BusinessMagazin

Tag: nevoie

  • Cum au reuşit trei tineri din România să transforme cele mai arzătoare nevoi ale oamenilor într-o afacere profitabilă – VIDEO

    Elementul de noutate:
    Soluţiile Green Spots transformă energia solară în energie electrică şi generează puterea necesară pentru încărcarea dispozitivelor de tip tabletă sau telefon mobil, fără racordul la reţeaua de energie electrică stradală, ci doar prin intermediul energiei regenerabile. Astfel, prin instalarea de soluţii Green Spots în spaţiul public, pietonii au posibilitatea de a-şi reîncărca dispozitivul, au iluminare pe timpul nopţii, Wi-Fi, iar investitorul care cumpără soluţia are sisteme cu camere de supraveghere integrate şi spaţiu de publicitate.

    Descrierea inovaţiei:
    Energia electrică a staţiilor de încărcare este generată de panouri fotovoltaice, care pot alimenta până la 12 dispozitive simultan. Bateria cu litiu-ion încorporată stochează energie pentru un total de 300 de încărcări, iar staţiile pot fi folosite atât pe timp de zi, cât şi noaptea.
    Arhitecţii încărcătoarelor solare urmane descriu aceste dispozitive ca reprezentând şi un nou tip de mobilier stradal, care poate contribui substanţial la dezvoltarea zonei în care este amplasat. Prin funcţionalităţile lor, Green Spoturile au capacitatea de a transforma spaţiul respectiv prin creşterea traficului pietonal şi implicit prin crearea mediului propice pentru deschiderea unor spaţii comerciale de retail sau alimentaţie publică. Există trei modele standard de încărcătoare Green Spots, de dimensiuni şi capacităţi diferite.
    Start-up-ul Green Spots Technology a fost înfiinţat anul trecut şi finanţat în 2018 prin programul Start-Up Nation. Dezvoltatorii proiectului sunt doi arhitecţi (Aurel Basuc şi Adrian Ţuţuianu), precum şi business developerul Cristian Danciu, parteneri şi cofondatori în cadrul biroului de arhitectură şi amenajări interioare Triptic Studio. Ei spun că dezvoltarea ideii Green Spots a venit ca o consecinţă a activităţii studioului de arhitectură. De asemenea, din experienţa de antreprenori au identificat o caracteristică de bază în mediul urban, şi anume aceea de a fi permanent conectat la mijloacele mobile de comunicare.
    Valoarea investiţiei iniţiale s-a ridicat la aproximativ 100.000 de euro şi a fost acoperită parţial din fondurile de la Start-Up Nation. Reprezentanţii proiectului apreciază că vor acoperi în maximum doi ani această investiţie. Preţul „copacului” dezvoltat de ei începe de la 5.000 de euro. În ceea ce priveşte producţia, copacii Green Spots sunt realizaţi la Green Yard, firma de construcţii metalice din Brăila deţinută de antreprenorul Grigore Danciu.

    Efectele inovaţiei:
    Primul încărcător urban a fost construit pentru festivalul de muzică Untold din Cluj-Napoca – iar acest pas a fost cel mai dificil din dezvoltarea proiectului, potrivit reprezentanţilor acestuia. Până acum, au implementat trei astfel de soluţii în Cluj, iar a patra va fi implementată în Bucureşti în incinta unui complex de birouri. „Suntem în discuţii cu toţi dezvoltatorii de clădiri de birouri, aceştia numărându-se şi ei printre beneficiarii vizaţi”, spun reprezentanţii proiectului. Dezvoltatorii copacilor Green Spots au identificat clienţii acestei soluţii deopotrivă ca parte a mediului public şi a celui privat: clienţii publici sunt primării şi alte autorităţi locale subordonate, universităţi, campusuri studenţeşti, iar clienţii privaţi pot fi reprezentanţii unor centre de birouri, complexe rezidenţiale, spaţii comerciale, festivaluri, HoReCa sau complexe sportive. Până acum, au ajuns la vânzări de 50.000 de euro şi aşteaptă comenzi de încă 25.000 de euro până la finalul anului. Planul de dezvoltare a proiectului în continuare implică în primul rând răspândirea la nivel naţional şi apoi regional a soluţiilor Green Spots. 

  • Meseriile care aduc MII DE EURO LUNAR celor care nu au nici bacalaureatul

    Salarii de peste 1000 euro pe luna se gasesc in Romania, chiar daca studiile nu sunt necesare pentru meseriile prestate pentru aceste salarii. Spre exemplu, in urma unui curs de calificare si a unei etape de training specializat, puteti deveni fara exceptie controlor de trafic aerian. Pentru aceasta meserie nu va fi nevoie sa aveti bacalaureatul. Insa, totusi, liceul va trebui sa fie absolvit.

    Va merita insa efortul fara nicio discutie, deoarece salariul unui astfel de controlor poate ajunge la 5.000 euro pe luna. Si discutam despre salariul net. De asemenea, nu trebuie sa zburati zilnic si sa lucrati in conditii de risc pentru a castiga un salariu de 800 – 1000 euro net lunar. Un sudor specializat in argon poate castiga fara mari probleme acest salariu.

    Un medic rezident, cu 6 ani de facultate + anii petrecuti in rezidentiat poate lua lunar un salariu de 2000 de lei. Insa la intrarea in rezidentiat, mai ales intr-un oras mic, salariul medicului va fi de cele mai multe ori cel minim pe economie. In acelasi oras, in urma unui simplu curs de calificare ca manichiurist pedichiurist, o manichiurista poate castiga chiar si pana la 2500, 3000 de lei. Iar intr-un oras mare acest salariu poate creste. Pe langa salariul net insa, manichiurista poate beneficia de tot felul de bonificatii care se adauga la suma totala.

    Intr-un salon de renume din capitala, astfel, salariul unui manichiurist sau al unui pedichiurist cu experienta poate ajunge cu usurinta la 1000 euro lunar.

    Un frizer dintr-un salon mare, intr-un oras precum Bucurestiul sau Clujul, poate ajunge la 3500 lei pe luna, un salariu comparabil cu al unui grefier, spre exemplu. Singura diferenta e ca primul ar urma un simplu curs de frizerie / coafor, iar cel de-al doilea are nevoie de cel putin o
    facultate in domeniul legal.

    Aceeasi tendinta predomina si in UE. Un simplu muncitor la salubrizare poate castiga intr-o tara ca Germania un salariu de 2000 euro (la care se aduna si sporurile). Acest salariu poate reprezenta un punct de competitie cu oricare alt salariu din randul celor care au studii superioare. Un instuctor HR de exemplu poate castiga 2000 – 2500 euro, insa acesta ar avea nevoie de studii superioare pentru a
    profesa la un nivel inalt, in timp ce muncitorul in salubritate nu are nevoie nici macar de ciclul liceal.

