BusinessMagazin

Tag: revolutie

  • Gândul.info lansează campania-eveniment “Cu Gândul la România”

    Concret, Gândul.info îi provoacă pe cititori la un exerciţiu de gândire liberă, profundă şi, mai ales, aplicată despre viitorul României în următorii 10 ani. Cu gândul la cititori, campania îi invită pe aceştia să devină, la rândul lor, promotori ai valorilor cu care rezonează, într-un parteneriat deopotrivă motivaţional şi aspiraţional. În fiecare lună pe parcursul anului 2015, Gândul va celebra, împreună cu cititorii săi, câte o valoare naţională menită să regăsească şi să scoată la iveală acei români care au făcut din Puterea Gândului, faptă şi au reuşit să transforme forţa gândirii în acţiuni care să facă diferenţa astăzi, mâine şi peste 10 ani.

    Prima valoare celebrată în campania “Cu Gândul la România”, lansată aseară într-o ediţie specială “Gândul Live”, este CURAJUL. După ce ei înşişi au avut curajul să schimbe mentalităţi prin campanii precum “Why don’t you come over?”, “Daily Fail” sau “Voteşti / Vreau Preşedinte”, acum, jurnaliştii de la Gândul.info descoperă şi relatează poveştile unor oameni curajoşi care au luptat cu stereotipuri, legi nedrepte şi sisteme ineficiente, şi, în ciuda acestora, au reuşit sa schimbe ceva în România. Un demers pe care Gândul îşi propune să-l continue, de la vorbă la faptă, “Cu Gândul la România” şi în următorii zece ani.

    Campania, puternic interactivă, se desfăşoară în fiecare zi pe platforma cugandullaromania.gandul.info, pe care vom descoperi împreună epic stories, reportaje video, intervenţii live şi opinii ale contributorilor şi invitaţilor speciali.

  • Trei ardeleni fac revoluţia tehnologiei. Ideea lor a luat prin surprindere Google şi Facebook, proiectul Pangea face valuri în domeniul IT din SUA

    Trei IT-işti clujeni, Vlad Iuhas, Radu Iuhas şi Sebastian Presecan, au lăsat o lume întreagă cu gura căscată, după ce şi-au prezentat proiectul pe o scenă din New York. Cei trei ardeleni au găsit o soluţie prin care pot să îi conecteze la internet pe cei aproximativ 4 miliarde de oameni care nu au, deocamdată, acces la această tehnologie. Ideea lor i-a luat prin surprindere şi pe cei de la Google şi Facebook, care îşi doresc acelaşi lucru, dar nu s-au gândit la această soluţie inedită.

    La conferinţa TechCrunch Disrupt din New York, IT-iştii clujeni au urcat pe scenă şi au prezentat start-up-ul lor numit Pangea Communications.

        Vreau să vă gândiţi la cei 4 miliarde de oameni care nu au acces la tehnologia pe care voi o folosiţi. Nu pot intra pe Facebook sau Twitter sau nicio altă aplicaţie care ar putea să le îmbunătăţească viaţa. Asta pentru că nu sunt conectaţi la internet. În 2015, majoritatea oamenilor, două treimi din populaţie, nu au acces la internet, la conţinut online. Asta se întâmplă din două motive principale: infrastructură slabă sau costuri mari”, a explicat Vlad Iuhas.

    Acesta a precizat că, de exemplu, în Africa, un continent cu peste 1 miliard de oameni, are o acoperire de trafic de date doar 8%. Mai mult, potrivit acestuia, costurile sunt atât de mari încât foarte puţini oameni îşi permit să aibă acces la internet.

    Clujeanul a dat exemplele Google şi Facebook, care încearcă, prin diferite proiecte, să mărească acoperirea, însă durează foarte mult şi costă la fel.

    Citit mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro

  • Trei ardeleni fac revoluţia tehnologiei. Ideea lor a luat prin surprindere Google şi Facebook, proiectul Pangea face valuri în domeniul IT din SUA

    Trei IT-işti clujeni, Vlad Iuhas, Radu Iuhas şi Sebastian Presecan, au lăsat o lume întreagă cu gura căscată, după ce şi-au prezentat proiectul pe o scenă din New York. Cei trei ardeleni au găsit o soluţie prin care pot să îi conecteze la internet pe cei aproximativ 4 miliarde de oameni care nu au, deocamdată, acces la această tehnologie. Ideea lor i-a luat prin surprindere şi pe cei de la Google şi Facebook, care îşi doresc acelaşi lucru, dar nu s-au gândit la această soluţie inedită.

