BusinessMagazin

Tag: obtinere

  • Cum arată MacCoin, „moneda burgerilor” lansată de McDonald`s şi în România. Cum o puteţi obţine

    McDonald`s a decis al nivel global să lanseze cinci monede în ediţie limitată dedicate burgerului Big Mac, care se vor numi MacCoin şi vor transcede diferenţele dintre puterea de cumpărare a 50 de ţări, printre care şi România.

    Prin urmare, cu ocazia aniversării de 50 de ani de la lansarea produsului Big Mac, lanţul de restaurante de tip fast food lansează monedele MacCoins, care vor fi împărţite, în limita stocului disponibil, în cadrul a trei evenimente din Bucureşti, Cluj şi Constanţa şi prin acţiuni de social media. În plus, clienţii pot primi câte un MacCoin şi în restaurante, la achiziţionarea unui meniu Big Mac.

    „În ultimii 23 de ani am vândut peste 70 de milioane de burgeri Big Mac în România şi, încă de la deschiderea primului restaurant McDonald’s în ţara noastră, Big Mac este unul dintre cele mai populare produse din meniu. De aceea, suntem mândri să fim printre cele peste 50 de ţări din toată lumea care au ocazia să marcheze aniversarea de 50 de ani Big Mac prin oferirea monedelor în ediţie limitată MacCoins”, a declarat Daniel Boaje, Director General Premier Restaurants Romania.

    Cele cinci monede sunt realizate din alamă şi sunt diferite în funcţie de specificul perioadei de zece ani pe care o celebrează, din cei 50 de ani de existenţă ai produsului Big Mac.

    Începând din data de 3 august clienţii pot schimba o monedă pentru un Big Mac în orice restaurant din ţările participante la proiect. În total, vor fi 6,2 milioane de monede MacCoin. Moneda va avea aceeaşi valoare în toate ţările – un Big Mac – indiferent de economia ţării respective.

    Ideea că Big Mac ar putea reflecta indicele de cumpărare a unei ţări nu este una nouă. Publicaţia The Economist a lansat în urmă cu peste 30 de ani Indicele Big Mac, un ghid bazat pe teoria parităţii puterii de cumpărare, care compară preţul unui Big Mac în zeci de ţări din întreaga lume.

    Pentru anul 2018, datele arată că un român care câştigă salariul me­diu pe economie îşi permite să îşi cumpere lunar circa 300 de hamburgeri Big Mac, cu 70 mai mulţi decât acum doi ani, arată cal­culele ZF făcute pe baza da­telor The Economist.

    Indexul Big Mac, lan­sat de publicaţia The Eco­no­mist acum mai bine de trei de­cenii, compară pre­ţul aces­tui produs în câteva zeci de ţări diferite din lume.

    Calculele ZF relevă fap­­tul că în ulti­mii ani eco­no­mia a cres­cut şi odată cu ea şi puterea de cum­pă­ra­re. Totuşi, România rămâne una dintre cele mai sărace ţări din UE, iar indicele Big Mac con­fir­mă acest lucru.

    Un angajat român care câştigă sa­la­­riul mediu pe economie de circa 691 de dolari net lunar (2.750 de lei net pe lună) îşi permite să cumpere circa 300 de hamburgeri Big Mac, un polonez are bani suficienţi pen­tru peste 350, iar un cetăţean al zonei euro îşi permite să cumpere aproape 450 de burgeri din câştigul său lunar de aproape 2.100 de dolari americani.

    Un Big Mac costă în România 2,3 dolari, potrivit The Economist.

     

     

     

  • Băutura de 50 de lei pe care o poţi cumpăra din supermarket deşi a câştigat medalia de aur la un important concurs

    Totuşi, puţini s-ar aştepta să audă că unul dintre cele mai bune ginuri din lume costă doar 9.99 lire sterline, adică sub 12 euro. Premiul a fost câştigat la mai puţin de un an de când a obţinut aceeaşi medalie la Competiţia Internaţională de Vinuri şi Băuturi Spirtoase (IWSC), fiind ales cel mai bun gin din lume. După câştigarea competiţiei, a ajuns imediat out of stock.

    Supermarketul nemţesc cu preţuri reduse a relansat, recent, şi popularul vin Exquisite Collection Côtes de Provence Rosé, la doar 6,69 lire sterline (7,66 euro), care a câştigat anul trecut medalia de aur în cadrul competiţiei International Wine Challenge, la categoria cel mai bun vin rose sub 8 lire (9,16 euro). 

