BusinessMagazin

Tag: criza

  • O bula, doua bule, trei bule

     

    Luna trecuta, oricum ati privi-o, a fost extraordinara pentru economia SUA si pentru sistemul sau financiar. Merrill Lynch a fost de acord sa fie cumparata pentru un pret modic, iar Lehman Brothers s-a prabusit pur si simplu. Guvernul federal intentioneaza sa cumpere cu sute de miliarde de dolari instrumente financiare pe care nicio banca nu le vrea. Se pare ca aceasta este cea mai mare interventie fiscala de la Marea Criza, menita sa faca sistemul financiar sa functioneze din nou si sa evite ca o criza a creditului sa trimita economia intr-o adanca recesiune.
     
    In viitorul apropiat, cel mai previzibil rezultat va fi o incetinire a cresterii economice, cu castiguri tot mai firave pentru lucratori, iar pentru investitori profituri dezamagitoare de pe urma portofoliilor de actiuni si a celor imobiliare. Daca si consumatorii incep sa-si reduca cheltuielile alimentate de credite, atunci lucrurile ar incepe sa mearga si mai prost.
     
    Dar, oricat de istorica ar fi fost aceasta luna, exista ceva familiar in ceea ce s-a intamplat. Inca o data, am vazut spargerea unui balon, a unei bule speculative care a fost rezultatul cresterii mult peste valoarea reala a cotatiilor activelor. De cand exista pietele, bule s-au tot format. Si oricand o astfel de bula incepe sa rasufle, de obicei ii trebuie ani ca sa se dezumfle, provocand daune economice imense in acest timp.
     
    Abia acum, spre exemplu, incep sa dispara efectele bulelor din ultimele 15 ani, prima din piata de capital si urmatoarea din real estate. Este usor sa ne gandim la framantarile din piata din ultimele 13 luni ca neavand legatura cu bula bursiera din anii ‘90, care a parut sa se incheie in 2000 si 2001 cu crahul dot-com al “noii economii”. Acel crah a prabusit piata bursiera cu peste o treime, cea mai dramatica scadere de la criza petrolului din anii ‘70. Cheltuielile pentru tehnologizare ale companiilor s-au prabusit, iar somajul a crescut trei ani la rand.
     
    Dar oricat de dramatica a fost, criza dot-com nici macar n-a fost aproape de a sterge excesele anilor ‘90. Intr-adevar, dupa unele dintre cele mai pertinente evaluari, Wall Street-ul de dupa crah arata mai degraba ca fiind intr-o alta bula decat intr-un recul.
     
    La sfarsitul lui 2004, firmele de servicii financiare obtineau 28,3% din totalul profiturilor in America, potrivit portalului Economy.com al companiei Moody’s. Era o pondere ceva mai scazuta decat in anii anteriori, insa dubla fata de castigurile medii ale sectorului financiar din anii ‘70 si ‘80. Pana in 2007, aceasta pondere scazuse destul de putin, pana la 27,4%.
     
    Intre timp, media beneficiilor si a salariilor obtinute de angajatii companiilor de servicii financiare a continuat sa urce si a atins punctul culminant anul trecut. Pentru fiecare dolar platit angajatilor din SUA in 2008, aproape 10 centi s-au dus catre lucratorii din bancile de investitii si alte companii financiare, de la sase sau sapte centi, cat era in anii ‘70 si ‘80. Cum de a fost posibil asa ceva? Pe de o parte, populatia SUA (si a unei mari parti din lumea industrializata) este in curs de imbatranire si a strans rezerve de bani. Aceasta a generat o mai mare nevoie de servicii financiare. In plus, cresterea economica a Asiei si – in anii din urma – cresterea pretului petrolului au oferit guvernelor din lumea intreaga mai multi bani pentru investitii. Multi dintre acesti bani s-au dus spre Wall Street.
     
    Asa se face ca o parte semnificativa din boom-ul financiar pare sa nu aiba legatura cu performantele economice si prin urmare pare nesustenabila. Benjamin M. Friedman, autorul volumului “Consecintele morale ale cresterii economice”, isi aminteste ca, pe cand lucra la Morgan Stanley la inceputul anilor ‘70, rapoartele anuale ale companiei erau pline de fotografii ale fabricilor si ale altor bunuri tangibile. Mai recent, rapoartele anuale de pe Wall Street au tins sa evidentieze insa nu acele companii cu care lucrau grupurile financiare, ci arta finantelor ca scop in sine, prezentand grafice a caror curba ascendenta e menita sa impresioneze si fotografii ale traderilor.
     
    “Mi se pare ca in multe dintre aceste firme munca a devenit tot mai indepartata de activitatile economice propriu-zise”, spune Friedman.
     
    Aceasta ne-ar putea servi ca o metafora pentru cum a ajuns sa se intample actuala criza. Traderii de pe Wall Street au inceput sa creada ca evaluarile pe care ei le atasasera diferitelor tipuri de active erau si rationale, pentru ca, bineinteles, evaluarile fusesera facute de ei. Traderii au feliat ipotecile in bucatele atat de mici, incat au uitat pana la urma ce tranzactionau: contracte bazate pe imprumuturi tot mai riscante. Pe masura ce criza s-a extins, alte imprumuturi au ajuns si ele sa fie neperformante. Hyun Song Shin, economist la Princeton, estimeaza ca pana la acest moment bancile au suportat deja cam o treime din pierderile pe care vor fi nevoite pana la urma sa le accepte.

