Tag: poveste

  • Liftul tranziţiei

    “După începutul activităţii apar şi provocările într-o piaţă românească în care monopolul era deţinut de companiile de stat: tehnologie învechită la ascensoarele din piaţă în comparaţie cu produsele venite din vest, lipsa acută de dotări specifice activităţii, o atitudine neprietenoasă a instituţiilor şi întreprinderilor faţă de firmele private, lipsa cash-flow-ului – plăţile serviciilor facturate se derulau cu mare întarziere”, descrie directorul general al ELMAS, Marton Geza Roth, momentul 0 din istoria companiei pe care o conduce.

    Aceasta îşi desfăşoară activitatea în domeniul producţiei echipamentelor de ridicat şi manipulat şi asigură  toate serviciile în ceea ce priveşte aceste produse, începând de la consulting şi alegerea soluţiei optime pentru utilizator şi până la proiectare, fabricare, transport, montaj şi punere în funcţiune, service, piese de schimb. Printre produsele realizate de companie în fabrica din Braşov se numără ascensoare electrice şi hidraulice, poduri rulante, platforme de materiale, dispozitive de manipulat, dar şi alte produse din domeniul instalaţiilor de ridicat.

    Anul trecut, la 28 de ani pe plan local, ELMAS a ajuns la o cifră de afaceri de aproape 122 mil. lei (26,5 mil. euro) şi un număr de 370 de angajaţi, fiind unul dintre cei mai mari jucători din piaţa locală din zona de producţie de maşini, utilaje şi echipamente, alături de companii precum Schaeffler România sau Bosch Rexroth.

    Pe fondul creşterii comenzilor interne şi externe, directorul general al companiei previzionează o creştere a cifrei de afaceri pentru anul acesta cu 10% faţă de anul anterior.

    Marton Geza Roth a făcut parte dintre cei 12 electromecanici care deveneau asociaţi în cadrul întreprinderii mici private ELMAS (acronim care are la bază semnificaţia ElectroMecaniciAscensoare), într-o legislaţie confuză în ceea ce priveşte capitalismul în care se avânta România. El este de altfel şi principalul acţionar al companiei, restul titlurilor fiind deţinute de alte persoane fizice.

    În ianuarie 1991, compania şi-a început activitatea prin servisarea primelor patru ascensoare de la blocurile de locuinţe din Braşov. După cum îşi aminteşte directorul general al companiei, trecerea de la angajat într-o întreprindere de stat la asociat într-o întreprindere privată a însemnat pentru cei 12 şi disponibilitatea lor de a trece de la un program de 8 ore pe zi la unul 24 din 24.

    La începutul afacerii, asociaţii firmei, care reprezentau cinci confesiuni religioase şi trei naţionalităţi diferite, au adunat – nu fără dificultate – capitalul social obligatoriu de 100.000 lei: 40% bani vărsaţi în cont şi 60% bunuri în natură (scule de mână, scule electrice etc.). În următoarele luni de funcţionare a afacerii, salariile au fost asigurate din capitalul vărsat. Afacerea s-a dezvoltat, iar investiţiile ulterioare s-au finanţat  prin reinvestirea continuă a profitului. După anul 2003, au început să dezvolte compania şi prin accesarea de credite bancare şi/sau fonduri europene. Acest principiu este păstrat şi astăzi în planurile de dezvoltare ale companiei.

    Alegerea Braşovului a fost o decizie firească pentru asociaţii firmei, care locuiau cu familiile lor în Braşov şi cunoşteau piaţa locală de service de ascensoare, segment pe care compania cu capital 100% românesc şi-a început activitatea.

    Inflaţia galopantă şi deprecierea monedei naţionale au fost alte provocări, ca şi majorările succesive ale salariilor angajaţilor din companiile de stat, comparativ cu salariile din mediul privat în stagnare – clienţii nu acceptau modificări de tarife, iar salariile depindeau de veniturile realizate.

    „S-au încheiat în anul 1991 primele contracte de service de întreţinere ascensoare, apoi de reparaţii şi revizii, dar în scurt timp ne-am dat seama că veniturile realizate nu puteau finanţa dezvoltarea afacerii. Trebuia să ne diversificăm activitatea”, descrie directorul general al companiei un punct de cotitură în dezvoltarea acesteia.

    Astfel, ELMAS a început activităţile de reparaţii şi modernizare ale podurilor rulante. În 1993, au încheiat un prim parteneriat în acest sens cu producătorul german Demag Cranes & Components; trei ani mai târziu au devenit dealeri ai Linde Material Handling pentru vânzarea şi servisarea stivuitoarelor şi au început să livreze şi să monteze primele ascensoare importate din Europa.

    Borna primului milion de euro a fost atinsă în 1999, iar de atunci au urmat creşteri anuale succesive ale cifrei de afaceri până în 2008, când aceasta ajunsese deja la 28 de milioane de euro.

    Criza financiară ce a urmat a fost însă nemiloasă şi pentru companiile din industrie, când veniturile ELMAS s-au redus dramatic, cu până la 50% din cifra de afaceri.