    La conferinţa TechCrunch Disrupt din New York, IT-iştii clujeni au urcat pe scenă şi au prezentat start-up-ul lor numit Pangea Communications.

        Vreau să vă gândiţi la cei 4 miliarde de oameni care nu au acces la tehnologia pe care voi o folosiţi. Nu pot intra pe Facebook sau Twitter sau nicio altă aplicaţie care ar putea să le îmbunătăţească viaţa. Asta pentru că nu sunt conectaţi la internet. În 2015, majoritatea oamenilor, două treimi din populaţie, nu au acces la internet, la conţinut online. Asta se întâmplă din două motive principale: infrastructură slabă sau costuri mari”, a explicat Vlad Iuhas.

    Acesta a precizat că, de exemplu, în Africa, un continent cu peste 1 miliard de oameni, are o acoperire de trafic de date doar 8%. Mai mult, potrivit acestuia, costurile sunt atât de mari încât foarte puţini oameni îşi permit să aibă acces la internet.

    Clujeanul a dat exemplele Google şi Facebook, care încearcă, prin diferite proiecte, să mărească acoperirea, însă durează foarte mult şi costă la fel.

    Citit mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro

  • A dezvolta o idee deja existentă: 
istoria revoluţiei digitale

    Este nu numai o lucrare cu tentă biografică, ci şi ştiinţifică, care prezintă modul cum computerul personal şi internetul şi telefonul inteligent au apărut din minţile lui Charles Babbage, Ada Lovelace, Alan Turing, Robert Noyce, Tim Berners-Lee, Bill Gates, Larry Page sau a lui Jimmy Wales.

    Mi-a plăcut faptul că Isaacson a prezentat într-o istorie cu, să recunoaştem, puternice accente masculine şi contribuţia feminină, pentru că primii paşi în ceea ce astăzi numim programare au fost făcuţi de femei – Ada Lovelace, fiica poetului Byron, care a conceput primul algoritm procesat de o maşină, Grace Hooper, cu o contribuţie majoră la primele limbaje de programare, sau grupurile de doamne care s-au ocupat de programarea primelor calculatoare, mecanice, electromecanice sau cu lămpi (dar să ştiţi că am văzut şi puncte de vedere feministe care îi reproşau autorului anumite abordări; nu insist, feministele pot scrie propriile lor volume).

    Dând Cezarilor ce li se cuvine, cartea lui Isaacson este, totuşi, o istorie a inginerilor, cu sau fără diplomă, a celor care au creat tran-zistorul, microcipul, procesoarele, PC-ul sau interfaţa grafică. Multe fapte sunt cunoscute, dar capătă o dinamică aparte în textul cărţii, iar rezultatul este plăcut, alert, instructiv. Capitolele ţin de cronologie şi prezintă salturile mari: Computerul, Programarea, Tranzistorul, Microcipul, Jocurile video, Internetul, Computerul personal, Web; ultimul, ”De-a pururi Ada„, încercă să analizeze viito-rul evoluţiei om-maşină, care iscă astăzi atâtea întrebări. 

    Ce mai trebuie spus? Faptul că nici măcar vârfuri precum Bill Gates, Steve Jobs sau Larry Page nu-şi pot asuma deplin creaţiile lor; o istorioară din carte descrie exact ce vreau să spun: unul dintre cofondatorii Twitter, Jack Dorsey, a început, la un moment dat, să îşi aroge o serie de merite în interviuri, iar un alt cofondator, Evan Williams, i-a recomandat să se calmeze. ”Dar eu am inventat Twitter„, a replicat Dorsey. Iar celălalt i-a răspuns: ”Nu, n-ai inventat tu Twitter. Nici eu. Nici Biz Stone. Oamenii nu inventează lucruri pe internet. Doar dezvoltă o idee deja existentă„.

  • Sfaturi pentru mine tânăr. Mihai Marcu, Medlife: A trebuit să treacă 25 de ani ca să mă prind că suntem egali cu străinii

    Priveam cu admiraţie primii oameni de afaceri veniţi în România învăţaţi să îşi ascundă banii în ciorapi ca să nu fie furaţi şi care ne învăţau cum să educăm ţiganii şi cum să facem afaceri.

