BusinessMagazin

Tag: antreprenori

  • Antreprenorul care aduce nota de plată în 2.000 de baruri şi restaurante din România

    Iulian Popescu are 32 de ani şi o firmă pe care a înfiinţat-o în urmă cu zece ani, pe vremea când era şi student, şi angajat. Anul trecut cifra de afaceri a crescut de aproape trei ori faţă de 2012, iar anul acesta ar putea ajunge la pragul de 5 milioane de lei. Creşterile se bazează pe activităţile de nişă pe care mizează tânărul antreprenor.

    Freya este un un soft, o soluţie destinată în principal spaţiilor din domeniul horeca, fie ele restaurante, baruri, pizzerii sau cluburi. Lansată în urmă cu aproape opt ani, soluţia a fost cumpărată până acum de mai mult de 2.000 de clienţi şi reprezintă circa 40% din cifra de afaceri a Soft Tehnica, fimă pe care antreprenorul a înfiinţat-o în 2004. 20% din cifra de afaceri revine soluţiilor pentru administraţia publică, iar restul (20%) reprezintă soluţii pentru afaceri, din diverse domenii. În ansamblu marja de profitabilitate a afacerii este de 20%, iar antreprenorul spune că, „exceptând câteva cheltuieli pe care le-am făcut în interes personal, absolut toţi banii au fost reinvestiţi“.

    Anul trecut firma a ajuns la o cifră de afaceri de 3,5 milioane de lei, iar antreprenorul spune că n-a crescut spectaculos, dacă se raportează la durata de viaţă a firmei. „În general am mers pe o creştere extrem de naturală, nu am apăsat pedala vânzărilor fără a fi foarte siguri că tehnic suntem foarte bine puşi la punct şi că suportul tehnic are în spate departamentul de dezvoltare care să poată face faţă cerinţelor noi.“ Cea mai spectaculoasă creştere a cifrei de afaceri este cea din 2014, când firma a ajuns la 3,5 milioane de lei, de aproape trei ori mai mult decât în 2012 (1,2 milioane de lei). Unul dintre motoarele de creştere au fost finanţările pe fonduri europene primite deopotrivă de clienţi dar şi de Soft Tehnica. „Noi am primit în 2014 banii pe un proiect scris în 2010. În plus, clienţii au insistat pentru închiderea anumitor proiecte şi puterea noastră de asimilare a fost mai mare“, arată antreprenorul.

    Iulian Popescu spune că firma este împlinirea unui vis mai vechi, din vremea liceului. La acea vreme nici măcar nu era pasionat de calculatoare. A intrat din întâmplare în contact cu informatica, lucrând în vremea liceului pe un calculator 286, vechi şi pentru acea vreme, „dar mi-a plăcut partea de inginerie software, să iei un produs şi să-l dezvolţi până la capăt. Am cochetat cu domeniul şi am făcut programe de la cap la coadă, produse pe care le-am publicat şi în reviste“, îşi aminteşte Iulian Popescu. A fost mai mult atras de ingineria tehnică decât de algoritm, adică de programele care rezolvă o problemă matematică: „Mă interesa mai mult să rezolv o problemă reală, cum să prezint, să fie uşor de utilizat pentru client, să aibă grafică, logo, manual de utilizare“. Acum nu mai are vreme pentru astfel de lucruri, dar spune că i-ar plăcea; în plus, i se pare esenţial să le explice angajaţilor şi colaboratorilor toate detaliile legate de produse: „de ce este aşa, cum trebuie să fie, îmi place ca oamenii de lângă mine să înţeleagă, ca să aibă mai multă independenţă, chiar dacă pierd mai mult timp învăţându-i“.

    Aventura antreprenorială a început încă din vremea studenţiei, după o perioadă în care a fost angajat, la recomandarea unui prieten, la Siveco; a absolvit Facultatea de Calculatoare din cadrul Politehnicii, în 2007, la trei ani după ce fondase Soft Tehnica. Despre înfiinţarea firmei spune că a fost cel mai greu moment din cariera sa, pentru că „lucram, şi nu puţin, la Siveco – până la 8-9 seara, apoi acasă lucram până la 12-1 noaptea, apoi mă apucam de învăţat până la 3 pentru că aveam examen a doua zi; mă culcam, mă trezeam la 6 să mai citesc o oră, mă duceam la facultate, dădeam examenul, plecam imediat ca să recuperez întârzierea la Siveco şi aşa zi după zi.“

    A renunţat la postura de angajat când a considerat că se poate descurca cu firma sa. „Aveam ceva economii şi am considerat că trebuie să-mi asum acest risc. Am înţeles că dacă n-o fac atunci, mai târziu s-ar fi instalat în mine confortul specific angajaţilor în corporaţii. Şi era evident că nu puteam ca în continuare să dorm numai trei ore pe noapte.“ Acum, spune râzând, doarme un pic mai mult, 4-5 ore, dar programul e în continuare aglomerat. „Mulţi IT-işti care lucrează în corporaţii îmi spuneau, când mă vedeau foarte stresat, chinuit că nu am timp să beau o bere cu ei: «Da’ ce te chinui aşa?» Dar o fac din suflet, pentru că asta îmi place. Ce nu mi-a lipsit, în toţi aceşti zece ani, a fost determinarea.“

    Povesteşte că a pornit la drum având trei asociaţi: fratele său, de formaţie finanţist, şi doi colegi de facultate; cei doi colegi au ieşit însă la scurt timp din firmă, pentru că, povesteşte Iulian Popescu, „puneau mai mult suflet în proiectele pentru facultate decât în cele ale firmei“. În momentul în care cei doi asociaţi au ieşit din firmă, Iulian Popescu a preluat şi participaţia lor, având acum 80% din acţiuni, iar fratele său diferenţa. Spune însă că a tras învăţăminte din această experienţă, pentru că a ales asociaţii după nevoia de dezvoltare a afacerii; profesional erau bine pregătiţi, dar „s-au dovedit un eşec din punct de vedere al businessului. Nu aveau acel ceva de a-şi asuma singuri destinul“.