    In acest caz, este bine sa va ganditi de doua ori ce cariera doriti sa urmati si ce nivel de studii doriti sa absolviti. Inainte de a intra pe piata muncii puteti cerceta si ofertele existente la AJOFM in fiecare oras si veti descoperi cu stupoare ca multe meserii disponibile nu necesita neaparat absolvirea unei facultati, insa salariile adiacente vor fi extrem de multumitoare.

    Sursa: calificare-evaluare.ro/frizer-coafor-manichiurist-pedichiurist/

  • Piaţa de artă din România – microscopică, dar în creştere

    Anca Poteraşu şi-a început activitatea în domeniu ca dealer de artă în 2009, iar în mai 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, în cadrul căruia expune şi vinde lucrările mai multor artişti consacraţi. Din 2012 participă la târguri internaţionale de artă din nişă, iar în septembrie 2018 galeria a fost invitată să deschidă un spaţiu de proiecte la muzeul Spinnerei din oraşul german Leipzig.

    „M-am gândit atunci că ei (artiştii – n.red.) merită şi au nevoie de cineva care să îi promoveze, să îi susţină astfel încât să poată trăi din artă. Cineva trebuia să facă asta – iar pe atunci eram doar câţiva «nebuni» galerişti. Mulţi mi-au spus ca sunt nebună”, povesteşte Anca Poteraşu.

    Curatorul nu a activat însă dintotdeauna în domeniul artei. Originară din Maramureş, Anca Poteraşu a ajuns să studieze sociologie şi asistenţă socială în Bucureşti, cu un master în politici sociale europene. În Capitală a intrat în contact cu artişti, mergea la vernisaje şi la petreceri împreună cu ei, iar cercul de prieteni îi era format tot din artişti, cu care a păstrat o legătură strânsă.

    „Sigur că a fost vorba şi de o nevoie personală, de a face ceva mai mult, de a construi în jurul meu un fel de responsabilitate socială, o conştientizare a nevoii de a ne implica – am acest lucru în comun cu artiştii cu care lucrez”, îşi explică Anca motivaţia care îi propulsează businessul.

    La început, a făcut o selecţie de lucrări care îi plăceau şi a vândut mai întâi chiar din atelierele artiştilor, din propria sufragerie, atunci când lucrările au început să se adune. După ce a testat mai multe opţiuni de promovare a artiştilor, a ajuns la concluzia că printr-o galerie poate să construiască mai mult – o comunitate în jurul artiştilor, o reţea pe termen lung. Astfel, în 2009 a deschis un spaţiu alternativ în care organiza evenimente şi petreceri în jurul artei, iar apoi acesta s-a transformat într-o galerie. „Am vrut să existe o identitate şi un program artistic clar definite, să am un demers profesionist – pe care mereu îl perfecţionez”, explică Poteraşu.

    Artist: Róbert Köteles.
    Clipalma nr 2, ulei pe pânză, 80 x 140 cm, 2002

    În 2011 a deschis Galeria Anca Poteraşu, cu o comunitate puternică în jurul ei, cu artişti în portofoliu precum Decebal Scriba, Irina Botea Bucan, Matei Bejenaru, Aurora Kiraly, Belu-Simion Făinaru, artişti din generaţiile mai tinere – Olivia Mihălţianu, Iulian Bisericaru, Daniel Djamo, Dragoş Bădiţă, pictori recunoscuţi – Zoltan Béla, Robert Koteles, artişti emergenţi precum Adelina Ivan, Larisa Crunţeanu. Lucrările artiştilor sunt din diferite medii de exprimare: pictură, sculptură, dar şi fotografie, video, new media, instalaţii artistice. Galeria se implică în producţia lucrărilor noi de artă, caută parteneriate cu alte spaţii de expoziţii şi, desigur, organizează propriile evenimente.

    „Am o echipă frumoasă la galerie, artişti, curatori cu care lucrez, studenţi de la diferite facultăţi care îşi mai fac practica la noi – am organizat peste 50 de expoziţii în aceşti ani, cu un program curatorial coerent. Din 2012 am început să particip la târguri internaţionale de artă, printre cele mai bune din nişă, cum ar fi ARCO Madrid, Artissima Torino, Loop Barcelona, Nada Miami, toate foarte importante pentru strategia noastră de a promova artiştii români în străinătate, de a ajunge la colecţionari şi curatori din instituţii diverse ca mijloace de abordare şi de valorificare a artei contemporane”, descrie Anca Poteraşu etapele parcurse.

    Ea spune că în România tendinţa generală, chiar şi în rândul artiştilor, este să se emigreze, dar este de părere că în continuare la noi „sunt multe lucruri de văzut, explorat, construit”.

    Din 2015 a iniţiat un proiect de rezidenţă artistică internaţională, una dintre primele din Bucureşti – Plantelor 58. Platforma reuneşte curatori şi artişti din alte ţări, prin intermediul acesteia sunt organizate open call-uri şi se construiesc parteneriate pe termen mediu şi lung.

    „În 2018 am fost invitaţi să deschidem un spaţiu de proiecte la Spinnerei, în Leipzig, o comunitate artistică importantă la nivel internaţional, cu ateliere de artişti, galerii, spaţii artistice de expunere. Organizăm o serie de expoziţii în acest spaţiu central, timp de un an de zile – am început în septembrie 2018 şi continuăm cu proiecte expoziţionale până în august 2019”, încheie Anca Poteraşu povestea evoluţiei pasiunii transformate în business de până acum.

    Artist: Matei Bejenaru.
    Laboratorul Tehnic din Iaşi, seria Între două lumi, print digigrafie cu cerneală de arhivare, 120 x 150 cm, Ediţie 5 + 2AP, 2011

    Plan de afaceri pentru antreprenoriatul cultural

    Dar care sunt cifrele pe care le implică debutul, dar şi dezvoltarea unei astfel de afaceri? Investiţia iniţială a fost de 300 de lei (pentru un catalog printat) şi înfiinţarea firmei. În perioada următoare, şi-a bugetat însă o investiţie de 30.000 de euro, ce va fi direcţionată în amenajarea unui nou spaţiu.

    Cheltuielile lunare sunt reprezentate de chiria lunară, un angajat full-time şi o contabilă, dar şi banii pe care îi investesc în promovare. Anca Poteraşu spune că  bugetul de investiţii în social media este zero – mizează mai degrabă pe o creştere organică. Investiţiile sunt direcţionate mai cu seamă înspre participarea la expoziţii şi târguri şi în cataloage, aceasta fiind tot o formă de promovare, dar mai nişată.

    Ca exemplu, Târgul Artissima, care a reunit anul trecut cinci artişti – Adelina Ivan, Daniel Djamo, Decebal Scriba, Matei Bejenaru şi Olivia Mihălţianu – a costat 16.000 de euro. Din aceşti bani, taxa de participare a fost de 14.000 de euro. Restul au fost cheltuieli de transport, cazare, transport lucrări ş.a. Pentru acest eveniment, galeria şi-a acoperit costurile investite.