    A trebuit să treacă 25 de ani ca să mă prind că suntem egali cu ei, că putem face chiar mult mai bine anumite lucruri, că în afaceri şi etică suntem egali. Nu este mai puţin adevărat că aparţinem unui spaţiu geografic diferit, că facem cu avionul la fel de mult până la Londra sau Bagdad, mai puţin până la Istanbul decât până la Viena.

    Aş avea un aplomb mai mare, am învăţat că nu trebuie să fiu ca ei, occidental, trebuie să fiu conştient de valoarea mea ca român veritabil, cu valorile noastre de la întretăierea lumilor, fără ruşine că suntem inventivi, plini de viaţă şi prietenie şi antreprenori cu învăţăminte armene şi italiene, turceşti şi germane. Aş avea şi mai mult curaj să mă uit de la egal la egal cu oricine, aşa cum îi sfătuiesc şi pe tinerii antreprenori şi executivi români.

  • Telefonul modular: revoluţia digitală se 
întoarce în zona de hardware

    Proiectul Ara, iniţiat de cei de la Google în parteneriat cu Motorola şi cu organizaţia Phonebloks, are ca scop dezvoltarea unui telefon care să poată fi dezmembrat şi apoi reconstruit de către orice utilizator. Construit după un sistem asemănător cu cel al pieselor Lego, telefonul modular permite schimbarea oricărei piese, inclusiv procesorul, memoria sau camera digitală, prin simpla deconectare a respectivului element şi introducerea altuia.

    Astfel, fie că piesa este defectă sau pur şi simplu depăşită tehnologic, utilizatorul poate face ajustările necesare în câteva minute. Într-un asemenea scenariu, Apple va avea probabil cel mai mult de suferit. Dovedindu-se de-a lungul timpului o companie care impune utilizatorului condiţii extrem de stricte, organizaţia condusă de Tim Cook va reacţiona, probabil, aşa cum reacţionează în cele mai multe cazuri: ignorând orice propunere venită din exterior. Până în prezent, fidelizarea forţată a clienţilor a funcţionat, poate şi datorită faptului că marii competitori nu au reuşit să scoată pe piaţă un produs net superior. Posibilitatea de a-ţi configura singur telefonul, asigurându-te că deţii în permanenţă cea mai nouă tehnologie, ar putea fi însă lovitura de graţie aplicată unei companii care refuză să accepte orice inovaţie descoperită în afara birourilor din Cupertino.

    Telefonul modular poate deveni cea mai importantă invenţie de la touchscreen până în prezent. Posibilitatea de a-ţi transforma telefonul pe măsură ce tehnologia o permite este un ideal pentru sute sau chiar mii de mici producători care până în prezent nu şi-au putut găsi locul pe piaţă alături de marile companii. Explicaţia este una simplă: giganţii precum Apple, Samsung, LG sau Sony nu au permis decât unui număr redus de producători să dezvolte piese compatibile telefoanelor lor; pentru a lucra alături de liderii de piaţă, o companie trebuia să fabrice doar anumite tipuri de piese, în funcţie de cerinţe. Prin lansarea unei platforme de tip open hardware, toate aceste limitări ale pieţei dispar. După cum spuneau chiar cei de la Google, iniţiatorii proiectului Ara, „telefonul modular ar trebui să transforme piaţa în acelaşi mod în care Play Store a transformat piaţa de aplicaţii“.

    Paul Eremenko, coordonatorul proiectului Ara, a prezentat în aprilie 2014 primul prototip al telefonului modular. El a răspuns criticilor aduse Ara de către cei care consideră că acest proiect nu are şanse de reuşită: „Am început prin a transforma afirmaţiile de tipul «este imposibil» în numere. Am enumerat toate lucrurile care ar putea îngreuna procesul şi am căutat soluţii. Problemele tehnice sunt numeroase, iar noi găsim în fiecare zi soluţii pentru ele“.

    Principala problemă, a spus Eremenko, este modul în care fiecare modul va interacţiona cu baza telefonului. Sistemul de operare Android va trebui de asemenea modificat pentru a permite acest nou tip de transmisii. „Prieteni, drumul va fi lung şi dificil. Dar îl vom parcurge împreună“, le-a transmis Eremenko celor prezenţi. Şi se pare că aceştia l-au crezut: Google a anunţat că va lansa primul model de Ara anul acesta în Puerto Rico. Motivele pentru această alegere au fost următoarele: baza de utilizatori este una complexă, numărul telefoanelor entry-level cumpărate în 2014 fiind aproape egal cu cel de smartphone-uri achiziţionate. Un alt aspect a fost rata de folosire a internetului prin dispozitive mobile, care a ajuns la 75%. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că Puerto Rico se află sub jurisdicţia Statelor Unite.