  • Mie nu mi se poate intampla

    Cu doar cateva luni inainte, Lehman Brothers i-a asigurat pe investitori ca avea destule lichiditati ca sa faca fata crizei, in vreme ce Merrill Lynch a strans circa 15 miliarde de dolari in ultimul an ca sa-si echilibreze contabilitatea. Acum, amandoua grupurile financiare au fost invinse de criza.

    Acum cateva saptamani, Fannie Mae si Freddie Mac, cele mai mari institutii de credit ipotecar din SUA, au avut nevoie sa fie salvate de guvern. Acum a fost randul AIG (American International Group). De fapt, am ajuns intr-un stadiu in care mai avem doar doua banci de investitii independente, Goldman Sachs si Morgan Stanley. Se sperie gandul! Dar de fapt n-ar trebui. Pentru ca dupa ce treci dincolo de complexitatea plictisitoare a instrumentelor financiare derivate, care se afla in miezul actualei crize, ajungi la ceva cu care toti suntem foarte familiarizati: negarea.
     
    Intr-adevar, nu e nicio diferenta fata de ce se intampla in orasele Americii. Asa cum proprietarii de case au luat imprumuturi mari si s-au aventurat gandindu-se ca activul lor principal – locuinta – nu putea decat sa se scumpeasca, asa au facut si firmele de pe Wall Street, imprumutand miliarde de dolari ca sa faca pariuri de miliarde de dolari pe piata secundara a ipotecilor (subprime), gandindu-se ca e un teren sigur.
     
    Dar preturile la imobiliare au scazut in cele din urma. Si cand oamenii au incercat sa-si vanda casele in aceasta noua piata in scadere, multora dintre ei le-a venit greu sa accepte ca locuinta lor nu valora cat credeau ei. Ratiunea lor a fost in mod natural umbrita de atasamentul pentru casa lor, de gandul la cati bani au investit in ea si cat de mult valora in urma cu un an. Si chiar si cand au coborat preturile, ele tot n-au ajuns la realitatea pietei. Asa se face ca ei au continuat sa nege realitatea.
     
    Exact acelasi lucru se intampla pe Wall Street. Inca de cand a inceput criza, vara trecuta, cele mai multe dintre marile grupuri financiare au fost prea putin dispuse sa admita ca instrumentele financiare care aveau la baza ipoteci subprime – si care odinioara fusesera evaluate cu cele mai bune ratinguri, AAA – nu mai valoreaza mare lucru. Si ca aceste instrumente le distrug rand pe rand afacerile.
     
    Sa luam cazul lui Richard Fuld, directorul executiv de la Lehman Brothers. Vara trecuta, cand criza creditelor a infrigurat pentru prima data Wall Street-ul, firma lui Fuld, care era in mod fundamental o companie de tranzactionare de obligatiuni, a estimat ca problemele vor fi de scurta durata si ca acele firme care sunt dispuse sa-si asume riscuri mari vor fi cele ce vor obtine si profiturile pe masura cand problemele se vor sfarsi. Asa ca Lehman si-a dublat expunerea pe produse derivate care aveau la baza ipoteci.
     
    Mare greseala. De atunci incoace, cei de la Lehman Brothers au avut mari probleme in a recunoaste amploarea greselii pe care au facut-o si a-si evalua portofoliile riscante la adevarata lor valoare. Pe masura ce acele instrumente derivate deveneau tot mai toxice, si ei deveneau tot mai putin lichizi. Asa incat firmele au ramas sa-si stabileasca singure valoarea activelor lor. Si, ca si multi dintre proprietarii de case, au continuat sa si le evalueze mai scump decat ar fi trebuit.
     
    Cu cateva luni in urma, spre exemplu, cand managerul de fond de hedging David Einhorn si-a inceput atacurile publice impotriva Lehman (acum refuza sa vorbeasca despre aceasta), a sustinut ca Lehman isi evalua prea scump activele. S-a dovedit ca a avut dreptate.
     
    De fiecare data cand piata a intrat in fierbere – in special dupa prabusirea bancii Bear Stearns -, fiecare companie de pe Wall Street trebuia sa-si reevalueze portofoliile ca sa reflecte noua realitate. Din acest motiv ati vazut firme facand reevaluare in scadere cu miliarde de dolari dupa reeevaluare in scadere cu miliarde de dolari a valorii contabile a activelor lor, chiar la multa vreme dupa ce credeau ca au rezolvat problema. Si din acest motiv, reevaluarile in scadere vor continua si de-acum inainte.
     
    “Vanzarile aduc dupa sine si mai multe vanzari”, spune Sean Egan de la compania independenta de evaluare a obligatiunilor Egan-Jones. Si totusi, chiar si cand au redus valoarea instrumentelor financiare care aveau la baza ipoteci, firme ca Lehman le-au evaluat tot prea sus. La vremea cand vorbea despre Lehman, Einhorn obisnuia sa caracterizeze evaluarile de active facute de Lehman ca pe o dovada de lipsa de onestitate. Tind sa cred ca Lehman de fapt isi dorea ca acele evaluari sa fie corecte. Oricum, rezultatul a fost acelasi.
     