  • A transformat criza în cel mai bun moment pentru afacerea pe care o conduce – a crescut în timp ce alţii nu puteau opri căderea

    Ce a făcut Manuela Plăpcianu în ultimii şase ani a avut ca rezultat o piaţă de artă mai prietenoasă, dar şi o creştere de peste o treime a numărului de cumpărători (şi de pasionaţi) dintr-un domeniu care a simţit criza într-un mod pozitiv.

    Din biroul său de la etajul 1 al palatului Cesianu-Racoviţă, care adăposteşte Galeriile Artmark, Manuela Plăpcianu teoretizează cu seninătate despre antreprenoriat, la distanţă de peste şase ani de momentul când s-a retras din banking şi a intrat ca CEO şi acţionar în zona artei. Recunoaşte că a avut şase ani intenşi, că noul statut a venit la pachet cu dificultăţi pe care intraprenoriatul nu ţi le oferă şi exemplifică printr-o paralelă între viaţa unui antreprenor şi cea a personajului principal din trilogia „Stăpânul inelelor“: „Frodo nu s-a născut erou. Frodo nu are nicio calitate ieşită din comun, nu este mai deştept sau mai talentat decât alţi hobbiţi, nu a absolvit mastere de supravieţuire şi cu siguranţă Frodo nu s-a născut învingător.

    Doar că, la un moment dat, ajunge într-un complex de situaţii de unde nu mai poate da înapoi. Se comite. Cam aşa este şi cu antreprenorul. Nici antreprenorul nu s-a născut antreprenor. Nu are cum să prevadă complexul situaţiilor (care în limbajul colocvial se numesc încurcături) în care se va afla. La fel ca Frodo, te-ai comis şi, indiferent de cât de mult se complică lucrurile şi indiferent cât de departe de planul iniţial ai fi, trebuie să mergi mai departe. Nu există drum înapoi“.

    De fapt, uitându-se înapoi, Manuela Plăpcianu este mulţumită: a lansat şase companii noi, pe care le-a gândit ca să diversifice si să complementarizeze oferta culturală a Artmark, şi a lucrat intensiv la ceea ce ea numeşte „profesionalizarea şi accesibilizarea pieţei de artă din România“. Manuela Plăpcianu deţine acum 20% din Artmark, 80% fiind deţinut de Alexandru Bâldea, care a fondat Artmark în 2008 alături de Radu Boroianu, regizor de teatru şi fost ambasador al României în Elveţia.

    Îi place să creadă că motivul pentru care piaţa de artă a tot crescut în ultimii ani (până la o valoare de 20 de milioane de euro de la o valoare de aproximativ 8 milioane de euro în 2008, când a fost lansată Galeria Artmark) este legat de vectorul de profesionalizare pe care Artmark l-a adus, prin instrumentele create pentru a transparentiza şi a credibiliza piaţa. Indexul Pieţei de Artă, un catalog care se actualizează în fiecare an şi care este auditat de PricewaterhouseCoopers, face o radiografie a tuturor tranzacţiilor publice pentru peste 1.000 de artişti români tranzacţionaţi public în România în ultimii 20 de ani.

    La o răsfoire scurtă a Indexului de Artă, oricine poate înţelege de ce criza a fost o oportunitate pentru zona de artă, randamentele de doi digiţi devenind o raritate în alte domenii în ultimii ani. „Criza financiară a fost o oportunitate pentru piaţa de artă, a fost o alternativă investiţională pentru toţi cei care înainte preferau un alt tip de plasament“, spune şi Manuela Plăpcianu, care a văzut clienţii venind în galerii dinspre piaţa imobiliară sau dinspre bursă, deoarece randamentele în artă erau mult mai ademenitoare. „Investitorii s-au îndreptat către artă şi pentru că, în scenariul cel mai pesimist posibil, rămâi cu un Ţuculescu. Achiziţiile însă nu au niciodată în spate doar o raţiune investiţională ori monetară, ci există un complex de factori care determină încheierea unei tranzacţii. Prin oferta tematică diversă, prin programe educaţionale, dar şi prin varietatea lucrărilor şi propunerea unor preţuri de pornire încurajatoare am vrut să arătăm oamenilor că arta nu este un lux. Luxul este timpul pe care îl aloci pentru artă, nu potenţa financiară“, explică Manuela Plăpcianu strategia prin care a ajuns la o creştere de 34% a numărului de clienţi noi în 2014.

    Modul cum a fost materializată democratizarea artei a început cu „preţurile neintimidante“ (în jurul câtorva sute de euro) şi cu oferta care a pornit de la artă plastică şi a ajuns la cabinetul de curiozităţi, la iluminism, la erotică, la ezoterică, la România Regală, la benzi desenate, la fotografie, la lucrări în alb şi negru, la artă decorativă, la vinuri de colecţie, la ceramică, la ceasuri vechi, la carte veche şi obiecte de scris, la whisky-uri japoneze, la şampanii de colecţie, la obiecte din epoca de aur, la afişe, la jucării de colecţie şi până la maşini vechi, mobilier de grădină sau bijuterii.

    Aşa că Manuela Plăpcianu spune că a avut un 2014 excepţional: „Intens, dinamic, fertil, scurt. A fost un an de diversificare şi de complementarizare a ofertei Artmark, cu câte 4-5 licitaţii în fiecare lună, cu primele cursuri de management al artei în ţară şi cu primele licitaţii caritabile“. Practic, Artmark înseamnă în acest moment şapte companii: Casa de Licitaţii Artmark, Lavacow – Casa de licitaţii virtuală care comercializează cu precădere artă contemporană din Europa Centrală şi de Est, Art Games – o companie care dezvoltă şi vinde softuri dedicate pieţei de artă, Artmark Historical Estate – care tranzacţionează imobile istorice & identităţi culturale, ArtSociety, Institutul de Management al Artei Artmark, ArtSafari.