    Aldi a avut în total opt băuturi premiate cu medalii de aur, argint şi bronz.

  • Dintr-o ospătăriţă falită, dependentă de droguri şi fără locuinţă, într-o milionară.” Succesul nu ţine întotdeauna de diplomele obţinute în facultate”

    Crescută în familia unor dependenţi de droguri, în care certurile şi bătăile erau la ordinea zilei, la doar şase ani Johnson a încercat să se sinucidă. Apoi, când a crescut, a început la rândul său să se drogheze zilnic, ducând o viaţă haotică. Până în adolescenţă, a fost bătută şi molestată, şi nu vedea nicio scăpare din situaţia în care se afla.

    A reuşit să obţină un job ca ospătăriţă într-un bar însă, deoarece consuma toţi banii pe droguri şi pe băutură, Johnson rămânea constant fără niciun ban. După un timp, nu şi-a mai permis să plătească chiria, aşa că a rămas fără locuinţă.

    După una dintre petrecerile obişnuite la care a participat cu colegele sale de la barul unde lucra, chiar în ajunul Crăciunului, în 1990, dezamăgită şi deprimată, a încercat din nou să se sinucidă, aruncându-se în ocean. Totuşi, în ultima clipă, a realizat că mai are o şansă de a îndrepta lucrurile şi s-a răzgândit.

    În maşina în care se adăpostea, a găsit un pliant vechi care promova un tratament pentru pierderea în greutate, şi s-a hotărât să strângă bani pentru a porni un business în această direcţie. Iniţial, a reuşit să facă economii din bacşişul pe care îl obţinea la bar, şi a lipit o serie de afişe scrise de mână, cu care a reuşit să atragă câţiva clienţi.

    Încă din prima lună, a reuşit să strângă în jur de 4.000 de dolari. Ulterior, şi-a extins businessul deschizând o serie de centre de control al greutăţii. În doar doi ani, Johnson a devenit milionară.

     

     

  • “Bună ziua, faceţi angajări?” Cum a reuşit această bunică să-i obţină nepotului locul de muncă visat

    O bunică din Londra a reuşit să-i obţină nepotului său jobul la care acesta visa. Femeia de 78 de ani l-a abordat pe CEO-ul companiei pe scările clădirii de birouri şi i-a explicat de ce ar fi bine să-l angajeze pe tânăr.

    “Eu locuiesc în Reading, iar bunica mea în Londra”, a scris nepotul pe o reţea de socializare. “Ea ştia că vreau să mă mut la Londra şi a vrut să mă ajute să găsesc un loc de muncă. Mi-a cerut un CV şi o listă a abilităţilor pe care le deţin; nu mi-am pus serios problema că ar putea ieşi ceva din asta. Ziua următoare a bătut la uşa unui vecin şi a început să îi povestească despre mine; vecinul în cauză e CEO-ul companiei la care am început să lucrez.”

    Jobul primit de Harry, nepotul femeii, i-a permis acestuia să se mute împreună cu prietena sa la Londra.

    Bunica şi-a propus acum să îi găsească şi prietenei un loc de muncă bun.

  • Cătălin Păduraru: Vinarium, IWCB sau lupta la baionetă în războaiele vinului

    nde se află vinul românesc? Din punct de vedere calitativ, probabil la cel mai înalt nivel din istorie. Dar asta nu înseamnă prea mult, atât timp cât toate ţările producătoare de vin şi neatinse de vreun război sau limitare religioasă se află şi ele în aceeaşi fericită situaţie. Progresul, realizările tehnologice sunt, astăzi, la îndemana oricui. Vinul, produs cu identitate, are nevoie de istorie, de palmares, de pieţe cultivate (adică de pieţe în care să fie prezent, să aducă satisfacţii gustative dar şi satisfacţia profitului pentru cei care lucrează cu el), de cercetare, de comunicare. De o direcţie. Toată suflarea românească e bucuroasă de absorbţia fondurilor europene pentru reconversie (vie) şi retehnologizare (cramă).

