; ea şi-a exprimat frustrarea pe mai multe reţele de socializare, spunând că îi este dor de condiţiile de acasă.
     
    Sora ei Alexandra, de 19 ani, este pasionată de echitaţie şi participă la numeroase competiţii de profil. 
     
    Sursă foto: Daily Mail

  • Cronică de film: Captain America: Civil War

    Şi nu pentru că lipseşte vreun element specific Marvel, din contră, sunt chiar prea multe; iar această abundenţă, prin care se încearcă introducerea unor personaje noi, fără nicio legătură cu ceea ce se întâmplase în primele două părţi, mi s-a părut destul de enervantă.

    Ceea ce a salvat filmul a fost umorul: sunt suficiente momente amuzante, mai ales în partea a doua, aduse în principal de Paul Rudd.

    Captain America: Civil War, cel de-al treilea film din seria Captain America produsă de studiourile Marvel, mult aşteptat de fanii francizei, e construit pe ideea de conflict – Război Civil în cazul de faţă – care divizează supereroii şi abundă de decoruri, costume şi efecte speciale.

    Filmările au început acum un an, pe 27 aprilie 2015, la studiourile Pinewood din Atlanta; deşi mare parte din filmări au avut loc aici, una din surprize a fost un segment de vreo 10 minute filmat în ceea ce ar fi trebuit să fie Bucureşti. Ar fi trebuit să fie, spun, pentru că nu reţin să fi văzut pe la noi clădirile respective care săreau în aer.

    Pe 21 august, după 80 de zile de filmări, echipa de producţie încheia scena Războiului Civil cu o amplă filmare la aeroportul din Leipzig. Pentru actori, producători şi echipele de lucru întreaga peliculă – care a presupus deplasări în Germania, Austria, Islanda, Puerto Rico, Indonezia, Brazilia şi Marea Britanie – a fost o călătorie uimitoare în jurul lumii, pentru a construi şi reda universul unic al supereroilor Marvel.

    Pentru cei doi regizori ai filmului, scriu cei de la Forum, era vital să filmeze în locuri ce redau atmosfera specifică universului seriei. „Am simţit că ceea ce îl face pe Captain America special în rândul Răzbunătorilor este chiar faptul că e genul mai ancorat în realitate, mai pragmatic, aproape real, iar oamenii pot empatiza cu asta“, spune Anthony Russo.

    Chris Evans, Robert Downey Jr., Scarlett Johansson, Sebastian Stan, Anthony Mackie, Emily VanCamp, Don Cheadle, Jeremy Renner, Chadwick Boseman, Paul Bettany, Elizabeth Olsen, Paul Rudd, Frank Grillo, William Hurt şi Daniel Brühl sunt actorii care interpretează sumedenia de personaje din film.

    În concluzie, fanii MCU vor fi probabil încântaţi de noile aventuri ale Căpitanului şi ale acoliţilor săi. Pentru noi, restul, apar însă primele semne că Marvel nu prea mai ştie ce să scoată din sertar şi încearcă să servească o masă festivă din resturile de la alte petreceri.

    NOTĂ: 6/10

  • Şi-au transformat pivniţa în cea mai tare afacere din Bucureşti. Acum recunosc şi ei că au dat lovitura şi fac o grămadă de bani

    Cătălina Şuteu şi Andrei Stanciu, doi tineri de 29 de ani pasionaţi de jocuri, au aflat de conceptul Escape the Room în timpul unei vacanţe la Londra.