    Mai la inceputul lui septembrie, pe cand guvernul federal salva de la faliment Fannie Mae si Freddie Mac, Fuld a plecat sa caute capital proaspat – de care Lehman avea nevoie disperata ca sa-si echilibreze finantele – de la Korea Development Bank. De ce au esuat acele negocieri? Pentru ca Fuld a vrut pentru Lehman mai mult decat credeau coreenii ca valoreaza. El pur si simplu nu a putut sa admita ca firma lui nu mai valora cat credea el.

  • Mie nu mi se poate intampla

    Cu doar cateva luni inainte, Lehman Brothers i-a asigurat pe investitori ca avea destule lichiditati ca sa faca fata crizei, in vreme ce Merrill Lynch a strans circa 15 miliarde de dolari in ultimul an ca sa-si echilibreze contabilitatea. Acum, amandoua grupurile financiare au fost invinse de criza.

    Acum cateva saptamani, Fannie Mae si Freddie Mac, cele mai mari institutii de credit ipotecar din SUA, au avut nevoie sa fie salvate de guvern. Acum a fost randul AIG (American International Group). De fapt, am ajuns intr-un stadiu in care mai avem doar doua banci de investitii independente, Goldman Sachs si Morgan Stanley. Se sperie gandul! Dar de fapt n-ar trebui. Pentru ca dupa ce treci dincolo de complexitatea plictisitoare a instrumentelor financiare derivate, care se afla in miezul actualei crize, ajungi la ceva cu care toti suntem foarte familiarizati: negarea.
     
    Intr-adevar, nu e nicio diferenta fata de ce se intampla in orasele Americii. Asa cum proprietarii de case au luat imprumuturi mari si s-au aventurat gandindu-se ca activul lor principal – locuinta – nu putea decat sa se scumpeasca, asa au facut si firmele de pe Wall Street, imprumutand miliarde de dolari ca sa faca pariuri de miliarde de dolari pe piata secundara a ipotecilor (subprime), gandindu-se ca e un teren sigur.
     
    Dar preturile la imobiliare au scazut in cele din urma. Si cand oamenii au incercat sa-si vanda casele in aceasta noua piata in scadere, multora dintre ei le-a venit greu sa accepte ca locuinta lor nu valora cat credeau ei. Ratiunea lor a fost in mod natural umbrita de atasamentul pentru casa lor, de gandul la cati bani au investit in ea si cat de mult valora in urma cu un an. Si chiar si cand au coborat preturile, ele tot n-au ajuns la realitatea pietei. Asa se face ca ei au continuat sa nege realitatea.
     
    Exact acelasi lucru se intampla pe Wall Street. Inca de cand a inceput criza, vara trecuta, cele mai multe dintre marile grupuri financiare au fost prea putin dispuse sa admita ca instrumentele financiare care aveau la baza ipoteci subprime – si care odinioara fusesera evaluate cu cele mai bune ratinguri, AAA – nu mai valoreaza mare lucru. Si ca aceste instrumente le distrug rand pe rand afacerile.
     
    Sa luam cazul lui Richard Fuld, directorul executiv de la Lehman Brothers. Vara trecuta, cand criza creditelor a infrigurat pentru prima data Wall Street-ul, firma lui Fuld, care era in mod fundamental o companie de tranzactionare de obligatiuni, a estimat ca problemele vor fi de scurta durata si ca acele firme care sunt dispuse sa-si asume riscuri mari vor fi cele ce vor obtine si profiturile pe masura cand problemele se vor sfarsi. Asa ca Lehman si-a dublat expunerea pe produse derivate care aveau la baza ipoteci.
     
    Mare greseala. De atunci incoace, cei de la Lehman Brothers au avut mari probleme in a recunoaste amploarea greselii pe care au facut-o si a-si evalua portofoliile riscante la adevarata lor valoare. Pe masura ce acele instrumente derivate deveneau tot mai toxice, si ei deveneau tot mai putin lichizi. Asa incat firmele au ramas sa-si stabileasca singure valoarea activelor lor. Si, ca si multi dintre proprietarii de case, au continuat sa si le evalueze mai scump decat ar fi trebuit.
     
    Cu cateva luni in urma, spre exemplu, cand managerul de fond de hedging David Einhorn si-a inceput atacurile publice impotriva Lehman (acum refuza sa vorbeasca despre aceasta), a sustinut ca Lehman isi evalua prea scump activele. S-a dovedit ca a avut dreptate.
     
    De fiecare data cand piata a intrat in fierbere – in special dupa prabusirea bancii Bear Stearns -, fiecare companie de pe Wall Street trebuia sa-si reevalueze portofoliile ca sa reflecte noua realitate. Din acest motiv ati vazut firme facand reevaluare in scadere cu miliarde de dolari dupa reeevaluare in scadere cu miliarde de dolari a valorii contabile a activelor lor, chiar la multa vreme dupa ce credeau ca au rezolvat problema. Si din acest motiv, reevaluarile in scadere vor continua si de-acum inainte.
     
