Bărbatul a cumpărat maşina de pe un site local, cu 1.500 de euro. „Era în Bucureşti, iar cel care o vindea nu ştia povestea ei”, a spus Măgureanu. După ce a aflat că i-a aparţinut lui Ceauşescu, acesta şi-a petrecut timpul readucând maşina la viaţă.
„Nu sunt un mare fan al lui Ceauşescu, nu a fost un om bun, dar dintr-un punct de vedere istoric, îmi place faptul că deţin maşina. Am numit-o «Tovarăşa»”, a declarat bărbatul.
Citiâi mai multe pe www.mediafax.ro
Bărbatul a cumpărat maşina de pe un site local, cu 1.500 de euro. „Era în Bucureşti, iar cel care o vindea nu ştia povestea ei”, a spus Măgureanu. După ce a aflat că i-a aparţinut lui Ceauşescu, acesta şi-a petrecut timpul readucând maşina la viaţă.
„Nu sunt un mare fan al lui Ceauşescu, nu a fost un om bun, dar dintr-un punct de vedere istoric, îmi place faptul că deţin maşina. Am numit-o «Tovarăşa»”, a declarat bărbatul.
Citiâi mai multe pe www.mediafax.ro
În loc de ecrane, aceasta a pus în buzunarele de pe spătarele scaunelor din avioanele sale caiete cu coperţi cartonate împreună cu bileţele care invită pasagerii să scrie ceva despre călătoria lor, care să poată fi citit apoi de alţi pasageri.
A apărut astfel proiectul Shared Stories, în care persoane de diverse naţionalităţi, vârste sau meserii povestesc în scris sau cu desene câte ceva despre călătoria lor ori despre ei, ca şi cum ar scrie în propriul jurnal.
Caietele rămân în avion, pentru a putea fi citite, pe durata zborului, de alţi pasageri care ar putea dori şi ei să adauge ceva, continuând povestea.
Timişoreanca Cristina Berta Jones a fost nevoită să-şi termine liceul în SUA, fără să-şi fi propus acest lucru, şi, spune ea, fără să aibă prea mulţi bani. După 22 de ani, ca Chief Operating Officer al fondului de investiţii Naspers, este responsabilă de tranzacţii de miliarde de euro. Ea l-a convins pe Iulian Stanciu să vândă eMAG.
„S-au întâmplat toate cu mare noroc, din punct în punct am reuşit să-mi găsesc următoarea şansă, la fiecare cotitură. A fost mult noroc. Câte s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acel moment!”, povesteşte românca, ce a realizat tranzacţii de peste 5 miliarde de dolari în cei şase ani de când se află la fondul de investiţii Naspers.
Cristina Berta Jones nu şi-a dorit de mică să fie investitor, ci se vedea medic, iar dacă anumiţi profesori ai Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara ar fi acţionat diferit, cu siguranţă că viaţa româncei ar fi fost alta, spune ea privind în urmă. A plecat la jumătatea clasei a XI-a în Statele Unite ale Americii, cu o bursă din partea fundaţiei Soros, vreme de şase luni. La întoarcere, a avut parte de o surpriză. „Domnişoară, cât dumneavoastră aţi fost în SUA cu aşa-zisele studii şi v-aţi distrat, noi aici am făcut carte. Cum vă închipuţi dumneavoastră că vă întoarceţi şi noi vă trecem în următorul an?”, a fost sentinţa dată de profesori, povesteşte acum. Îmbrăcată simplu, cu o rochie neagră elegantă, Cristina Berta Jones vorbeşte cumpătat căutându-şi cuvintele româneşti, pe care le foloseşte mai rar, acum, în viaţa de zi cu zi. Are vocea uşor răguşită şi când vorbeşte despre trecut se uită în sus, apoi revine cu privirea asupra mea.
Lovindu-se de ideile obtuze ale profesorilor din liceu, tânăra s-a văzut nevoită să se întoarcă în SUA. „Nu plănuiam să mă întorc imediat, dar profesorii nu mi-au lăsat nicio alternativă. Nu mi-au închis clasa a XI-a şi nu mă lăsau să trec în clasa a XII-a”, povesteşte ea. Mai mult de atât, în America nu putea continua în sistemul public deoarece nu avea destule credite pentru a i se putea echivala studiile „şi până la urmă am primit o bursă la o şcoală privată şi am terminat acolo”. Aşadar, profesorii din România i-au forţat mâna şi Cristina Berta Jones a fost nevoită să înveţe într-o ţară străină, fără familie şi fără prea mulţi bani. „Am fost singură, nu aveam niciun ban. În primele şase luni Fundaţia Soros mi-a dat 50 de dolari pe lună, bani de buzunar”, mărturiseşte ea. Povesteşte că a stat în SUA, la o familie de americani cu trei copii; acestora, spune românca, „le plăcea să cunoască oameni din altă lume, altă cultură”.
