BusinessMagazin

Tag: intalnire

  • România, o ţară în care mulţi români fac bani, dar din care vor să fugă

    Titlul opiniei era ”Atâta timp cât Iulian Dascălu va prefera să-şi petreacă weekendul la Viena în loc să fie în stradă în fruntea tuturor oamenilor de afaceri şi a câtorva sute de mii de oameni din Iaşi, Bacău, Botoşani, Piatra-Neamţ, Vaslui, Suceava, nu se va construi nicio autostradă care să lege Moldova de Bucureşti sau de vestul ţării, iar diferenţele economice se vor accentua“.

    Iulian Dascălu este milionar, în euro (dacă nu chiar a trecut de 100 de milioane de euro), iar toţi aceşti bani i-a făcut prin muncă, în România.

    Bancherul meu, corporatist de când se ştie, sigur nu a avut un salariu mediu pe economie şi nici un salariu mediu pe sistemul bancar, care este dublu sau chiar triplu faţă de medie, ci chiar mai mult.

    Nu a dus-o rău în România; deloc.

    Şi totuşi este foarte nervos pe România, pe sistem, pe autorităţi, pe politicieni, pe toată lumea.

    Ce am observat este că aceia care au avut o şansă în România, cei care au fructificat-o fie printr-un business propriu, fie printr-o poziţie bună într-o companie, sunt foarte supăraţi pe această ţară, care într-un fel sau altul le-a dat totul, bineînţeles pe munca lor.

    Cei care au câştigat mai puţin, cei care s-au adaptat mai greu vremurilor, cei pentru care capitalismul din România nu a fost aşa bun, nu sunt chiar aşa supăraţi, cel puţin din punctul de vedere al limbajului.

    De asemenea, cei care au plecat din România având în spate studii superioare au o privire extrem de nemulţumită legată de evoluţia României, în ultimii 10-15 ani, faţă de cei care au plecat să fie căpşunari, cameriste, spălători de vase, ospătari, barmani, lucrători în construcţii cu mâna şi cârca.

    Şi mă întreb: de ce? De ce aceia care au făcut, au câştigat mai mulţi bani în România sau au poziţii superioare în Occident, pe salarii mai mari sunt atât de critici faţă de România?

    La polul opus, o bună parte din străinii care au avut şansa să vină în România, într-o mulţinaţională, sau să facă business, sau să găsească parteneri de business, fie au rămas aici, fie vorbesc extrem de bine de România.

    România? O ţară extraordinară, oameni fabuloşi, numai cine nu a vrut nu a făcut bani aici! O ţară în care trăieşti mai bine decât în Franţa, Germania, Italia, America, spun expaţii.

    O întreagă generaţie de expaţi şi-au găsit de lucru la companiile româneşti după ce li s-a terminat mandatul la multinaţionale. Pentru că nu au vrut să plece din România, pentru că au considerat că sunt mai relevanţi aici, că pot face mult mai multe lucruri aici, decât în ţara lor.

    Ce spunem noi? ”O ţară de kkt!“ Iar asta o spun românii care au câştigat mai mult aici, decât media sau decât ar fi putut să câştige în afară, dacă ar fi mers să lucreze în altă ţară sau dacă ar fi făcut business acolo.

    Dacă stai de vorbă cu ei, în cafenelele şi restaurantele din Bucureşti, care pot să rivalizeze cu cele de afară, aşteptându-i un BMW X5 sau un Q7 afară, toată lumea este nemulţumită pe România.

    Bineînţeles că sunt şi excepţii.

    Mulţi români au sperat că lucrurile se vor desfăşura mult mai repede, că autostrăzile se vor construi peste noapte, că drumurile vor fi libere, nu aşa aglomerate ca acum, că parcările vor fi peste tot, că politicienii vor lucra pentru cei care i-au trimis în Parlament, nu pentru ei personal, că taxele şi impozitele vor fi mici, că birocraţia administrativă va dispărea, la fel şi corupţia, doar prin ieşirea în stradă sau prin protestele verbale din conversaţii din clădirile de birouri sau de pe Facebook.

