Tag: coperta

Pe coperta acestui număr al revistei am preferat să punem un procent simplu, 5%. Însuşită corect de români, cu rang sau fără, o creştere economică anuală de 5% ar putea scoate România din coada clasamentelor europene şi ar rezolva chestiuni majore, sociale şi economice. Pentru asta ne trebuiesc, în primul rând, oameni cărora să le pese.

Josè Antonio Abreu este un om căruia îi pasă. Ideea de bază a lui Abreu, dirijor, pianist, economist  şi educator, a fost să înveţe copiii săraci să cânte la un instrument şi să facă parte dintr-o orchestră. A înfiinţat Fundaciûn del Estado para el Sistema Nacional de las Orquestas Juveniles e Infantiles de Venezuela. Organizaţia a traversat zece administraţii, de la Carlos Andres Perez la Hugo Chavez şi urmaşul acestuia, mizând pe puterea muzicii de a se transforma într-un agent de dezvoltare socială; Abreu a obţinut prima finanţare din partea statului în 1976, după ce orchestra sa de numai un an a triumfat într-un concurs internaţional în Aberdeen. În prezent, sub tutela autorităţilor, El Sistema a devenit o organizaţie care adună 102 orchestre simfonice formate din tineri, 55 de orchestre formate din copii, 270 de centre muzicale şi 250.000 de muzicieni.

El Sistema l-a dat lumii pe Gustavo Dudamel, directorul muzical al filarmonicii din Los Angeles sau pe Edicson Ruiz, care la 17 ani devenea cel mai tânăr muzician primit în filarmonica din Berlin. În 2007 El Sistema a primit 150 de milioane de dolari, pentru dezvoltare, din partea Inter-American Development Bank; bancherii, cărora iniţial li se părea că muzica clasică este a elitelor şi nu pentru săracii lui Abreu s-au lăsat convinşi de studiile care arătau că în jur de două milioane de copii educaţi de El Sistema şi-au îmbunătăţit performanţele şcolare şi prezenţa la cursuri şi s-au îndepărtat de zona delicvenţei juvenile. Banca a calculat că fiecare dolar învestit in El Sistema aduce 1,68 dolari în ceea ce se cheamă dividende sociale. Experienţa lui Abreu este copiată astăzi în multe ţări ale lumii.

Mie mi se pare o poveste uluitoare nu din perspectiva lui Aberu (care, desigur, este motorul afacerii) ci în privinţa modului în care politicienii au înţeles şi ajutat El Sistema – trebuie să ştiţi că mult hulitul Hugo Chavez a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai proiectului (şi cine va defini asta drept populism să îşi muşte limba!).

El Sistema araă că se poate, timp de aproape 40 de ani şi cu milioane de tineri şi cu muzică bună, din aceea pentru elite. Nu s-ar putea şi la noi, cu 5%? Cu un program naţional de combatere a sărăciei, cu sprijin pentru antrepenoriat, pentru fermieri, cu recalificare pentru şomeri, cu taxe omeneşti, cu toate chestiunile simple care formează premisele unei dezvoltări durabile. Cu bugete multianuale, cu planuri şi gândire pe termen lung, cu mai puţine studii de fezabilitate şi cu mai multe rezultate concrete, fără clientelism politic, construind, în schimb, o elită economică şi culturală. Soluţiile crizelor pe care le traversăm nu sunt ascunse în cine ştie ce formule complicate, ar fi deajuns ca oamenii să-şi facă bine treaba, să le pese. Şi nu, nu este numai problema politicienilor sau a miniştrilor, ci a tuturor.

Leg de cele de mai sus un tablou al lui Adriaen Pietersz van de Venne, „Pescarii de suflete“ (1614). Este vorba de concurenţa dintre clericii protestanţi şi preoţii catolici în capturarea sufletelor rătăcite, o alegorie a Reformei.

Pe coperta acestui număr al revistei am preferat să punem un procent simplu, 5%. Însuşită corect de români, cu rang sau fără, o creştere economică anuală de 5% ar putea scoate România din coada clasamentelor europene şi ar rezolva chestiuni majore, sociale şi economice. Pentru asta ne trebuiesc, în primul rând, oameni cărora să le pese.

Josè Antonio Abreu este un om căruia îi pasă. Ideea de bază a lui Abreu, dirijor, pianist, economist  şi educator, a fost să înveţe copiii săraci să cânte la un instrument şi să facă parte dintr-o orchestră. A înfiinţat Fundaciûn del Estado para el Sistema Nacional de las Orquestas Juveniles e Infantiles de Venezuela. Organizaţia a traversat zece administraţii, de la Carlos Andres Perez la Hugo Chavez şi urmaşul acestuia, mizând pe puterea muzicii de a se transforma într-un agent de dezvoltare socială; Abreu a obţinut prima finanţare din partea statului în 1976, după ce orchestra sa de numai un an a triumfat într-un concurs internaţional în Aberdeen. În prezent, sub tutela autorităţilor, El Sistema a devenit o organizaţie care adună 102 orchestre simfonice formate din tineri, 55 de orchestre formate din copii, 270 de centre muzicale şi 250.000 de muzicieni.

El Sistema l-a dat lumii pe Gustavo Dudamel, directorul muzical al filarmonicii din Los Angeles sau pe Edicson Ruiz, care la 17 ani devenea cel mai tânăr muzician primit în filarmonica din Berlin. În 2007 El Sistema a primit 150 de milioane de dolari, pentru dezvoltare, din partea Inter-American Development Bank; bancherii, cărora iniţial li se părea că muzica clasică este a elitelor şi nu pentru săracii lui Abreu s-au lăsat convinşi de studiile care arătau că în jur de două milioane de copii educaţi de El Sistema şi-au îmbunătăţit performanţele şcolare şi prezenţa la cursuri şi s-au îndepărtat de zona delicvenţei juvenile. Banca a calculat că fiecare dolar învestit in El Sistema aduce 1,68 dolari în ceea ce se cheamă dividende sociale. Experienţa lui Abreu este copiată astăzi în multe ţări ale lumii.

Mie mi se pare o poveste uluitoare nu din perspectiva lui Aberu (care, desigur, este motorul afacerii) ci în privinţa modului în care politicienii au înţeles şi ajutat El Sistema – trebuie să ştiţi că mult hulitul Hugo Chavez a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai proiectului (şi cine va defini asta drept populism să îşi muşte limba!).

El Sistema araă că se poate, timp de aproape 40 de ani şi cu milioane de tineri şi cu muzică bună, din aceea pentru elite. Nu s-ar putea şi la noi, cu 5%? Cu un program naţional de combatere a sărăciei, cu sprijin pentru antrepenoriat, pentru fermieri, cu recalificare pentru şomeri, cu taxe omeneşti, cu toate chestiunile simple care formează premisele unei dezvoltări durabile. Cu bugete multianuale, cu planuri şi gândire pe termen lung, cu mai puţine studii de fezabilitate şi cu mai multe rezultate concrete, fără clientelism politic, construind, în schimb, o elită economică şi culturală. Soluţiile crizelor pe care le traversăm nu sunt ascunse în cine ştie ce formule complicate, ar fi deajuns ca oamenii să-şi facă bine treaba, să le pese. Şi nu, nu este numai problema politicienilor sau a miniştrilor, ci a tuturor.

Leg de cele de mai sus un tablou al lui Adriaen Pietersz van de Venne, „Pescarii de suflete“ (1614). Este vorba de concurenţa dintre clericii protestanţi şi preoţii catolici în capturarea sufletelor rătăcite, o alegorie a Reformei.