    „Nu am reuşit atunci să mergem, dar ideea ne-a rămas în minte“, începe Cătălina Şuteu povestirea. „Anul acesta am tot citit despre joc, aşa că i-am propus lui Andrei să încercăm şi noi ceva de genul ăsta, fără să ştim propriu-zis cu ce se mănâncă. Am cochetat o perioadă cu ideea, iar prin luna iunie am început să căutăm mai multe informaţii. Aşa am şi aflat că s-au deschis câteva şi în România, în Bucureşti şi la Cluj.“

    Înainte să pornească propriul lor business, Trapped, cei doi au mers în locaţiile deschise deja în Capitală. „I-am vizitat pe cei din Bucureşti, ni s-a părut şi mai interesant conceptul şi am decis să punem ideea în aplicare. Am deschis o primă cameră la noi acasă, în subsol, şi am chemat mai mulţi prieteni să o testeze. Le-a plăcut foarte mult, au venit şi ei cu diverse sugestii şi comentarii, aşa că în luna iulie ne-am apucat serios de treabă. Am terminat scenariul şi pentru o a doua cameră, iar în paralel am căutat spaţiul potrivit“, povestesc cei doi.

    „În luna august ne-am ocupat de amenajarea camerelor, am vrut să facem o treabă profesionistă de la început, fără jumătăţi de măsură. Ne-au vizitat, la rândul lor, cei care mai au astfel de spaţii în Bucureşti; ne recomandăm reciproc, pentru că nu este o piaţă pe care să existe concurenţă, este o afacere în care clientul, după ce intră, devine oarecum dependent. Odată ce termină camerele disponibile într-o casă, caută automat alte locaţii.“

    Investiţia a venit din fonduri proprii, dar businessul este, şi în cazul Trapped, unul profitabil. „Investiţia a fost de aproximativ 14.000 de euro. Foarte multe lucruri le-am făcut noi, dar în alte condiţii investiţia ar fi fost mai mare. Ne-am gândit şi la posibilitatea de a lua o franciză, dar din dorinţa de a face totul de la zero am ales să mergem pe drumul nostru de la început“, spune Andrei Stanciu. „Am deschis de o lună şi câteva zile, şi chiar din a doua săptămână am avut destul de multă lume. Au jucat mai mult de 300 de persoane de când am deschis camerele. Ne gândeam că vom ajunge cu încasările la nivelul cheltuielilor după două-trei luni, dar am reuşit asta din prima lună.“

    Cât despre promovare, tinerii antreprenori investesc în primul rând în social media. Un episod neaşteptat i-a ajutat să câştige notorietate: „S-a întâmplat ca o vedetă să vină aici de ziua ei şi a scris despre acest loc pe blog, şi asta a contat destul de mult“.

    Importantă, spun cei doi, este prezenţa sutelor de aplicaţii de mobil de la care a pornit, practic, acest tip de business. „În general, lumea vine gândindu-se la jocurile de pe telefon sau la cele de pe calculator. Cei mai mulţi sunt sceptici atunci când ajung la noi, dar toţi pleacă zâmbind. Avem un feedback mult mai bun decât ne-am fi aşteptat înainte să începem.“

    Escape the room este un joc în care într-o perioadă limitată de timp căutând indicii ascunse, descoperind camera şi secretele din ea, folosind inteligenţa, ingeniozitatea şi imaginaţia trebuie să scapi din cameră.

  • Un galop prin lumea sporturilor ecvestre, a oligarhilor putred de bogaţi şi a banilor murdari

    Echitaţia este o pasiune foarte scumpă şi de aceea pentru jochei, ca suedezul Rolf-Göran Bengtsson, este important să-şi găsească un patron cu bani dacă vor să facă performanţă. Heartfelt, pe care suedezul Rolf-Göran Bengtssonşi-a pariat viitorul, ar costa un milion de euro pe o piaţă în care de regulă nimeni nu întreabă de unde vin banii sau cine sunt patronii campionilor. Nimeni în afară poate de procurori. Revista germană Der Spiegel face o incursiune în această lume închisă, unde urmele banilor sunt şterse repede şi prin care se perindă personaje adesea fără scrupule, exotice, precum oligarhii cu portofele adânci din Rusia, Azerbaidjan şi Ucraina.

    Bengtsson, 53 de ani, este un campion. La Jocurile Olimpice din China din 2008 a câştigat medalia de argint la sărituri individuale. Calul său favorit, Casall, are acum 16 ani, o vârstă care nu-i mai permite să concureze la marile turnee. Heartfelt, venită de la Gestüt Eichenhain, sau Dumbrava cu Stejari, o hergelie din Saxonia Inferioară, ar trebui să-i ia locul lui Casall, dar la centrul de echitaţie din Oliva Nova, Spania, iapa se lasă cu greu antrenată să sară peste obstacole.