    Într-o seară de duminică, am avut şansa să iau un taxi, la 1,39 lei/km, pe o distanţă scurtă, cu un şofer israelian, căsătorit cu o româncă şi pe care l-am întrebat cum e în România, de fapt cum e viaţa în Bucureşti, ca taximetrist. A răspuns clar: ”În România? O superţară, sunt mulţi bani, numai voi, românii, nu-i vedeţi!“.

  • Cum este să te duci cu mama de mână să te angajezi la 23 de ani

    Mai mult decât atât, mama punea întrebările în locul copiilor în cadrul discuţiilor cu cei de la HR, iar când era întrebat copilul, atât fete cât şi băieţi, ei răspundeau ”mama ştie mai bine“.

    Probabil că aceste situaţii sunt excepţii, dar în spate sunt lucruri mult mai profunde legate de vocaţia tinerilor.
    Tinerii millennials nu ştiu ce vor, încearcă să experimenteze cât mai multe lucruri, privesc joburile ca pe o joacă, sunt nervoşi atunci când văd că un serviciu are un program fix, pontaj, norme, proceduri, şefi de care trebuie să ţină cont.

    Mihaela Feodorof de la Yourway Life & Career Counseling spune că tinerii de astăzi îşi doresc să facă altceva decât ceea ce găsesc pe piaţa muncii sau au făcut o facultate ori o şcoală care nu are nicio legătură cu ceea ce ar fi vrut să facă.
    Părinţii i-au împins spre o anumită zonă de educaţie pe ideea că acolo au un viitor, acolo se câştigă mai bine, deşi ei ar fi vrut să facă altceva şi poate nu au avut curajul să spună acest lucru la timpul potrivit.

    Fiecare dintre noi a fost împins spre o anumită facultate de către familie, de tradiţia familiei, de prietenii mamei sau ai tatălui sau de societate, care la un moment dat miza pe drept, jurnalism sau ASE.

    Dacă după 2000 şi până în criză visul celor care se duceau la ASE era de a lucra într-o bancă, unde erau cele mai mari salarii din România (3.500 – 4.000 de lei net), în acest moment, adică peste zece ani, cel mai bine plătiţi sunt angajaţii din IT, programatorii, softiştii, cu salarii între 7.000 şi 8.000 de lei net, plus beneficii greu de imaginat în alte sectoare economice. Dar matematica, programarea nu sunt pentru toată lumea.

    Pentru că nu ştiu ce vor, pentru că nu au fost învăţaţi să încerce să afle ce vor să facă, ce le place, copiii de astăzi ajung să se bazeze pe mama sau tata pentru viitorul lor.

    La interviurile de angajare le este frică să vorbească liber. Facebookul îţi aduce multe like-uri şi share-uri, dar nu ştiu dacă te învaţă să vorbeşti în public, dincolo de ecranul protejat al smartphone-ului. Iar la un moment dat trebuie să te confrunţi cu faţa unui angajator, care îţi poate decide viitorul într-o fracţiune de secundă. îi place sau nu de tine, are încredere sau nu în ceea ce arăţi, în ceea ce spui, în atitudinea pe care o ai.

    Mama poate răspunde la întrebări în locul tău, poate să spună ce îţi place sau nu, ce ai vrea să faci în viitor, dar nu poate înlocui atitudinea, energia, determinarea sau curiozitatea.

    O problemă care va deveni din ce în ce mai acută va fi legată de copiii corporatiştilor: ce vor face ei când vor fi mari? Pentru că au avut bani, părinţii lor au avut şansa să le ofere mai multe lucruri, poate o şcoală sau o pregătire mai bună (trăiască meditaţiile în particular, în special la limbile străine), dar nu au avut şi nu au timpul să stea cu ei, să vorbească cu copiii lor şi să vadă încotro să-i îndrepte.