    „A trebuit să adoptăm o nouă strategie de dezvoltare a companiei şi astfel ne-am mărit piaţa prin dezvoltarea exportului şi diversificarea gamei de produse, toate în domeniul instalaţiilor de ridicat şi manipulat. Cu toate greutăţile din piaţă, am continuat investiţiile în retehnologizarea producţiei, crearea de noi facilităţi de service şi vânzări, dezvoltarea de produse noi, laborator propriu de încercări etc., apelând la credite bancare pe termen mediu şi lung”, descrie Marton Geza Roth strategia companiei de a combate criza. Potrivit informaţiilor acordate anterior de reprezentanţii companiei, în cadrul exporturilor se regăsec livrările de poduri rulante, ascensoare şi structuri metalice.
    Astfel, printre măsurile de eficientizare şi dezvoltare a companiei se numără realizarea reţelelor proprii de puncte de lucru în ţară (Bucureşti, Constanţa, Timişoara, Ploieşti, Zalău, Târgu-Mureş, Suceava etc.), dar şi companii de distribuţie a produselor în ţările vecine (ELMAS Daru în Ungaria, ELMAS în Bulgaria şi ELMAS Logistică în Republica Moldova). 

    „O bună parte a produselor noastre au trezit interes pentru export şi continuăm să ne îmbunătaţim portofoliul, să adoptăm tehnologiile noi, să găsim tot mai mulţi parteneri externi şi să creştem exportul. Vom reuşi dacă beneficiile dezvoltării sunt distribuite într-un sistem în care să câştige toată lumea, atât compania, cât şi personalul implicat”, descrie directorul general al companiei priorităţile lor în perioada următoare.
    În prezent, compania are 370 de angajaţi, iar reprezentantul acesteia vizează atingerea numărului de 400 de angajaţi până la sfârşitul anului: „Căutăm ingineri de vânzări, ingineri tehnologi, electromecanici, sudori, lăcătuşi mecanici, operatori CNC, stivuitorişti şi vopsitori industriali şi îi sprijinim pe cei care se decid să-şi schimbe domiciliul şi să se alăture echipei noastre”.

    Lipsa de personal este resimţită şi de domeniul de activitate al ELMAS: „Ne-am adaptat din timp la această situaţie şi avem parteneriate cu universităţi cu profil tehnic, colegii tehnice; suntem unul dintre fondatorii Şcolii Profesionale Kronstadt. Desfăşurăm în cadrul companiei diferite stagii de practică pentru elevi şi studenţi care iau contact cu tehnologiile şi tehnica modernă din domeniul instalaţiilor de ridicat.”
    De altfel, compania s-a confruntat de-a lungul timpului cu multe greutăţi care „ne-au călit şi format pentru o competiţie cu multe dificultăţi din piaţă”, spune Geza Roth.

    În ceea ce priveşte cele mai recente proiecte ale companiei, directorul general al ELMAS menţionează o investiţie de 1,5 milioane de euro în construcţia şi utilarea unei cantine moderne la fabrica de macarale industriale, ascensoare şi structuri metalice, în montarea unui stocator de gaze tehnice, precum şi continuarea retehnologizării facilităţilor de producţie.

    Un alt proiect a fost început în urmă cu doi ani, în urma unei investiţii de 700.000 de euro. „Am pornit o activitate nouă, unică în Europa de Est, reamenajând şi investind într-o facilitate industrială în care refabricăm stivuitoare degradate, care până nu de mult erau considerate deşeuri şi aruncate. Inspirându-ne din noile directive privind economia circulară, refabricăm aceste echipamente. Spre bucuria noastră, proiectul este viabil, iar activitatea începe să devină profitabilă”, explică directorul general.

    Pentru acest an, compania şi-a programat investiţii (parte din acestea deja definitivate), în montarea de panouri fotovoltaice pe propria hală de producţie, cu o suprafaţă de 5.200 de metri pătraţi (exclusiv pentru consumul propriu de energie), în retehnologizarea fabricii de macarale industriale şi structuri metalice, dar şi în realizarea unui sistem de monitorizare a parametrilor de consum electric.

    „Un proiect ambiţios, care se află în faza de obţinere a autorizaţiei de construcţie, finanţat din credite bancare, este parcarea automatizată Hirscher, din centrul istoric al Braşovului. Într-un spaţiu din incinta unei clădiri se vor depozita, folosind  şapte lifturi automate şi boxe de depozitare, 244 de autoturisme şi SUV-uri. Viteza de lucru estimată este de 7 autoturisme parcate într-un minut şi 40 de secunde. Va fi o lucrare de referinţă amplasată în oraşul nostru. Mare parte a componentelor se vor produce în fabrica noastră din Brasov”, descrie Marton Geza Roth următorul proiect al companiei, relevant pentru următorii ani de istorie capitalistă a acesteia. 

  • „Un lider nu se formează. Ai stofă de lider sau nu”

    “Anul acesta fac zece ani de când sunt în cadrul grupului Veolia. Până în 2007 am condus o companie mult mai mare, Administraţia Naţională Apele Române”, îşi începe Mădălin Mihailovici, CEO-ul companiei cu origini franceze Veolia România, povestea carierei, în cadrul celui mai recent eveniment Meet the CEO, organizat de Business MAGAZIN.
     