    Alte târguri la care a participat galeria anul trecut au fost Volta Basele (cu susţinere parţială din partea Institutului Cultural Român – cost total de 15.000 de euro), Loop Barcelona (specializat doar în arta video – 6.500 de euro) sau Nada Miami (8.000 de euro).

    În ceea ce priveşte colecţionarii, aceştia sunt atât colecţionari privaţi locali, majoritatea fiind însă internaţionali. „Mă bucur mult că de câţiva ani muzeele şi centrele artistice din străinătate fac de asemenea parte din portofoliul galeriei de colecţionari”, explică curatorul.

    Preţurile operelor sunt variate – de la 500 de euro (mai ales pentru desene, de exemplu) până la instalaţii artistice de 60.000 de euro. Ca în orice domeniu, antreprenorii care vor să îşi deschidă o galerie de artă întâmpină dificultăţi, conform Ancăi Poteraşu, care spune că o bună bucată de vreme s-a lovit de faptul că artiştii şi colecţionarii priveau cu suspiciune rolul unei galerii, „ca pe un intermediar inutil”, însă pe măsură ce au trecut anii, „cu toţii au înţeles rolul pe care îl are, de a promova un artist şi arta sa, de a-l susţine pe termen mediu şi lung, de a creşte valoarea lucrărilor de artă prin expoziţii, evenimente, publicaţii, activităţi consecvente care au loc indiferent de aşa-zisele tendinţe din piaţă”. „Este important ca un galerist să fie pregătit ca lucrurile să se dezvolte în timp. Este un business care se construieşte cu răbdare şi perseverenţă şi ceva curaj”, spune Anca Poteraşu.

    Galerista mărturiseşte că nu vede o diferenţă de fond între colecţionarii din România si cei din alte locuri, singura distincţie fiind numărul lor – caracteristica prezentă încă este expunerea redusă la artă.

    Artist: Dragoş Bădiţă.
    Winter Sleep, ulei pe lemn,  40 x 50 cm, 2016

    „Despre colecţionari, numai de bine. De la începuturile istoriei, marile creaţii artistice au avut nevoie de susţinere financiară. Colecţionarii, fie ei persoane fizice sau colecţionari instituţionali, sunt o formă de organizare actuală de susţinere a artei. Există o mare varietate, începând de la colecţionarii ocazionali, care se îndrăgostesc de o lucrare sau care vor sa fie înconjuraţi de frumos, până la colecţionarii care au o temă a colecţiei, cumpără regulat, urmăresc artiştii, galeriile”, spune aceasta.

    Deşi a observat o tendinţă în creştere în rândul achiziţiilor de pictură, Anca Poteraşu spune: „colecţionarul român a început să colecţioneze video, fotografie şi instalaţii.

    „Îmi aduc aminte de anul 2015, când o lucrare de Matei Bejenaru, o instalaţie de diapozitive, a ajuns într-o colecţie foarte frumoasă şi importantă în Bucureşti, şi cât de mult ne-am bucurat. Apoi au urmat lucrările video, fotografia, instalaţia. Asta da bucurie şi realizare”, povesteşte galerista. În România, până de curând nu a existat un colecţionar instituţional. Muzeele, instituţiile, marile companii sunt absente de pe piaţa de artă autohtonă. Există câteva excepţii – o fundaţie la Timişoara, un muzeu privat în Bucureşti – care confirmă însă regula.

    „Artiştii sunt lăsaţi practic în grija colecţionarilor privaţi, însă şi numărul acestora este încă foarte mic, deşi mi se pare că se observă o schimbare în bine în ultimii ani.”

    „În alte ţări vedem colecţionari care vin din familii care colecţionează de generaţii, mulţi dintre ei îşi construiesc o colecţie pe care apoi o donează muzeelor sau construiesc ei un muzeu. Este un comportament generalizat pe câteva generaţii. Noi (re)învăţăm propriile reflexe culturale acum”, declară Anca Poteraşu. „Eu sunt foarte fericită să văd că de când am deschis galeria, avem din ce în ce mai mulţi colecţionari, din generaţii şi backgrounduri diferite.”

    În ceea ce priveşte consumatorul de artă contemporană, progresul este poate mai vizibil, spune ea. „Acum şapte ani abia dacă ne intra o persoană nouă pe uşă în afara evenimentelor de deschidere a expoziţiilor. În ultimii doi ani, aproape zilnic avem vizitatori, doresc să vorbească cu noi, să cunoască şi să înţeleagă ceea ce văd – din perspectiva unei galerii, consumatorii de azi sunt colecţionarii de mâine şi investim mult în acest dialog”, spune cu încântare Anca Poteraşu.

    Nu suficienţi oameni au obiceiul şi cultura de a intra în muzee, galerii, expoziţii. Asta se reflectă in dimensiunea microscopică a pieţei româneşti de artă, caracterizează Anca Poteraşu mentalitatea românului în ceea ce priveşte arta.

    Artist: Zoltán Béla.
    Urban detail, acrylic pe hârtie, 264 x 170 cm, 2017


    „De aceea organizăm expoziţii, rezidenţe, artist talk-uri, publicăm cataloage – noi şi alte galerii şi spaţii artistice din România. Construim canale de comunicare. O caracteristică care îmi displace, dar care nu este unică pentru România, este supralicitarea dimensiunii de investiţie în artă. La un moment dat chiar a existat un index care urmărea creşterea preţurilor pentru lucrările clasice. Bineînţeles, există multe colecţii private, alcătuite de-a lungul anilor, a căror valoare a crescut spectaculos de-a lungul anilor. Însă convingerea mea este că o investiţie în artă trebuie făcută pe cu totul alte considerente. Arta de care te înconjori este o investiţie în sufletul propriu şi în promovarea valorilor culturale pe care le susţii”, consideră aceasta.

    Galerista română vede piaţa de artă din România ca fiind microscopică, dar în creştere: „Primii colecţionari, cei care au contribuit şi contribuie la pornirea ei, sunt oameni care au călătorit foarte mult, astfel încât, atunci când ea se va consolida, piaţa de artă din România va fi probabil bine integrată în structuri internaţionale – iar aici nu mă refer numai la cele occidentale. Există încă de pe acum o deschidere mare spre pieţe din America de Sud, cu care avem mai multe în comun decât am crede la prima privire, China, Japonia şi încă mai sunt alternative de explorat”.

    În România, absenţa flagrantă este marcată de colecţionarii instituţionali. În toate ţările dezvoltate muzeele colecţionează artiştii ţărilor lor – „altfel ce ar lăsa în urmă, pentru generaţiile următoare?”. În ţări precum Polonia, statul şi instituţiile locale au avut un rol foarte important în sprijinirea creaţiei contemporane de artă şi a actorilor de pe piaţă: curatori, galerii, spaţii culturale. Rezultatul: o pătură importantă de colecţionari privaţi şi instituţionali, galerii şi spaţii culturale dinamice care promovează artiştii polonezi pe plan internaţional şi o serie de artişti foarte bine cunoscuţi şi apreciaţi atât la nivel local, cât şi internaţional. „Bugetul pentru cultură în România este încă insuficient, instituţiile culturale care mai distribuie fonduri resimt aceste efecte, nu există o strategie culturală clară – acestea se resimt atât la nivel privat, cât şi public”, deplânge Anca Poteraşu lipsa investiţiilor în cultură.