    Asta este în amonte. Dar în aval? Astăzi este (relativ) bine. Dar mâine? Poate nu este întâmplător că aproape în toate cărţile dedicate domeniului apărute în străinătate şi destinate publicului larg nici măcar nu suntem menţionaţi. Sau, dacă suntem, ocupăm spaţii egale cu ţări ca Slovacia sau Malta… Revistele de specialitate nici nu se mai obosesc să ne treacă la „inventar”. Şcoli celebre ne-au scos din curriculum (una dintre ele funcţionează, de câţiva ani, şi în România; cursurile se predau în engleză şi maghiară).
    La nivelul mentalului colectiv internaţional nu există vinul românesc.

    Existăm sau nu pe pieţele internaţionale?

    Se înţelege că excepţiile, câteva firme româneşti care exportă (şi acelea, în majoritate, către „nişe etnice”), nu pot aduce România în plutonul forţelor care domină Lumea Vinului. Ţări cu potenţial mult mai mic decât cel al ţării noastre (sau despre care credeam noi „după ureche” că este mult mai mic) sunt prezenţe vizibile şi constante pe pieţele importante. Au strategii şi le duc la îndeplinire. De ce? Pentru simplul motiv că au înţeles că niciun clasament nu e bătut în cuie. Astăzi SUA sunt pe locul trei mondial, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, putea să pară o glumă în anii ’60-’70. Sigur, putem spune că SUA sunt o forţă pe toate planurile. Dar ce spunem atunci de Chile, Noua Zeelandă (a zecea exportatoare din lume)? În curând, vom înţelege că nici Georgia sau Moldova nu s-au mulţumit cu actuala ierarhie. Vorbim de piaţa „noastră” şi de pieţele internaţionale… Ca mâine şi piaţa noastră va fi una (pe deplin) internaţională. De la momentul în care Amazon va livra vinuri şi aici până la intrarea marilor operatori globali de distribuţie sau a marilor firme de vin (cu cifre de afaceri ameţitoare, de câteva ori mai mari decât întreaga noastra piaţă)  peisajul „nostru” se va schimba. Dramatic.

    (Se prea poate ca tonurile în care zugrăvesc vulnerabilităţile României viticole să nu fie prea plăcute.)

    Nu am cum să ocolesc adevărul: vor fi schimbări disruptive, cu o multitudine de efecte neaşteptate. Acest context nu este un accident istoric. Este lupta şi persuasiunea profesioniştilor şi rezultatul strategiilor naţionale (ale altor ţări).

    Accident istoric poate fi numit ceea ce pare a se întâmpla în Africa de Sud. Este posibil ca, din cauza turbulenţelor interrasiale de acolo, un mare jucător să lase mult loc liber.

    Se gândeşte România să acţioneze în vreun fel?

    Şi atunci, de ce să ne-mbătăm cu apă rece pretinzând că suntem a nu ştiu câta forţă vitivinicolă? Forţa poate fi măsurată prin prezenţa pe „raftul” internaţional.

    Contraargumentul că avem o piaţă internă destul de mare nu ţine. Cât de mare? Cine a măsurat pentru a şti potenţialul (limita de extensie)? Ce, cum, cât vor cumpăra consumatorii tineri (adică cum va arăta piaţa aceasta „fantastică” peste 3-4 ani)?

    Ar putea aduce vinul beneficii românilor?

    Oare crede cineva că în regiunea Bordeaux sau în Toscana ori în Marlborough trăiesc bine doar vinarii? Orice domeniu de activitate, că e vorba de construcţii, transport, comerţ, turism (inclusiv, sau, mai ales, cel „neindustrial”), avocatură, bănci, îşi sporeşte profitul când se atinge de performanţa adusă de vin în aceste regiuni.

    În Bordeaux, Alain Juppé, primarul de astăzi al oraşului, a investit bani publici printr-o fundaţie (!), zeci de milioane de euro în Cité du Vin! (Muzeul Vinului. Noi nu avem unul nici măcar de 1 milion de euro.) A promis o creştere fabuloasă a numărului de vizitatori în zonă. Şi asta se întâmplă. Doar prin aeroportul de aici trec anual 10 milioane de oameni.

    Berlinul, Parisul, Londra, Bruxelles-ul, Viena investesc bani publici în târguri şi concursuri de vin pentru a creşte vitalitatea (şi atractivitatea) acestor oraşe. Berliner Wine Trophy, Citadelles du Vin Paris (întrecut de International Wine Contest Bucharest, IWCB, ca număr de probe), IWC London, AWC Vienna – sunt modele de colaborare public-privat, în folosul tuturor cetăţenilor (la noi, crezându-se că e vorba de profitul producătorilor de vin, ceea ce este, în mod clar, greşit, ne mutăm de pe un picior pe altul).