    Veolia România este parte a grupului internaţional cu acelaşi nume, lider global în ceea ce priveşte optimizarea gestionată a resurselor, activităţile companiei fiind concentrate în jurul oferirii de soluţii în domeniul managementului apelor, deşeurilor şi energiei. Listat la bursa Euronext din Paris, grupul Veolia are afaceri anuale de 25 miliarde de euro şi o capitalizare bursieră de 10,8 miliarde de euro. Pe plan local, compania furnizează servicii de apă, canalizare şi energie pentru peste 2 milioane de clienţi. Valoarea investiţiilor companiei în România a ajuns, până în prezent, la în jur de 544 de milioane de euro, iar numărul angajaţilor la circa 3.000.
     
    Parcursul profesional al lui Mădălin Mihailovici până în rolul de CEO al Veolia nu a fost unul prestabilit, ci unul cu multe puncte de cotitură.
    El povesteşte că era într-o perioadă de pauză, prins cu activitatea de catedră la universitate, când, în 2007, în ajunul Crăciunului, a primit un telefon direct de la Veolia, de la Praga, cu o propunere de a lucra pentru ei. A acceptat pe loc oferta, iar după sărbători, în februarie, s-a urcat în avion şi a plecat în Cehia, unde a avut o întrevedere de 15 minute cu directorul pe Europa Centrală şi de Est. Ce l-a determinat să accepte? „Îmi plac provocările. La mine nu există gri. E alb sau negru. Totul a început în februarie. În iulie am ştiut, la 1 octombrie am început. Am plecat cu o companie mică din cadrul grupului Veolia în România – Veolia Apa Servicii – era o companie finanţată de grup. După circa opt luni am renunţat la finanţare, am început să producem, iar la ora actuală Veolia Apa Servicii este o companie de sine stătătoare.”
     
    Cu toate că alegerea domeniului hidrotehnic a reprezentat în primul rând o tradiţie de familie, deoarece tatăl său a fost tot inginer constructor în acest domeniu, Mihailovici fusese întotdeauna pasionat de maşini, astfel că prima sa opţiune pentru admiterea la facultate a fost Autovehicule Rutiere. O întâmplare l-a făcut să îşi schimbe însă decizia şi să aleagă construcţiile hidrotehnice: în 1984, cu trei săptămâni înainte de admitere, a plecat spre Câmpina pe motocicletă. Pe drum era cât pe ce să facă accident, aşa că s-a întors cu autostopul la Ploieşti, hotărât să renunţe la Facultatea de Autovehicule Rutiere şi să se înscrie la Institutul de Construcţii Bucureşti, în prezent Facultatea de Hidrotehnică. „Tatăl meu era la baraj la Bolboci. L-am sunat de pe fix şi i-am zis: «Am o veste pentru tine. Dau la hidrotehnică»”. Prin prisma meseriei tatălui său, era familiarizat cu domeniul încă de mic copil: văzuse adesea baraje şi galerii de fugă (galerii prin care se evacuează apele).
     
    A terminat facultatea cu 9,83 – al doilea din promoţia sa – cu dublă specializare – şantier şi proiectare: „Nu am putut să fiu primul pentru că niciodată nu am reuşit să învăţ pe de rost”. După terminarea facultăţii, a preferat să lucreze pe şantier. „Primul meu şef, din întâmplare, a fost tatăl meu, cu toate că puteam să aleg orice alt şantier. Am zis: Mă duc să mă bat cu guru”, îşi aminteşte el prima experienţă profesională.
     
    A găsit un model în inginerul şi profesorul Anghel Saligny, care înainte de partea teoretică le oferea studenţilor exemple practice de construcţii pe care le realizase, iar acesta l-a determinat să înţeleagă că pentru a fi „credibil ca profesor din punct de vedere tehnic trebuie să ai un background de execuţie şi operaţional. Altfel nu eşti decât un simplu teoretician”. De aceea, a optat mai întâi pentru lucrul pe şantier, pentru ca de acolo să poată reveni în proiectare sau în universitate.
     
    Despre şantierul Bolboci, pe care a lucrat alături de tatăl său, spune că „este ultima mare construcţie hidrotehnică din România care a fost finalizată complet”. După aproximativ un an şi jumătate de activitate pe şantierul acesteia, un fost profesor l-a chemat să lucreze la catedră. Pe holurile facultăţii, s-a întâlnit însă cu un alt profesor – Mircea Şelărescu, „un tip care făcuse atât proiectare cât şi execuţie, sportiv, simpatic, un om de teren, care te lăsa să furi meserie”, cu care studiase combaterea inundaţiilor şi regularizări de râuri. Acesta i-a propus să lucreze împreună în managementul apelor şi inundaţiilor din România. „Mi-au trebuit fix două minute să spun da”, îşi aminteşte executivul un alt punct de cotitură din cariera sa.
     