    Cu toate acestea, cea mai mare mândrie a ei ca artist este că o parte din artiştii cu care lucrează trăiesc din artă. „După ani în care am investit în galerie, mă bucur că şi eu am reuşit să trăiesc din ceea ce fac. Asta numesc eu cu adevărat o victorie – sau, cum o numeşti tu, un business”, mai spune ea.

    Galerista crede că a ajuns în acest punct pentru că a fost optimistă şi că per total ne îndreptăm într-o direcţie bună, cu mai multe galerii, cu mai mulţi colecţionari, consumatori de artă şi centre de artă. Artiştii români au început să capete recunoaştere internaţională, să ajungă în colecţii muzeale şi private importante. „Putem doar spera să avem mai multă susţinere de la instituţii, muzee locale, să contribuim la o creştere economică în ţară, cu din ce în ce mai mulţi consumatori de artă contemporană”, conchide Anca Poteraşu.

  • Viaţa secretă a stewardeselor. Pot să dezarmez oameni care ameninţă cu arme şi chiar să ucid pe cineva dacă este nevoie

    Există câteva lucruri pe care nu ar trebui să le spui vreodată unui însoţitor de zbor, iar cele mai nepotrivite se leagă de minimalizarea rolului pe care îl au, scrie publicaţia internaţională Forbes.

    Iată ce s-a întâmplat cu un pasager nepoliticos care i-a spus unei stewardese că este „doar un însoţitor de zbor”, potrivit articolului:

    Însoţitoarea de zbor în cauza a scris, sub protecţia anonimatului, o scrisoare către pasagerul respectiv şi a publicat-o pe Facebook.

    În scrisoare, autoarea acesteia descrie primul ei antrenament, în care a fost pregătită pentru lupta împotriva unui incendiu la peste 10.000 de metri, în care a învăţat metode de prim-ajutor, de identificat bombe şi de dezarmare a persoanelor cu arme.

    „Ştiu lecţii de supravieţuire de bază atât pe uscat, cât şi pe apă; ştiu cum să dezarmez oameni care ameninţă cu arme, chiar să ucid pe cineva dacă este nevoie; cum să pregătesc un avion pentru aterizarea de urgenţă astfel încât fiecare persoană de la bordul acestuia să aibă cele mai bune şanse de supravieţuire şi chiar şi cum să evacuez aeronava în mai puţin de 60 de secunde”, a spus ea în scrisoarea respectivă.
     

    Vorbeşte apoi deschis despre câteva experienţe personale pe care le-a avut la locul de muncă, printre care să ofere hainele ei unui pasager care şi-a murdărit propriile haine, ţinutul de bebeluşi în braţe când părinţii sunt la toaletă, mersul la muncă după atacurile 9/11 etc.

    Încheie scrisoarea spunând: „ Data viitoare când te vei uita la mine şi vei spune că sunt <doar o însoţitoare de zbor> sper că îţi veia duce aminte cine este antrenat şi dispus să te scoată dintr-un avion prăbuşit, să te salveze de terorişti, să îţi ofere primul ajutor şi – cea mai uşoară parte – să îţi ofere băuturi şi mâncare”.
     

  • Turiştii care aleg să muncească în vacanţă

    Pe aceştia din urmă mizează o organizaţie italiană, Messors, care pune turiştii dornici de voluntariat la restaurat opere de artă, scrie Washington Post.

    Înfiinţată de un specialist în conservarea obiectelor de patrimoniu, Toni Creanza, şi soţia sa, Messors organizează sejururi în zona Apulia, turiştii participând la cursuri de istoria artei, iconografie şi analiză tehnică a lucrărilor ce au nevoie de restaurare, în special biserici rupestre din zonă, după care trec la partea practică, sub îndrumarea instructorilor. 

  • Compania care rezolvă „to do listurile” clienţilor bogaţi

    Anul 2010 aducea cu el, în plină perioadă de criză, nevoia companiilor de a-şi păstra clienţii, de a-i fideliza, în condiţiile în care bugetele de marketing se micşorau şi perioada cadourilor ce constau în vacanţe pentru clienţii importanţi sau în discounturi era la final. Am identificat această nevoie de fidelizare şi, deci, oportunitatea de business. Ne-am unit eforturile şi cunoştinţele în marketing, finanţe, turism şi evenimente şi am iniţiat această nouă piaţă în România, cea a serviciilor de concierge”, descrie antreprenoarea Carmen Voicu începuturile businessului, pornit alături de Mioara Ionescu cu o investiţie de 200.000 de euro din resurse proprii.

    Ea spune că au ajutat-o „experienţa în marketing, dar şi cunoaşterea clienţilor şi a produselor financiare care aveau cea mai mare nevoie de a-şi păstra clienţii, deoarece fuseseră cel mai mult afectate de criză”. Compania a încheiat anul 2018 cu o cifră de afaceri de circa 1 milion de lei,  în creştere cu peste 40% faţă de anul anterior. În ceea ce priveşte investiţiile, acestea ocupă anual un procent de circa 10-15% din valoarea cifrei de afaceri. Dacă 2018 a fost „anul în care s-a investit în alinierea la cerinţe de GDPR şi dezvoltarea de alte proceduri interne”, proiecte cărora li s-au atribuit investiţii de circa 25.000 de euro, pentru 2019 conducerea Consiergo are în vedere creşterea echipei şi dezvoltarea tehnologică. Astfel, compania va investi circa 50.000 euro în personal şi crearea unei aplicaţii pentru serviciile premium.

    Pe lângă statutul de membru fondator, Carmen Voicu ocupă şi funcţia de CEO al Consiergo. Ea a urmat un MBA româno-canadian în marketing şi resurse umane, iar de-a lungul carierei a ocupat poziţii în companii multinaţionale de publicitate, însă nu se află nici la prima iniţiativă antreprenorială. A dezvoltat, de asemenea, o agenţie de consultanţă în marketing şi publicitate, o companie de hobby-uri şi ateliere pentru companii şi o companie multilevel de produse de frumuseţe – Charlott, cu peste 100 de agenţi de vânzări în ţară. Printre pasiunile sale s-au numărat dintotdeauna moda, călătoriile şi cititul. Nici Mioara Ionescu nu este novice într-ale antreprenoriatului. Ea a fondat, încă din anii ’90, o companie de turism. În prezent, este membru fondator şi partener al Consiergo.
    Potrivit executivului companiei, concierge-ul reprezintă „asistenţa personalizată, la un nivel premium”, oferită de o echipă care se află la dispoziţia clienţilor şi a familiilor lor 24/7: „Concierge-ul reprezintă un diferenţiator major pe nişa serviciilor de lifestyle, iar nevoia oamenilor de a avea mai mult timp pentru ei îi va determina să apeleze la o echipă specializată, aflată oricând la dispoziţia lor. Acesta le oferă clienţilor acces rapid acolo unde uşile par a fi închise, cu maximă confidenţialitate şi, mai ales, salvând timpul oamenilor ocupaţi”, explică Carmen Voicu.