    „Heartfelt este foarte încăpăţânată“, spune  Bo Kristoffersen, managerul călăreţuluişi partenerul de afaceri al acestuia. „Încă n-a învăţat că îi va fi mai bine dacă i se supune lui Rolf“.

    Era previzibil că Bengtsson va trebui să înceapă să caute un nou cal pentru a concura la marile campionate. Însă suedezul nu şi-ar fi putut găsi un partener fără ajutorul unui patron, care să-i cumpere calul – aproape toţicălăreţii de elită din lume se bazează pe sponsori putred de bogaţi deoarece în ultimii ani preţurile au ajuns la niveluri absurd de mari.

    Bengtsson a descoperit iapa în urmă cu doi ani în Belgia. De atunci, Heartfelt trăieşte în grajdurile lui din Schloss Breitenburg, un castel din Schleswig-Holstein, Germania. Castelul este căminul ancestral al familiei de nobili Rantzau.

    De asemenea, Bengtssonşi-a găsit şi un sponsor. Calul i-a fost cumpărat de Dumbrava cu Stejari, reprezentată de un ins care se prezintă drept proprietarul fermei. Acesta cheltuie milioane de euro pe sporturi ecvestre şi face tot ce poate pentru a-şişterge urmele.

    Povestea acestui sponsor şi a iepei Heartfelt din Dumbrava cu Stejari este şi povestea lumii în care se învârt jocheii. O lume în care puţini oameni pun serios întrebări despre originea banilor cu care patronii lor le cumpără caii, dacă procurorii îi urmăresc sau dacă nu cumva patronii şi-au obţinut averea prin fraudă. 

    Adesea, aceşti iubitori de cai dubioşişi cu portofele pline vin din Rusia, Azerbaidjan şi Ucraina. Unul dintre cei mai exuberanţi dintre ei este oligarhul Aleksander Onişcenko, care şi-a făcut averea din afaceri cu petrol, materii prime şi terenuri. Ucraineanul a fost căutat mulţi ani de autorităţile belgiene, care l-au suspectat de evaziune fiscală şi de spălare de bani. Se crede că Onişcenko a fost membru al unei organizaţii infracţionale din Ucraina, ceea ce milionarul neagă. În pofida reputaţiei sale dubioase, jochei multimedaliaţi, inclusiv din Germania, continuă să apeleze la el.

    Omul cu care Bengtsson s-a înţeles să i-o cumpere pe Heartfelt şi cu care încă ţine legătura este căutat de procurorii americani, care au emis un mandat de arestare pe numele său. Numele: Munir Uwaydah. Vârsta: 50. Profesia: chirurg ortoped.

    Procurorul regiunii Los Angeles l-a acuzat pe medic că este autorul „uneia dintre cele mai mari scheme de fraudă în asigurări din istoria statului California“. Cu ajutorul altor zece acuzaţi, Uwaydah, care a avut mai multe clinici în California, ar fi furat prin fraudă de la companiile de asigurare peste 150 de milioane de dolari.

    Cercetările în privinţa lui Uwaydah au început în urmă cu cinci ani. Pe 25 februarie 2015, procurorii şi-au înaintat acuzaţiile Curţii Superioare a statului California pentru Los Angeles. Numărul de înregistrare al cazului: BA425397. Acuzaţii: printre altele, fraudă şi uneltire. Însă Uwaydah n-a mai fost în SUA de mult timp. Datele oficiale arată că a plecat din această ţară la sfârşitul lunii iunie 2010, probabil prin Mexic, şi a ajuns în Liban, stat unde deţine, de asemenea, cetăţenie.

    Uwaydah este în Liban la adăpost de procurorii americani deoarece această ţară nu are acord de extrădare cu SUA. Însă se pare că Uwaydah a venit de mai multe ori în Germania pentru a-şi satisface pasiunea faţă de cursele de sărituri cu obstacole pentru cai. Şi pentru interesul pe care-l are în herghelia Gestüt Eichenhain din Saxonia Inferioară.