    “Vanzarile aduc dupa sine si mai multe vanzari”, spune Sean Egan de la compania independenta de evaluare a obligatiunilor Egan-Jones. Si totusi, chiar si cand au redus valoarea instrumentelor financiare care aveau la baza ipoteci, firme ca Lehman le-au evaluat tot prea sus. La vremea cand vorbea despre Lehman, Einhorn obisnuia sa caracterizeze evaluarile de active facute de Lehman ca pe o dovada de lipsa de onestitate. Tind sa cred ca Lehman de fapt isi dorea ca acele evaluari sa fie corecte. Oricum, rezultatul a fost acelasi.
     
    Mai la inceputul lui septembrie, pe cand guvernul federal salva de la faliment Fannie Mae si Freddie Mac, Fuld a plecat sa caute capital proaspat – de care Lehman avea nevoie disperata ca sa-si echilibreze finantele – de la Korea Development Bank. De ce au esuat acele negocieri? Pentru ca Fuld a vrut pentru Lehman mai mult decat credeau coreenii ca valoreaza. El pur si simplu nu a putut sa admita ca firma lui nu mai valora cat credea el.

  • Bursa de la Bucuresti, lovita in plin de criza din America

    Falimentul Lehman Brothers si posibila prabusire a gigantului American International Group (AIG) au trimis unde de soc pe pietele financiare din toata lumea. Bursa de la Bucuresti a scazut cu peste 7%, cea de la Moscova a trebuit sa fie inchisa din cauza scaderii cu peste 15% a celor mai importante actiuni. In Europa, bursele au continuat sa scada, trase in jos de actiunile companiilor de asigurari si ale bancilor.

     

    Cititi mai multe pe www.zf.ro
     

  • Ce bine ca avem o criza




    “Vara, tipii cu greutate pleaca la mare/Tranzactiile in locul lor le fac asistentii/De-asta pietele prospera cand e-afara soare/Si bat recorduri cu-atata usurinta./Traderii de rand urca in cariera/Pe cand expertii se prajesc la soare/Iar faima lor creste odata cu piata/Spre piscuri deseori ametitoare./Acesta-i deci modelul sezonier la bursa/Si bine-ar fi sa-l tinem minte/Caci piata parca alearga-acum la cursa/Dar in septembrie se duce tot de rapa.”








     

    Versurile de mai sus ii apartin lui Michael Silverstein, fost senior editor la Bloomberg Financial News, care a publicat in ultimii ani diverse poeme satirice pe teme financiare. MarketWatch scrie ironic ca versurile de mai sus probabil au fost scrise inainte de luna iunie, cand nimic nu prevestea frenezia perversa de acum a pietelor, cand pare ca toata lumea face short selling, adica pariaza pe o viitoare scadere a actiunilor. Martea trecuta, contractele cu optiuni pe actiuni la bursa din New York ajunsesera la cifra record de 22,9 milioane, cu 2 milioane mai mult decat la fostul record din 8 noiembrie trecut, iar proportia intre pariurile pe scadere si cele pe cresterea actiunilor a fost de 1,28 la 1, preferinta pentru primele fiind constanta de la sfarsitul lui iunie incoace.

    Numai ca tot martea trecuta, Comisia Federala pentru Operatiuni Bursiere (Securities and Exchange Commission – SEC) a dat un ordin de urgenta ce ar trebui sa intre in vigoare la 21 iulie, prin care interzice o anumita tehnica de short selling agresiv impotriva a 17 mari grupuri financiare deja afectate de criza financiara ori in pericol de a fi afectate – de la Citigroup, Goldman Sachs, Morgan Stanley, JP Morgan Chase si Merrill Lynch pana la Barclays si BNP Paribas – precum si impotriva celor doua mari institutii de finantare a creditelor ipotecare din America, Fannie Mae si Freddie Mac, in cazul carora valoarea actiunilor s-a prabusit cu circa 80% de la inceputul anului.

     

    A gasit cumva SEC in acesti speculatori adevaratii vinovati pentru criza financiara ce se extinde de la o banca la alta? Poate ordinul SEC sa opreasca manevrele speculatorilor si astfel sa salveze onoarea si bilantul contabil al bancilor incluse pe lista? Cei mai multi comentatori inclina sa creada ca nu e vorba nici de una, nici de alta, ci de o incercare cam disperata de a opri adevarul financiar sa iasa la lumina – fiindca daca niste traderi de fonduri speculative mizeaza pe scaderea pretului unor anumite actiuni, o fac pentru ca intr-adevar cred ca acele actiuni au motive reale sa scada. In cazul de fata, e vorba de portofoliile nesanatoase create pe seama creditelor ipotecare, dar nu numai de ele, ci de intreaga politica de impachetare a riscurilor dusa de banci si care pana acum a facut ravagii in industria financiara din SUA si din Europa. Cu un an in urma, primele analize vorbeau de reduceri ale valorii contabile a activelor bancare cu un total de 400 de miliarde de dolari din cauza creditelor neperformante; in decembrie, estimarea a crescut la 800 de miliarde, pentru ca acum, un raport de analiza al fondului speculativ Bridgewater Associates sa vorbeasca de 1.600 de miliarde de dolari (circa o mie de miliarde de euro). Raportul afirma ca e improbabil ca bancile sa genereze suficient capital ca sa acopere pierderile si, inca mai alarmant, sustine ca proportia creditelor de nerecuperat provenite din piata primara, adica a debitorilor in principiu cat se poate de solvabili, e mult mai mare decat se crezuse. Mai exact, daca 90% din pierderile de pe urma pietei ipotecare secundare (cu risc ridicat) au fost deja eliminate din contabilitate, pierderile aduse de creditele pe piata primara ar urma sa ajunga la 500 de miliarde de dolari.