Odată absolvit liceul, a aplicat la „toate universităţile care ofereau bursă” şi a fost acceptată la Middlebury College, unde a studiat matematică şi ştiinţele economice. Şi-a dat seama că medicina, pe care voia să o studieze în România nu era, totuşi, un domeniu care să o pasioneze şi „când m-am găsit într-un loc unde îmi puteam reexamina planurile şi pasiunile, m-am gândit la business”.
Bursa obţinută la facultate îi ajungea pentru cheltuielile legate de şcoală, dar a fost nevoie să se şi angajeze, iniţial în campusul facultăţii, pe un post de fundraising. „Dădeam telefoane pe la alumni care au terminat colegiul respectiv şi încercam să obţin donaţii. Căutam informaţii despre companiile lui X şi Y ca să ne dăm seama cam cât de bine o duce şi cam cât de mare era donaţia pe care o ceream pentru colegiu”, descrie ea activitatea de atunci. Era un loc de muncă bine plătit, spune ea, iar experienţa de atunci s-a dovedit folositoare şi în cariera pe care şi-a construit-o ulterior.
Cât de mari sunt diferenţele dintre sistemul de învăţământ din Statele Unite ale Americii şi cel european, sau, mai bine, cel românesc? „Au fost două momente când mi-am dat seama că tot ceea ce mă făcea pe mine un student bun în România nu era destul pentru State”, spune ea. Primul moment a fost la liceu, când eseul de la ora de engleză i-a fost înapoiat înroşit, profesorul atrăgându-i atenţia că nu-şi exprima gândurile în legătură cu subiectul, ci doar relata ce fusese învăţată. „A fost un şoc. Tu vrei să afli ce gândesc eu?” Al doilea moment a fost în primul an la Harvard, când s-a văzut nevoită să vorbească în public şi să înfrunte direct disconfortul de a vorbi în faţa a zeci sau sute de oameni.
După absolvirea facultăţii, prima slujbă obţinută a fost în cadrul unei firme tradiţionale de consultanţă din Washington DC, unde a lucrat doar şase luni, deoarece voia să fie implicată în noul domeniu, pe atunci, numit internet. Aşa că a renunţat şi s-a angajat la un start-up numit Mainspring ce făcea planuri de business şi alte ghiduri (financiare, de comunicare etc). Compania s-a listat la bursă în iulie 2000, iar spre finalul aceluiaşi an a fost preluată de către IBM. Mulţi dintre angajaţii start-up-ului nu au erau mulţumiţi deoarece nu „mai făceam chestii cool”. Nici românca nu a fost mulţumită după achiziţie şi, spune ea, poate ar fi plecat dacă nu era o persoană care să-i atragă atenţia asupra perspectivei. „Am avut un şef care mi-a spus că am două posibilităţi: fie plec, fie stau şi învăţ ceva de la oamenii ăştia, apoi oricum plec la MBA”, povesteşte Cristina Berta Jones. A făcut întocmai şi o vreme a fost umbra unui om de la vânzări din cadrul IBM „care făcea tranzacţii mari, de zeci de milioane de dolari”; aşa a dobândit experienţă în vânzări. „Am multă apreciere pentru oricine are talentul de a vinde ceva. A fost o experienţă extraordinară. Dacă n-ar fi fost sfatul acela, probabil că aş fi dat cu piciorul aceste oportunităţi şi aş fi plecat”, mărturiseşte ea luând o gură de cafea.
Regizorul Jeff Tomsic pare să înţeleagă şi să îmbrăţişeze acest lucru, fapt dovedit mai ales de strategia de marketing a filmului, care are singurul rol de a te duce cu mintea la anii copilăriei.
Filmul Tag (Leapşa) spune povestea a patru prieteni care joacă în fiecare an, încă din adolescenţă, un joc de leapşa. Ei petrec o lună de zile încercând să se ferească unii de alţii şi punând în acelaşi timp la cale tot felul de scenarii prin care să se atingă şi să „dea mai departe leapşa“.