  • Doi ardeleni au devenit antreprenori de succes în Bucureşti în 10 metri pătraţi

    Doi tineri din Cluj s-au îndrăgostit de aroma cafelei şi, cu ajutor din partea unui brand cunoscut, au deschis un mic coffee shop în Bucureşti. Urmează o nouă locaţie, în centrul Capitalei, iar tinerii sunt încrezători că vor putea oferi în continuare espresso de cea mai bună calitate.

    Vlad Buda şi Dan Ursan, doi tineri de 27 de ani, se cunosc de când erau copii, dar au decis 
de-abia anul trecut să pună bazele unui business. 
„Ne-am cunoscut la grădiniţă, deci ne ştim de aproape 25 de ani. Am şi lucrat împreună încă din 2006, dar cu mici pauze“, povestesc cei doi antreprenori.

    Vlad şi Dan au pornit o „afacere cu suflet“, prin care vor să împartă şi altora pasiunea lor pentru cafea. Steam Coffee Shop este o minicafenea într-un spaţiu de doar 12 metri pătraţi, înspre zona de nord a Capitalei, de unde clienţii pot cumpăra doar produse „to go“.

    De unde însă pasiunea pentru cafea? „Am lucrat mult în domeniul ospitalităţii, dar nu am avut neapărat legătură cu produsele din cafea“, povesteşte Vlad Buda. „În 2010 am participat la o competiţie de barista, iar acolo am fost jurizaţi de campionul naţional al Greciei la proba de cafea la filtru. După concurs am stat vreo nouă ore de vorbă şi ne-a explicat ce-am făcut bine, ce-am greşit şi aşa mai departe. Noi nu înţelegeam cum poate să bea atât de multă cafea, cerea un espresso la fiecare zece minute. Între timp a ajuns campion mondial la proba de cafea la filtru.“

    Şi-au transformat pivniţa în cea mai tare afacere din Bucureşti. Acum recunosc şi ei că au dat lovitura şi fac o grămadă de bani

    „După acel moment, am început să exersăm în fiecare zi“, continuă Dan Ursan. „Mergeam cu câteva minute înainte să se deschidă barul unde lucram şi încercam diverse lucruri pe care le găseam pe internet, pentru că alte surse de a învăţa nu prea există.“

    Un an mai târziu, au decis să plece în străinătate pentru a lucra şi au ales Berlinul. Au fost aproape să deschidă un coffee shop în Germania, dar s-au răzgândit în ultimul moment. „În primă fază am vrut să pornim o afacere la Berlin, chiar găsisem acolo pe cineva cu bani care era dispus să ne ajute. Dar exact înainte de semnarea actelor, am realizat că asta ne-ar fi obligat să rămânem acolo, iar noi nu eram convinşi că ne dorim asta.“

    Tinerii antreprenori nu au renunţat la idee şi s-au întors în ţară, însă lucrurile au devenit ceva mai complicate. „Ne-am întors la Cluj cu intenţia de a deschide o locaţie mai mare, ne gândeam şi la un spaţiu în care să servim ceva de mâncare. Apoi ne-am lovit de legislaţie, aşa că am rămas doar la cafea. Am încercat prin Cluj vreo 7-8 luni, am tot căutat spaţii, dar acolo există o singură zonă unde poţi avea succes cu un astfel de business, şi acolo chiria e foarte scumpă“, îşi aminteşte Vlad Buda.

    Colegul său, Dan Ursan, explică cum au ajuns în Bucureşti. „Când eram aproape să renunţăm, am discutat cu Mihai Panfil de la Origo, care ne este şi un foarte bun prieten, iar el ne-a propus o colaborare, a propus să deschidem un coffee shop în Bucureşti. Ne-am mutat în Capitală anul trecut în mai, iar afacerea am pornit-o în decembrie.“

    CONTINUAREA ÎN PAGINA A DOUA –>>>

  • Românul desemnat antreprenorul anului în Italia. A construit o afacere de 16 milioane de euro mizând pe dorul de casă al conaţionalilor

    Florin Simon, singurul român desemnat antreprenorul străin al anului în Italia, face parte din primele generaţii de emigranţi care au luat drumul Vestului în anii ’90. În două decenii, a construit o afacere de 16 milioane de euro mizând pe dorul de casă al românilor din Italia.

    “Aveţi de mers 10 staţii cu metroul, 16 staţii cu autobuzul şi 200 de metri pe jos“ – aşa au sunat indicaţiile pe care le-am primit la telefon pentru a ajunge din centrul Romei până la depozitul lui Florin Simon, antreprenorul numit în urmă aproximativ trei ani omul de afaceri al anului în Italia, singurul premiu acordat antreprenorilor imigranţi din Italia, de compania de transfer de bani MoneyGram.

    Sosit în Peninsulă în urmă cu 18 ani, Florin Simon a pus bazele unei companii de import şi distribuţie de produse fabricate în România care ajung la românii răspândiţi în toată Italia. Afacerea totalizează în prezent venituri de 16 milioane de euro şi are 50 de angajaţi, toţi români. Denumită simbolic Roma..nia SRL, compania lui Simon a îndeplinit toate cele cinci criterii pentru câştigarea titlului de „cel mai bun antreprenor“: creştere, număr de angajaţi, inovaţie, tineri antreprenori şi responsabilitate socială.

    În drum spre depozitul lui Florin Simon, semnele că te apropii de o mică Românie sunt evidente de la staţia de metrou Rebibbia, în nordul Romei, unde vezi la tot pasul afişe cu apartamente de închiriat în limba română. Depozitul, întins pe o suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi, se află într-o zonă industrială din Roma, poartă în poartă cu un depozit al producătorului italian de cafea Lavazza, departe de Forul Roman, de Vatican şi, în general, de ochii turiştilor. Chiar dacă era o zi de sâmbătă, Florin Simon a fost bucuros să acorde un interviu între două întâlniri de afaceri şi a fost încântat să răsfoiască o revistă Business Magazin în care a găsit întâmplător şi povestea antreprenorială a lui Adrian Gârmacea, fondatorul Electric Plus şi al brandului Barrier, originar, la fel ca şi el, din zona Moldovei. Sunt prieteni şi, potrivit lui Simon, se gândeau chiar să colaboreze, dar afacerea românului stabilit în Italia se concentrează deocamdată exclusiv pe produsele alimentare.