    Acest prim model va avea un preţ de pornire de 50 de dolari şi va avea caracteristicile unui smartphone ieftin: un procesor de viteză redusă, o cameră digitală cu mai puţin de 10 megapixeli şi o memorie internă de 8 GB. Aceste date nu au fost confirmate de reprezentanţi, dar sunt vehiculate de presa de specialitate.

    Lansarea telefonului modular poate fi cel mai important moment al ultimului deceniu în industria de profil. Telefonul ieftin pe care Google intenţionează să îl scoată la vânzare în acest an ar putea fi, cu adevărat, „un telefon pentru 6 miliarde de oameni“, după cum declara Paul Eremenko. Dar nu preţul este cel care contează, pentru că telefoane ieftine, chiar inteligente, au mai fost lansate. Telefonul modular revoluţionează industria prin capacitatea de a putea fi mereu la zi cu ultimele tehnologii. Acest aspect este cel care îl diferenţiază de orice alt produs lansat până acum.

  • Micromorţi în plus şi microvieţi prea scumpe

    Criza, dacă putem să o numim aşa, a francului elveţian este, dincolo de nemulţumiri, opinii, măsuri şi contramăsuri, o problemă de educaţie, care trebuie corelată cu o mulţime de factori, de la modul în care românii traversează strada la circulaţia presei economice la noi şi de la cifrele de audienţă ale televiziunilor la apariţia lebedelor negre.

    La un moment dat, destul de repede după cel de-al doilea război mondial, forţele aeriene americane au angajat o companie independentă pentru varii studii legate de războiul atomic care părea, în acel moment, de neevitat. Unul dintre primele studii a fost condus de un matematician care a fost pus să calculeze cele mai bune variante pentru o primă lovitură asupra Uniunii Sovietice.

    Matematicianul a folosit tehnici cât se poate de moderne şi în 1950 a emis o variantă de strategie: în locul unor bombardiere cu reacţie uriaşe, americanii ar trebui să folosească un număr uriaş de avioane ieftine, cu elice, din care cele mai multe nici măcar nu ar transporta arme nucleare, ci ar urma să fie folosite drept un soi de momeală. Numărul enorm de avioane ar deruta şi ar copleşi apărarea sovietică, a conchis omul nostru. Ideea sa a înfuriat la culme ştabii Air Force, o dată pentru că socoteau avioanele ieftine, cu elice, sub demnitatea lor, dar şi pentru că analizele de costuri şi beneficii ale matematicianului nu ţineau cont de vieţile omeneşti implicate în atac, de echipaje. Iar planul ar fi costat mii, zeci de mii de vieţi omeneşti, fapt inacceptabil pentru oficiali, foşti piloţi şi ei. Matematicianul a trecut la idei mai puţin creţe, dar întrebarea a rămas: care este preţul unei vieţi omeneşti?

    Zece ani mai târziu, Thomas Schelling, un economist care peste ani a luat premiul Nobel şi un student al său, fost pilot militar, a introdus într-un articol ideea folosirii unei vieţi statistice, o inversare a problemei, de fapt: cât am fi dispuşi să cheltuim pentru a salva o viaţă?! (Trebuie să ştiţi şi că Schelling a introdus, primul, sintagma „collateral damage“.) Iar peste alţi câţiva ani un statistician britanic şi un profesor de la Stanford au tranşat problema definitv, introducând conceptele de „microlife“ şi, respectiv, „micromort“, două unităţi de măsură a riscului. Prima descrie riscurile cumulate pentru o persoană şi este echivalentă cu circa o jumătate de oră de viaţă; fumatul a patru ţigări, zilnic, consumă două microvieţi, iar 20 de minute de sport ne „aduc“ două microvieţi/zi. Micromort este posibilitatea de deces de unu la un milion: 100 de kilometri parcurşi pe motocicletă înseamnă opt micromorţi, dar aceeaşi distanţă pe bicicletă se traduce prin doar două micromorţi. Greu de crezut, dar unii le-au dat valori: în analizele serviciului de sănătate britanic o microviaţă costă 1,70 lire sterline, iar departamentul transporturilor cheltuie cam 1,60 lire sterline pentru a preveni o micromoarte. O aritmetică ciudată cea de mai sus, dar care ne îndepărtează de orice abordare pătimaşă, aşa cum au reacţionat şefii Air Force în anii ‘50.