    Corporatiştii speră că banii reuşesc să înlocuiască multe lucruri, inclusiv cele legate de viitorul copiilor lor. Dar câteodată nu este aşa, iar căderea copiilor după ce dau nas în nas cu realitatea este destul de dură.

    Şcoala românească, dar şi societatea nu încurajază vocaţia, nu-i încurajează pe copii să-şi descopere ceea ce vor să facă în viaţă şi din acest motiv când intră în companii, la 18-23 de ani, sunt destul de dezamăgiţi.

    Nu este ceea ce se aşteptau, şefi nu sunt aşa cum sperau, jobul nu este o joacă. Iar pentru angajatori, tinerii millennials sunt un coşmar: sunt inteligenţi, dar nehotărâţi, se mişcă extrem de repede în lumea de astăzi, dar pleacă la fel de repede, sperând că următorul job va fi mai bun.

    Dar cum spune o colegă de-a mea, dacă vine cu mama la interviu şi nu e în stare să vorbească singur ”nu l-aş angaja deloc“!

  • Cum este să te duci cu mama de mână să te angajezi la 23 de ani

    Mai mult decât atât, mama punea întrebările în locul copiilor în cadrul discuţiilor cu cei de la HR, iar când era întrebat copilul, atât fete cât şi băieţi, ei răspundeau ”mama ştie mai bine“.

    Probabil că aceste situaţii sunt excepţii, dar în spate sunt lucruri mult mai profunde legate de vocaţia tinerilor.
    Tinerii millennials nu ştiu ce vor, încearcă să experimenteze cât mai multe lucruri, privesc joburile ca pe o joacă, sunt nervoşi atunci când văd că un serviciu are un program fix, pontaj, norme, proceduri, şefi de care trebuie să ţină cont.

    Mihaela Feodorof de la Yourway Life & Career Counseling spune că tinerii de astăzi îşi doresc să facă altceva decât ceea ce găsesc pe piaţa muncii sau au făcut o facultate ori o şcoală care nu are nicio legătură cu ceea ce ar fi vrut să facă.
    Părinţii i-au împins spre o anumită zonă de educaţie pe ideea că acolo au un viitor, acolo se câştigă mai bine, deşi ei ar fi vrut să facă altceva şi poate nu au avut curajul să spună acest lucru la timpul potrivit.

    Fiecare dintre noi a fost împins spre o anumită facultate de către familie, de tradiţia familiei, de prietenii mamei sau ai tatălui sau de societate, care la un moment dat miza pe drept, jurnalism sau ASE.

    Dacă după 2000 şi până în criză visul celor care se duceau la ASE era de a lucra într-o bancă, unde erau cele mai mari salarii din România (3.500 – 4.000 de lei net), în acest moment, adică peste zece ani, cel mai bine plătiţi sunt angajaţii din IT, programatorii, softiştii, cu salarii între 7.000 şi 8.000 de lei net, plus beneficii greu de imaginat în alte sectoare economice. Dar matematica, programarea nu sunt pentru toată lumea.

    Pentru că nu ştiu ce vor, pentru că nu au fost învăţaţi să încerce să afle ce vor să facă, ce le place, copiii de astăzi ajung să se bazeze pe mama sau tata pentru viitorul lor.

    La interviurile de angajare le este frică să vorbească liber. Facebookul îţi aduce multe like-uri şi share-uri, dar nu ştiu dacă te învaţă să vorbeşti în public, dincolo de ecranul protejat al smartphone-ului. Iar la un moment dat trebuie să te confrunţi cu faţa unui angajator, care îţi poate decide viitorul într-o fracţiune de secundă. îi place sau nu de tine, are încredere sau nu în ceea ce arăţi, în ceea ce spui, în atitudinea pe care o ai.