    „Povestea mea este lungă, aş putea spune că poate fi cuprinsă într-o carte“, şi-a început Simon discursul presărat cu oftaturi dese şi zâmbete modeste. Începe cu concluziile: a sosit singur la Roma în 1996, la 26 de ani, dar acum alături de el se află părinţii săi, soţia sa, Monica, fără de care spune că nu şi-ar fi putut construi afacerea, şi cei doi copii, unul în vârstă de 19 ani, student la Economie şi Management în Roma, şi un băieţel de 12 ani, elev pasionat de fotbal.

    Spiritul antreprenorial al lui Simon a început să se manifeste când avea puţin peste 20 de ani, în Bacău: „Făceam tot comerţ, adică luam de aici – vindeam acolo, vindeam nişte măsuţe găsite prin târgurile la care mergeam zilnic: la Roznov, la Târgu-Frumos, la Bucureşti“. Şi-a încercat apoi norocul cu un bar şi, pentru că lucrurile nu mergeau bine, a decis să plece în Italia cu gândul de a economisi banii de care afacerile lui aveau nevoie ca să funcţioneze. „Am venit în Italia pentru că aveam aici o rudă îndepărtată care mi-a spus că îmi poate oferi un pat. Era bun şi acesta, nu am fost nevoit să dorm pe sub poduri sau prin vagoane, cum s-a întâmplat cu alţi conaţionali“, îşi aminteşte Simon.

    Cele patru luni care au urmat au fost însă printre cele mai grele din viaţa sa: posturile erau blocate, mai ales în domeniul construcţiilor, din cauza Mani Pulite, una dintre cele mai vaste operaţiuni anticorupţie din Europa Occidentală postbelică, în care a fost dezvăluită lumea afacerilor murdare din spatele sistemului politic italian. După patru luni a reuşit să îşi găsească un loc de muncă pe un şantier, tot prin intermediul unei cunoştinţe. „Ţin minte că eram foarte descurajat şi aş fi vrut să mă întorc“, spune Simon. Dar nu se putea întoarce din cauza unui împrumut de 1.000 de dolari pe care trebuia să îl returneze cu dobândă. „Momentele în care vii sunt foarte grele, te gândeşti numai la familie şi îţi spui «Ce bine era acasă!».“ A început să lucreze ca salahor (ajutor de zidar – n.r.), muncă ce îi asigura un câştig zilnic ce echivalează astăzi cu suma de 25 de euro. „Era o experienţă nouă şi nu îmi plăcea, niciodată nu m-am gândit că o să lucrez în construcţii, nici nu mă uitam la domeniul acesta când eram în România.“

    Spera însă să strângă 10.000 de dolari într-un an, cu care să se întoarcă în România şi să îşi continue afacerile. După un an însă, a realizat că nu reuşeşte să economisească nici măcar suma pe care o împrumutase din cauza cheltuielilor pe chirie şi hrană. „După un an de zile începusem să mă obişnuiesc şi să îmi dau seama că, dacă nu ştiu chiar nimic, o să rămân salahor toată viaţa, iar visurile mele nu se vor putea adeveri niciodată“, rememorează el momentul când a conştientizat că s-ar putea să stea în Italia mai mult decât îşi propusese. I-a venit astfel ideea de a-şi face o firmă de renovări, la modă la vremea aceea în Peninsulă. Pentru a face acest lucru, trebuia să cunoască meseria, astfel că a început să se implice tot mai mult în activităţile firmei de construcţii în care era angajat.

    Ulterior s-a angajat într-o altă firmă, nişată pe ceea ce îşi dorea el să facă – rigips, pereţi falşi, tavane – , iar după trei ani consideră că „a început să înveţe“. O altă problemă de care s-a lovit în întemeierea unei firme era însă lipsa documentelor care să îi asigure şederea legală în ţară. „Mă gândeam că niciodată nu o să mă pot realiza. Italia era o ţară care nu îţi oferea prea multe şi trebuia să răzbaţi singur.“ A reuşit să îşi facă documentele în anul 2000, datorită soţiei. Sosită şi ea în Italia la un an după soţul său, a început să lucreze în cadrul unor familii care au ajutat-o să îşi facă documentele mult mai repede şi astfel au intrat amândoi în legalitate.

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum cresc afacerile antreprenoriale (I)

    de Lavinia Raşca (MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    Răspunsul la ambele întrebări este afirmativ. Indiferent cât de diferite sunt afacerile antreprenoriale, se pot identifica etape comune de creştere a acestora. Şi este util ca antreprenorii să le cunoască, pentru a se putea pregăti din timp să facă faţă provocărilor specifice ale fiecăreia dintre ele.
    În decursul anilor, specialiştii au creat numeroase modele de dezvoltare a companiilor antreprenoriale. Cel mai util mi s-a părut, în lucrul meu cu antreprenorii, modelul dezvoltat de Neil Churchill şi de Virginia Lewis. Aceştia clasifică dezvol-tarea companiilor în cinci etape: existenţă, supravieţuire, succes, dezvoltare rapidă şi maturitatea resurselor. În fiecare dintre aceste etape, antreprenorii iau decizii urmate de trecerea companiei în următorul stadiu de dezvoltare, sau, dim-potrivă, de regresul sau eşecul ei. Aceste decizii reprezintă răspunsurile lor corecte sau incorecte la anumite întrebări, specifice, după cum arată caseta 1.