    Cred că la fel, fără abordări pătimaşe, ar trebui privită criza francului; în fond riscul valutar se învaţă în manuale şi, din păcate, am trăit suficiente precedente, de la devalorizările din anii ‘90 la criza rusească din 1998 sau la aprecierea leului din 2004, când afectaţi cu fost cei cu salarii în valută sau companiile care exportau. În Polonia clienţii care au luat credite în monedă străină a trebuit să semneze o declaraţie care arăta că au înţeles riscurile, şi aveau, oricum, venituri mari, pentru că doar aceştia puteau accede la respectivele credite – câteva „micromorţi“ eliminate. Bancherii români le-au recomandat – „micromorţi“ în plus. Clienţii spun că nu au ştiut şi nu au fost informaţi despre riscuri, dar de când are banul doar o singură faţă?!

    Nu insist, contabilizăm elementele unei culturi a sărăciei, puternic prezentă în România, şi acesta este subiectul adevărat al acestui text. O cultură a tunului, în care bagi un euro şi obţii 5.000. O cultură care împarte oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Care mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Credinţa în insul mesianic. Inerţie şi imobilism şi folosirea în exces a ierarhiei nătânge. Mulţumirea de a supravieţui, fără ambiţii. Micromorţi în plus şi microvieţi prea scumpe.

    Ilustrez cu „Ţara laptelui şi a mierii“, de Pieter Bruegel cel Bătrân, un tablou care l-a inspirat, peste ani, chiar şi pe Freud.

  • 2015, anul agoniei pentru cei care au fost atraşi de mirajul francului elveţian

    Bancherii au văzut împrumuturile în franci elveţieni ca o supapă de creştere a creditării, mai ales pe segmentul ipotecar, şi au decis să lanseze în piaţă această soluţie de finanţare ieftină folosită încă de la începutul anilor 2000 în Europa Centrală. Maghiarii de la OTP Bank au fost primii care au importat soluţia creditelor în franci pe plan local, utilizând această alternativă ca instrument de marketing pentru a-şi face mai mult loc pe piaţă. Iar ceea ce părea la început o tactică de marketing s-a dovedit a fi ulterior una dintre cele mai puternice strategii de atragere a clienţilor persoane fizice, pentru toate tipurile de credite.

    Francul elveţian a dat destul de repede lovitura pe piaţa creditului, împrumuturile în această valută exotică devenind repede o modă. De trendul pozitiv au profitat Volksbank, OTP Bank, Raiffeisen, Piraeus şi Banca Românească, acestea fiind băncile care au vândut cele mai multe credite în franci elveţieni între 2006 şi 2008. Diferenţa de cost faţă de finanţările în euro era încă semnificativă, aşa încât băncile au preferat să exploateze această soluţie cât timp a rentat.

    Românii au fost atraşi de magia francilor elveţieni văzând că îşi permit să împrumute sume mai mari datorită dobânzilor foarte mici, cursul fiind atunci în jurul a 2,2-2,3 lei/franc. De cele mai multe ori însă, dobânzile mici erau doar promoţionale, fixe pentru primul an, după care deveneau variabile. În cele din urmă, clienţii care au mizat pe această valută au fost loviţi din două părţi, şi de creşterea dobânzii, şi de ascensiunea cursului.

    Circa 10% din cre­ditul de retail a ajuns să fie în franci elveţieni, dobânzile mai mici faţă de euro acţionând ca un magnet mai ales în perioada 2007-2008. La sfârşitul anului 2008, soldul creditelor în franci eleveţieni pentru populaţie ajunsese la un vârf de circa 12 miliarde de lei (echivalentul a 4,6 miliarde de franci) plecând practic de la zero în 2005. După apogeul din 2008, vânzările de credite în franci au fost blocate, multe bănci eliminând acest produs din ofertă.

    Clienţii băncilor cu credite în franci au asistat la o tendinţă de creştere a cursului în anii de criză, tendinţă care a devenit din ce în ce mai accelerată, resimţind astfel materializarea riscului de curs de schimb multă vreme ignorat. Românii s-au văzut nevoiţi să plătească rate tot mai mari din cauza creşterii cursului la maxime istorice.