    În prezent, Consiergo are un portofoliu de peste 10.000 de clienţi premium, însă aşteptările celor două antreprenoare pentru anul acesta vizează o creştere de 20% a numărului celor care apelează la serviciile companiei. Cine sunt însă clienţii cu dare de mână dispuşi să plătească preţul în bani a ceea ce Carmen Voicu consideră a fi cea mai importantă resursă a vremurilor noastre, timpul? „Gestionăm cei mai importanţi clienţi ai primelor opt bănci din România, precum şi clienţi şi angajaţi de top ai companiilor din domeniile pharma, IT sau ai caselor de avocatură. Clienţii şi angajaţii lor ne apelează pentru serviciile de concierge în lifestyle, casă şi administrativ, medicină, turism şi evenimente.” În prezent, clienţii corporate reprezintă 80% dintre clienţii companiei. Cu toate acestea, companiile doar achită abonamentele de concierge pentru diverşi angajaţi şi colaboratori, pentru a-i recompensa, prin urmare aceştia sunt adevăraţii beneficiari, alături de familiile lor.

    Un procent mai mic este acoperit de familiile cu venituri peste medie care aleg să încheie un abonament de concierge direct cu compania. În acest caz, un abonament costă 3.000 euro/an şi include servicii de concierge all-inclusive cu solicitări nelimitate, 24/7. În schimb, pentru companii, bugetele sunt personalizate în funcţie de numărul beneficiarilor finali şi serviciile de concierge selectate. „Clientul de concierge este o persoană activă, ocupată, care are nevoie de timp şi acces rapid la servicii. De cele mai multe ori este antreprenor sau angajat în poziţii solicitante în companii. Ca medie de vârstă, acesta se situează între 35 şi 55 de ani, dar pentru că gestionăm familiile clienţilor noştri, avem şi clienţi tineri – copii sau adolescenţi care ne plasează direct solicitările”, descrie Carmen Voicu profilul celor care le solicită serviciile.

    În ceea ce priveşte angajaţii, numărul acestora a rămas constant de-a lungul anilor. Astfel, şi în prezent echipa numără în jur de 10 – 12 angajaţi, „cu experienţă pe client service, turism, evenimente şi administrativ”.

    Antreprenoarea spune că formarea pieţei de concierge în plan local a presupus „un efort maxim din cauza barierelor de percepţie: am început cu familii care au ales să apeleze la serviciile noastre de concierge cunoscând conceptul din străinătate sau îmbrăţişând această idee nouă. În anii ce au urmat, companiile au înţeles că au nevoie pentru clienţii şi angajaţii lor de top de un concierge local şi nu de o companie de concierge străină”.

    Ea îşi aminteşte că a trebuit să bată la multe uşi înainte de a reuşi să promoveze serviciile companiei şi în cele mai multe cazuri se lovea de refuzuri: „Am avut zeci de prezentări, zeci de solicitări rezolvate ca testări, pentru a demonstra că reuşim acolo unde nu reuşeau alţii – companiile de concierge din afară sau secretarele, aşa cum ne transmiteau iniţial potenţialii clienţi: «Nu avem nevoie de astfel de servicii, avem o armată de oameni în jurul nostru»”.

    Cu toate acestea, companiile au început în cele din urmă să sune cu solicitări de ultim moment sau evenimente sold-out ori confidenţiale, mai ales după ce au înţeles că „pentru companiile de concierge străine, un client din România e pus pe lista de aşteptare”, în timp ce pentru cele două antreprenoare „orice solicitare a unui client devine maximă prioritate.”

    Pentru anul acesta, compania urmează să îşi extindă activitatea şi în afara domeniilor în care activează în prezent: „2019 va fi anul deschiderii căre concierge-ul full-service în imobiliare sau clădiri de birouri, în clinici private de sănătate şi, de ce nu, în şcoli private. Consiergo poate prelua solicitările ce nu ţin strict de specificul instituţiei respective, astfel încât conducerea şi stafful să se concentreze pe afacere”, spune Carmen Voicu.

    Cât despre procesul de pornire a unui astfel de business pe piaţa locală, antreprenoarea spune că „nu este deloc uşor. Este un efort uriaş şi rezultatele apar după ani. Mai întâi clădeşti echipe, demonstrezi că poţi, dezvolţi şi consolidezi relaţii cu zeci, sute de parteneri locali şi internaţionali. Îţi trebuie implicare totală, pasiune. Au încercat atât alţi antrepenori români, cât şi companii străine, dar au renunţat pentru că îţi trebuie răbdare, specificul clientului român este cu totul altul decât al celui din străinătate”, spune antreprenoarea.

    În ciuda faptului că în cei şapte ani în care a rezolvat, alături de partenera sa de business, „mii de solicitări grele” şi au depăşit împreună o serie de obstacole care le-au ajutat să se obişnuiască cu provocările, reuşind să treacă, în primul rând, de cea mai mare barieră: mentalitatea, Carmen Voicu spune că în prezent provocările vin din nevoia de a se adapta rapid la schimbări din zona tehnologiei şi de a găsi angajaţi devotaţi şi bine pregătiţi.

    În România, ea spune că „nu avem competitori care să ofere servicii all-inclusive de concierge. Au mai fost încercări de intrare ale altor companii străine sau nou înfiinţate, dar nu au avut succes. Sunt companii de turism sau de intervenţii pentru casă ori auto care spun că oferă concierge, ceea ce e corect, dar o fac strict pe domeniul respectiv.” Şi asta, explică ea, pentru că solicitările clienţilor care apelează la servicii de concierge sunt mult mai complexe. 
    Faţă de alte pieţe din vestul Europei, „rata de utilizare în Romania a serviciilor de concierge este mică, 3-5%, dar aceasta este rata din toată Europa de Est. Ţări ca Polonia şi Ungaria au aceeaşi rată. Este departe de cea din Europa de Vest deoarece nu există cultura de a apela la un ajutor specializat, de a avea asistenţă la dispoziţie”, spune antreprenoarea.

    Iar când vine vorba de posibilitatea ca pe viitor resursa umană să fie înlocuită de inteligenţa artificială în domeniul în care activează, antreprenoarea se declară sceptică: „Eu sunt mai tradiţionalistă. Vor fi anumite proceduri în cadrul activităţii noastre care vor fi înlocuite de roboţi, dar nu în viitorul prea apropiat. Specificul activităţii de concierge, aşa cum o facem noi acum, la nivel premium, este tocmai această personalizare, această atenţie la detalii, înţelegerea nevoii clientului ce nu poate fi standardizată”, crede Carmen Voicu. „Un concierge de masă, pentru un target nesofisticat ar putea apela la roboţi. Dar targetul de masă în România, nu ştie acum nici ce este acela un concierge, deci va dura mult până acolo”, încheie ea.