    Mama poate răspunde la întrebări în locul tău, poate să spună ce îţi place sau nu, ce ai vrea să faci în viitor, dar nu poate înlocui atitudinea, energia, determinarea sau curiozitatea.

    O problemă care va deveni din ce în ce mai acută va fi legată de copiii corporatiştilor: ce vor face ei când vor fi mari? Pentru că au avut bani, părinţii lor au avut şansa să le ofere mai multe lucruri, poate o şcoală sau o pregătire mai bună (trăiască meditaţiile în particular, în special la limbile străine), dar nu au avut şi nu au timpul să stea cu ei, să vorbească cu copiii lor şi să vadă încotro să-i îndrepte.

    Corporatiştii speră că banii reuşesc să înlocuiască multe lucruri, inclusiv cele legate de viitorul copiilor lor. Dar câteodată nu este aşa, iar căderea copiilor după ce dau nas în nas cu realitatea este destul de dură.

    Şcoala românească, dar şi societatea nu încurajază vocaţia, nu-i încurajează pe copii să-şi descopere ceea ce vor să facă în viaţă şi din acest motiv când intră în companii, la 18-23 de ani, sunt destul de dezamăgiţi.

    Nu este ceea ce se aşteptau, şefi nu sunt aşa cum sperau, jobul nu este o joacă. Iar pentru angajatori, tinerii millennials sunt un coşmar: sunt inteligenţi, dar nehotărâţi, se mişcă extrem de repede în lumea de astăzi, dar pleacă la fel de repede, sperând că următorul job va fi mai bun.

    Dar cum spune o colegă de-a mea, dacă vine cu mama la interviu şi nu e în stare să vorbească singur ”nu l-aş angaja deloc“!

  • Unora le place horror-ul

    Dracula Film Festival este un eveniment anual organizat de Asociaţia Culturală Fanzin şi prezentat în colaborare cu postul de televiziune Viasat History, ediţia de anul acesta având loc de pe 18, pe 22 octombrie. Iubitorii de film prezenţi la festival au putut viziona peste 55 de filme de lungmetraj şi scurtmetraj din 16 ţări; o parte din ei au mărşăluit pe străzi în cadrul primului zombie walk organizat în oraşul de sub Tâmpa. Invitatul special al ediţiei din 2017 a fost actorul Armand Assante (ce interpretează rolul principal în The Wanderers) care a primit trofeul onorific Count Dracula.

    Primul lucru ce trebuie notat este că Dracula Film Festival nu se rezumă doar la genul horror, fiind accesibil şi filmelor science-fiction, supranaturale, thriller sau fantasy. Horrorul nu este cel mai popular gen din România, dovadă şi rezultatele oarecum modeste ale filmelor ce au rulat în cinematografele de la noi; dar producţiile au destui fani (printre care mă număr, recunosc), iar iniţiativa de a organiza un astfel de festival e binevenită. 

    Nu am reuşit să urmăresc toate scurtmetrajele intrate în competiţie, dar din ce am reuşit să văd, două mi-au atras în mod special atenţia: Mathew 19:14 şi Sunken Convent, acesta din urmă fiind declarat câştigător al competiţiei în care a participat, respectiv ”Scurtmetraje internaţionale“. Mathew 19:14 este un scurtmetraj rusesc care foloseşte, din punctul meu de vedere, elemente definitorii pentru genul horror. Nu este un film care să se bazeze în prea mare măsură pe efecte speciale (deşi acestea sunt prezente), ci pe situaţii în care spectatorul trebuie să încerce să înţeleagă care e realitatea şi care e imaginaţia.