    S-a întors pe teren şi spune că a acceptat să lucreze cu profesorul Şelărescu „pentru că era un om aplicat, niciodată nu am stat în salariu. Aveam foarte multe proiecte, ne deplasam în ţară, căutam şi manageriam proiecte singuri, nu aşteptam să vină alţii la noi. Se făceau bani, se făceau contracte prin facultate. Chiar am avut o mică firmă cu el”. Mihailovici povesteşte că în anii ’90 lucra „în subteran şi salariul lunar era între 8.000 şi 10.000 de lei, cu ore suplimentare. Atunci erau bani serioşi”. De altfel, spune că nu a avut niciodată probleme cu banii: „În fiecare vară – din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, lucram câte o lună pe şantier. Lucram pe partea de construcţii, dar intram şi în atelierul auto, reparam maşini, pentru că eram pasionat de motoare”. S-a întors la catedră după un an şi jumătate, în 1992, pornind de jos: „Am urcat fiecare treaptă, de la preparator universitar”. Cel mai mare regret pe care îl are în legătură cu sistemul de învăţământ tehnic este „prostia pe care a făcut-o ministrul învăţământului de la vremea respectivă, Virgil Petrescu, când a adoptat în sistemul universitar tehnic din România sistemul Bologna, pe timpul Convenţiei Democratice, în 1997. Efectul prostiilor se vede în timp şi se perpetuează. Din punctul meu de vedere, a fost o greşeală fatală”.
     
    Mihailovici crede că a doua mare greşeală în învăţământul universitar din România este apariţia facultăţilor şi universităţilor ca ciupercile după ploaie. „A fi profesor înseamnă să ai har pentru aşa ceva. Întotdeauna va fi o luptă între generaţii, prost înţeleasă în opinia mea, în care să nu dai acces tinerilor, să nu vrei să-i asculţi. Situaţia învăţământului – nu vreau să mă pronunţ la nivel general, dar cel puţin a învăţământului tehnic – este dramatică în România. Ne luptăm să încercăm să găsim oameni cu care să mai lucrăm. Luăm studenţi din anul III, îi formăm, îi angajăm, îi băgăm în internship, îi ducem inclusiv la specializare la Veolia şi uşor-uşor îi ridicăm”. Chiar dacă s-ar întâmpla o minune şi, prin absurd, s-ar schimba lucrurile peste noapte în sistemul universitar, „rezultatele vom începe să le vedem undeva între 7 şi 10 ani de acum încolo. Este dramatic”, crede executivul de la Veolia.
     
    El spune că cea mai mare bucurie o are când ajunge la catedră: „Când ajung la şcoală, mă liniştesc şi fac totul cu plăcere. Iubesc generaţiile tinere, i-am încurajat întotdeauna şi le-am spus că nu e vina lor că s-a ajuns aici. Dacă mai există o şansă ca România să intre pe şine, această şansă nu o poate aduce decât generaţia tânără cu oameni din generaţia mea, cu oameni care gândesc nu obtuz, ci cu deschidere maximă”.
     
    De partea cealaltă parte a baricadei a trecut în anul 2005, când a devenit consilierul personal al ministrului mediului, Sulfina Barbu, chiar în perioada celor mai mari inundaţii din România. Trecerea de la rolul de profesor la facultate la o funcţie de execuţie nu i s-a părut uşoară, însă spune că a învăţat lucrurile din mers. „Au fost şi oameni care m-au ajutat, care mi-au deschis ochii. Am găsit şi oameni care se pricepeau. Îmi place să învăţ şi în ziua de astăzi. Îmi doresc să îmi ţin mintea tânără chiar dacă părul e suficient de alb. Nu mi-a fost frică de provocări. Sunt o persoană care lucrează la parametri maximi în situaţii limită. În situaţii limită sunt foarte liniştit.”
     
    Povesteşte că „după circa două luni şi jumătate de consiliere a ministrului de atunci, am trecut pentru o lună de zile director de investiţii, după trei săptămâni director general adjunct şi după încă vreo două săptămâni, director general la Apele Române”.
     
    În momentul în care a preluat Apele Române, aceasta funcţiona cu 12.500 de oameni şi era pe minus cu 450 de miliarde de lei vechi. „Inclusiv papetăria se cumpăra pe bonuri de energie – se lucra pe compensare, în trei luni am adus compania la 50% compensare, 50% cash, iar în şapte luni eram 100% pe cash. Am lăsat-o cu 8.900 de angajaţi şi un plus – doar în sediul central – de peste 70 de milioane de euro cash când am plecat. Este o companie interesantă, cu finanţare atât din fonduri proprii, cât şi de la bugetul de stat.”
     
    Spune că momentul în care a fost ales director general al Asociaţiei Naţionale Apele Române a reprezentat o cumpănă pozitivă în viaţa sa. „Când am fost consilier al doamnei Barbu şi când am preluat Apele Române aveam 38 de ani, eram relativ tânăr la vremea respectivă pentru poziţiile acelea. Dar totuşi backgroundul meu era serios, lucrasem în Germania, la cea mai mare companie de proiectare de acolo, cea care a proiectat canalul Rin-Main-Dunăre”, descrie el un alt rol din cariera sa, în care ajunsese prin intermediul profesorului Şelărescu, mentorul său.
     
