Tag: povesti

  • Cea mai faimoasă închisoare de femei din lume îşi închide porţile: Cine sunt criminalele care şi-au găsit sfârşitul aici – GALERIE FOTO

    Holloway Prison se va închide în cadrul unui pachet de reforme privind sistemul judiciar din Regatul Unit. Puţini vor simţi însă lipsa terifiantei închisori, a cărei istorie datează încă din epoca victoriană.

    Printre numele celebre care şi-au executat pedepsele aici se numără Amelia Dyer, o moaşă care a ucis mai mult de 300 de copii, Amelia Sach, Annie Walters, condamnate tot pentru uciderea de copii, sau Mary Elizabeth Wilson, cunoscută drept “Văduva veselă”, care şi-a ucis patru soţi, relatează Daily Mail.

    Amelia Dyer era o moaşă din Bristol, al cărei proces în 1896 a fost subiectul de dezbatere al vremii, transformând-o într-un nume celebru, pe seama ei luând naştere şi câteva cântece populare în Marea Britanie a acelor timpuri.

    Amelia îşi desfăşura activitatea sub diverse pseudonime, ea pretinzând că lucrează la un serviciu de ajutor pentru mamele necăsătorite şi fără posibilităţi materiale. În schimbul unei taxe de 10 dolari – o sumă considerabilă în acele zile – ea lua copiii femeilor şi se asigura că le găseşte o familie care să îi dorească şi care să aibă posibilităţi materiale pentru a-i creşte.

    În schimb, ea strangula copiii cu bandă de croitorie albă şi le arunca trupurile în râuri. Amelia a fost prinsă doar atunci când unul dintre cadavre a reapărut la suprafaţa apei, poliţia făcând legătura cu ea după ce au descoperit adresa ei pe o etichetă de pe hârtia de ambalaj în care învelea corpurile micuţilor pe post de giulgiu.

    Mai târziu, ancheta a scos la iveală faptul că Amalia a ucis mai mult de 300 de copii şi, ajunsă în sala de judecată, pledoaria a durat doar patru minute şi 30 de secunde, femeia fiind declarată vinovată. Deşi a fost încarcerată în Holloway în timpul procesului, ea a fost spânzurată în apropiere, la Newgate, deoarece la acel moment Holloway nu avea propriile sale spânzurători.

    Acest aspect a fost în curând remediat şi un total de cinci femei şi-au găsit ulterior sfârşitul în coarda călăului, la Holloway.

    Primele două au fost Amelia Sach şi Annie Walters, care au fost executate tot pentru faptul că au ucis copii. Cele două femei se pare că ar fi ales otrăvirea în locul sugrumării copiilor care au căzut în mâinile lor.

    Când au fost în cele din urmă aduse la judecată în 1903, probele împotriva lor au inclus cantitatea mare de haine pentru copii găsite în casele lor.

    Amelia Sach şi-a susţinut nevinovăţia până la capăt. Călăul Henry Pierrepoint a menţionat că ea s-a prăbuşit în celula ei, în ziua morţii şi a trebuit să fie dusă la eşafod într-o plină criză de plâns şi ţipete. Prin contrast, Annie Walters părea netulburată. 

    Pentru o femeie care şi-a îngropat trei soţi în doar doi ani, Mary Elizabeth Wilson a fost un personaj remarcabil de vesel. La înmormântarea celui de-al treilea soţ, un agent imobiliar bogat care a murit la numai 12 zile de la data nunţii lor în Newcastle, în vara anului 1957, Mary Elizabeth Wilson a sugerat în glumă că ar trebui să i se facă un “discount comercial” din partea casei de pompe funebre.

    Potrivit Daily Mail, umorul a însoţit-o şi în cea de-a patra căsnicie cu Ernest. Atunci când la recepţia de după nunăa au mai rămas prăjituri şi un prieten a întrebat-o ce vrea să facă, Mary a avut un răspuns surprinzător: “Păstraţi-le pentru înmormântarea lui Ernest. Vor fi încă suficient de proaspete “.

    Noul ei soţ a râs la această glumă, dar în două săptămâni şi el era mort, ucis cu otravă de şobolani, nu înainte ca noua mireasă să se asigure că va moşteni locuinţa acestuia şi o sumă frumuşică din asigurarea de viaţă.