Şi pentru că e atât de uşor să te regăseşti în ceea ce fac personajele, spectatorul petrece o bună parte a filmului întrebându-se cum ar funcţiona, în viaţa reală, un astfel de joc. Filmul oferă câteva răspunsuri, dar lucrurile sunt evident mult exagerate.
Distribuţia filmului e una excelentă: John Hamm îl interpretează pe Bob Callahan, CEO-ul unei companii de asigurări care poate cuceri orice femeie care îi iese în cale; Ed Helms semnează rolul Hogan Malloy, un doctor veterinar care e dispus să accepte un post de om de serviciu doar ca să îi paseze leapşa lui Callahan; Jake Johnson în interpretează pe Chilli, un personaj a cărui viaţă a luat o turnură greşită şi care mai găseşte plăcere doar în droguri, dar care e dispus să lase totul la o parte pentru joc. L-am revăzut cu plăcere şi pe Jeremy Renner, un actor extrem de talentat, dar care a beneficiat de prea puţine roluri bune.
Faptul că Tag e lungmetrajul de debut al regizorului Jeff Tomsic devine destul de evident după primele minute, existând o anumită nesiguranţă în modul în care el a gândit succesiunea scenelor. Multe lucruri nu se leagă, personajele sunt prezentate destul de superficial, iar singurul element central pare a fi obsesia pentru joc.
Lăsând însă la o parte numeroasele probleme ale filmului, aş spune că e o producţie binevenită în peisajul cinematografic american de azi. E bine să mai vedem şi astfel de filme, pentru că nu-mi aduc aminte de prea multe comedii reuşite în ultimii ani, cu excepţia lui Spy şi The Other Guys. Filmul este o artă, evident, dar nu tot ceea ce înseamnă film trebuie să te lase gânditor sau cu semne de întrebare. Uneori e suficient să te facă să râzi, atât timp cât umorul nu este de o calitate îndoielnică.
În concluzie, Tag e un film despre copilărie şi despre joacă; asta e de fapt şi ceea ce îl salvează, pentru că nu se ia în serios decât ocazional. Primeşti ceea ce ţi se promite: un film amuzant, pe alocuri nostalgic, tocmai bun de umplut o seară de vară.
Tag
Regia: Jeff Tomsic
Distribuţie: Jeremy Renner, Ed Helms, Jake Johnson
Durată: 1 oră ŞI 40 minute
Buget: 28 milioane dolari
Data lansării: 6 iulie
Nota: 6,5/10
După aceea, l-a urmat pe Putin la Kremlin, unde a devenit protectorul, omul de bază şi confidentul acestuia. După ce Putin a obţinut mandatul de patru ani ca prim-ministru, în 2008, Sechin a devenit vice-premier, şi, din această funcţie, a început să controleze activele de petrol şi gaze ale Rusiei, iar odată cu instalarea lui Putin în funcţia de preşedinte în 2012, acesta a preluat controlul direct asupra Rosneft, ca director executiv. Astăzi, el deţine 0,127% din acţiunile companiei, în valoare de aproximativ 83 milioane de dolari, şi în 2015 a fost plătit cu aproximativ 11 milioane de dolari.
Sechin este bănuit că ar fi orchestrat căderea mai multor adversari politici. În 2003, Mihail Hodorkovski, pe atunci proprietarul privat al celei mai mari companii petroliere din Rusia, Yukos, a fost acuzat de evaziune fiscală, iar compania a fost confiscată de stat. Sechin a negat implicarea, dar, cu toate acestea, a fost cel mai mare beneficiar – în 2004 a devenit preşedinte al companiei Rosneft, care a moştenit majoritatea activelor companiei Yukos.
Apoi, în 2014, Vladimir Yevtushenkov, proprietarul privat al companiei regionale petroliere Bashneft, a fost cercetat şi arestat, iar compania a fost expropriată de stat. Doi ani mai târziu, într-un proces de privatizare controversat provocat de Ulyukaev, Rosneft a cumpărat Bashneft.
Ulyukaev a fost arestat o lună mai târziu. Apoi, Rosneft l-a adus pe Yevtushenkov la tribunal, acuzându-l că ar fi demis de la conducerea Bashneft înainte de a fi naţionalizată. Un judecător regional a decis în favoarea lui Rosneft, conducând la o soluţionare extrajudiciară în care magnatul i-a dat companiei lui Sechin 1,7 miliarde de dolari pentru un bun pe care fusese deja obligat să îl predea gratuit.