    În urmă cu mai mult de zece ani, o companie înfiinţată de Uwaydah a cumpărat ferma de 42 de hectare din districtul Verden. Terenurile sunt aproape de orăşelul Blender, de lângă Bremen. Pas cu pas şi cu mai multe milioane de euro, herghelia a fost extinsă pentru a deveni a deveni o crescătorie profesionistă de cai şi un centru de echitaţie pentru jochei profesionişti.
    Ori de câte ori este posibil, Uwaydah se opreşte la fermă împreună cu mult mai tânăra sa soţie Kadri, o fostă regină a frumuseţii din Estonia. Scopul său, spune un fost angajat care a participat alături de Uwaydah la multe licitaţii, era „de a fi proprietarul unui cal care realizează ceva cu adevărat măreţ“. Un cal pentru un călăreţ precum Rolf-Göran Bengtsson.
    Herghelia, elaborat renovată, are acum peste zece angajaţi, inclusiv propriul bucătar, iar cele zece grajduri adăpostesc aproape 150 de cai. Uwaydah face achiziţie după achiziţie după achiziţie. Mai bine spus: îi lasă pe alţii să-i facă cumpărăturile.

    Uwaydah se prezintă asociaţilor de afaceri de pe piaţa ecvestră sub titlul care nu lasă loc de interpretare de „proprietarul“ crescătoriei de cai Eichenhain. Mulţi dintre foştiiangajaţi ai fermei, dealeri de cai, participanţi la licitaţii, crescători de cai de rasă şi proprietari de grajduri care au avut de a face cu Uwaydah, confirmă aceasta.

     

  • Doi ardeleni au dat lovitura cu afacerea lor deschisă în 10 metri pătraţi în Bucureşti

    Doi tineri din Cluj s-au îndrăgostit de aroma cafelei şi, cu ajutor din partea unui brand cunoscut, au deschis un mic coffee shop în Bucureşti. Urmează o nouă locaţie, în centrul Capitalei, iar tinerii sunt încrezători că vor putea oferi în continuare espresso de cea mai bună calitate.

    Vlad Buda şi Dan Ursan, doi tineri de 27 de ani, se cunosc de când erau copii, dar au decis 
de-abia anul trecut să pună bazele unui business. 
„Ne-am cunoscut la grădiniţă, deci ne ştim de aproape 25 de ani. Am şi lucrat împreună încă din 2006, dar cu mici pauze“, povestesc cei doi antreprenori.

    Vlad şi Dan au pornit o „afacere cu suflet“, prin care vor să împartă şi altora pasiunea lor pentru cafea. Steam Coffee Shop este o minicafenea într-un spaţiu de doar 12 metri pătraţi, înspre zona de nord a Capitalei, de unde clienţii pot cumpăra doar produse „to go“.

    De unde însă pasiunea pentru cafea? „Am lucrat mult în domeniul ospitalităţii, dar nu am avut neapărat legătură cu produsele din cafea“, povesteşte Vlad Buda. „În 2010 am participat la o competiţie de barista, iar acolo am fost jurizaţi de campionul naţional al Greciei la proba de cafea la filtru. După concurs am stat vreo nouă ore de vorbă şi ne-a explicat ce-am făcut bine, ce-am greşit şi aşa mai departe. Noi nu înţelegeam cum poate să bea atât de multă cafea, cerea un espresso la fiecare zece minute. Între timp a ajuns campion mondial la proba de cafea la filtru.“

    Şi-au transformat pivniţa în cea mai tare afacere din Bucureşti. Acum recunosc şi ei că au dat lovitura şi fac o grămadă de bani

    „După acel moment, am început să exersăm în fiecare zi“, continuă Dan Ursan. „Mergeam cu câteva minute înainte să se deschidă barul unde lucram şi încercam diverse lucruri pe care le găseam pe internet, pentru că alte surse de a învăţa nu prea există.“