    Ea ar fi scăpat fără să fie pedepsită pentru toate cele patru crime, asta dacă nu ar fi avut o atitudine destul de veselă în urma pierderii a patru soţi, fapt ce a stârnit suspiciunile poliţiei locale. În 1958, după ce legiştii au descoperit în organismul a doi dintre foştii soţi un nivel ridicat de otravă, Mary Wilson, atunci în vârstă de 64 de ani, a fost găsită vinovată. Ea a fost scutită de pedeapsa cu moartea datorită vârstei înaintate.

    Wilson a murit în 1963, trăind în ultimii cinci ani din viaţă în închisoarea Holloway, care timp de mai mult de 150 de ani a fost casa unora dintre cele mai temute şi periculoase femei din Marea Britanie.

     

    Totuşi, nu numai criminale au trecut pragul închisorii Holloway. Un număr de femei, prizonieri politici, au fost încarcerate aici, unele primind tratament mai favorabil decât altele.

    Sufragetele, inclusiv Emmeline Pankhurst şi fiicele ei Christabel şi Sylvia, a fost hrănite forţat după ce au intrat în greva foamei în timpul petrecut în Holloway. Dar Lady Mosley, frumoasa soţie a liderului britanic fascist Oswald Mosley, a avut o experienţă destul de diferită de viaţa din închisoare, după ce a fost închisă pentru simpatiile sale fasciste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

    Prietenia acesteia cu Winston Churchill i-a asigurat un loc într-o cabană din apropierea Holloway-ului unde locuia împreună cu soţul. Deşi era atent supravegheată de gărzi, aceasta s-a bucurat de un regim mult mai uşor.

  • O tânăra revoltată de căsătoriile forţate. “Am fost vândută pentru ca fratele meu să-şi poată cumpăra o soţie” – VIDEO

    Sonita Alizadeh, un rapper din Afghanistan, a fost inspirată să scrie această melodie după ce familia ei a fost nevoită să o vândă pentru a putea cumpăra o soţie pentru fratele ei, scrie BBC.

    Căsătoriile aranjate încă fac parte din tradiţie în unele zone din Afghanistan şi multe fete sunt nevoite să se căsătorească cu străini de la vărste fragede. “Am fost vândută pentru ca fratele meu să-şi poată cumpăra o soţie”.

    “Fetele care sunt forţate să se mărite de la o vărstă fragedă îşi pierd copilăria, îşi pierd speranţa. Îşi văd soţul ca pe un violator”, spune Alizadeh.

    Există şi tineri care se împotrivesc dorinţei familiilor lor, însă de cele mai multe ori acest lucru rezultă în violenţă. “Când am ajuns în America nu-mi puteam scoate din cap imaginile cu prietenii mei răniţi, loviţi, rezultat al revoltei împotriva familiilor lor.”, afirmă Sonita Alizadeh.

    Tânăra cântăreaţă încearcă ca acestă tradiţie să se oprească şi luptă pentru asta în felul ei, prin muzică şi “merg la multe conferinţe şi evenimente pentru că oamenii trebuie să cunoască aceste fapte, trebuie să ne asculte poveştile şi să împărtăşească aceste poveşti cu restul lumi. Astfel vocile noastre vor fi auzite de oficiali şi guverne.”, încheie Sonita Alizadeh
     

  • Părinţii credeau că pleacă în fiecare zi la serviciu, dar ea construia în secret un imperiu de 10 milioane de dolari

    Povestea de succes a tinerei Jane Lu, din Australia, a început ca multe alte poveşti: dimineaţa se îmbrăca formal, pentru serviciu, îşi lua la revedere de la părinţi şi pleca spre locul de muncă, relatează dailymail.co.uk.

    Singura diferenţa este că Jane Lu nu avea un birou la care să ajungă, un job cu titlu complicat sau un şef căruia să îi raporteze. Lu a ţinut ascuns de părinţii ei întregul plan de afaceri, crezând că aceştia nu vor fi de acord cu ideea de a porni un business pe cont propriu. Tânără mergea în fiecare zi la o cafenea din centru, deschidea laptop-ul şi contacta diverse companii, organiza evenimente şi punea bazele unei afaceri de milioane de dolari.

    Compania tinerei, ShowPo.com, a generat venituri de peste 10 milioane de dolari în 2014. Ea distribuie haine în 45 de ţări, are 420.000 de fani pe Instagram şi aproape 500.000 pe Facebook. Jane Lu consideră că mare parte a succesului său se datorează modului în care a desfăşurat campaniile de social media.