     

    Preocuparea SEC pentru speculatorii care fac pariuri pe viitoare caderi ale actiunilor poate aminti de figura legendarului trader Jesse “Laurie” Livermore, cel ce a facut short selling inainte de declansarea in 1929 a Marii Crize, fiind ulterior acuzat ca a grabit prabusirea burselor prin tehnica sa (care, de altfel, l-a imbogatit cu 100 de milioane de dolari exact pe seama crizei). Numai ca lucrurile sunt mai complicate decat si-ar dori SEC. Tehnica agresiva de short selling incriminata de SEC (vanzarea de actiuni fara ca ele sa fi fost in prealabil imprumutate de la brokeri) se practica de mult, numai ca ilegalitatile sunt greu de dovedit si eforturile de prindere a vinovatilor ar putea sa nu insemne decat un plus zadarnic de cheltuieli de timp si de bani.

    Mai important decat aceasta e insa faptul ca o protejare selectiva a marilor grupuri financiare poate dezechilibra piata, indreptandu-i pe speculatori spre bancile de dimensiuni medii – si in orice caz pune problema de principiu a justetei unei interventii administrative in mersul pietei. Problema s-a pus din plin pe tot parcursul de pana acum al crizei, de fiecare data cand autoritatile au anuntat cate o masura pe care au prezentat-o ca necesara pentru stapanirea crizei. De pilda, cand Rezerva Federala a eliberat de urgenta lichiditate in folosul bancilor care nu o mai puteau obtine din alta parte, cand presedintele Bush si Trezoreria au decis sa inghete pe cinci ani dobanda la creditele ipotecare pentru americanii amenintati cu evictiunea si cand Fed a orchestrat, in primavara, preluarea de catre JP Morgan Chase a bancii Bear Stearns, amenintata de colaps. Ori cand, in Europa, statul britanic a preluat administrarea bancii aproape falite Northern Rock, iar autoritatea monetara daneza a oferit garantii de lichiditate de circa 100 de milioane de euro bancii Roskilde, pentru a o feri de efectele expunerii pe piata creditelor imobiliare.

     

    “Pe termen scurt e clar ca guvernele incearca sa salveze institutii financiare aflate in dificultate, acordandu-le bani mai usor decat ar face-o in mod normal”, comenteaza Eugen Radulescu, consilier al guvernatorului BNR. “Pe termen scurt, astfel de masuri au un efect benefic, pentru ca prabusirea unor asemenea institutii ar arunca lumea financiara intr-un adevarat haos. Eu, sa fiu in locul lui Ben Bernanke, nu stiu daca as fi avut indrazneala sa fi intervenit in acest fel in care a facut-o.”

     

    Referirea la presedintele Rezervei Federale n-are in vedere numai curajul de a implica banca centrala a SUA in asemenea operatiuni, ci si un impact de alt gen asupra pietei. Comentatorii cu o ideologie a pietei libere mai ferma decat cea a actualilor oficiali ai administratiei (paradoxal) republicane au protestat de fiecare data: daca e vorba de cadrul strict al politicii monetare, unde Fed si-a facut datoria pe cat posibil, reducand succesiv dobanzile, foarte bine, dar de ce trebuie statul sa salveze niste banci lacome si niste datornici imprudenti? Controversa a devenit si mai aprinsa cand dominoul creditelor pierdute a ajuns la Fannie Mae si Freddie Mac, coloana vertebrala a pietei ipotecare americane, institutii care nu doar ca detin sau garanteaza aproape jumatate din totalul creditelor de profil, dar prin tranzactiile cu ipoteci si instrumente financiare bazate pe ipoteci asigura mare parte din lichiditatea acestei piete. E drept, analistii n-au tratat cu aceeasi masura salvarea unei banci ca Bear Stearns, unde politicilor imprudente de creditare li s-a adaugat frauda (vezi cazul arestarii a doi administratori ai unor fonduri speculative ale bancii) si sustinerea unor institutii atat de importante pentru mersul intregii economii americane precum Fannie Mae si Freddie Mac.

     

  • Paradoxul romanesc












    Piata de actiuni de la Bucuresti a suferit cel mai mult de pe urma crizei financiare internationale, cazand in dizgratia fondurilor straine de investitii, desi economia romaneasca ramane una dintre cele mai dinamice din Uniunea Europeana. Astfel, din una dintre cele mai scumpe piete din Europa, Bursa de la Bucuresti a ajuns una dintre cele mai ieftine.

     

    La preturile actuale, analistii BCR sunt de parere ca Bursa are un potential de crestere cel putin egal cu cel al pietelor din regiune, considerand ca nivelul PIB pe cap de locuitor al Romaniei, care reprezinta doar 41% din media la nivelul celor 27 de tari europene, arata potentialul de crestere pe termen lung al companiilor autohtone intr-un mediu economic stabil, potrivit unui raport publicat saptamana trecuta.

     

    Multe dintre actiunile lichide au ajuns la niveluri de pret similare celor din 2006, cand Romania doar aspira sa devina membru in Uniunea Europeana.