    Caseta 1. Cele mai importante întrebări ale antreprenorilor, în procesul de creştere a afacerii:

    Iată, în continuare, cele mai importante caracteristici ale fiecărei etape de creştere a companiei, în viziunea lui Chur-chill şi Lewis.

    În etapa de existenţă, antreprenorul are o organizaţie foarte simplă şi este sursa esenţială de energie care pune în mişcare afacerea. El face singur, sau uneori împreună cu familia şi cu prietenii apropiaţi, tot ce este necesar pentru a vinde produsul sau serviciul primilor clienţi şi pentru a capitaliza compania nou înfiinţată. Strategia sa este cea de a menţine afacerea în viaţă. De foarte multe ori, produsele/serviciile nu se vând. Încasările sunt prea mici, capitalul de pornire se consumă şi antreprenorul este nevoit să închidă. Aşa se explică de ce, conform Bloomberg, opt din zece companii nu supravieţuiesc mai mult de 18 luni (caseta 2). Alteori însă antreprenorul reuşeşte să atragă şi să reţină clienţii şi atunci compania intră în etapa de supravieţuire.

    Caseta 2. Motive ale eşecului companiilor antreprenoriale 
în etapa de existenţă:

    În etapa de supravieţuire, organizaţia este încă simplă, iar antreprenorul încă se mai identifică cu afacerea. Numărul de angajaţi este foarte mic, creşte încet, mai întâi în vânzări şi producţie. Relaţia venituri – cheltuieli este încă sensibilă. Planificarea se rezumă, în cel mai bun caz, la previzionarea lichidităţilor.

    Unele dintre companiile ajunse aici devin marginale, ducându-şi existenţa de pe o zi pe alta, până ce proprietarul renunţă sau se retrage din cauza vârstei (ex.: unele dintre micile magazine şi firme de producţie şi servicii se în-cadrează în această situaţie). Altele sunt vândute de antreprenori, cu oarecari pierderi. Iar alte companii cresc şi intră în etapa de succes.

    În etapa de succes, se dezvoltă în mod ştiinţific toate funcţiunile companiei – marketing, resurse umane, financiar-contabilă, operaţiuni. În această etapă, antreprenorii au de ales între două scenarii: primul este cel de a menţine com-pania într-o stare economică stabilă, fără veleităţi de creştere, pentru a fi o sursă stabilă de venit pentru alte activităţi în care doresc să se implice (ex.: altă afacere, un hobby, o activitate de responsabilitate socială). Al doilea scenariu este cel în care antreprenorii se implică susţinut pentru dezvoltarea companiei.

    Companiile cu o stare economică stabilă, dată de un număr suficient de mare de clienţi, de o penetrare bună a pieţei şi de un profit peste media din ramură (ex.: firmele de servicii şi de servicii profesionale în comunităţi mici şi stagnante), pot rămâne o perioadă nedeterminată în etapa de succes, cu condiţia să aibă un management bun şi să nu apară modi-ficări nefavorabile şi necontrolabile în mediu. Antreprenorii acestor companii, odată ce au decis să nu intre în faza de dezvoltare rapidă şi să păstreze statu quo-ul, trebuie să fie preocupat de două aspecte. Primul: să angajeze manageri competenţi, dar fără ambiţii foarte mari de creştere (managerii mult prea ambiţioşi fie pleacă repede, cu consecinţele negative ale fluctuaţiei, fie încearcă să dezvolte firma accelerat, fără ştirea proprietarului). Al doilea: un management corespunzător al lichidităţilor, pentru evitarea risipei în perioadele prospere şi crearea de rezerve pentru momentele economice dificile. Nu este exclus să se modifice, în timp, opţiunile antreprenorului şi el să se decidă să intre în faza de dezvoltare rapidă. Atunci el acţionează pentru a consolida activitatea, angajând din afară sau dezvoltând din interior manageri profesionişti şi ambiţioşi şi introducând sistemele necesare, se implică în elaborarea strategiei, atrage resurse şi îşi asumă riscurile creşterii. Poate să dea greş, moment când fie încearcă să redreseze rapid afacerea, aducând-o în situaţia de sursă stabilă de venit sau, dacă şi această variantă eşuează, în etapa de supravieţuire, fie dă faliment. Dar, tot atât de bine, poate să reuşească şi să-şi atingă scopul. Atunci compania intră în etapa de creştere rapidă.

    În etapa de dezvoltare rapidă, preocuparea principală a antreprenorului este identificarea proceselor şi surselor de finanţare a creşterii. Delegarea corectă şi buna gestionare a lichidităţilor sunt esenţiale. Dacă antreprenorul face greşeli în această etapă, ele vor duce compania în stadiile anterioare sau înspre faliment. Cea mai bună soluţie în caz de eşec este să-l recunoască rapid şi să vândă compania în profit. Dacă însă gestionează bine etapa aceasta, compania va de-veni foarte mare şi se va îndrepta spre etapa de maturitate a resurselor.

    În etapa de maturitate a resurselor, are loc valorificarea imaginii pe care şi-a creat-o compania prin creşterea rapidă a încasărilor, iar antreprenorul trebuie să fie preocupat să menţină în companie flexibilitatea şi spiritul antreprenorial, talen-tul inovator, agilitatea procesului decizional şi apetitul spre risc controlat.

    Iată, pe scurt, caracteristicile etapelor de creştere a afacerii.  În partea a doua a acestui articol, mă voi referi la decizii şi acţiuni antreprenoriale necesare în procesul creşterii afacerii.

  • Doi antreprenori care au obţinut bani nerambursabili de la stat pentru afacerea lor îi învaţă şi pe alţii să-şi facă SRL-D

    Doi tineri antreprenori debutanţi au devenit consultanţi pro bono pentru cei care se gândesc să pornească o afacere cu bani nerambursabili oferiţi de către stat, dar nu ştiu cum şi dacă să se apuce. Ei au deschis un magazin de bricolaj online în septembrie cu 3.000 de euro din economii şi 17.000 de la Guvern şi CEC şi vor să îi înveţe şi pe alţii cum să nu mai fie angajaţi.