  • Compania care rezolvă „to do listurile” clienţilor bogaţi

    Anul 2010 aducea cu el, în plină perioadă de criză, nevoia companiilor de a-şi păstra clienţii, de a-i fideliza, în condiţiile în care bugetele de marketing se micşorau şi perioada cadourilor ce constau în vacanţe pentru clienţii importanţi sau în discounturi era la final. Am identificat această nevoie de fidelizare şi, deci, oportunitatea de business. Ne-am unit eforturile şi cunoştinţele în marketing, finanţe, turism şi evenimente şi am iniţiat această nouă piaţă în România, cea a serviciilor de concierge”, descrie antreprenoarea Carmen Voicu începuturile businessului, pornit alături de Mioara Ionescu cu o investiţie de 200.000 de euro din resurse proprii.

    Ea spune că au ajutat-o „experienţa în marketing, dar şi cunoaşterea clienţilor şi a produselor financiare care aveau cea mai mare nevoie de a-şi păstra clienţii, deoarece fuseseră cel mai mult afectate de criză”. Compania a încheiat anul 2018 cu o cifră de afaceri de circa 1 milion de lei,  în creştere cu peste 40% faţă de anul anterior. În ceea ce priveşte investiţiile, acestea ocupă anual un procent de circa 10-15% din valoarea cifrei de afaceri. Dacă 2018 a fost „anul în care s-a investit în alinierea la cerinţe de GDPR şi dezvoltarea de alte proceduri interne”, proiecte cărora li s-au atribuit investiţii de circa 25.000 de euro, pentru 2019 conducerea Consiergo are în vedere creşterea echipei şi dezvoltarea tehnologică. Astfel, compania va investi circa 50.000 euro în personal şi crearea unei aplicaţii pentru serviciile premium.

    Pe lângă statutul de membru fondator, Carmen Voicu ocupă şi funcţia de CEO al Consiergo. Ea a urmat un MBA româno-canadian în marketing şi resurse umane, iar de-a lungul carierei a ocupat poziţii în companii multinaţionale de publicitate, însă nu se află nici la prima iniţiativă antreprenorială. A dezvoltat, de asemenea, o agenţie de consultanţă în marketing şi publicitate, o companie de hobby-uri şi ateliere pentru companii şi o companie multilevel de produse de frumuseţe – Charlott, cu peste 100 de agenţi de vânzări în ţară. Printre pasiunile sale s-au numărat dintotdeauna moda, călătoriile şi cititul. Nici Mioara Ionescu nu este novice într-ale antreprenoriatului. Ea a fondat, încă din anii ’90, o companie de turism. În prezent, este membru fondator şi partener al Consiergo.
    Potrivit executivului companiei, concierge-ul reprezintă „asistenţa personalizată, la un nivel premium”, oferită de o echipă care se află la dispoziţia clienţilor şi a familiilor lor 24/7: „Concierge-ul reprezintă un diferenţiator major pe nişa serviciilor de lifestyle, iar nevoia oamenilor de a avea mai mult timp pentru ei îi va determina să apeleze la o echipă specializată, aflată oricând la dispoziţia lor. Acesta le oferă clienţilor acces rapid acolo unde uşile par a fi închise, cu maximă confidenţialitate şi, mai ales, salvând timpul oamenilor ocupaţi”, explică Carmen Voicu.

    În prezent, Consiergo are un portofoliu de peste 10.000 de clienţi premium, însă aşteptările celor două antreprenoare pentru anul acesta vizează o creştere de 20% a numărului celor care apelează la serviciile companiei. Cine sunt însă clienţii cu dare de mână dispuşi să plătească preţul în bani a ceea ce Carmen Voicu consideră a fi cea mai importantă resursă a vremurilor noastre, timpul? „Gestionăm cei mai importanţi clienţi ai primelor opt bănci din România, precum şi clienţi şi angajaţi de top ai companiilor din domeniile pharma, IT sau ai caselor de avocatură. Clienţii şi angajaţii lor ne apelează pentru serviciile de concierge în lifestyle, casă şi administrativ, medicină, turism şi evenimente.” În prezent, clienţii corporate reprezintă 80% dintre clienţii companiei. Cu toate acestea, companiile doar achită abonamentele de concierge pentru diverşi angajaţi şi colaboratori, pentru a-i recompensa, prin urmare aceştia sunt adevăraţii beneficiari, alături de familiile lor.

    Un procent mai mic este acoperit de familiile cu venituri peste medie care aleg să încheie un abonament de concierge direct cu compania. În acest caz, un abonament costă 3.000 euro/an şi include servicii de concierge all-inclusive cu solicitări nelimitate, 24/7. În schimb, pentru companii, bugetele sunt personalizate în funcţie de numărul beneficiarilor finali şi serviciile de concierge selectate. „Clientul de concierge este o persoană activă, ocupată, care are nevoie de timp şi acces rapid la servicii. De cele mai multe ori este antreprenor sau angajat în poziţii solicitante în companii. Ca medie de vârstă, acesta se situează între 35 şi 55 de ani, dar pentru că gestionăm familiile clienţilor noştri, avem şi clienţi tineri – copii sau adolescenţi care ne plasează direct solicitările”, descrie Carmen Voicu profilul celor care le solicită serviciile.

    În ceea ce priveşte angajaţii, numărul acestora a rămas constant de-a lungul anilor. Astfel, şi în prezent echipa numără în jur de 10 – 12 angajaţi, „cu experienţă pe client service, turism, evenimente şi administrativ”.

    Antreprenoarea spune că formarea pieţei de concierge în plan local a presupus „un efort maxim din cauza barierelor de percepţie: am început cu familii care au ales să apeleze la serviciile noastre de concierge cunoscând conceptul din străinătate sau îmbrăţişând această idee nouă. În anii ce au urmat, companiile au înţeles că au nevoie pentru clienţii şi angajaţii lor de top de un concierge local şi nu de o companie de concierge străină”.

    Ea îşi aminteşte că a trebuit să bată la multe uşi înainte de a reuşi să promoveze serviciile companiei şi în cele mai multe cazuri se lovea de refuzuri: „Am avut zeci de prezentări, zeci de solicitări rezolvate ca testări, pentru a demonstra că reuşim acolo unde nu reuşeau alţii – companiile de concierge din afară sau secretarele, aşa cum ne transmiteau iniţial potenţialii clienţi: «Nu avem nevoie de astfel de servicii, avem o armată de oameni în jurul nostru»”.

    Cu toate acestea, companiile au început în cele din urmă să sune cu solicitări de ultim moment sau evenimente sold-out ori confidenţiale, mai ales după ce au înţeles că „pentru companiile de concierge străine, un client din România e pus pe lista de aşteptare”, în timp ce pentru cele două antreprenoare „orice solicitare a unui client devine maximă prioritate.”