    La un deceniu de la lansarea acestei soluţii de finanţare, creditele în franci acordate în trecut au ajuns în suferinţă. Clienţii care s-au lăsat atraşi în anii trecuţi de mirajul dobânzilor nominale reduse afişate de bănci simt acum din plin cât de usturător poate fi riscul de curs valutar.

    Românii care au credite în franci elveţieni au devenit foarte vulnerabili în faţa aprecierii monedei elveţiene după ce, pe data de 15 ianuarie, Banca Naţională a Elveţiei a renunţat la cursul de schimb franc – euro menţinut de-a lungul celor trei ani anteriori, de 1,2 CHF pentru un euro. De atunci, francul elveţian s-a apreciat semnificativ faţă de euro şi, în consecinţă, faţă de leu, de la 3,74 lei/franc, în 14 ianuarie, la circa 4,5 lei/franc, cursul crescând cu aproximativ 20%.

  • Un dreptunghi din chiştoace

    Cel mai urât lucru legat de atentatele din Franţa şi de şirul de evenimente care a urmat a fost modul în care politicienii au încercat să speculeze emoţiile declanşate în mulţime. Sarkozy înghesuindu-se în primul rând la marea manifestaţie, Hollande cu capul de umărului cancelarului Merkel, toţi cei care au defilat deşi, moral, n-ar fi trebuit nici măcar să se apropie de Paris în acel moment, urmaţi de cohortele de îngrijoraţi din serviciile secrete, gata să se sacrifice în lupta antiteroristă; şi, în context, reluarea pe plan local a disputelor legate de legile de tip Big Brother.

    Mă întorc acum în capitala de judeţ în care m-a găsit revoluţia din decembrie; era şi locul în care fusese „exilat“ un disident de origine comunistă, care se bucura, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, de domiciliu forţat şi supraveghere specială. Cum eram relativ vecini, treceam zilnic pe lângă o Dacie albă, veche, care nici măcar număr din trei cifre nu avea (cunoscătorii vor fi ştiind ce spun) şi în care fie tremurau, fie năduşeau, în funcţie de anotimp, patru inşi. Şi fumau, aşa că în urma maşinii rămânea, seara, un dreptunghi gol perfect conturat de sutele de chiştoace azvârlite în orele de pândă. Nu aveam, la acea vreme, prea mari simpatii legate de regim, dar nici vreun răzvrătit nu eram.

    Treceam pe lângă maşină şi, într-un fel, îi compătimeam, pentru că fumau atât de mult şi pentru că erau obligaţi să zacă în fiecare zi în maşină, dar mă şi enervau cumplit, pur şi simplu pentru că erau acolo, zilnic, nefăcând nimic din ceea ce mi s-ar fi părut util la acea vreme şi pentru că îmi aduceau aminte cine eram şi în ce fel de ţară trăiam. În plus îmi induceau un sentiment de nelinişte lipicioasă, mă mâncau plămânii pe dinăuntru pentru că, trecând pe lângă maşină, respiram acelaşi aer care fusese şi în plămânii lor. Erau reprezentanţii unei instituţii care se ocupa cu securitatea naţiei, aşa cum o înţelegeau ei la vremea aceea. Şi, repet, deşi n-ar fi trebuit să simt vreo ameninţare, oamenii aceia şi dreptunghiul de chiştoace care rămânea în urma loc îmi aduceau mereu aminte că mă născusem, din păcate, pe partea greşită a lumii.

    Am regăsit o idee din gândurile vechi de decenii la emisiunea televizată de care am pomenit mai sus: o doamnă atotştiutoare zicea că de ce să se teamă ea de legile Big Brother, pentru că nu complotează, nici ea şi nici partenerul de emisiune (unul mai nevinovat, nici nu avea figură de complotist), şi nici nu folosesc cartele preplătite care în general sunt folosite de săraci care n-au ce pierde şi nici n-au de ce a se revolta în cauzul în care Big Brother o să îi ia la ochi. Şi iar au început să mă mănânce plămânii.

    Cartelele acelea preplătite au tocmai forma unui dreptunghi din chiştoace. Iar simpla existenţă a unor legi din ce în ce mai sugrumătoare – cartelele, convorbirile, datele, mailurile, operatorii, totul în numele unei securităţi iluzorii, că ai a te teme sau că nu ai a te teme – poate fi începutul a ceva ce am renegat în decembrie 1989. În numele siguranţei cetăţeanului se pot comite orice fapte şi poate exista justificare pentru orice măsură, iar dacă acestea îşi mai găsesc şi apărători, care nu complotează şi nu au de ce să se teamă, cu atât mai bine şi mai uşor. Iar masă de manevră există, slavă Domnului, pentru că, sincer să fiu, mi se pare că există din ce în ce mai puţini oameni dispuşi să gândească cu capul lor şi care preferă să li se spună ce şi cum trebuie să simtă.