    Laura Curcă şi Vlad Sardescu au pornit aventura antreprenorială în primăvara anului trecut când, după câteva luni în care au bătut la uşile investitorilor privaţi în căutarea câtorva mii de euro pentru finanţare, au auzit întâmplător de programul guvernamental al SRL-urilor pentru debutanţi.

    CE AFACERI POŢI PORNI CU 10.000 de euro în România – EXCLUSIV

    „Am avut ideea de business şi am încercat finanţarea privată, cam pe toate canalele posibile. Din experienţa noastră putem spune că dacă nu ai un business legat de software sau aplicaţii este imposibil să găseşti un business angel care să contribuie la afacerea ta sau să atragi bani prin crowdfunding. Ei caută un return (randament al investiţiei – n.r.) rapid, iar IT-ul oferă asta. Aici e bătaia foarte mare şi este de înţeles de ce“, spun cei doi. Ideea lor a fost să deschidă un magazin online specializat în bricolaj de tip do-it-yourself, lucru imposibil cu cei 3-4.000 de euro puşi deoparte de când lucrau în vânzări – ea în consultanţă în construcţii, el în telecomunicaţii.

    „Ideea ne-a venit după ce ne-a plouat în casă şi am sunat la mai mulţi nea Caisă să vină să ne rezolve problema, dar niciunul nu a găsit o soluţie OK la problema noastră. (…) Am auzit de nea Caisă încă de mic de la tatăl meu şi am zis că e un nume bun pentru un brand în segmentul de bricolaj. Astăzi e locul unde poţi să suni, să cumperi şi să afli de ce ai nevoie fără ca cineva să vrea să te păcălească“, spune Sardescu. În planul de afacere, cei doi au mizat pe potenţialul pieţei de DIY, materiale de construcţii şi bricolaj în online, unde transparenţa preţurilor este încă redusă de practicile firmelor. „Sunt câteva magazine care continuă să funcţioneze folosind sistemul «Sună şi cere o ofertă». Noi vrem să punem totul la vedere, să acordăm aceleaşi reduceri pentru toată lumea în funcţie de cantităţi pentru ca nimeni să nu se teamă că plăteşte mai mult.“

    Cei doi mizează şi pe slaba informatizare a depozitelor de construcţii de pe piaţă şi pe lipsa de încredere în personalul acestora, clienţii având puţine informaţii privind cele mai bune produse şi raportul corect între calitate şi preţ. Afacerea neakaisa.ro – „domeniul neacaisa.ro era deja cumpărat şi nu i-am putut da de urmă proprietarului“ – funcţionează ca un revânzător, intermediar între furnizorii de astfel de materiale şi clienţii persoane fizice. „E un domeniu care nu a avut contact cu mediul online şi avem câţiva furnizori care au fost deschişi la propunerea noastră şi au înţeles că magazinele online ajung repede în topul vânzărilor lor. Ei nu au nimic de pierdut, în momentul în care ai o comandă o ridici şi o livrezi.“ Cei doi au ajuns în prezent la 14 furnizori şi ţintesc cel puţin zece comenzi pe zi până în primăvara anului 2016.

    Deşi ideea de business le-a surâs investitorilor curtaţi de cei doi tineri, neakaisa.ro nu a găsit bani în mediul privat, dar a primit încredere că poate funcţiona – „Investitorii cu care am vorbit au crezut în idee şi ne-au spus să mergem cu ea până la capăt. Dacă nu primeam răspunsuri pozitive am fi început mai greu.“ Cei doi au apelat la serviciile unui consultant specializat pe atragerea de finanţare pentru SRL-D pentru a porni afacerea. Au obţinut 8.500 de euro de la stat şi alţi 8.500 de la CEC Bank, ajungând cu economiile lor la 20.000 de euro, după mai multe aventuri. „La început am căutat informaţii despre ceea ce înseamnă SRL-D şi nu am găsit nimic. Informaţiile erau vagi şi opiniile contra acestui proiect nu erau tocmai încurajatoare. Deşi cei mai mulţi nu încercaseră, ei ştiau că nu se poate face nimic cu bani de la stat.“

    Au aplicat în martie şi au primit primii bani abia după şase luni. Alegerea consultantului cu care să lucreze a fost un pas dificil pentru cei doi, dat fiind că cereau un avans înainte de eventuala obţinere a finanţării, fără să aibă garanţia că vor obţine vreun leu. După ceva căutări, au găsit o firmă care să accepte 5% din valoarea banilor de la guvern dacă aceştia se obţineau. Au făcut bine, pentru că proiectul lor avea să fie respins. Legea prevede ca 40% din banii atraşi să fie investiţi în activele firmei, un prag despre care cei doi spun că este prea ridicat pentru un magazin online, unde nevoile constau într-un calculator, o imprimantă şi un sistem informatic de gestiune, plafonul de 8.000 de euro fiind dificil de atins. Au scris în business plan că au nevoie şi de tablete, nu doar de PC-uri, şi de buget de SEO, dar cheltuielile au fost considerate neeligibile.

  • Antreprenorul care conduce compania vândută americanilor este unul dintre cei mai mari angajatori din România

    Dacă e să căutăm rapid termenul care îl defineşte pe Vladimir Sterescu, îi putem spune liniştiţi „angajatorul“. Antreprenorul care în urmă cu nouă ani îşi vindea call-centerul EasyCall americanilor de la CGS, la rândul ei o companie antreprenorială, a devenit unul dintre marii angajatori locali; mai mult, se adresează cu precădere Generaţiei Y, care se confruntă cu o rată îngrijorătoare a şomajului. Prezent la evenimentul „Meet the CEO“, Sterescu a pledat pentru industria de outsourcing, care oferă slujbe pentru circa 60.000 de oameni, a vorbit despre experienţa sa personală, de antreprenor şi de şef al unei companii importante de servicii, dar şi despre 
ieşirea României din zona de low cost.