     

    Chiar si asa, majoritatea analistilor nu vad inca semne de revenire a pietei, din cauza perceptiei negative care persista pe pietele externe si care tine deocamdata investitorii straini departe de pietele mai riscante, cum este cea romaneasca.

     

    “Ma tem ca este foarte posibil ca scaderile sa continue. Ca evolutia nu are un fundament este foarte adevarat. Cred ca pana la sfarsitul anului indicatorii macro se vor imbunatati, cei legati de deficitul de cont curent si inflatie, care tot ne-au fost imputati”, spune Ioana Vladila, directorul general al EFG Eurobank Securities, societatea de brokeraj a grupului grec Eurobank – actionarul majoritar al Bancpost.

     

    “Suntem foarte jos cu evaluarile. Nu sunt asteptari negativiste legate de Romania, nici la nivel macro lumea nu mai este la fel de ingrijorata. Scaderile sunt pur si simplu legate de conjunctura generala”, continua ea.

    Economia romaneasca a crescut in primul trimestru cu 8,2%, a doua crestere din Uniunea Europeana dupa cea a Sloveniei. Asteptarile pentru acest an sunt de asemenea ridicate, in conditiile in care se asteapta si un an agricol bun, care sa sustina un avans puternic.

     

    Analistii spun insa ca economia da semne tot mai evidente de supraincalzire: inflatie in crestere, amplificarea deficitului de cont curent. Rata inflatiei a urcat la sfarsitul lunii mai la 8,5%, unul dintre cele mai mari niveluri din Uniunea Europeana dupa tarile baltice. De altfel, cele trei state baltice, Estonia, Letonia si Lituania sunt aduse des in discutie ca exemplu negativ pentru ceea ce s-ar putea intampla cu economia romaneasca.

     

    Totusi, Romania nu este singura tara care se confrunta cu o crestere rapida a inflatiei. Majoritatea tarilor vest-europene sunt din ce in ce mai expuse presiunilor inflationiste, in timp ce rata inflatiei in zona euro a ajuns la 4%. Atat Banca Centrala Europeana, cat si Banca Nationala a Romaniei au luat masuri de crestere a dobanzilor, dar efectul este mult mai vizibil pe pietele dezvoltate, care se confrunta acum cu o incetinire economica vizibila. Unele, cum ar fi Spania sau Marea Britanie, dau deja primele semne de recesiune.

     

    Si atunci, de ce fug investitorii de Bursa de la Bucuresti, unde ar trebui sa gaseasca un suport mai mare in cresterea economica si in performantele companiilor? De ce scad bancile romanesti, care raporteaza profituri record, la fel de mult precum cele din Marea Britanie sau Germania?

     

    Actiunile Deutsche Bank au pierdut circa 40% de la inceputul anului, in conditiile in care cea mai mare banca germana a pierdut 131 de milioane de euro in primul trimestru. Titlurile Bancii Transilvania au scazut cu peste 35%, in ciuda faptului ca aceasta a raportat un profit net de 30 de milioane de euro la sase luni, in crestere cu 40% fata de perioada similara a anului trecut.

     

    “Cifrele macro sunt mai mult bune decat proaste. Inflatia si deficitul de cont curent sunt in linie cu estimarile, ceea ce este un lucru bun. Exista insa unele vulnerabilitati, pe care investitorii straini le supraliciteaza. Fondurile de investitii straine, care au probleme mari pe pietele lor, nu mai vin cu bani pe pietele mici, unde riscurile sunt considerate mai mari”, explica Adriana Marin, directorul departamentului de analiza al UniCredit CA-IB Securities.

  • Noua ordine energetica




    Producatorii de petrol se straduiesc sa pompeze cat de mult pot ca sa ostoiasca setea consumatorilor, nu numai din lumea dezvoltata, ci si din statele aflate intr-o dezvoltare accelerata precum China si India, totodata si cele mai populate tari ale lumii. “Piata ne semnaleaza astfel o problema, anume ca e din ce in ce mai greu ca noile livrari sa poata satisface cererea”, spune Jan Stuart, analist pe probleme de petrol la UBS.








    Iar problemele de astazi se anunta tot mai mari in urmatorii ani. Ganditi-va: populatia lumii se asteapta sa creasca cu 50%, pana la noua miliarde de persoane, pana spre jumatatea acestui secol. Numarul de masini si de camioane este previzionat sa se dubleze in 30 de ani – pana la peste doua miliarde – pe masura ce statele in curs de dezvoltare se modernizeaza mai repede. Si de doua ori mai multe avioane de pasageri – peste 36.000 – vor fi in aer in urmatorii 20 de ani. Si toate acestea vor avea nevoie de si mai mult petrol – indeajuns ca sa determine consumul global sa urce cu 35% pana in 2030, potrivit Agentiei Internationale pentru Energie (AEI), una dintre principalele organizatii de prognoze in domeniu pentru SUA si alte state dezvoltate. Pentru producatori, aceasta inseamna ca va trebui sa gaseasca si sa pompeze inca 11 miliarde de barili de petrol in fiecare an. Si e doar planul pentru urmatorii 22 de ani, o clipita in istoria petrolului, unde ritmul de descoperire si captare a noilor zacaminte se masoara in decenii.