    Nu cred că s-a îndoit nimeni de calitatea extraordinară a cinematografiei ruseşti, dar e bine să avem şi confirmarea faptului că noua generaţie, reprezentată aici de regizorul Aleksandr Domogarov, încearcă să calce pe urmele celor de dinainte.
    Cât despre Sunken Convent, acesta este inspirat de povestirile lui Hans Christian Andersen, iar motivarea juriului explică poate cel mai bine de ce acest scurtmetraj în regia lui Michael Panduro iese în evidenţă: ”Un film curajos şi fascinant, care poate tocmai pentru că nu oferă răspunsuri clare rămâne în mintea spectatorului mult timp după vizonare“.

    Marele premiu al festivalului a revenit producţiei româneşti The Wanderers, practic primul film românesc horror, în adevăratul sens al cuvântului. Aşteptările mele legate de The Wanderers erau mixte: pe de-o parte speram ca filmul să reproducă măcar ceva din atmosfera producţiilor de referinţă ale genului horror, pe de-altă parte eram pur şi simplu mulţumit că mă aflu în faţa unui ecran pe care rulează un astfel de film produs în România.

    Părerea mea despre The Wanderers o veţi regăsi într-o cronică viitoare, dar simt totuşi nevoia de a spune că filmul reprezintă un moment extrem de important în dezvoltarea cinematografiei româneşti. Sper că reacţiile majoritar pozitive vor încuraja şi alţi tineri cineaşti să exploreze acest gen şi, mai ales, să înţeleagă că un proiect gândit cu cap poate atrage finanţare chiar şi atunci când instituţiile abilitate – în speţă Centrul Naţional al Cinematografiei – preferă să ”valideze“ filme care abordează teme ceva mai pe gustul tuturor.

    Printre câştigători s-a numărat şi coproducţia germano-canadiană Replace, un thriller horror despre obsesia tinereţii şi modul în care industria medicală şi cosmetică profită de ea, regizat de Norbert Keil, care a fost distins cu o menţiune specială ”pentru stilul vizual puternic şi foarte interesant al unui talent in devenire“. Trofeul Vlădutz pentru cel mai bun scurtmetraj românesc a fost acordat filmului OffStage, în regia lui Andrei Huţuleac, o altă menţiune specială primind şi animaţia elveţiană Ooze, în regia lui Kilian Vilim.

    Dincolo de proiecţii de film, Dracula Film Festival a găzduit şi mai multe conferinţe cu teme precum ”Cât de greu e să realizezi un horror în Europa“ sau ”Horror-ul românesc iese din umbră“; la cea din urmă, organizată sub forma unui workshop, cei prezenţi au avut ocazia de a participa la o discuţie alături de echipa de producţie din spatele filmului The Wanderers. Şi chiar dacă subiectul principal a fost cel al finanţării pentru filmele fantasy sau horror, cea mai interesantă idee a fost cea transmisă de producătorul Andrei Boncea: primul film românesc care va trece de pragul de 500.000 de spectatori va schimba peisajul cinematografic local. E o ipoteză ce merită atenţie, Boncea exprimându-şi convingerea că acest moment va fi marcat într-un termen relativ scurt.

    Revenind la finanţare, s-a amintit în mai multe rânduri că horror-ul este, de ani buni, cel mai profitabil gen cinematografic de la Hollywood. Cea mai bună rată de recuperare a investiţiei aparţine filmului Paranormal Activity, care a costat 15.000 de dolari şi a generat venituri de 161 de milioane de dolari – o rată de recuperare a investiţiei de 539,336%. Alte exemple sunt The Blair Witch Project, cu rată de recuperare a investiţiei de 20,591%, Night of the Living Dead (13,057%) sau Evil Dead (3,820%). Ca element de comparaţie, Avatar – cel mai de succes film produs vreodată din punct de vedere al veniturilor – a adus în conturile producătorilor 2,7 miliarde de dolari, dar rata de recuperare a investiţiei a fost de doar 500%.