    Alte borne importante din parcursul său profesional au fost aduse de domeniul didactic, de proiectele de management la care a lucrat, de teza sa de doctorat, dar importantă a fost şi decizia de a pleca din Apele Române, în loc să treacă în alt partid politic pentru a-şi păstra funcţia.
     
    În 2007, când s-a schimbat guvernarea, a ales să plece „de bunăvoie şi nesilit de nimeni, nu am plecat prin demisie. Am fost susţinut politic, recunosc. Dar mi-am făcut treaba, eu zic că sunt specialist”. Spune, de asemenea, că a fost „primul manager dintr-o companie de stat care în afară de contractul de muncă i-a cerut ministrului un contract de management”. Astfel, în 2005 avea „contract de management într-o unitate de stat a României, din iniţiativă proprie”.
     
    În anul 2008 a ajuns în compania Veolia. „La Veolia a fost o provocare, am plecat într-o companie mică care a dat rezultate, iar apoi, treptat, am trecut şi pe partea de Apa Nova, cu rezultate extraordinar de frumoase pe partea de operaţional.”
     
    În funcţia de director general al Apa Nova a ajuns din întâmplare: „Apăruse în vremea aceea DNA-ul. Îmi aduc aminte că eram la filiala de la Otopeni, încă în operaţional. M-a sunat asistenta şi mi-a spus că doamna director a fost pusă sub control judiciar, la fel şi doamna director adjunct”. A fost ales în timpul unei şedinţe a consiliului de administraţie, după ce un coleg care primise iniţial împuternicire din partea directorului general a refuzat să ocupe postul. „Am avut câteva condiţii, mi le-au acordat şi aşa am pornit pe acest drum. Nu am ajuns director general pentru că mi-am dorit să ajung director general. Am stat din 2008 până în 2015 (în compania Veolia – n.red.) în diverse roluri mai jos plasate, cu colegi francezi, dar aveam totuşi o experienţă managerială de a conduce o companie cu 10.000 de oameni în spate”.
     
    Executivul Veolia povesteşte că atunci când a preluat Apa Nova, numărul angajaţilor era de 2.250, însă chiar din primele două săptămâni l-a redus la 1.850, ca în prezent să funcţioneze cu 1.801 angajaţi. A realizat că nu poate conduce singur businessul, aşa că a făcut un pact cu colegii săi şi s-au unit într-o echipă managerială pe principiul muschetarilor: toţi pentru unul şi unul pentru toţi.
    „Am semnat acest pact al muschetarilor. Am intrat adânc în hăţişurile Apei Nova, care era pe atunci o societate anchilozată. Restructurarea businessului continuă, suntem într-o fază de îmbunătăţiri permanente. Am trecut la faza de «One Veolia» – adică tot ce putem să facem prin sinergie facem prin sinergie şi implementăm asta la nivelul întregilor entităţi din România”, spune el.
     
    După pactul făcut cu colegii, a scris un text pe care l-a tradus în română şi în franceză, cu care s-a dus la directorul de zonă, acelaşi care îl sunase în urmă cu zece ani, de la Praga, să îi ofere un post în cadrul companiei. „M-am dus la el şi i-am zis: Philippe, oamenii aceştia trebuie să fie protejaţi. Să nu aibă tentaţii, să fie concentraţi pe muncă, să fie lăsaţi să conducă. Eu nu stau în spatele lor. Fiecare are targetul lui şi ştie ce are de făcut, eu mă uit pe liniile mari”.
     
    În ceea ce priveşte rolul de lider, Mihailovici are o părere fermă: el consideră că „un lider nu se formează. Ai stofă de lider în tine sau nu. Totul este cum îmbraci această stofă de lider. Dacă eşti apropiat de oameni, dacă ştii să vorbeşti cu ei. Sunt momente în care îi «baţi». Sunt momente în care trebuie să îi şi mângâi, să fii printre ei”.
     
    Spune că printre principalele provocări cu care se confruntă în funcţia de CEO al companiei Veolia se numără responsabilitatea de a asigura angajaţilor „condiţii superioare faţă de cele din piaţă”, dar mai ales gestionarea situaţiilor de criză. „În fiecare zi poate să apară, la orice pas, un accident. Pot fi momente în care un om de la staţia de potabilizare a apei de la Crivina face infarct, poţi să ai la dispoziţie jumătate de oră să îl scoţi din infarct, să pui mâna pe telefon, să ridici un elicopter, să îl ia, să îl aducă, sau îl pierzi. Sunt zile în care câştigi partida, sunt zile în care o pierzi. E o continuă provocare, un amestec între inginer, manager, lider, sistem integrat”, îşi descrie Mihailovici munca. Întrebat cum s-ar autocaracteriza în câteva cuvinte, acestea ar fi: „O mână de fier într-o mănuşă de catifea”.
     