Potrivit Financial Times, Sechin a declarat că nu a existat nimic personal în legătură cu lupta sa juridică cu Yevtushenkov şi cu preluarea companiei Bashneft, care i-a cedat companiei Rosneft 40% din producţia de petrol a Rusiei. „Nu pot să-mi apăr acţionarii. Am făcut-o într-o manieră corectă. M-am dus la tribunal.” a spus Sechin. Rosneft susţine că toate activele au fost achiziţionate la preţul pieţei.
Anul trecut, în decembrie, unul dintre adversarii politici al lui Sechin, Alexei Ulyukaev, a fost dus în faţa Curţii de la Moscova, pentru că ar fi acceptat o mită de două milioane de dolari pentru a se implica în afacerea Bashneft. El spune că totul i-a fost înscenat. Cazul a fost tratat doar pe baza cuvântului lui Sechin, dovadă a influenţei pe care o are acesta, ca al doilea cel mai puternic om din Rusia, după Stalin. De altfel, în societatea rusească, oamenii ca el sunt percepuţi deasupra legii, şi se crede că ar răspunde pentru acţiunile lor doar la Kremlin.
Astăzi, Rosneft reprezintă 6% din producţia mondială de ţiţei. Sechin a fost descris de fostul ambasador american la Moscova ca fiind „cardinalul gri” al Kremlinului, care „a căutat să distrugă puterea oligarhilor, să le confişte şi să le contopească activele în cadrul companiilor de stat, şi să limiteze influenţa occidental.”
Există persoane care se prefac că vorbesc la telefon sau care găsesc altfel de scuze, pentru a scăpa de “obligaţiile” sociale.
O astfel de poveste a trăit şi Carmen Jimenez, o femeie de 57 de ani, care trăieşte în Madrid. Pare incredibil, dar timp de 28 de ani ea s-a prefăcut că este oarbă, doar ca să scape de interacţiunea cu cei din jur.
“Mă săturasem de să întâlnesc oamenii pe stradă, să mă opresc să-i salut. N-am fost niciodată sociabilă şi, prefăcându-mă că sunt oarbă, am reuşit să scap de obligaţiile sociale”, a afirmat femeia.
Familia s-a supărat foarte tare pe Carmen Jimenez că a apelat la acest tertip şi că i-a păcălit, iar apropiaţii au îndepărtat-o, scrie realitatea.net
Jen Atkinson conduce una dintre cele mai de succes agenţii de turism din Marea Britanie, dar a înfruntat multe provocări şi a luat decizii care i-au surprins, de multe ori, pe cei din jur.
ITC, o agenţie de turism fondată în 1974, s-a confruntat cu reale dificultăţi în 2009, atunci când oamenii au început să reducă în mod considerabil cheltuielile cu excursii ca urmare a crizei financiare.
Lucrurile erau şi mai complicate, pentru că ITC era o agenţie de modă veche, fără prezenţă online şi cu pachete destinate în general celor cu venituri superioare.
Atkinson era la acea vreme director de marketing, dar a avut un plan de salvare a companiei pe care l-a prezentat fondatorului, Drew Foster. “Am notat totul pe doi coli A4 şi am mers la Drew. El a fost de acord şi aşa am ajuns să conduc ITC”, povesteşte Atkinson, ajunsă astăzi la 43 de ani, celor de la Daily Mail.
Planul său era simplu: în loc să schimbe întreaga strategie şi să intre pe zona vânzărilor online, ea a decis să investească tot bugetul de promovare în căutarea unor clienţi de lux. Călătoriile nu aveau să fie neapărat unele extrem de scumpe, ci mai curând orientate perfect pe cerinţele clienţilor.
“M-am gândit că dacă putem oferi ceva ce oamenii nu pot cumpăra online, afacerea noastră are o şansă de supravieţuire”, îşi aminteşte Atkinson.
Strategia sa s-a dovedit a fi corectă, iar astăzi ITC generează venituri de peste 95 de milioane de lire sterline anual. Numărul angajaţilor a ajuns la peste 200, în condiţiile în care în 2009 acesta era de 80.
Pentru a se asigura că angajaţii ştiu cât mai multe despre destinaţii şi pachetele oferite de companie, aceştia pleacă anual în două sau trei vacanţe de lux, experimentând astfel ceea ce trebuie să vândă apoi clienţilor.
“Ideea e să le poţi oferi clienţilor exact ceea ce îşi doresc. Prin urmare, atunci când vorbeşti de o anume destinaţie, angajaţii pot sugera anumite camere sau activităţi”, completează Jen Atkinson.