    De ce este nevoie de un festival de film horror în România? Răspunsul e cât se poate de simplu: pentru că există iubitori ai genului. Şi aş îndrăzni să spun că nu sunt puţini. Cred că o mai bună promovare a evenimentului ar putea aduce şi mai mare interes din partea publicului – până la urmă, mai există un singur festival de gen în România, desfăşurat în luna august, la Biertan.

    |n încheiere, dacă ar trebui să recomand un film de la Dracula Film Festival cuiva care nu e neapărat un iubitor al genului horror, acesta ar fi Double Date. E genul de film care e suficient de amuzant ca să te facă să râzi şi nu atât de violent încât să te gonească din sala de cinema. E mai mult comedie neagră decât horror, fiind astfel perfect pentru a introduce pe cineva în lumea filmelor de groază.

  • Dragnea, serbat de deputaţii PSD, la un club: Îi spunem „La mulţi ani! ”, nu dănţuim în horă

    „Suntem cu toţii, membrii grupului PSD din Cameră, invitaţi alături de domnul preşedinte la o întâlnire prilejuită de ziua domniei sale, fapt care ne dă posiblitatea să-i spunem direct «La Mulţi Ani!» dacă prin alte mijloace am făcut-o fiecare”, a declarat preşedintele Comisiei de Muncă din Cameră, deputatul PSD Adrian Solomon, înainte de a pleca la petrecere.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Această intersecţie din România este UNICĂ în Europa. Detaliul incredibil care îi ia prin surprindere pe toţi şoferii

    Intersecţia europeană nesemaforizată unde se ”întâlnesc” cele mai multe străzi, în număr de şapte, se află în România, mai exact în Cluj.

    Din intersecţia botezată ”Şapte străzi”, aflată în cartierul Gruia, pornesc str. Gruia, str. Cetăţii, str. Carpaţi, str. Mecanicilor, str. Crişan, str. Emil Racoviţă şi str. Romulus Vuia.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Această intersecţie din România este UNICĂ în Europa. Detaliul incredibil care îi ia prin surprindere pe toţi şoferii

    Intersecţia europeană nesemaforizată unde se ”întâlnesc” cele mai multe străzi, în număr de şapte, se află în România, mai exact în Cluj.

    Din intersecţia botezată ”Şapte străzi”, aflată în cartierul Gruia, pornesc str. Gruia, str. Cetăţii, str. Carpaţi, str. Mecanicilor, str. Crişan, str. Emil Racoviţă şi str. Romulus Vuia.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Victor Rebengiuc: “O să mor tot în comunism! Îmi pare foarte rău că lucrurile se întâmplă aşa, nu mă aşteptam să vină asemenea vremuri”

    Artistul a vorbit despre România de azi şi despre motivele care l-au făcut să nu accepte să filmeze în „Moromeţii 2”, scriu cei de la Ziarul Metropolis.

    “Nenorocirea este că sunt destul de bătrân şi, de la o vârstă destul de fragedă, de pe la 13 ani, trăiesc în comunism… Şi nu-mi place asta. Nu m-am împăcat cu comunismul. A existat o scurtă perioadă, de încercare de a uita comunismul şi de a trece la lucruri mai plăcute, dar văd că în ultima vreme, se insistă să ne întoarcem din nou în perioada comunistă. Lucrul ăsta mă enervează şi nu cred că merităm aşa ceva. Toată conducerea ţării e formată din nişte semidocţi, nişte oameni fără pregătire, care, pentru noi cei care mai citim o carte şi mai ştim ce se întâmplă în lume, nu sunt buni”, a spus Rebengiuc.

    “Artistul trebuie să se implice, e ţara în care trăieşte… Acum eu sunt prea bătrân să mă implic mai mult. Mai spun aşa, din când în când câte ceva, dar sunt bătrân, nu pot să mă lupt mai mult, obosesc mai repede. Îmi pare foarte rău că lucrurile se întâmplă aşa, nu mă aşteptam să vină asemenea vremuri. Nu pot să-i văd. Când îi văd la televizor, mă sperii. Mă întreb ce caută acolo. E ceva îngrozitor ce se întâmplă. La ce nivel de cultură, de ideologie. Nici nu mai ştiu ce să spun despre asta, atât de supărat sunt. O să mor tot în comunism! Credeam că nu”, a mai transmis Rebengiuc celor prezenţi.

