Adoua lamurire – textul acesta este despre multdiscutatul, in
Romania, pret al benzinei.Inapoi la intrebare: unii vor spune ca
Lady Gaga, altii ca n-au auzit de James Taylor sau poate de Michael
Buble, depinde de varsta sau de preferintele muzicale. Jurnalistii
de la Slate s-au minunat despre aparitia in top, pe locul trei
(fostul Pink Floyd Roger Waters si AC/DC sunt pe locul doi, la
egalitate) a celor de la Dave Matthews Band, cu nici mai mult, nici
mai putin de 72,9 milioane dolari incasati, cu 10 milioane mai mult
decat Paul McCartney si cu 20 de milioane mai mult decat Lady
Gaga.
Si chiar, who the f*** sunt DMB? Un produs al anilor ’90, care a
castigat un Grammy si care a avut cateva albume de top. Pe de alta
parte formatia nu rupe clasamentele de vanzari de albume – 30 de
milioane de dolari fata de 200 de milioane in cazul lui Waters, 130
de milioane la Bon Jovi si 1,3 miliarde pentru fostul Beatles
McCartney. Care este explicatia succesului din concerte? Simplu,
DMB este o formatie de live, face asta de 20 de ani. In 2010 a avut
62 de concerte in 50 de orase, in fata a 1,2 milioane de oameni.
Din 1992 au sustinut 1.700 de spectacole. In perioada 2000 – 2009
Dave Matthews si formatia sa au vandut mai multe bilete decat orice
alta formatie din lume – 11,2 milioane, in timp ce nimeni nu a
sarit de 10 milioane de bilete. Lady Gaga nu castiga nimic de pe
urma spectacolelor live, pentru ca dansatorii, costumele,
instrumentistii si toata punerea in scena costa mult mai mult decat
incasarile din bilete. DMB se multumesc cu o punere in scena mai
modesta si cu preturi mai mici la bilete (50 de dolari fata de 90
in cazul Aerosmith) si castiga bani buni. In continuare acest text
este despre benzina.
Succesul celor de la DMB se leaga de conceptul enuntat simplu de
Abba, ca sa raman in zona muzicii si care a fost imprumutat, pe
urma, de economisti: “the winner takes all”. Ba unii au scris si
carti despre asta. Conceptul este simplu: cei din varf iau toti
banii, mentine-te, cu orice pret, in top. Este valabil in cazul
executivilor de companii de pe Wall Street sau din petrol,
sportivilor, luptatorilor, cantaretilor, este economia competitiei.
Unii spun ca “the winner takes all” a accentuat segregarea sociala
– bogatii s-au imbogatit si saracii au saracit. La un moment dat,
un singur procent din totalul celor care obtineau venituri in lumea
capitalista castiga 40% din cresterea economica a lumii, in timp ce
cei din zona de mijloc si cei din partea de jos a clasamentului se
confruntau cu scaderi ale castigurilor reale. Pe de alta parte,
competitia este mama capitalismului, invocata tot timpul, iar
recompensa in functie de performanta nu este nicicum, fundamental,
un concept gresit. Oricine ar vrea sa fie consultat de cel mai bun
medic, de aceea medicii cei mai buni au tarife mai mari si pacienti
mai multi. Pentru a tempera excesele ar trebui sa actioneze niste
reguli fine, sociale.
Castigatorul care a luat totul nu place romanului, in schimb.
Vorbesc aici de intreprinzatori si de companiile neaose –
intreprinzatorii prefera nisele, iar companiile sufera de o lipsa
de ambitie cronica, putine indraznind sa depaseasca granitele sau
sa se lanseze in afaceri de anvergura. Si vorbesc nu de ultimii
ani, cei cu criza, ci de doua decenii. Acesta este climatul perfect
pentru castigatorii care vor totul, iar companiile straine au
actionat ca atare – dicteaza piete, tendinte, strategii, preturi.
Au banii, argument suficient pentru orice discutie. Avem nevoie de
banii lor, argument la fel de suficient.
In urma cu un an de zile, British Gas reducea pretul gazului
pentru familiile din Marea Britanie cu 7%, si aceasta era a treia
reducere in 12 luni. La 8 martie 2010, E.ON reducea preturile cu
6%. La 20 martie 2010, un sfert de milion de familii de pensionari
britanici obtineau un discount de 80 de lire sterline la facturile
de gaz si electricitate – parte a unui program de asistenta sociala
convenit de companiile din energie. Pe de alta parte, trebuie spus
ca valoarea facturii medii la gaze naturale, furnizate in Marea
Britanie de sase companii, a crescut din ianuarie 2003 pana in
februarie 2009 de la 310 lire la 830 de lire sterline, conform BBC.
Sigur, cresterile ar trebui corelate si cu cresterile de venituri
ale perioadei.
Castigatorul ia totul. Dar modul in care relationeaza companiile
cu societatea si echilibrele dintre preturi si costuri vor depinde
totdeauna de o suma de factori care incep cu echivalentul modestiei
castigatoare a celor de la DMB si se termina cu glamour-ul perdant
al lui Lady Gaga.