    Chiar dacă recunoaşte că şi-a minţit pentru o bună perioadă de timp părinţii, Lu spune că aceştia sunt extrem de mândri de felul în care ea a gestionat businessul. “În primă fază nu le-a venit să creadă cât curaj am avut”, povesteşte Lu celor de la dailymail.co.uk.
    ShowPo.com are în momentul de faţă zece angajaţi, iar Jane Lu spune că cel mai important lucru este că poate face zi de zi lucrurile care îi plac. Cât despre lansarea unui business, Jane Lu crede că cea mai mare problemă a tinerilor este teama de eşec: “Merită să-ţi asumi acest risc şi este extrem de important să fii întotdeauna sincer. Nu trebuie să laşi o afacere să te schimbe”, a mai spus Lu.

  • O pădure din România ocupă primul loc într-un top al locurilor de coşmar din lume – GALERIE FOTO

    Pădurea Hoia-Baciu din Cluj, cunoscută ca „Triunghiul Bermudelor” al României, este plină de poveşti despre oameni care au dispărut, aparatură electronică ce o ia razna sau nu mai funcţionează si unde au avut loc apariţii extraterestre, potrivit Vocea Transilvaniei.

    Peste 20.000 de utilizatori au dat „like” unui top ce include „18 locuri de coşmar care te vor ţine treaz noaptea” şi care a fost publicat pe site-ul 9gag.

    Pădurea Hoia-Baciu, aflată la marginea oraşului Cluj-Napoca, este prima din listă şi a stârnit deja interesul utilizatorilor din toată lumea.
    În top se mai află  oraşul Oradour-sur-Glane, din Franţa, pe care naziştii l-au ars din temelii, Castelul Leap din Irlanda, despre care se spune că a fost construit pe un loc unde erau torturaţi oamenii în Evul Mediu sau oraşul Jatinga din India, unde, an de an, între septembrie şi octombrie, între orele 19:00 şi 22:00, sute de păsări se „sinucid”.

    Citiţi mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro

     

  • Poveştile tragice ale copiilor crescuţi de animale sălbatice. Majoritatea nu a reuşit să se reintegreze în societate – GALERIE FOTO

    Fotografa Julia Fullerton-Batten prezintă în imagini viaţa mai multor copii care au fost nevoiţi să trăiască printre animale. Din cauza lipsei contactului uman, copiii s-au sălbăticit, au învăţat să imite animalele şi de cele mai multe ori nu a mai fost posibilă intergrarea lor în societate, se arată într-un articol BBC. Fotografiile spun poveştile oamenilor izolaţi de societate, crescuţi în sălbăticie de la o vârstă fragedă.

    Julia Fullerton-Batten a recreat poveştile acestor tragedii prin intermediul acestor imagini frumoase şi tulburătoare, în acelaşi timp. Acestea nu sunt poveşti precum cea din “Cartea Junglei”, ci, de cele mai multe ori, sunt cazuri de abuz, neglijare, sărăcie şi violeţă domestică. “Nu vreau să exploatez aceste cazuri, ci vreau să sensibilizez lumea la ceea ce se întâmplă”, a spus ea

    Oxana Malaya, Ucraina, 1991

    Potrivit lui Fullerton-Batten, Oxana a trăit alături de câini timp de şase ani. A fost găsită când avea opt ani. Într-o noapte, Oxana a fost uitată afară de părinţii ei alcoolici. Căutând un loc călduros, fetiţa s-a dus în cuşca câinilor. Ea a adoptat comportamentul animalelor şi când a fost găsită, Oxana fugea în patru labe, respira cu limba scoasă şi lătra. Ea ştie să zică doar “da” şi “nu”. În prezent trăieşte într-o clinică din Odessa.

    Shamdeo, India, 1972

    Un băieţel de patru ani a fost găsit într-o pădure din India în 1972. Se juca cu puii de lupi. Pielea lui era închisă la culoare, avea dinţi foarte ascuţiţi, unghiile încovoiate şi avea bătături pe mâini şi pe genunchi. Nu a vorbit niciodată, dar a învăţat limbajul semnelor. A murit în 1985.

    Marina Chapman, Columbia, 1959

    Marina a fost răpită în 1954 la vârsta de cinci ani dintr-un sat din America de Sud şi a fost abandonată  în junglă de către răpitori. A trăit alături  de maimuţe timp de cinci ani înainte de a fi descoperită de vânători. A mâncat banane, rădăcini şi resturile de mâncare ale maimuţelor. Fetiţa a imitat comportamentul lor, iar acestea au acceptat-o lângă ele. Marina Chapman a fost integrată în societate, este căsătorită, trăieşte în Yorkshire şi are două fiice.