    Citiţi interviul complet pe www.ziarulmetropolis.ro

     

  • Victor Rebengiuc: “O să mor tot în comunism! Îmi pare foarte rău că lucrurile se întâmplă aşa, nu mă aşteptam să vină asemenea vremuri”

    Artistul a vorbit despre România de azi şi despre motivele care l-au făcut să nu accepte să filmeze în „Moromeţii 2”, scriu cei de la Ziarul Metropolis.

    “Nenorocirea este că sunt destul de bătrân şi, de la o vârstă destul de fragedă, de pe la 13 ani, trăiesc în comunism… Şi nu-mi place asta. Nu m-am împăcat cu comunismul. A existat o scurtă perioadă, de încercare de a uita comunismul şi de a trece la lucruri mai plăcute, dar văd că în ultima vreme, se insistă să ne întoarcem din nou în perioada comunistă. Lucrul ăsta mă enervează şi nu cred că merităm aşa ceva. Toată conducerea ţării e formată din nişte semidocţi, nişte oameni fără pregătire, care, pentru noi cei care mai citim o carte şi mai ştim ce se întâmplă în lume, nu sunt buni”, a spus Rebengiuc.

    “Artistul trebuie să se implice, e ţara în care trăieşte… Acum eu sunt prea bătrân să mă implic mai mult. Mai spun aşa, din când în când câte ceva, dar sunt bătrân, nu pot să mă lupt mai mult, obosesc mai repede. Îmi pare foarte rău că lucrurile se întâmplă aşa, nu mă aşteptam să vină asemenea vremuri. Nu pot să-i văd. Când îi văd la televizor, mă sperii. Mă întreb ce caută acolo. E ceva îngrozitor ce se întâmplă. La ce nivel de cultură, de ideologie. Nici nu mai ştiu ce să spun despre asta, atât de supărat sunt. O să mor tot în comunism! Credeam că nu”, a mai transmis Rebengiuc celor prezenţi.

    Citiţi interviul complet pe www.ziarulmetropolis.ro

     

  • Şedinţa PSD s-a încheiat. Tudose: Am stabilit remaniabilii, nu dăm nume. Dragnea: O întâlnire bună

    Şedinţa s-a încheiat la ora 16.00. Liviu Dragnea a declarat că întâlnirea a fost bună, lămuritoare, iar Mihai Tudose a precizat, referitor la listă de remaniabili, că nu va da nume.

    “Am avut o întâlnire bună şi necesară. Premierul ne-a prezentat câteva măsuri care trebuie luate pentru a nu fi probleme în implementarea programului de guvernare. Cred ca argumentele, dacă sunt prezentate şi în CEX, nu vor fi probleme. Am discutat şi despre proiectul de buget şi alte măsuri, bugetul este unul bun, echilibrat”, a declarat Liviu Dragnea, după şedinţa social democraţilor”, a spus Liviu Dragnea.

    Pe de altă parte, Tudose a fost mai rezervat: “Discuţia a fost lungă, nu a fost numai în doi. Decizia finală va fi luată într-un for statutar, la CEx, joi după-amiază, pe următoarea chestiuni: raporturile dintre Guvern şi partid, plecând de la premisa că Guvernul este unul politic, dar la nivelul de implicare al unor structuri din partid, lucrurile trebuie clarificate”, a declarat Mihai Tudose.

    De asemenea, discuţiile au vizat şi remanierea guvernamentală. ”Am stabilit împreună zona de remaniere şi remaniabilii. Nu o să vă facem fericiţi acum dând nume”, le-a mai spus Tudose jurnaliştilor prezenţi la sediul central al PSD.

    Cititi mai multe pe www.realitatea.net