    Cum arată însă o zi de muncă obişnuită pentru Mădălin Mihailovici? „Cea mai târzie oră a mea de a intra în birou e 7 fără un sfert dimineaţa. Sunt momente în care ajung şi la 6:15-6.30. Întâi verific starea sistemului şi mă uit la producţia de apă. Mă uit apoi să văd cum stăm cu calitatea apei în interiorul oraşului, pentru că avem puncte de urmărire online. Apoi mă uit să văd ce au făcut băieţii peste noapte, cum au lucrat. Am ajuns destul de departe în zona digitalului, ştiu în permanenţă ce echipe lucrează pe apă, pe canal. Nu uit că am plecat din operaţional. Trebuie să mă uit şi pe analizele financiare, să am războiul de zi cu zi cu CFO-ul. Nu e absolut deloc uşor”, detaliază CEO-ul Veolia începutul unei zile de muncă obişnuite.
     
    El spune că, atunci când nu apar deplasări în ţară sau în străinătate, dimineaţa continuă, în general, cu întâlniri şi discuţii despre buget, dezvoltare, optimizare sau digitalizare. „Din punctul meu de vedere, orice companie mare care în următorii cinci ani nu se duce către digital e pierdută.” De asemenea, pe lista lui se află şi rezolvarea unor avarii apărute în diverse zone: „Una e să fie la Spitalul Universitar, alta e să fie pe Splai, alta pe Mihai Bravu, când pot intra două autobuze în groapa respectivă”. Costurile cresc odată cu creşterea numărului de avarii. Partea operaţională este strâns legată de partea de indicatori macroeconomici sau economico-financiari, spune Mihailovici. „În general nu plec mai devreme de 19:00”, încheie el.
     
    Potrivit lui Mihailovici, în localităţile din preajma Capitalei sunt probleme destul de grave, din cauza dezvoltării haotice din ultimii 28 de ani. „Majoritatea se alimentează din puţuri, dar apa din puţuri e total nepotabilă. Multe zone nu au reţea de canalizare. Lângă puţul respectiv se află fosa, care ajunge tot în subteran, de unde este luată apa. Rezervele de subteran au fost exploatate până în anii ’90 la intensitate maximă în zonele din jurul Bucureştiului, pentru că erau zone industriale”.
     
    Apa Nova are trei staţii de potabilizare a apei, din care una a fost construită din fonduri proprii ale companiei, cu o investiţie de 50 de milioane de dolari. Pe lângă cele trei staţii, spune că au şi două surse alternative – râurile Argeş şi Dâmboviţa. „Ca apa de la robinet să fie potabilă, trece printr-un proces de potabilizare. Apa e preluată din râu, este un întreg proces fizico-chimico-mecanico-biologic ca să o transformi într-o apă potabilă. În caz că sunt probleme pe unul din râuri, îl foloseşti pe celălalt.”
     
    „Ultima verificare în staţie este cea a parametrilor fiziologici de potabilitate ai apei, înainte de a introduce clorul în apă. Dacă unul din aceşti indiatori nu îndeplineşte calităţile pe care grupul Veolia le impune, apa nu pleacă din staţii şi nu intră în apeduct, ci se opreşte automat”, descrie el câteva particularităţi ale domeniului în care activează.
     
    Executivul de la Veolia spune şi că în această meserie ai nevoie de pasiune. „Nu e uşor să stăpâneşti apa. Eu iubesc apa, mi-a plăcut întotdeauna. Este fascinant să îi vezi mişcarea, să o stăpâneşti, să te joci cu ea. Comerţul pe apă şi energia hidro au rămas cele mai ieftine. Orice proces tehnologic conţine apă.” El spune că în domeniul construcţiilor hidrotehnice România a avut şi are în continuare unii dintre cei mai mari specialişti din lume, dar şi toate formele constructibile de baraje – „suntem singura ţară din zona central-est europeană care are aşa ceva, încă suntem în top în acest domeniu”.
    Consideră că ambiţia şi perseverenţa sunt punctele sale tari, iar una dintre slăbiciuni este că de cele mai multe ori s-a pus pe sine pe locul doi în plan personal. Din perspectiva carierei însă, spune că viaţa i-a oferit extraordinar de multe oportunităţi.
     
    Ce ar alege în situaţia ipotetică în care ar putea fi Anghel Saligny, şeful de proiect al barajului Vidraru, profesorul Şelărescu, care i-a fost mentor, sau şeful clubului Petrolul, care ar câştiga teoretic încă o dată campionatul naţional de fotbal? Nu şi-ar dori să intre în pielea niciunuia dintre aceste personaje, însă: „Mi-aş dori să pot să întorc timpul înapoi şi de data asta s-o ascult pe mama mea, care a încercat, pe când eram în liceu, să mă convingă să fac medicina. Mi-ar plăcea să fiu un chirurg de succes”.
     
    Mădălin Mihailovici conduce compania Apa Nova Bucureşti în calitate de director general din anul 2015, iar din 2017 a fost numit CEO Veolia România. Anterior funcţiei în cadrul Apa Nova, el a fost director general al Administraţiei Naţionale „Apele Române”, rol în care a acumulat experienţă în managementul reţelei hidrografice naţionale.
     
    În 1984, s-a înscris la Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti (denumită atunci Institutul de Construcţii Bucureşti), pe care a absolvit-o pe locul al doilea, cu media 9,83. Aici şi-a început şi cariera academică, iar în prezent încă face parte din corpul profesoral, având titlul de conferenţiar universitar doctor inginer.
     