    Un an mai târziu, au decis să plece în străinătate pentru a lucra şi au ales Berlinul. Au fost aproape să deschidă un coffee shop în Germania, dar s-au răzgândit în ultimul moment. „În primă fază am vrut să pornim o afacere la Berlin, chiar găsisem acolo pe cineva cu bani care era dispus să ne ajute. Dar exact înainte de semnarea actelor, am realizat că asta ne-ar fi obligat să rămânem acolo, iar noi nu eram convinşi că ne dorim asta.“

    Tinerii antreprenori nu au renunţat la idee şi s-au întors în ţară, însă lucrurile au devenit ceva mai complicate. „Ne-am întors la Cluj cu intenţia de a deschide o locaţie mai mare, ne gândeam şi la un spaţiu în care să servim ceva de mâncare. Apoi ne-am lovit de legislaţie, aşa că am rămas doar la cafea. Am încercat prin Cluj vreo 7-8 luni, am tot căutat spaţii, dar acolo există o singură zonă unde poţi avea succes cu un astfel de business, şi acolo chiria e foarte scumpă“, îşi aminteşte Vlad Buda.

    Colegul său, Dan Ursan, explică cum au ajuns în Bucureşti. „Când eram aproape să renunţăm, am discutat cu Mihai Panfil de la Origo, care ne este şi un foarte bun prieten, iar el ne-a propus o colaborare, a propus să deschidem un coffee shop în Bucureşti. Ne-am mutat în Capitală anul trecut în mai, iar afacerea am pornit-o în decembrie.“

    CONTINUAREA ÎN PAGINA A DOUA –>>>

  • Locul unde oricine poate învăţa să creeze bijuterii

    David Sandu are 41 de ani şi realizează bijuterii de la 13 ani, când a devenit ucenic în atelierul maestrului Vlad Gherghiceanu, artist decorator şi sculptor. Acum, după ani de zile, are şi el la rândul său studenţi pe care-i învaţă design de bijuterie la cursuri intensive de iniţiere sau în workshopuri tematice.

    Designul de bijuterie nu este o pasiune prea întâlnită în rândul copiilor. Ce l-a făcut să meargă în această direcţie? „Din nevoia de a da un sens lucrurilor la un mod foarte personal. A fost un reflex biologic de normalitate, un moment de încetare a copilăriei“, povesteşte David Sandu în timp ce desenează forme pe o coală de hârtie, ca şi cum ar fi încercat să dea formă unui următor inel.

    A lucrat la meşteşugul său, a vorbit despre bijuteria de autor şi şi-a promovat lucrările, iar comenzile au intrat pe un trend ascendent. „Afacerea a început în anii 2000, când am început să primesc mai multe comenzi decât puteam onora şi am angajat un om să lucreze cu ora, apoi cu ziua. Treptat lucrurile au crescut“, spune el. Dar nu a fost uşor, în special din cauza faptului că lumea nu ştia ce înseamnă o bijuterie de autor. Piaţa era mică, cu câţiva entuziaşti cumpărători. „Era o piaţă inexistentă, a crescut pe măsură ce am putut să vorbesc mai multor oameni despre bijuteria de autor. Artele mai noi care au intrat recent în ţară se cer în continuare explicate. Nu atât de mult ca înainte însă“, punctează Sandu.

    Diferitele parteneriate şi asocieri, dar şi participarea la expoziţii au ajutat ca bijuteriile lui David Sandu să devină cunoscute, iar în 2005 îşi deschide propria galerie în Bucureşti, împreună cu asociata sa, Ioana Andrei. Iar din 2010 este furnizorul oficial al Casei Regale a României, o recunoaştere pentru serviciile pe care le oferă, despre care spune că a fost o experinţă foarte pozitivă. În acelaşi an, în octombrie 2010, a pornit şcoala de bijuterie contemporană Assamblage. De mai demult, povesteşte Sandu, mai mulţi oameni voiau să-i devină ucenici, să înveţe alături de el, iar în toamna acelui an a ţinut primul curs la care au participat patru persoane. „N‑am venit cu un program, business plan dinainte stabilit. Lucrurile au venit de la sine. Ideea s-a dovedit a fi fiabilă, iar proiectele şi comunitatea au evoluat natural“, povesteşte el începutul şcolii Assamblage.