    “Cred că trebuie să ieşim din zona low cost şi cred că trebuie să susţinem din ce în ce mai des că suntem o piaţă cu o forţă de muncă educată, competentă să preia servicii din ce în ce mai complexe“, spune Vladimir Sterescu, rezumând în câteva rânduri ceea ce a fost un avantaj, dar şi un blestem pentru angajatul român, definiţia de forţă de muncă ieftină. Şi el trebuie să ştie destul de bine, pentru că de aproape un deceniu lucrează într-o industrie competitivă, cu implicarea unui mare număr de oameni, industrie care ar trebui să îşi depăşească percepţia cvasigenerală de cenuşăreasă a sectorului tehnologic.

    În cazul CGS, când spunem număr mare de oameni, spunem aproape 3.000 de tineri de până în 30 de ani, în Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Târgu Jiu, care lucrează pentru clienţi mari companii din topul 500 Fortune. „Personalul este marea bătălie în industria de call center. Industria creşte, iar pentru oamenii care sunt în industrie asta înseamnă oportunităţi de a se dezvolta, ceea ce îşi doreşte şi generaţia nouă. Este o generaţie care arde etape, care la interviu întreabă cum poate ajunge manager, şi este foarte bine că vrea să ajungă manager şi trebuie să ai un răspuns pentru el. Este o generaţie care comunică mai greu în mod direct, dar se descurcă foarte bine în social media şi îşi extrage informaţie din online. Este o generaţie foarte bine documentată sau, dacă nu este, într-o oră are toate răspunsurile, pentru că fiecare este conectat cu 1.000 de prieteni.“ Iar faptul că tinerii lucrează pentru clienţi din topul 500 Fortune, pentru cele mai mari companii din lume, care au standarde de la care pot învăţa, este un avantaj inportant. Mai mult, un angajat poate trece la un alt client, care activează în altă industrie, aşa că într-un timp relativ scurt se poate familiariza cu două industrii şi cu două din cele mai mari companii din lume. „Ceea ce este fabulos pentru cineva de 27 – 29 de ani. Aceasta este zona în care trebuie să ne diferenţiem şi trebuie să speculăm momentul creşterii industriei, în care apar oportunităţi“, spune Sterescu.

    Industria locală a outsourcingului intră într-o perioadă de rafinare, de evoluţie. „În 2003 am început cu servicii de call center, iar ulterior am început să oferim servicii de suport tehnic, pentru telefoane mobile, pentru laptopuri sau pentru anumite produse software specifice unor companii. Dacă ne uităm la marii jucători, Genpact, Accenture sau IBM, ei au adus aici suport pentru servicii financiare, legal, procurement, HR outsourcing. CGS oferă şi servicii financiare şi, dacă te uiţi pe o piramidă a activităţilor de suport, call centerul este undeva jos, iar noi trebuie să începem să urcăm, să ne diferenţiem cât mai mult şi să oferim cât mai multe astfel de servicii specializate. În Bucureşti sau în Cluj nu se va mai vorbi, în scurt timp, de piaţă low cost. Dacă spui că omul meu are cunoştinţe financiare, bancare, are o experienţă în banking de câţiva ani şi poate să facă activităţi de contabilitate, de exemplu, în mai multe limbi străine, nu mai eşti în zona low cost, eşti într-o zonă a specialiştilor. Acolo cred că este secretul de creştere.  Dar mesajul trebuie să fie unitar, toţi cei din industria de outsourcing din România trebuie să avem acest mesaj: „Noi nu suntem piaţă low cost“. Până acum modelul de vânzare pentru serviciile noastre în exterior era foarte simplu: veniţi în România, avem salarii mici şi forţă de muncă educată care ştie limbi străine. Eldorado! Nu mai e chiar aşa, trebuiesc atrase şi activităţi mai complexe, chiar dacă volumele sunt mai mici“, spune şeful CGS.

    Acest paragraf nu ar fi complet fără o statistică relevantă: în 2013, în Uniunea Europeană, 23,4% dintre tinerii sub 25 de ani erau şomeri, ajungându-se, conform Eurostat, până la 58,3% în cazul tinerilor greci sau 55,5% pentru spanioli. În România şomajul în rândul tinerilor este 23,6%, în Bulgaria 28,4%, iar în Ungaria 27,2%. 57,7% dintre tinerii europeni de 15 – 24 de ani erau, în 2013, inactivi; asta înseamnă 32,6 milioane de persoane. Sigur, în cele mai multe dintre cazuri inactivitatea înseamnă de fapt continuarea studiilor sau alte responsabilităţi sociale sau familiale, dar există totuşi 5,6 milioane de tineri europeni care îşi caută şi nu îşi găsesc un loc de muncă, determinând presa şi observatorii sociali să vorbească despre „generaţia pierdută“ a Europei.

  • Un antreprenor moldovean a găsit metoda de a lua banii celor plecaţi la muncă în străinătate

    Un om de afaceri din Botoşani şi-a făcut magazin online pentru rudele românilor care au plecat în străinătate. Oamenii plătesc direct din ţările unde muncesc, conectându-se la internet, iar angajaţii magazinului livrează la domiciliu familiilor acestora bunurile, scrie Adevărul. Practic, acest serviciu a fost gândit în special pentru persoanele în vârstă din mediul rural, care nu se pot deplasa la magazinele mai bine aprovizionate, însă produsele achiziţionate sunt de multe ori ţigări sau băuturi alcoolice.

     Ionel Roşu, un om de afaceri din Botoşani a dezvoltat, în urmă cu aproape 20 de ani, o reţea de chioşcuri stradale, non-stop. Afacerile nocturne, i-au priit botoşăneanului, care a ajuns să deschidă şi un magazin universal, mai precis un minimarket, dar şi să se lanseze în mediul online.  Omul de afaceri spune că livrările se fac la domiciliu şi, bineînţeles, în regim non-stop, notează sursa citată.