    La noi, mai mult decât oriunde, este nevoie de sprijin. Trebuie să recuperăm timpul pierdut (trei decenii!). Prin dezvoltarea enoturismului am putea aduce acasă zeci de mii de români plecaţi în străinătate, care să întoarcă aici, găsindu-şi un rost ca angajat sau ca antreprenor. Enoturismul cere o suită întreagă de servicii şi divertisment variat, potrivit pentru toate vârstele. Pescuit, vânătoare, biking, tracking, welness, spa, tenis, golf, river rafting, o listă aproape fără sfârşit. Toate acestea antrenează mii de angajaţi, sute de antreprenori.

    Mai avem voie să plantăm zeci de mii de hectare (lucru rar întâlnit în UE). Se poate crea un program prin care să apară o categorie nouă socio-profesională, viticultori care să nu aibă neapărat propria cramă, care să „sindicalizeze”, trimiţând  strugurii la o cooperativă pentru vinificare şi condiţionare. Tot aici s-ar putea face şi îmbutelierea. Vinul s-ar obţine în condiţii decente şi ar fi posibil ca acest gen de colaborare în vederea obţinerii valorii adăugate să inhibe păguboasa producţie de vin de 2 lei, obţinut din hibrizi şi vândut pe marginea drumului.

    Vinul acesta prost şi ieftin, deşi iubit de multi români, nu poate asigura un ciclu economic care să ţină tinerii acasă şi, în niciun caz, să-i „întoarcă” pe cei deja plecaţi „afară”.

    Da, vinul românesc poate aduce beneficii materiale imense românilor dar nu putem omite nici „veniturile” acorporale. Cele care ar putea cu adevărat să ne facă să folosim sintagma „mândri că suntem români”.

    Ce face statul român? Stă. În cel mai fericit caz, se face că lucrează.

    În cei 28 de ani de la Revoluţie nu a existat niciun politician marcant, niciun înalt funcţionar care să abordeze serios problema vinului românesc. Şi în niciun caz cu ştiinţă. Privit exclusiv ca produs agricol, acesta nu se bucură de sprijinul ministerelor potrivite: Minsterul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Mediul de Afaceri  sau, dacă există, sporadic, vreun sprijin, vinul nu este privit în dimesiunile lui reale.

    Drept urmare, efectele se văd. Sau nu se văd bine, pentru că nu avem radiografii la zi ale pieţei.

    Cercetarea, obligatorie pentru crearea unei strategii, nu poate fi asigurată de producători. Nici nu ar fi corect.

    Producătorii de vin fac… vin. Ei pot plăti sociologi, antropologi, economişti să facă studii care să răspundă problemelor lor directe. Ei nu pot rezolva „problema naţională”. Tot ce am enunţat mai sus cade în responsabilitatea statului, care, până la urmă, ar face aceste cercetări şi ar plăti experţi pentru conceptul de dezvoltare şi comunicare tot pe banii noştri. Sau pe bani europeni. (Lucru obligatoriu de menţionat, pentru că foarte mulţi oameni din stat folosesc expresia „v-am dat”.)

    Cercetarea cercetărilor (!) din străinătate ne arată clar ce am avea de făcut.

    Firmele private? Eforturi se fac. Sunt însă disparate. International Wine Contest Bucharest este un exemplu de reuşită la nivel de organizare şi afirmare internaţională. Mecanismul de colaborare stat-privat este însă blocat.

    Există şi multe iniţiative lăudabile care nu apelează la stat. Majoritatea, însă, nu îşi propun (şi nu e nimic rău în asta) să „mute munţii”. Interesant e că au început să se coaguleze parteneriate durabile între firmele private. Alianţele lor nu pot intra în concurenţă, însă, cu marile dezvoltări de forţe de pe plan mondial. Amintind de International Wine Contest Bucharest, am realizat că avem parteneri care au fost alături de acest mare concurs. E o formă de ipocrizie (la modă, nu ştiu de ce) de a expune public voalat Partenerii şi Sponsorii evenimentelor noncomerciale. Cred că vine de la alambicata lege a CNA-ului, care îşi transmite efectele de la TV către presa scrisă, neînţelegându-se că menţionarea sponsorului este minima recunoştinţă pe care poţi să o manifeşti faţă de cineva care a sprijinit un demers al binelui colectiv.
    Nu „un producător de apă minerală” este corect, ci, în cazul nostru, Aqua Carpatica, nu o marcă auto, ci Nissan ş.a.m.d.