    Goana dupa petrol va fi doar o parte din problema energetica. Cererea totala pe plan mondial – care include petrol, carbune, gaze naturale, energie nucleara, dar si cea produsa din surse regenerabile (eoliana, solara sau hidro) – este previzionata sa se majoreze cu 65% in urmatoarele doua decenii, potrivit AEI. 

    Dar petrolul, combustibilul dominant in secolul al XX-lea, va ramane principala sursa de energie. Deja insumeaza peste o treime din nevoile totale de energie, inaintea carbunelui si a gazelor naturale. Rafinat in benzina, cherosen sau motorina, petrolul nu are deocamdata un substitut viabil in calitate de combustibil de transport si se pare ca nici nu va avea prea devreme in urmatorii 30 de ani. Problema e ca nimeni nu poate spune cu siguranta de unde va veni tot acest petrol necesar.

    Ce e sigur e ca rezervele mondiale de petrol sunt deja solicitate la maxim. Statele din afara OPEC – care au fost pana acum principala sursa pentru noi descoperiri de petrol si productie inca din anii ‘70 – au anuntat ca se asteapta la o crestere mica sau chiar la o stagnare in productia de petrol din acest an.

    Marea Nordului si Alaska incep sa ramana fara petrol si producatorii se zbat sa mentina productia pe aceeasi linie. Expansiunea petroliera a Rusiei a ajuns si ea la final; un director de top al Lukoil, al doilea mare grup petrolier al tarii, a spus luna trecuta ca e improbabil ca productia nationala sa mai creasca mult. Nigeria este taramul unor infruntari militare violente. Iar Mexicul a fost prins intr-o dezbatere politica sterila despre mentinerea dincolo de granita a investitorilor straini, concomitent cu o scadere dramatica a productiei, considerata de unii analisti ca ireversibila.

    In ce priveste OPEC, cele 13 membre ale Organizatiei Statelor Exportatoare de Petrol detin trei sferturi din rezervele de petrol descoperite pana acum in lume. Dar din diverse motive, cele mai multe dintre aceste state au ingreunat sau chiar au blocat investitiile companiilor straine de petrol pe teritoriul lor. Cum preturile titeiului sunt in continua crestere, producatorii din OPEC asteapta venituri considerabile, ceea ce le-a redus intentiile de crestere a productiei.

    In acelasi timp, marile companii petroliere, ca Exxon Mobil, British Petroleum si Chevron, se descurca tot mai greu pe pietele din strainatate, pe masura ce companiile autohtone le erodeaza pozitiile odinioara dominante. 14 din primele 20 cele mai mari grupuri din industria petroliera sunt de stat, cum e cazul Saudi Aramco si al Gazprom din Rusia. Aceasta a facut ca grupurile occidentale sa controleze mai putin de 10% din rezervele totale de gaze si petrol ale lumii. Confruntate cu costuri tot mai mari, aceste companii au probleme si in a gasi noi rezerve de petrol. Desi anul trecut au cheltuit peste 100 de miliarde de dolari pentru explorari, cele mai mari cinci companii internationale de petrol au descoperit mai putin petrol decat cel pe care l-au extras. Un mic grup de sceptici considera preturile record de astazi ca pe o dovada ca livrarile de titei au atins deja un maxim – concret, ca jumatate din rezervele de petrol ale lumii au fost deja folosite. Dar cei mai multi experti considera ca sunt in continuare destule rezerve de petrol, atat descoperite, cat si nedescoperite, suficiente cel putin pana la jumatatea acestui secol. Problema este ca in multe colturi ale lumii geopolitica si nu geologia a facut ca mare parte din aceste rezerve sa nu mai fie la indemana companiilor petroliere independente. “Sunt destule resurse pe glob”, a spus recent Rex Tillerson, presedintele Exxon, la o conferinta a investitorilor, “dar problema e sa avem in continuare acces la toate oportunitatile”.


     

  • Gustul capsunelor din Spania

    “Ca firma de consultanta in resurse umane, observam avalansa de cereri de recrutare care ne sunt adresate, iar motivatia tot mai frecventa este ca departamentele proprii de resurse umane nu reusesc sa identifice si sa atraga candidati potentiali”, spune Loredana Vladareanu, senior consultant la Hart Human Resource Consulting. Problema nu e noua si nu e nicidecum specifica pentru Romania. In urma chestionarii a 43.000 de companii din 32 de tari si teritorii, la sfarsitul lunii ianuarie 2008, Manpower a realizat studiul sau anual asupra celor mai cautate meserii si profesii la nivel international, pentru care angajatorii au dificultati in gasirea de candidati; studiul releva ca in medie 31% dintre angajatorii din aceste tari au probleme in acoperirea necesarului de personal. Numai ca Romania ocupa primul loc in studiu, dupa ponderea angajatorilor care spun ca au dificultati in a-si gasi personal.

    Mai exact, 73% dintre angajatorii din Romania raporteaza probleme in recrutarea angajatilor potriviti – mult mai multi decat in Japonia, unde 63% dintre angajatori reclama aceeasi dificultate, Hong Kong (61%), Singapore (57%) sau Australia, unde doar 52% dintre companii spun ca au probleme la angajare. Pentru companiile romanesti, situatia a ramas complicata inclusiv dupa ce au recurs la cresterea salariilor, au introdus noi beneficii extrasalariale si chiar la importul de forta de munca din tarile asiatice, pentru a reduce numarul locurilor vacante. Unele dintre aceste solutii s-au dovedit utile doar temporar, iar muncitorii straini adusi sa lucreze aici au plecat inapoi, fie pentru ca nu se puteau adapta la conditiile de munca autohtone, fie din cauza salariilor prea mici.