    În 2005 a fost, timp de câteva luni, consilierul personal al ministrului mediului, Sulfina Barbu. După această experienţă, a fost numit director de investiţii, funcţie pe care a avut-o mai puţin de o lună, după trei săptămâni fiind avansat în poziţia de director general adjunct şi după încă aproximativ două săptămâni, director general.
     
    Grupul Veolia este lider global în gestionarea optimizată a resurselor; acesta proiectează şi oferă soluţii de gestionare a apei, deşeurilor şi energiei. Prin cele trei linii de afacere complementare, Veolia contribuie la dezvoltarea accesului la resurse, la păstrarea resurselor disponibile şi la reaprovizionare.
     
    În România, Veolia asigură alimentarea cu apă potabilă pentru circa 1,7 milioane de persoane.
     
    La nivel de grup, anul trecut Veolia a produs aproape 55 de milioane de megawaţi de energie şi a transformat 47 de milioane de tone de deşeuri în materiale şi energie noi. Veolia Environnement (listată pe bursa Euronext Paris: VIE) a înregistrat în 2017 venituri consolidate în valoare de 25,12 miliarde de euro (30,1 miliarde de dolari).
     
    Sfaturi pentru tinerii manageri
     
    1. Învaţă continuu. Dacă înveţi, dacă acumulezi, este imposibil să nu se vadă că ai şi valoare.
     
    2. Respectă-ţi părinţii şi familia.
     
    3. Iubeşte-ţi ţara. Priveşte dincolo de ceea ce se întâmplă în lumea ta, învaţă din lucrurile pe care le-ai făcut.
     
    4. Învaţă cel puţin o limbă străină.
     
    5. Bucură-te de viaţă, pentru că tinereţea trece foarte repede.
     
    6. Nu minţi.
     
    7. Nu fura.
     
    8. Învaţă să dăruieşti în fiecare zi.
     
    9. Pune-ţi întotdeauna standarde, ţeluri înalte.
     
    10. Fii aproape de Dumnezeu. Să fim mai puţini răi, să ne iubim mai mult.
  • Povestea tinerilor care şi-au fondat un business de succes în adolescenţă şi acum fac milioane din sfaturile pe care le dau elevilor

    „Intram în sălile de consiliu şi toată lumea avea triplul vârstei noastre” , spune Beaton, acum în vârstă de 23 de ani. Toţi credeau că sunt simpli interni, îşi aminteşte el. 

    Reprezentanţii Crimson consiliază elevi de la liceele din întraga lume cu privire la cele mai bune modalităţi de a completa formularele de înscriere la cele mai bune universităţi din SUA şi Marea Britanie, şi îi învaţă cum să se poarte la interviuri.

    Cei doi povestesc că, atunci când au pornit compania, neavând bani de publicitate, s-au promovat pe Facebook pentru a găsi primii elevi şi tutori. Un an mai târziu, Crimson a câştigat prima finanţare de 1 milion de dolari şi a început să crească constant.

    Până în prezent, compania a obţinut un total de investiţii de 37 milioane de dolari, ceea ce o cotează la 160 de milioane de dolari. Reprezentanţii businessului susţine că peste 20.000 de studenţi din întreaga lume utilizează acum reţeaua din care fac parte circa 2.400 de cadre universitare şi consilieri de carieră.

    Beaton şi Kushor povestesc pentru BBC că s-au cunoscut cu ocazia unui eveniment organizat de Organizaţiei Naţiunilor Unite la Haga, în Olanda. „Prima noastră întâlnire a fost la un Starbucks într-o gară din Germania, în timpul călătoriei”, spune Kushor, acum în vârstă de 23 de ani. La vremea respectivă, Beaton a fost acceptat de Universitatea Harvard din SUA pentru a studia matematica aplicată. El aplicase la 25 de universităţi de top din întreaga lume, şi toate l-au acceptat. Vorbind despre viitorul lor, noului cuplu i-a venit ideea înfiinţării companiei Crimson.

    După lansarea platformei, au fost nevoiţi să jongleze între studii şi companie, şi să facă lucrurile să meargă chiar dacă se aflau în ţări diferite, deoarece Beaton era la Harvard iar Kushor, în Auckland.
    Cei doi spun că studenţii nu sunt repartizaţi aleatoriu unui mentor, ci folosesc un algoritm de compatibilitate elaborat de omul de ştiinţă J Galen Buckwalter. Cei mai mulţi studenţi de la Crimson provin în prezent din Noua Zeelandă, Australia şi ţări din Asia – Singapore, China, Thailanda, Coreea de Sud şi Vietnam. Compania intenţionează să intre acum şi pe piaţa americană, unde există totuşi o concurenţă acerbă din partea rivalilor de tutoring mai vechi pe piaţă, precum Kaplan sau Princeton Review.

  • POVESTEA tristă a Transfăgărăşanului, ”drumul dintre nori”, unul dintre cele mai frumoase din România – FOTO

    Transfăgărăşanul este cel mai celebru drum din România. Construit între 1970 şi 1974, ca o cale de comunicare între Muntenia şi Ardeal, i se mai spune “drumul dintre nori”.
     