    De-a lungul anilor mai mulţi oameni au trecut pragul atelierului (Assamblage numără peste 300 de absolvenţi). „Acum două cursuri am dat diploma cu numărul 666“, spune râzând David Sandu. Scoala oferă cursuri de iniţiere în bijuterie (basic 1 şi basic 2) pentru cei care nu au experienţa anterioară, precum şi workshop-uri şi ateliere tematice care vizeaza tehnici de lucru specifice (desen de bijuterie, modelare de ceară etc). Scopul cursurilor este „ca oamenii să experimenteze, să înţeleagă o înlănţuire coerentă de etape tehnnice care conduc către un rezultat finit“. David Sandu susţine că aceia care doresc să participe la astfel de cursuri nu au nevoie de cunoştinţe tehnice anume, însă trebuie să fie oameni creativi, pasionaţi de artă, de bijuterie. „Foarte mulţi văd în bijuterie regăsirea unei direcţii proprii, o exprimare la nivel individual“, spune bijutierul, iar o a doua formă apare pe hârtia din faţa lui. „Mulţi dintre ei au urmat toate cursurile pe care le avem şi aşteaptă cu interes cursurile noi. Unii au făcut şi de două ori un curs pentru că au vrut să reia la un alt nivel sau au făcut o pauză mai mare“, continuă el.

    David Sandu, alături de Andreia Popescu, una dintre primele cursante, care a rămas în atelier ca profesor, predau la cursuri, însă în viitor studenţii vor avea posibilitatea de a învăţa de la patru profesori străini, în urma parteneriatului încheiat cu o şcoală italiană.

    David Sandu lucrează şi la certificarea unui curs de design de bijuterie mai complex, ce se va întinde pe un an, iar pentru 2016 şcoala se va muta temporar pentru 2-3 zile în Timişoara şi în Cluj, pentru a le da posibilitatea şi oamenilor de acolo să participe la cursuri. Anul viitor această caravană va ajunge în patru sau şase oraşe din România.

    Întrebat de performanţa financiară a şcolii, David Sandu s-a limitat la a spune doar că este „un produs cultural, nu este neapărat o afacere antreprenorială, care, din fericire, se autosusţine şi generează la rândul ei priecte adiacente“.
    Pe lângă şcoală, David Sandu produce şi comercializează în continuare bijuterii, iar în noiembrie 2015 a lansat un brand adresat bărbaţilor, butonii de manşetă Reframed by David Sandu, care au fost comercializaţi în special pe pieţele din afara ţării. Iar rezultatele au fost „peste aşteptări“. David Sandu este de părere că piaţa de design din România a început să se dezvolte, totuşi „nu există buyer de bijuterie de autor, există purtători. Conceptul de a investi într-o bijuterie de autor precum ai investi într-un tablou nu face încă parte dintr-o educaţie artistică şi antreprenorială“.

  • Cum arată viaţa la 20 de ani când ai o avere de 1 miliard de dolari – GALERIE FOTO

    Katharina Andresen (20 de ani) din Norvegia a fost numită recent una dintre cele mai tinere miliardare din lume. Alături de sora sa Alexandra, ea a moştenit o avere de 1,2 miliarde de dolari de la tatăl său.
     
    Katharina a profitat din plin de banii câştigaţi de tatăl ei, cheltuindu-i pe excursii cu yacht-ul, maşini de lux şi sticle de şampanie de sute de euro. Acum însă s-a înscris la Universitatea din Amsterdam şi trebuie să stea într-o cameră de cămin; ea şi-a exprimat frustrarea pe mai multe reţele de socializare, spunând că îi este dor de condiţiile de acasă.
     
    Sora ei Alexandra, de 19 ani, este pasionată de echitaţie şi participă la numeroase competiţii de profil. 
     
    Sursă foto: Daily Mail