    Unii dintre ei au sprijinit editarea lucrării Wine Wars – Războaiele vinului (lectură obligatorie pentru cei care au tangenţă cu vinul), iar mai nou sprijină una dintre cele mai interesante „construcţii” pentru Vinul românesc – Vinarium. O degustare-evaluare făcută de oameni de top din România pentru a se încerca formarea unui pluton de 100 de vinuri româneşti de top – la 100 de ani de România. Evaluarea va fi coordonată de singurul master of wine din România, Ana Sapungiu.

    E o ştire, nu?

    În cele două sesiuni Vinarium (fiecare de câte două zile), Ana Sapungiu MW a coordonat un panel format din oameni speciali ai societăţii noastre, oameni cu biografii impresionante. Am dorit să avem o interpretare holistică a vinurilor care pot fi promovate la 100 de ani de România. Chiar dacă s-a enunţat în glumă că „am strâns vreo 500 de ani de studiu în această încăpere”, rămâne – în mod serios – o sumă a competenţelor şi a unor unghiuri diferite de interpretare din domenii ca antropologia, arhitectura, istoria, literatura, arta dramatică, critica artei, business ş.a.m.d. pusă în folosul României.

    (În vinurile româneşti am îndrăznit să includem şi vinurile de peste Prut. Mulţi vor socoti acest gest o culpă. Noi l-am considerat a fi o datorie. Şi o realitate, dacă nu administrativă, măcar culturală şi istorică.)

    Statul român trebuie să întindă o mână şi să înveţe să fie partener. Într-un parteneriat, ambele părţi câştigă.

    Dezvoltarea Lumii Vinului (cu toate extensiile enunţate) degrevează statul de rezolvarea unor ecuaţii complicate, mai ales sociale, ajută la formarea brandului de ţară şi, pe termen mediu şi lung, contribuie la creşterea PIB. Dacă vrem.

  • Care este cea mai greu de obţinut maşină? Nici măcar cei mai bogaţi oameni din lume nu o pot cumpăra, iar răspunsul este unul surprinzător – FOTO

    Oricâţi bani ai avea de cheltuit pe o dubă pentru curierat, UPS nu îţi va vinde niciuna dintre maşinile din flota proprie. O politică internă a companiei interzice vânzarea lor, întrucât acestea sunt strâns legate de brandul companiei, devenind un adevărat simbol pe străzile Statelor Unite. Astfel, dacă aceste maşini ar ajunge pe mâinile oricui din afara companiei, comportamentul în trafic al şoferilor care le conduc ar putea să afecteze negativ imaginea UPS.
     
    În consecinţă, maşinile vechi sau cu probleme sunt retrase de pe şosea, acestea putând avea mai multe utilizări după aceea. Fie sunt păstrate pentru piesele încă bune, putând astfel repara maşinile care sunt încă în funcţiune, fie sunt la rândul lor reparate, vopsite în alb şi folosite pentru transport intern de bunuri sau personal. Acestea din urmă sunt numite popular drept maşini UPS „albinoase” şi sunt rareori văzute în public, potrivit go4it.
     
    În cele din urmă, maşinile care nu mai pot fi folosite sau reparate ajung la cimitirul de maşini pentru a fi distruse, unde o comisie oficială UPS supraveghează fiecare distrugere în parte, pentru a elimina posibilitatea ca maşina să rămână în funcţiune şi să ajungă pe străzi.

    Astfel, nu contează cine eşti sau câţi bani ai, dar nu ai cum să cumperi o dubă UPS. Singura opţiune ar putea fi cumpărarea întregii companii. Cu o valoare estimată la 99,7 miliarde de dolari, nici măcar cei mai bogaţi oameni din lume, Bill Gates, Jeff Bezos şi Mark Zuckerberg nu îşi permit să cumpere compania cu banii jos.

     

  • Darius Vâlcov, eminenţa cenuşie a programului economic al PSD: Toate pensiile din România se vor dubla

    “Toate pensiile din România se vor dubla, şi aici ne referim la moneda euro, deci în euro. Nu mă refeream chiar la toate, nu mă refer la pensiile speciale. Mă refeream la pensiile care sunt obţinute în urma contributivităţii, nu cei care au 20.000-30.000 de lei pensie. Pot sa vă garantez că în proiectul legii care va intra în dezbatere, punctul de pensie va fi, în 2020, 1,775 şi în 2019, 1,265 de lei”, a declarat Darius Vâlcov, la Antena 3.

