În aproximativ aceeaşi zonă, nu prea optimistă, se situează răspunsurile primite de Business Magazin de la un grup de manageri pentru textul de copertă al acestui număr, cu deosebirea că pentru cei chestionaţi de noi anul este unul al incertitudinilor. „Incertitudine“ este termenul care a revenit în cele mai multe răspunsuri, urmat de „risc“ şi de „electoral“. Există, desigur, şi grupul important al optimiştilor, pentru care economia noului an va fi marcată de „creştere“ sau „inovaţie“.
De unde incertitudinea şi ce putem face cu ea? Să refacem, pe scurt, istoria economică a ultimilor 26 de ani: în primii ani a fost perioada de creştere a companiilor, constantă, bazată pe upgrade-ul de viaţă al românilor – o perioadă bună, aşadar, în care managerii, cu costuri minime, contabilizau creşteri constante de doi digiţi; a urmat euforia dintre 2000 şi 2008, urmată de perioada de criză economică. În cele din urmă, actuala perioadă, de creştere economică, dar lipsită, paradoxal, de efectele care ar trebui să apară – creşterea nivelului de trai, dezvoltarea clasei de mijloc, apariţia de focare economice în zonele subdezvoltate, descentralizare şi sporirea rolului comunităţilor locale în jocul economic şi social. Incertitudinea de care vorbesc managerii pe care i-am chestionat este, dacă vreţi, o formulare diplomatică prin care oamenii rezumă toate problemele lor: de exemplu desele schimări de stategii şi abordări ce apar la nivel politic. Sau relaţiile cauză – efect, care la noi pot căpăta valenţe paradoxale: creşterea economică aparţine multinaţionalelor, în timp ce restul societăţii plăteşte (termenul este eufemistic) datorie extrernă, deficit de cont curent „cuminte“ şi inflaţie scăzută. Sau reducerile de personal, care au determinat emigraţie, deprofesionalizare, plafonarea în zonele aride ale economiei mondiale, dar şi promovări pe bază de „carnet de partid“: săptămâna aceasta un cititor, director de companie, îmi scria că nu ştim să schimbăm mentalitatea clasei politice şi că orice acţiune este în zadar atâta timp cât există liste de preţ pentru orice funcţie dată de partid, de la ministru, senator, deputat, consilier judeţean sau local până la niveluri pe care nici nu ni le imaginăm.
Incertitudinea vine şi din lipsa comunicării. Poate părea ciudat să spui asta în epoca internetului, a ştirii instant, a Facebookului şi a telefonului inteligent, dar gândiţi-vă când şi unde aţi citit o informaţie sau o analiză cu adevărat relevantă, folositoare, care a schimbat ceva din modul în care lucraţi sau gândiţi. Greu de spus, nu?, în avalanşa de zgomote care acoperă semnalele, ca să comit un soi de parafrază. De cele mai multe ori comunicarea, fie ea în mediul politic, în cel de business sau chiar în societate, este şchioapă, plină de suspiciuni şi de prudenţe nătângi, aplicate acolo unde nu este cazul. Imaginea companiilor şi a oamenilor dintr-o companie, reflectată în presă, este suma unor percepţii ale jurnalistului; când spun jurnalist mă gândesc la jurnalişti adevăraţi şi nu la colportori de postări în social media sau fotografi pitiţi prin tufişuri. Iar subiectele potenţiale nu sunt de genul cine ce maşină şi-a luat sau cine cu cine merge în vacanţă, ci despre negocieri, rezultate, fuziuni şi achiziţii, despre succese şi despre cădere (cu toate că nu am întâlnit încă afaceristul român care să recunoască sau, mai mult, să accepte ideea că a greşit şi să vrea să şi vorbească despre asta). Pentru acest tip de jurnalism nu există comunicare în România.
Nu există purtători de cuvânt adevăraţi, care să aibă un răspuns competent şi rapid la orice problemă (uneori un „no comment” de bun simţ face mai mult decât o bălmăjeală aiuritoare) şi care să fie mai mult decât o interfaţă plăpândă dar vămuitoare; nu există mulţi oameni de PR eliberaţi de stereotipuri şi nu există, ceea ce-i mai rău, destui şefi de companii dispuşi să fie ei, cei adevăraţi, şi nu o imagine croită pe principii PR-istice. Discreţie, înţeleg; nu înţeleg însă răspunsuri de genul „nu vă spun nimic, pentru că află concurenţa” (dar poate e de bine, poate face concurenţa icter mecanic când vede cine ştie ce rezultate bune); mândrie, înţeleg; nu înţeleg însă orgoliul şi suficienţa. Iar lipsa comunicării are efectele ei: imaginaţi-vă, plastic vorbind, un grup de inşi care orbecăie în întuneric, dar se feresc să-i avertizeze pe ceilalţi despre obstacolele de care s-au lovit.
Acesta este finalul incert al unui text despre certitudinea incertitudinii.
Ilustrez cu „Incertitudinea poetului“ de Giorgio de Chirico.