    Pentru anul acesta, compania urmează să îşi extindă activitatea şi în afara domeniilor în care activează în prezent: „2019 va fi anul deschiderii căre concierge-ul full-service în imobiliare sau clădiri de birouri, în clinici private de sănătate şi, de ce nu, în şcoli private. Consiergo poate prelua solicitările ce nu ţin strict de specificul instituţiei respective, astfel încât conducerea şi stafful să se concentreze pe afacere”, spune Carmen Voicu.

    Cât despre procesul de pornire a unui astfel de business pe piaţa locală, antreprenoarea spune că „nu este deloc uşor. Este un efort uriaş şi rezultatele apar după ani. Mai întâi clădeşti echipe, demonstrezi că poţi, dezvolţi şi consolidezi relaţii cu zeci, sute de parteneri locali şi internaţionali. Îţi trebuie implicare totală, pasiune. Au încercat atât alţi antrepenori români, cât şi companii străine, dar au renunţat pentru că îţi trebuie răbdare, specificul clientului român este cu totul altul decât al celui din străinătate”, spune antreprenoarea.

    În ciuda faptului că în cei şapte ani în care a rezolvat, alături de partenera sa de business, „mii de solicitări grele” şi au depăşit împreună o serie de obstacole care le-au ajutat să se obişnuiască cu provocările, reuşind să treacă, în primul rând, de cea mai mare barieră: mentalitatea, Carmen Voicu spune că în prezent provocările vin din nevoia de a se adapta rapid la schimbări din zona tehnologiei şi de a găsi angajaţi devotaţi şi bine pregătiţi.

    În România, ea spune că „nu avem competitori care să ofere servicii all-inclusive de concierge. Au mai fost încercări de intrare ale altor companii străine sau nou înfiinţate, dar nu au avut succes. Sunt companii de turism sau de intervenţii pentru casă ori auto care spun că oferă concierge, ceea ce e corect, dar o fac strict pe domeniul respectiv.” Şi asta, explică ea, pentru că solicitările clienţilor care apelează la servicii de concierge sunt mult mai complexe. 
    Faţă de alte pieţe din vestul Europei, „rata de utilizare în Romania a serviciilor de concierge este mică, 3-5%, dar aceasta este rata din toată Europa de Est. Ţări ca Polonia şi Ungaria au aceeaşi rată. Este departe de cea din Europa de Vest deoarece nu există cultura de a apela la un ajutor specializat, de a avea asistenţă la dispoziţie”, spune antreprenoarea.

    Iar când vine vorba de posibilitatea ca pe viitor resursa umană să fie înlocuită de inteligenţa artificială în domeniul în care activează, antreprenoarea se declară sceptică: „Eu sunt mai tradiţionalistă. Vor fi anumite proceduri în cadrul activităţii noastre care vor fi înlocuite de roboţi, dar nu în viitorul prea apropiat. Specificul activităţii de concierge, aşa cum o facem noi acum, la nivel premium, este tocmai această personalizare, această atenţie la detalii, înţelegerea nevoii clientului ce nu poate fi standardizată”, crede Carmen Voicu. „Un concierge de masă, pentru un target nesofisticat ar putea apela la roboţi. Dar targetul de masă în România, nu ştie acum nici ce este acela un concierge, deci va dura mult până acolo”, încheie ea.

  • Cum a ajuns o ţară care era de 12 ori mai bogată decât China să fie MĂCINATĂ de SĂRĂCIE şi CONFLICTE

    Istoria unei prăbuşiri

    Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.

    Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.

    În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

    Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
    „Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.

    Cititi aici articolul integral

  • Caracas, fantoma unei bijuterii globale

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

     

    Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
    „Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.

    În 1998, odată cu celebrarea reuşitei la alegerile din perioada respectivă, Chávez a ales balconul centrului cultural Teresa Carreño. Construit în perioada boomului din industria petrolieră din anii ’70, a găzduit vedete precum cântăreţii Dizzy Gillespie, George Benson, Ray Charles şi Luciano Pavarotti, trasând noua ambiţie a ţării: „Venezuela a renăscut”, a declarat atunci Chavez.

    La două decenii după, un cataclism economic pe care experţii îl atribuie unor politici sociale prost concepute, corupţiei şi scăderii preţului petrolului după 2014 dă acum Caracasului aerul unei epave. Serviciile publice se prăbuşesc, afacerile se închid, iar locuitorii sunt evacuaţi în autobuze către un număr redus de avioane care mai conectează capitala venezueleană de restul lumii.

    „Este un sentiment de frustrare economică”, spune Lugo jurnaliştilor de la The Guardian oftând, pe măsură ce se plimbă pe străzile goale, numărând apartamentele care au încă luminile aprinse. „O ţară care a fost rezultatul unui miracol inversat.”

    Luis Saavedra, un fost consultant din industria petrolieră, spune că blocul de apartamente în care locuieşte, care are 13 etaje, şi-a pierdut jumătate din rezidenţi ca urmare a faptului că Venezuela a intrat într-un picaj economic după ce Nicolás Maduro a preluat preşedinţia, la moartea lui Chávez, în 2013. 14 din cele 26 de apartamente ale clădirii sunt acum goale, iar proprietarii lor sunt exilaţi în Spania, Portugalia, Germania, Argentina şi Statele Unite. Preţul unei locuinţe de 180 de metri pătraţi a scăzut de la 320.000 de dolari la 100.000 de dolari, dar cumpărătorii sunt greu de găsit. În noiembrie, clădirea a rămas fără curent electric timp de 16 zile. „Acest populism – aşa-numitul socialism – ne-a terminat ţara. Nu este pe punctul de a pune capătul acestei ţări, ci chiar l-a pus”, spune Saavedra, care are 65 de ani.

    „Nu au putut să-şi continue viaţa aici. Sunt în Porto. Ce păcat”, a oftat Saavedra, în timp ce prezenta jurnaliştilor britanici casele rămase goale.

    Organizaţia Naţiunilor Unite spune că exodul din ultimii ani a înghiţit 3 milioane de persoane, reprezentând aproape 10% din populaţia Venezuelei. Creşterea ratei criminalităţii şi decăderea oraşului fac ca după 6 seara maşinile să dispară de pe străzile Caracasului, iar după 8, întreg oraşul să fie pustiu.

    Când a preluat puterea, în 1998, Chávez a declarat război „sărăciei imense” care umbrise oraşul, în ciuda averii vaste construite din petrol. Între timp, locuitorii mahalalelor au luat şi ei drumul mărilor, forţaţi de lipsa hranei, medicamentelor şi a locurilor de muncă, precum şi a sistemului public de transport aflat în prăbuşire şi hiperinflaţia despre care Fondul Monetar Internaţional se teme că va ajunge la 10.000.000% în 2019.

    Criza prin care trece ţara nu i-a ocolit pe vârstnici: „Îmi pare foarte rău să văd prin ce trece ţara, fiindcă am trăit vremurile bune din Venezuela… Banii veneau de peste tot”, a spus Rosemarie Newton, o pensionară în vârstă de 73 de ani, întâlnită de jurnaliştii britanici când îşi lua singura masă zilnică la o bancă de alimente.