    In ceea ce priveste avantajele materiale cu care companiile incearca sa-si atraga noi candidati sau sa-si fidelizeze angajatii, acestea sunt relative, fiindca orice angajator poate fi cu usurinta parasit pentru un altul care pluseaza si ofera fie si doar un pic mai mult. Pretentiile salariale ale potentialilor angajati, indiferent de calificarea si experienta lor, sunt tot mai ridicate, iar reticenta companiilor de a oferi salarii mai mari, chiar si atunci cand sunt in criza de personal, a fost incercata pe pielea lor de majoritatea celor ce au plecat din tara pentru a munci in strainatate pe bani mai multi. “Criza de personal se datoreaza unui cerc vicios intretinut atat de angajatori, cat si de angajati. Niciuna din parti nu creeaza conditiile prin care sa o atraga pe cealalta”, comenteaza Loredana Vladareanu. In plus, “angajatii nu parasesc companiile, ci isi parasesc sefii”, dupa cum spune consultantul de la Hart – cu alte cuvinte, cei mai multi angajati isi parasesc locul de munca nu atat pentru ca prefera un alt domeniu, cat pentru a avea de-a face cu un alt stil de management, mai orientat catre angajati si catre motivarea lor.

    Chiar daca un prim loc intr-un asemenea top precum cel realizat de Manpower ne-ar putea face sa credem ca apogeul crizei de personal a fost deja atins, unii consultanti sunt de alta parere. “Urmatorii ani ar putea aduce un apogeu in aceasta criza, probabil in maximum un an – un an si jumatate poate, cel mult doi, inainte de a se ajunge la o stabilizare a pietei”, sustine Loredana Vladareanu.

    Cei mai multi specialisti in resurse umane pun aceasta situatie pe seama cresterii economice din ultimii opt ani, in special, care a generat mai multe locuri de munca disponibile, dar si pe seama salariilor mici care au stimulat migratia fortei de munca spre tarile dezvoltate din Europa ori spre America – migratie care nu e specifica doar Romaniei, ci multor altor tari in curs de dezvoltare si economii emergente. De asemenea, multi studenti pleaca sa studieze in strainatate si, de cele mai multe ori, nu se mai intorc, generand un exod de talente catre tarile dezvoltate. Conform ultimului studiu Eurostat cu privire la piata muncii din Uniunea Europeana, un numar de 1.052.000 de cetateni romani lucreaza in interiorul UE, iar in perioada 2005-2007 numarul celor plecati s-a dublat, cresterea aferenta ultimului an fiind de 20%. Peste 50% aleg Spania ca tara de destinatie, in timp ce Italia se afla pe locul al doilea, cu 30% din totalul migrantilor. Situatia creata de cei peste un milion de angajati si studenti care au ales sa lucreze in afara Romaniei se completeaza cu noul context demografic, in care rata natalitatii este din ce in ce mai scazuta si care va influenta viitorul pietei muncii. “La fel de important este si faptul ca avem de-a face si cu un sistem de educatie inadecvat contextului globalizarii, din cauza unei corelari reduse dintre tendintele economice mondiale, programele institutiilor de invatamant si strategiile investitorilor in ceea ce priveste calificarile si specializarile necesare in aceasta perioada – ingineri, muncitori cu diverse calificari, specialisti in vanzari, manageri”, spune Camelia Stanculescu, director general al Manpower Romania.

    Fara a avea pretentia ca se poate gasi peste noapte o solutie la criza de personal, unii consultanti din domeniul resurselor umane sustin chiar ca autoritatile ar trebui sa se implice in echilibrarea raportului intre cererea de forta de munca si oferta rezultata din structura sistemului de invatamant. “Planificarea pentru doi-trei ani in avans a necesarului de forta de munca ar trebui sa devina o practica comuna”, spune Nicoleta Boiciuc, senior consultant in cadrul departamentului de consultanta in resurse umane al PricewaterhouseCoopers. Aceasta ar trebui sa fie completata de efortul companiilor de a stabili programe de colaborare cu universitatile pentru promovarea in randul studentilor in ani terminali si initierea de programe de internship. Iar in ecuatie isi vor face loc firmele de training si coaching, care, prin programele pe care le ofera, pot contribui la fidelizarea angajatilor, considera Stanculescu: “Atat angajatorii, cat si angajatii vor trebui sa inteleaga ca abilitatile cu care au intrat pe piata fortei de munca nu vor fi suficiente pentru a-i sustine pe durata intregului ciclu profesional. De aceea, angajatorii trebuie sa investeasca permanent in formarea personalului, iar angajatii sa accepte si sa-si asume aceasta instruire”.

  • Trichet: Socurile economice provocate de criza din sectorul financiar NU s-au incheiat

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • UBS, pierderi de 12 miliarde de euro pe primul trimestru

    Anuntul bancii depaseste estimarile anterioare ale analistilor din piata.

    Totodata, presedintele bancii, Marcel Ospel, va demisiona din functie. UBS este banca europeana cea mai afectata de criza creditelor ipotecare.

    Mai multe detalii aici.