    Ilustrez cu „Crocifissione di San Pietro“ al lui Caravaggio, pe care l-am găsit, recent, într-o biserică din Piazza del Popolo a Romei. Tot acolo am găsit o mostră de ingeniozitate italiană – iluminatul cu bănuţ: băgai bănuţul într-o cutie, se aprindea lumina şi te bucurai, scurt timp, de tablou; nu băgai bănuţ, stăteai pe întuneric. Chestia era că turiştii, şmecheri, tot aşteptau ca un alt fraier, şi nu ei, să bage bănuţul, un studiu bun pentru actuala psihologie, din ce în ce mai complicată, a mulţimilor.

  • 25 DE ANI DE LA REVOLUŢIE: Mii de oameni încă aşteaptă soluţionarea dosarului Revoluţiei

    Plimbat de la un parchet la altul şi ajuns şi pe masa judecătorilor de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), dosarul Revoluţiei din ’89 este încă departe de a face lumină în cazul unui subiect rămas sensibil dacă nu pentru o naţiune, măcar pentru foarte pentru multe persoane.

    Procurorii de la Parchetul Militar fac verificări cu privire la filmul evenimentelor din decembrie ’89, după ce în martie au preluat acest dosar de la Secţia de urmărire penală a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Cazul se afla la PICCJ din aprilie 2011, după ce Secţia Parchetelor Militare (SPM) şi-a declinat competenţa de soluţionare. Anterior, în 2009, cauza fusese preluată de Parchetul instanţei supreme de la Parchetele Militare, acolo unde existau câteva mii de anchete, care au fost, în urmă cu cinci ani, comasate într-un singur dosar.

    “Stabilirea condiţiilor şi a circumstanţelor în care persoanele care au participat la revoluţia anticomunistă au fost ucise sau rănite face obiectul a 4.495 de dosare penale, din care 2.984 dosare au fost analizate de Parchetului Teritorial Militar Bucureşti şi 1.601 de către parchetele militare teritoriale. Din acestea, un număr de 3.135 au avut ca obiect omorul sau atentatul grav la intregritate fizică. În 112 dosare, un număr de 275 de inculpaţi au fost trimişi în judecată, printre care şase generali, 38 de ofiţeri şi subofiţeri, alţi 35 de militari din Ministerul Apărării, 12 generali, 81 de ofiţeri şi subofiţeri şi un militar din cadrul MAI şi 61 de civili”, s-a precizat într-o adresă trimisă de statul român la CEDO.

    Astfel, mii de plângeri privind reprimarea armată a manifestaţiilor de la Bucureşti, Oradea, Constanţa, Craiova, Bacău, Târgu Mureş şi Cluj-Napoca au rămas nesoluţionate, la 25 de ani de la Revoluţie. Potrivit documentelor din dosar, toţi petenţii au fost audiaţi ca martori. În continuare, ei au depus plângeri penale, ca parte civilă, reclamând cele suferite în timpul reprimării manifestaţiilor.

    Sesizările miilor de persoane sunt însă, şi la acest moment, în faza de cercetare. Doar în ceea ce priveşte reprimarea armată de la Timişoara, ancheta s-a încheiat cu o trimitere în judecată şi o condamnare.

    Procurorul general al României, Tiberiu Niţu, spunea recent că dosarul Revoluţiei este în curs de soluţionare, el precizând că fostul preşedinte Ion Iliescu nu a fost audiat în acest caz.

    CEDO a stabilit, într-una dintre deciziile luate în 2011 privind dosarele Revoluţiei, că România are o legislaţie necorespunzătoare în ceea ce priveşte colectarea şi păstrarea datelor personale de către serviciile secrete.

    După publicare, decizia a intrat în supravegherea Biroului de Executări a deciziilor CEDO de pe lângă Consiliul Europei. Instituţiile din România au un calendar privind anchetarea dosarelor Revoluţiei, conform căruia, până în aprilie-mai 2013 trebuia să fie realizată o hartă de relaţionare cu privire la dispunerea unităţilor militare pe teren şi deplasările lor în misiuni. De asemenea, până în iunie – iulie 2013, ar fi trebuit să se stabilească dacă persoanele care exercitau autoritatea asupra unităţilor militare respective au respectat regulamentele militare şi, în caz contrar, să decidă tipul de infracţiune comisă, iar până în august – septembrie 2013 să identifice persoanelor care pot oferi date şi informaţii concrete sau documente utile pentru a proba activitatea persoanelor care exercitau autoritate asupra unităţilor militare respective, precum şi să stabilească gradul de implicare a decidenţilor politici.