    Grădina botanică a oraşului este un alt exemplu al decăderii acestuia: palmieri uscaţi şi o lagună secată se află chiar la intrare, potrivit unui articol publicat de Reuters anul trecut. Un fost sit al Rezervaţiei Naturale UNESCO şi cândva una dintre cele mai frumoase atracţii turistice ale oraşului, se afla anul trecut pe punctul de a fi abandonată.

    Agenţia  culturală a Naţiunilor Unite a denumit-o în anul 2000 „o minune a planificărilor urbanistice”. „Până şi cactuşii au nevoie de apă, chiar dacă oamenii nu cred acest lucru”, spunea Jan Tillett, unul dintre cei care au îngrijit grădina timp de 15 ani, în interviul acordat Reuters.

    Lipsa investiţiilor a lovit rezervele de apă ale Venezuelei timp de mai mulţi ani; însă mai multe perioade de secetă de anul trecut au exacerbat situaţia. În Caracas, localnicii stăteau în aceste perioade la coadă pentru a umple sticle, iar pacienţii din spitale trebuia să îşi aducă propria apă.

    Grădina botanică ar trebui să beneficieze de un buget anual de 200 de milioane de bolivari, adică aproximativ 66 de dolari, spun angajaţii citaţi de Reuters.
    Chiar şi Teresa Carreño, teatrul cândva strălucitor unde Chávez şi-a lansat revoluţia bolivariană, şi-a oprit activitatea. Fostul director al teatrului, Eva Ivanyi, îşi aminteşte că acesta a fost construit în anii ‘70 ca răspunsul Americii de Sud la Scala din Milano. „Simboliza viitorul. Simboliza civilizaţia. Simboliza Europa. Simboliza succesul. Era ca o scară către modernitate – viitorul la care aspira ţara”, spune Ivanyi în interviul acordat The Guardian.

    În prezent, edificiul cultural este lăsat în paragină şi e folosit doar pentru gale politice dedicate laudelor partidului socialist sub ochii căruia Venezuela s-a prăbuşit.

    Într-o clădire înghesuită aflată în apropierea teatrului, care a fost cândva sediul central al operatorului de zbor venezuelean de stat Viasa, forţele de ordine au împuşcat opt oameni.

    „Sunt câteva lucruri pe care nu le poţi distruge”, spune Ivanyi, care crede totuşi că vremurile bune se vor întoarce cândva.

    Istoria unei prăbuşiri

    Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.

    Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.

    În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

  • Poate vine criza mai repede, ca să se mai liniştească lucrurile

    Nu înţeleg nimic din ce se întâmplă în societate, nu înţeleg noile generaţii, dau vina pe educaţia oferită de stat, care nu livrează (termen corporatist) ceea ce au ei nevoie pe banda sau bancul de lucru.
    Rareş Măcinică, managing director la operatorul logistic Lagermax AED România, spune că cel mai greu mesaj de dimineaţă este acela în care un angajat anunţă printr-un SMS că nu mai vine la muncă.
    De unde să iei peste noapte un alt angajat, cum poţi să-l înlocuieşti atât de repede?
    Problemele din România se găsesc peste tot în Europa şi mai ales în Europa Centrală şi de Est, care s-a trezit că economiile occidentale le fură forţa de muncă. Germania, cea mai puternică şi cea mai mare economie a Europei, a ajuns cu rata şomajului la cel mai scăzut nivel din istoria recentă.
    În ultimii zece ani, Germania a avut o creştere a numărului locurilor de muncă cu 5 milioane, iar în acest moment numărul locurilor vacante a ajuns la un nivel record de 1,2 milioane.
    Într-un articol din Financial Times dedicat celebrelor mittelstand – companiile mici şi mijlocii germane – Claus Mai, directorul financiar al grupului eMAG, un producător de maşini-unelte, spune că nu mai găseşte angajaţi în Germania şi de aceea trebuie să se ducă după ingineri în Europa de Est, India sau China.
    Din cauza acestei crize, livrarea produselor către clienţi are de suferit, iar directorul financiar al grupului eMAG salută recenta reducere a cererii din ultimele luni, pentru că nu mai făcea faţă comenzilor.
    Germania a extins Uniunea Europeană către Europa de Est pentru a putea să ia din fostele ţări comuniste forţă de muncă.
    Acum, şi fostele ţări comuniste au nevoie de angajaţi şi se uită după oameni în Ucraina, Republica Moldova, fostele ţări sovietice, iar companiile din România se uită după vietnamezi şi nepalezi.
    Având în vedere necesarul de forţă de muncă de pe piaţă, sunt companii, manageri, directori de HR care se întreabă în fiecare zi când vine odată criza pentru a mai linişti lucrurile, pentru a-i ţine pe oameni în companii mai mult timp, pentru a reduce presiunea pe creşterile de salarii.
    În România, în perioada 2005-2008 a fost o vânzoleală continuă a angajaţilor pentru că oamenii plecau peste noapte, la prima ofertă primită, ceea ce provoca mari dureri de cap angajatorilor.
    În 2008, România ajunsese la 4,8 milioane de salariaţi.
    Dar peste noapte a venit criza şi, într-un an şi ceva, s-au pierdut 600.000 de locuri de muncă, ceea ce a fost destul de cumplit, având în vedere că aproape toţi aceştia aveau credite în spate.
    Între 2009 şi până la finalul lui 2012 companiile au avut parte de linişte, au putut să taie salariile, nici nu se mai punea problema de majorări salariale, fără prea mare scandal. Cei care au avut şansa să-şi păstreze jobul au devenit „cei mai buni” angajaţi.
    Aproape nimeni nu protesta public atunci când erau micşorate salariile în sectorul privat, pentru că fiecare ştia că nu există alternativă în piaţă.
    Criza a fost ca o mană cerească pentru companii, manageri şi directorii de HR, pentru că nu mai aveau această problemă cu forţa de muncă.
    Din acest motiv unii se întreabă când vine noua criză, pentru a stopa presiunea din piaţă de căutare de angajaţi, de încercare de ţinere a salariaţilor existenţi, de majorări salariale, de oferire de pachete care de care mai sofisticate, în încercarea de a reuşi să atragă noi oameni.
    O criză mătură şi din concurenţă, ceea ce pentru companiile solide reprezintă un avantaj.
    În perioada crizei, companiile aveau puterea.
    După 2012, când economia a ieşit din criză, salariile au crescut cu 50% la nivelul salariului mediu şi cu 100% la nivelul salariului minim. Chiar şi în aceste condiţii, România a reuşit să-şi refacă forţa de muncă, numărul de salariaţi urcând de la 4,2 la 4,9 milioane. Angajatorii estimează necesarul de forţă de muncă la încă un milion, oameni pe care nu-i găsesc.
    Aşa că mulţi ar vrea să revină criza pentru a reuşi să mai aşeze lucrurile în companie şi să nu se trezească dimineaţă cu SMS-ul „Nu mai vin la muncă”.