    John Ssebunya, Uganda, 1991

    John a fugit de acasă în 1988 la vârsta de 3 ani după ce a fost martor la uciderea mamei sale de câtre tatăl lui. A fugit în junglă şi a trăit alături de maimuţe şi s-a adaptat mediului înconjurător. În 1991 a fost prins şi plasat într-un orfelinat.

    Sujit Kumar, Fiji, 1978


    Sujit avea opt ani când a fost găsit în mijlocul drumului cotcodăcind şi dând din mâini precum o pasăre. Se comporta precum o găină. Părinţii lui îl încuiaseră în coteţul găinilor. Mama lui s-a sinucis, iar tatăl lui a fost ucis, apoi bunicul a devenit tutorele lui, dar nici atunci băieţelul nu a fost eliberat.

    Ivan Mishukov, Russia, 1998
     
    Ivan a fugit de acasă la vârsta de patru ani şi a trăit pe străzi alături de o haită de câini timp de doi ani înainte de a fi prins şi plasat într-o casă de copii. “Ivan a făcut o alegere, a ales să nu mai stea acasă, să trăiască pe stradă. A cerşit mâncare şi a împărţit-o cu haita de câini”, a spus Michael Newton, autorul care a spus povestea lui Ivan în cartea sa “Savage Girls and Wild Boys: A History of Feral Children”. 

    Fotografii realizate de Julia Fullerton-Batten.

     

  • O altă operă a lui George R.R. Martin ar putea ajunge pe ecranele televizoarelor

    Cinemax a comandat un episod pilot bazat pe povestea noir cu vârcolaci “The Skin Trade” a scriitorului a cărei poveste/saga “A song of Ice and Fire” a fost transformat de HBO în serialul foarte popular, “Game of Thrones”.

    “The Skin Trade” a fost publicată iniţial ca parte dintr-o compilaţie de poveşti horror, “Night Vision 5” din 1989, apoi a fost republicată în diferite forme de-a lungul timpului, chiar şi sub formă de nuvelă grafică.

    “Suntem în Hollywood, aşa că nu poţi şti niciodată cum se termină lucrurile. Dacă le place scenariul, o să filmăm un pilot, dacă le place episodul, cine ştie, poate facem un serial”, a scris George R. R. Martin pe blogul său.

    Personajul principal al poveşti este un detectiv particular pe nume Randi Wade, şi a cărei investigaţie o duce într-o lume plină de crime, o lume a vârcolacilor, mai precis în viaţa vârcolacului Willie Flambeaux.

    Kalinda Vasquez (Prison Break, Once Upon a Time) va scrie scenariul serialului. Martin a declarat că ar fi vrut să se ocupe de serial, dar nu este o opţiune realistă. “Am o carte de terminat. Ştiţi voi, aceea carte”, a scris George R. R. Martin, făcând referire la următorul capitol al poveştii din seria “A Song of Ice and Fire”.

  • Locul din România unde oamenii ştiu cu 4 zile înainte cum va fi vremea. Care e explicaţia fenomenului

    Vrei să-ţi programezi vacanţa în funcţie de vreme? Dacă prognozele meteo de la TV sunt printre cele mai imprevizibile, există un loc în România unde oamenii ştiu exact cum va fi vremea cu patru zile înainte. Nu vorbim despre niciun fenomen paranormal, deşi în zonă circulă legende şi poveşti despre mistere neelucidate până acum. Care este explicaţia?

    Spaţiul carpato-danubiano-pontic cuprinde multe locuri în care paranormalul se îmbină perfect cu legenda şi fenomenele naturale. Poveştile care circulă în jurul lor se pot transforma oricând î scenarii de filme. Nu doar Pădurea Baciului sau poteca de pe Jepii mici sunt atracţiile principale pentru amatorii de paranormal, România are şi alte locuri misterioase. Iar unele dintre ele sunt cât se poate de… adevărate.

    Vezi care e locul din România unde oamenii ştiu cu 4 zile înainte cum va fi vremea

  • Noul teritoriu al României: are 21.410 de hectare, iar accesul este INTERZIS

    În prezent, cel mai nou pământ românesc are o suprafaţă de 21.410 de hectare, este înconjurat de ape, iar peisajele îţi taie respiraţia. Deşi frumuseţea locului atrage în fiecare an mii de turişti, accesul pe noul teritoriu este interzis!