     

    Stănculescu şi Chiţac, singurii care au “plătit” pentru morţii şi răniţii din ’89

    În ianuarie 1990, după executarea soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu şi căderea regimului comunist, biroul procurorului militar din Timişoara a deschis o anchetă privind reprimarea demonstraţiilor.

    Printr-un rechizitoriu din 30 decembrie 1997, procurorii militari i-au trimis în judecată pe generalii Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, fiind inculpaţi ca principali responsabili de organizarea represiunii armate faţă de demonstraţiile anticomuniste de la Timişoara.

    În 2000, generalii au fost condamnaţi la 15 ani de închisoare, însă în 2001, procurorul general al României Joiţa Tănase a făcut un recurs în anulare, procesul s-a rejudecat, iar acuzaţii au fost eliberaţi din arest.

    În final, în 15 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a condamnat pe cei doi generali la câte 15 ani de închisoare pentru omor şi tentativă de omor privind organizarea şi coordonarea represiunii de la Timişoara. Curtea a dispus, de asemenea, ca reclamanţii să plătească în solidar cu Ministerul Apărării despăgubiri, sume ce au fost achitate.

     

    Sute de mii de euro, plătiţi în urma condamnărilor CEDO privind Revoluţia

    Cea mai recentă condamnare a României de către CEDO, în cazul modului de soluţionare a dosarului Revoluţiei, a avut loc în 5 noiembrie, atunci când statul român a fost obligat să plătească 45.900 de euro unui număr de 34 de foşti revoluţionari, pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil.

    Petenţii au între 40 şi 90 de ani şi au participat la manifestările împotriva regimului comunist care au avut loc între 21 şi 23 decembrie 1989, la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară.

    Curtea a constatat în acest caz încălcarea articolului 6 – dreptul la un proces echitabil – din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a hotărât ca statul român să plătească fiecărui petent suma de 1.350 de euro (în total 45.900 de euro), cu titlul de prejudiciu moral.

    Decizia din noiembrie a CEDO urmează altora prin care foşti revoluţionari au fost despăgubiţi, pentru modul de desfăşurare a anchetei în cauza cunoscută ca “dosarul Revoluţiei”.

    În martie 2013, CEDO a decis ca Guvernul român să acorde despăgubiri de aproximativ 350.000 de euro pentru 72 de victime ale Revoluţiei de la Timişoara din decembrie 1989.

    În mai 2011, CEDO a hotărât, în procesul intentat de Asociaţia “21 Decembrie” şi alte persoane, pentru încălcarea dreptului la viaţă şi la respectarea vieţii private, legat de ancheta în “dosarul Revoluţiei”, ca statul român să acorde despăgubiri de 15.000 de euro către Nicolae şi Elena Vlase, precum şi de 6.000 de euro preşedintelui asociaţiei, Teodor Mărieş.

    În martie 2011, alţi cinci români au câştigat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului procesul deschis statului român în care reclamau ineficienţa autorităţilor în investigarea reprimării violente a demonstraţiilor anticomuniste de la Cluj, din 1989, ancheta prelungindu-se pe o perioadă de 12 ani. CEDO a decis ca Guvernul de la Bucureşti să-i despăgubească pe cei cinci cu peste 52.000 de euro.

    Anterior, în 20 octombrie 2009, CEDO a condamnat statul român la plata a 25.000 de euro despăgubiri către familia maiorului de Miliţie Aurel Agache, care a fost ucis în decembrie 1989, de manifestanţii împotriva regimului condus de Nicolae Ceauşescu.

    În 8 decembrie 2009, CEDO a dispus despăgubirea timişorenilor Horia Teodor Şandru, Ştefan Răducan, Silvia Benea şi Daniela Grama cu câte 5.000 de euro, după ce aceştia au reclamat încălcarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil.

    Potrivit statisticilor oficiale, la Revoluţia din decembrie 1989, 1.142 de persoane şi-au pierdut viaţa, 3.138 au fost rănite, iar 760 de oameni au fost reţinuţi.