    “Încă nu s-a stabilit luna, dar asta colegii de la Finanţe o vor stabili”, a mai precizat Darius Vâlcov.

    În acelaşi timp, consilierul a exclus orice posibilă influenţă asupra inflaţiei a majorării pensiilor. El a negat şi că guvernarea PSD ar fi responsabilă pentru creşterea inflaţiei sau pentru scăderea puterii de cumpărare, punându-le pe ambele în seama guvernărilor anterioare. De asemenea, a pus şi creşterea ROBOR pe seama băncilor comerciale.

    Cititi mai multe pe www.medaifax.ro

  • Produsul alimentar unic în lume creat de o orădeancă

    O româncă din Oradea a prezentat, în premieră mondială, la un târg de alimente naturale, organizat la Londra, un produs alimentar unic în lume, de concepţie proprie, numit fructonată, obţinut fără zahăr, fără fierbere şi fără aditivi, din culturi ecologice.
     
    De profesie inginer în industria alimentară, Simona Bişboacă, a declarat că a lucrat şapte ani, alături de soţul său, pentru a obţine acest produs, care seamănă cu o pastă de fructe ajunse la maturitate, bine coapte, din culturi ecologice certificate, fără adaos de zahăr, conservanţi sau aditivi alimentari. Fructonata poate fi consumată în mixuri cu iaurt sau cereale la micul dejun sau gustări, în deserturi crude chiar şi pentru bebeluşi.
     

  • China raportează un excedent comercial record cu SUA în luna iunie

    Suma de 28,97 miliarde de dolari a fost obţinută în ciuda taxelor vamale pe oţel şi aluminiu – de 25%, respectiv 10% – impuse în luna mai. Totodată, a fost raportată o creştere a exporturilor de la an la an, de 3,8% (mai mică decât cea de anul trecut), precum şi o creştere a importurilor din Statele Unite cu 4%.

    Potrivit CNBC, Administraţia Vămilor a Chinei a precizat şi că nu va impune măsuri regulatoare pe produsele americane, dar şi că nici nu va întârzia circulaţia lor. Asta deşi Beijingul avertizase zilele trecute că, în situaţia în care Statele Unite vor impune noi taxe vamale pe produse în valoare de 200 de miliarde de dolari, va răspunde cu măsuri de retorsiune.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • De ce vor unii să iasă din tipare?

    „Mă decolorez de patru ori pe an, mă vopsesc o dată sau de două ori pe an cu vopsea permanentă şi de până la zece ori cu vopsea semipermanentă iarna. În anotimpul rece este nevoie de dublă decolorare ca să pot obţine păr alb sau argintiu, îmi place cum se asortează cu zăpada şi cerul înnorat”, spune Carol Turculeţ, absolvent al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării.

    El povesteşte că s-a vopsit pentru prima dată înainte de a participa la prima ediţie a evenimentului East European Comic Con, când avea
    15 ani.

    „Prima dată m-am vopsit înainte să particip la prima ediţie a evenimentul East European Comic Con, în primăvara lui 2013, când aveam 15 ani. Personajul în care voiam să mă costumez avea părul portocaliu, dar eu nu obişnuiam să mă decolorez pe atunci şi m-am făcut vişiniu. Ulterior nu m-am mai vopsit până la începutul primului an de facultate, când m-am făcut brunet şi de atunci alternez culorile constant”, spune Carol Turculeţ.

    Specialiştii spun că unul dintre motivele pentru care bărbaţii se vopsesc este pentru a se conforma la un anumit grup, spre exemplu cel al hipsterilor.

    „Motivul psihologic pentru care bărbaţii se vopsesc este nevoia de noutate şi dinamism, de poziţie şi atitudine freestyle. De asemenea, poate fi şi nevoia de apartenenţă la un anumit stil, precum cel renumit al hipsterilor”, spune Alin Sebastian Godeanu, psiholog clinician specialist şi lector la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din Bucureşti.

    Carol Turculeţ spune că nu s-a vopsit niciodată la salon, el apelează la serviciile unui hairstylist doar pentru a se tunde şi se vopseşte acasă sau la prieteni, iar „în momentul vopsirii, oriunde aş fi, am grijă să am la mine strictul necesar: oxidant, vopsea, elastice şi clame mici deoarece am părul scurt, mănuşi şi pensule, dar şi suplimente precum balsam, mască de păr sau un borcan de ulei esenţial, în cazul în care simt părul uscat după vopsire”.