    O zonă spectaculoasă care se întinde pe o suprafaţă de 21.410 de hectare, cu peste 229 de specii de păsări şi soiuri de plante rare, cu peisaje care par desprinse din cărţile cu poveşti şi în care nu poţi ajunge decât cu barca. Şi în care, din păcate, Guvernul României a interzis popularea insulei. Nici măcar turiştii nu au acces pe acest pământ. O măsură pe cât de controversată, pe atât de justificată.

    Vezi aici cum arată noul teritoriu al României!

  • Părinţii credeau că pleacă în fiecare zi la serviciu, dar ea construia în secret un imperiu de 10 milioane de dolari

    Povestea de succes a tinerei Jane Lu, din Australia, a început ca multe alte poveşti: dimineaţa se îmbrăca formal, pentru serviciu, îşi lua la revedere de la părinţi şi pleca spre locul de muncă, relatează dailymail.co.uk.

    Singura diferenţa este că Jane Lu nu avea un birou la care să ajungă, un job cu titlu complicat sau un şef căruia să îi raporteze. Lu a ţinut ascuns de părinţii ei întregul plan de afaceri, crezând că aceştia nu vor fi de acord cu ideea de a porni un business pe cont propriu. Tânără mergea în fiecare zi la o cafenea din centru, deschidea laptop-ul şi contacta diverse companii, organiza evenimente şi punea bazele unei afaceri de milioane de dolari.

    Compania tinerei, ShowPo.com, a generat venituri de peste 10 milioane de dolari în 2014. Ea distribuie haine în 45 de ţări, are 420.000 de fani pe Instagram şi aproape 500.000 pe Facebook. Jane Lu consideră că mare parte a succesului său se datorează modului în care a desfăşurat campaniile de social media.

    Chiar dacă recunoaşte că şi-a minţit pentru o bună perioadă de timp părinţii, Lu spune că aceştia sunt extrem de mândri de felul în care ea a gestionat businessul. “În primă fază nu le-a venit să creadă cât curaj am avut”, povesteşte Lu celor de la dailymail.co.uk.
    ShowPo.com are în momentul de faţă zece angajaţi, iar Jane Lu spune că cel mai important lucru este că poate face zi de zi lucrurile care îi plac. Cât despre lansarea unui business, Jane Lu crede că cea mai mare problemă a tinerilor este teama de eşec: “Merită să-ţi asumi acest risc şi este extrem de important să fii întotdeauna sincer. Nu trebuie să laşi o afacere să te schimbe”, a mai spus Lu.

  • 10 poveşti de reconversie a fostelor fabrici. Au devenit locuri de petrecere a timpului liber sau proiecte imobiliare

    10 poveşti de reconversie a fostelor platforme industriale reprezintă linia de start pentru un potenţial imobiliar de sute de hectare în centrul oraşelor, pe care noul val de creştere economică are de gând să îl folosească pe deplin.

    Vechile utilaje folosite acum ca obiecte decorative sunt răspândite prin curtea complexului, fără plăcuţe cu denumiri, pentru că nimeni nu mai ştie ce sunt.

    Terasa exterioară denumită „Glucoza“ sau domnul Bălăianu, de profesie lăcătuş mecanic şi „un fel de om bun la toate“ care a avut aniversarea de 80 de ani anul trecut şi care în continuare este angajat pe terenul fostei fabrici Glucoza, unde a lucrat în tinereţe, aduc în continuare aminte de uzina de pe bulevardul Barbu Văcărescu din nordul Capitalei. Pereţii roşii de cărămidă amintesc tot de istoria şi de stilul locului.

    Caro Club este unul din exemplele de reconversie de succes date de consultanţii din domeniul imobiliar: este o afacere profitabilă, cu venituri de peste 4 milioane de euro şi profit de aproximativ un milion (potrivit informaţiilor de pe site-ul Ministerului de Finanţe), unde patina clasică a locului se îmbină cu complexul hotelier ocupat mai ales de turiştii de business ori de firmele de IT venite aici în căutarea unui spaţiu de birouri nonconformist şi în care să îşi pună obiectele de relaxare atipice pe care le folosesc, de la saci de box şi până la motociclete.