    Văzând că magazinul online prinde, Ionel Roşu, a venit cu o idee inedită, pe care a promovat-o în rândul pritenilor şi a cunoscuţilor care au rude în străinătate. Totodată a început să o popularizeze online. Este vorba de servicii online de livrare de produse pentru familiile românilor plecaţi în străinătate. Cum funcţionează : botoşăneanul care locuieşte oriunde în lume, are posibilitatea să comande pe site produsele , le plăteşte cu cardul, iar un aganjat al firmei le duce la membrii familiei din judeţul Botoşani, ai celui care a dat comanda.

    Omul de afaceri spune că cele mai mari comenzi le are din mediul rural acolo unde , sunt persoane în vârste, multe dintre ele se îmbolnăvesc şi nu pot merge la un magazin bine aprovizionat pentru mâncare sau alte tipuri de produse. Prin magazinul online al botoşăneanului, rudele din străinatate ale bătrânului pot comanda pentru acesta, iar livrarea se face la domiciliu. ”Cei care au grijă de părinţii lor, de bătrânii lor, le trimit constant produse . Este un nucleu dur de torinezi şi sicilieni care cumpără pe site şi eu le fac livrarea la domiciliile rudelor lor. Iniţial am dedicat acest magazin online pentru municipiul Botoşani dar paradoxal cele mai multe comenzi le am pentru localităţile din judeţ.”, spune Ionel Roşu, citat de Adevărul.

    Deocamdată în municipiul Botoşani, spune omul de afaceri comenzile sunt reduse, iar orăşenii se rezumă în general la comenzi online de băutură sau ţigări, şi bineînţeles la ore foarte târzii. Pagina electronică în limba romani Ionel Roşu nu este la prima idee inedită privind afacerile sale. Odată cu lansarea paginii online, acesta a tradus produsele cu denumiri şi preţuri şi în limba romani. Şi asta fiindcă mulţi dintre clienţii nocturni ai magazinelor non-stop era romi. ” Îmi place să răspund şi unori nevoi sociale. L-am tradus cu ajutorul profesorului de romanes şi am ataşat şi steagul etniei pe care se poate da click pentru a fi tradusă pagina. Plătesc fără probleme sunt corecţi”, spune omul de afaceri botoşănean, mai scrie sursa citată.
     

  • Un antreprenor a renunţat complet la viaţa personală: nu are locuinţă, nici prieteni şi munceşte non-stop – VIDEO

    Cillin Perera este fondatorul companiei Avilinga, cu sediul în Elveţia, care oferă cursuri de limbi străine altor companii din jurul lumii.

    Omul de afaceri australian călătoreşte, datorită jobului său, sute de mii de kilometri în fiecare an. Bărbatul se află atât de des pe drum încât a renunţat la apartamentul său şi este, practic, fără locuinţă stabilă.

    “Nu petrec mai mult de 4-5 zile într-un anumit loc”, spune Perera. “Trăiesc doar în hoteluri.” Perera îşi petrece timpul fotografiind aeroporturi, lobby-uri de hotel şi zonele rurale ale ţării în care se află. Contul său de Instagram, Homeless CEO (CEO-ul fără casă, n.r.) a ajuns la aproape 16.000 de fani.

    “Nu mă văd făcând nimic altceva”, a povestit Perera în cadrul unui interviu acordat celor de la BBC. “Adevărul e că sunt puţini care s-ar descurca într-o asemenea situaţie, pentru că e greu să nu ai timp să te acomodezi cu un loc.”

     

  • Sfaturi pentru mine tânăr. Raul Ciurtin, Albalact: Am avut curajul să investesc, să inovez înaintea celorlalţi şi mai mult decât alţii

    A venit mai repede decât mă aşteptam şi m-a găsit nepregătit. Dar asta m-a obligat să mă adaptez şi să învăţ ce nu ştiam mai repede decât credeam că pot. Experienţa în afaceri am căpătat-o pas cu pas, văzând şi făcând, uneori greşind. Am avut flerul de a alege oamenii potriviţi la momentul potrivit. Ca proaspăt medic învăţam să scriu reţete, ca antreprenor am învăţat că o afacere reuşită nu se bazează pe reţete. Eu am reuşit să aduc compania unde este astăzi pentru că am avut curajul să merg mereu mai departe, de fiecare dată când am avut un scop, un obiectiv pe care l-am atins, 
mi-am ales altul şi mai ambiţios. Am avut curajul să investesc, să inovez înaintea celorlalţi şi mai mult decât alţii, am avut încredere în oamenii pe care i-am ales să-mi fie alături şi am învăţat să aşez lucrurile în perspectivă. Nu e uşor să fii vizionar, dar şi asta se construieşte.

    Aşadar, sfaturile pe care le-aş da oricărui tânăr care doreşte astăzi să devină antreprenor sunt sfaturile pe care mi le-aş da şi mie la 20 de ani cu experienţa de astăzi. Să înveţe repede, de unde poate şi orice i se pare folositor, să-şi asume riscuri, să-şi aleagă lângă el oamenii potriviţi cu care să construiască o strategie şi o direcţie bine definite, privind permanent piaţa nu doar pe termen scurt, dar şi pe termen lung. Să pună consumatorul în centrul strategiei, nu doar afacerea şi profitul. Consumatorul te ajută să creşti. Să investească permanent, să creeze o identitate solidă a companiei sale şi a brandurilor şi să comunice deschis, nu doar cu publicul, ci şi cu partenerii şi angajaţii săi. Să aibă curaj să facă următorul pas, pentru că stând pe loc nu se poate. Să fie încăpăţânat în sensul bun al cuvântului, adică să nu abandoneze niciodată ideea care crede că e câştigătoare. Să nu repete aceeaşi greşeală de două ori. Să caute să evalueze şi să monitorizeze cât mai realist contextul economic în care se află şi potenţialul său sau al companiei sale pentru a lua decizii de investiţie corecte.