    El recurge la vopsitul permanent şi la decolorat de aproximativ şase ori pe an şi foloseşte vopseaua semi-permanentă de cel puţin zece ori pe an, mai des în sezonul rece. „Nu costă mult nici vopsirea propriu-zisă şi nici decolorantul. Înainte devenea costisitor când, fără experienţă fiind, îmi ardeam părul şi trebuia să achiziţionez măşti de păr, care costau 20 de lei pe doză şi era nevoie de trei doze pe săptămână, sau uleiul esenţial, pe care îl aplicam zilnic, şi nici acela nu era ieftin.”

    Ulterior a învăţat să se vopsească/decoloreze singur şi, astfel, pudra decolorantă şi oxidantul ajung să îl coste între 10 şi 20 de lei, „iar cea mai scumpă vopsea pe care am achiziţionat-o este cea ametist, pe care o am acum în păr, care a costat 25 de lei tubul. Nu consider că, în prezent, este un obicei costisitor”.

    Cristi Pascu, unul dintre cei mai apreciaţi hairstylişti din România, priveşte la polul opus şi spune că mulţi bărbaţi se vopsesc pentru a acoperi firele albe de păr; pentru asta plătesc 200 – 250 de lei, iar vopsirea se repetă o dată la trei săptămâni.

    „Bărbaţii îşi doresc şi ei să arate mai bine. Unul dintre motivele pentru care se vopsesc este să-şi acopere părul alb, ceea ce este valabil mai ales în cazul celor care îşi câştigă existenţa prin imagine, precum cântăreţi, oameni de televiziune, oameni de presă sau cei care intră în contact cu publicul”, spune Cristi Pascu.

    El adaugă că vârsta este relativă, deoarece la bărbaţi părul alb începe să apară încă de la vârsta de 18 ani. „Am văzut băieţi care la 20 de ani aveau părul grizonat. Asta poate fi cool la început, dar la un moment dat te vopseşti, pentru că nu vrei ca la 30 de ani să arăţi de 50.”
    În acelaşi timp, Sebastian Godeanu spune că băieţii încep să se vopsească încă de la vârsta de 16 – 17 ani.

    Avantajul pe care îl aduce schimbarea culorii de păr la bărbaţi este cel legat de sentimentul de bunăstare, de aceea mulţi recurg la schimbarea culorii de păr pentru a fi în acord cu propria personalitate, adaugă Sebastian Godeanu, făcând referire la cei care abordează culorile vii, câteodată combinate.

    Dar cum cultura noastră nu se apropie atât de mult de cea asiatică, unde cei mai mulţi bărbaţi sunt vopsiţi în culori stridente, majoritatea bărbaţilor din România se vopsesc pentru a acoperi firele albe şi astfel nu există o culoare care să fie la modă sau care să fie preferată de bărbaţi, spune Cristi Pascu. „Nu există o culoare căutată de bărbaţi, pentru că ei îşi vopsesc părul din necesitate şi încearcă să aibă o culoare cât mai apropiată de culoarea lor naturală. E bine că în prezent vopselele sunt destul de avansate din punct de vedere tehnologic şi astfel poţi obţine un aspect perfect natural.”

    Stilistul adaugă că pentru bărbaţi moda este relativă, deoarece „suntem mai conservatori” şi atunci moda poate fi o tendinţă care ţine de statutul social şi de vârstă. „Poate fi ceva la modă pentru cei care sunt la nivel de business şi poate fi altceva la modă pentru cei care ies cu skateboardul în parc.”

    Însă, deşi bărbaţii care se vopsesc nu sunt prea bine văzuţi în România şi această schimbare este asociată cu imaturitatea, psihologul Sebastian Godeanu spune că femeile sunt atrase de bărbaţii care îndrăznesc să îşi asume aceste schimbări, mai ales într-o lume tradiţionalistă.

    „Am observat că femeile sunt atrase de bărbaţii vopsiţi, pentru că îndrăznesc să-şi asume personalitatea într-o lume tradiţionalistă, cum este a noastră. Chiar dacă multe femei asociază vopsitul părului cu imaturitatea, este apreciată iniţiativa”, adaugă Sebastian Godeanu.