    Octavian Lazăr, directorul general al afacerii, este un fel de enciclopedie a poveştii cărămizilor roşii; a fost martor sau i-au fost povestite etapele proiectelor derulate de tatăl său, Ion Lazăr: dorinţa dictatorului comunist de a muta fabrica de alcool ce a funcţionat aici până în 1987, fabrica de glucoză ce funcţiona într-un pod al incintelor înainte de 1990 şi despre care vecinii spuneau că face ca la robinet să curgă glucoză, folosirea depozitelor de către arabi, un laborator cu cobai albi, pe care voia să îi ia acasă când era copil, plimbările cu frică printre aburii industriali ce încă mai funcţionau când lucra ca paznic al proprietăţii, cât şi prima dinamitare controlată din ţară, a unui siloz ce nu putea fi folosit, care a avut loc pe proprietatea lor.

    Îşi aminteşte şi despre frustrările legate de faptul că, la vremea când au început să dezvolte proiectul, nimeni nu paria pe zona de nord, pe clădirile inutilizabile ale fostei fabrici de glucoză, şi nimeni nu credea în planurile tatălui său. „Nici eu nu îmi aduc aminte când a fost de stat şi când s-a petrecut în mod concret privatizarea“, spune Lazăr. El povesteşte că mai întâi întreprinderea de stat a fost cumpărată de întreprinderea, tot de stat, condusă de tatăl său, Editura Adevărul, iar privatizarea propriu-zisă a avut loc prin metoda MEBO, în 1994, an în care Ion Lazăr a început să îşi deruleze şi proiectele.

    Istoria Caro coincide, până la un anumit punct, cu cea a majorităţii fabricilor comuniste şi este plasată cu câteva decenii în urmă. Profesorul doctor Cezar Mereuţă, cercetător asociat al Centrului de Macromodelare Economică al Academiei Române, îşi aminteşte că România „a îngheţat modernizarea tehnologică“ începând cu anul 1978.

    Hotărârea de a plăti integral datoria externă a condus la reducerea masivă a importurilor între 1978 şi 1989, ceea ce a determinat ţara să rămână semnificativ în urmă ca dezvoltare tehnologică. „După 1989, s-a considerat în mod eronat că pentru un număr de întreprinderi mari şi foarte mari (circa 400), considerate strategice, vor exista resurse interne de retehnologizare, capabile să le transforme în entităţi concurenţiale. Or, în realitate s-a dovedit că resursele alocabile nu erau suficiente şi că, în mare măsură, nici calitatea managementului nu era satisfăcătoare.“

    Consecinţa acestor stări de fapt a fost că strategia de privatizare a fost centrată în perioada 1993 – 1997 cu precădere pe societăţile comerciale mici şi, într-o măsură redusă, pe societăţile comerciale mijlocii. În anul 1997, când a început privatizarea marilor societăţi comerciale (cu peste 500 de salariaţi), s-a constatat că cele mai multe erau deja de facto în stare de faliment sau în pierdere irecuperabilă. Potrivit prof. dr. Mereuţă, cele mai mari eşecuri în domeniul privatizării au fost ale marilor întreprinderi constructoare de mijloace de transport, datorită efectelor de atragere a industriilor de componente din amonte ale acestora: Roman Braşov, Rocar Bucureşti, Aro Câmpulung sau Tractorul Braşov.

    „Dacă aceste companii ar fi fost privatizate la timp şi cu succes în perioada 1993 – 1995, Produsul Intern Brut al României ar fi avut o valoare cu cel puţin 12% mai mare, iar exportul de bunuri anual al României ar fi depăşit azi clar 60 de miliarde de euro. Din cauza întârzierii privatizării, niciuna dintre aceste întreprinderi nu a putut fi salvată.“ Prof. dr. Cezar Mereuţă aminteşte totuşi şi de privatizări realizate cu „relativ succes“: consideră că cea mai reuşită privatizare este cea a SC Automobile Dacia, care se datorează managerului Constantin Stroe şi care, împreună cu filialele marilor multinaţionale producătoare de componente, au o contribuţie la PIB de 10%. Menţionează însă şi succesul privatizării Petrom, succesele parţiale ale entităţilor privatizate de grupul Mittal, dar şi unele privatizări din sistemul bancar. „În ansamblu, referindu‑ne la companiile româneşti, care defineau performanţa economică a industriei prelucrătoare (companii cu peste 500 de salariaţi), bilanţul privatizării este clar negativ“, concluzionează profesorul Mereuţă.