    Pentru realizarea celor 91 de kilometri de şosea s-au dislocat circa 3 milioane de tone de rocă, s-au facut 830 de lucrări transversale şi 290.000 de metri cubi de zidărie. Pentru realizarea tunelului Capra – Balea – cel mai lung din România, cu o  lungime de 887 m – au fost escavaţi peste 41.000 metri cubi de rocă.
     
    De asemenea, s-au folosit 20 tone de dinamită, 3.573 tone de ciment, 89 tone de oţel beton, 24.000 ancore, 129 tone de plase sudate, 14.200 metri patraţi de cofraje, 1.750 metri liniari de tuburi de beton, 4.100 metri liniari de ţeavă, 50 tone de confecţii metalice, 6.900 metri cubi de nisip, 6.000 metri cubi de pietriş, 3.000 tone de cribluri si 740 de lampi de iluminat.
     
  • Povestea incredibilă a adevăratului ”Tarzan”, fiul unei prinţese din Rusia, care s-a retras în sălbăticie în urmă cu 60 de ani

    La vârsta de 24 de ani, Fomenko a plecat din Sidney şi s-a retras în pădurile tropicale dintre Cape York şi Ingham, în nordul Australiei, unde a trăit ca un adevărat „Tarzan”, fiind inspirat de „Odiseea” lui Homer, scrie Daily Mail.
     
    Excentricul personaj a călătorit pe calea apelor între Cooktown (Queensland) şi Noua Guinee, la bordul unei bărci improvizate din lemn de cedru.
     
    Presa anului 1959 a scris că „Tarzan” a fost salvat de indigeni dintr-o junglă tropicală sălbatică, neexplorată şi plină de crocodili, în care temerarul se aventurase.
     
    În 1964, bărbatul a fost arestat pentru vagabondaj, apoi autorităţile au stabilit că nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale.

    Aventurierul a fost găsit într-o stare deplorabilă, după ce s-a confruntat cu atacul unui porc sălbatic şi a fost închis la ospiciu, unde doctorii l-au sedat şi i-au administrat o terapie cu şocuri electrice.

    În momentul eliberării, „Tarzan” a revenit în sălbăticie şi a trăit printre aborigeni până în 2012, când a fost găzduit de azilul Cooinda Aged Care din Gimpey, Australia.

    Bărbatul este fiul prinţesei Elizabeth Machabelli şi a sportivului Daniel Fomenko din Georgia, care în trecut a făcut parte din Uniunea Sovietică. Familia sa a fugit în Japonia la sfârşitul anilor 1930. La trei ani după ce Japonia a invadat China, pentru a isca războiul din Pacific, în 1937, familia a zburat în Sydney.

    Din cauza diferenţei de limbă şi a statutului de refugiat, Fomenko a început să se detaşeze de lumea modernă şi să se identifice cu eroul grec Ulise.

    În tinereţe, a câştigat mai multe medalii la decathlon şi a fost nominalizat pentru un loc în echipa Australiei, în contextul Jocurilor Olimpice din 1956.

    Înainte de a lua parte la antrenamente, „Tarzan” a fugit din căminul familiei sale şi s-a retras în jungla din Queensland. Recent, bătrânul a fost văzut pe o autostradă, în timp ce se deplasa spre magazinele locale, de unde îşi face provizii şi apoi dispare în sălbăticie.

     
  • Povestea românului care a câştigat de 14 ori marele premiu la loto

    Şansele unei persoane de a câştiga la loto sunt de una la 14 milioane. Matematicianul Stefan Mandel nu a găsit formula pentru a învinge statistica.

    Mandel a câştigat de 14 ori marele premiu, încasând peste 30 de milioane de dolari.

    Stefan Mandel s-a născut în România şi trăieşte acum în Australia, fiind de profesie matematician. El a creat o formulă aproape perfectă pentru a învinge loterie.
     

    Mandel a câştigat marele premiu în România, după care a emigrat alături de familie în Australia. Sistemul era diferit la Antipozi, aşa că matematicianul a avut nevoie de câteva luni pentru a adapta formula.

    Sistemul gândit de Mandel presupune cumpărarea unui număr uriaş de bilete, aşa că a fost nevoit să găsească investitori; a câştigat ulterior marele premiu de 12 ori, iar autorităţile au început să îl cerceteze.

    Deşi oficialii nu au descoperit nimic ilegal în formula sa de joc, s-a considerat că ceea ce făcea Mandel încălca “spiritul jocului”; prin urmare, autorităţile au emis o serie de legi pentru a-l bloca.

    Stefan Mandel a reuşit să mai câştige o dată marele premiu, la loteria din Virginia, Statele Unite. El a câştigat peste 30 de milioane de dolari în total.

  • Căutând prin lumea digitală

    Urmărind Searching, ai sentimentul că tragi cu ochiul la cineva care lucrează pe calculator. Nu e prima oară când un regizor „se joacă“ cu acest concept: Unfriended sau Open Windows au fost proiecte similare. Cu toate acestea, Searching reuşeşte să inducă o stare de nelinişte spectatorului, iar asta e de apreciat.
    Aflat la debutul său în calitate de regizor, Aneesh Chaganty – care semnează şi scenariul – dezvoltă întreaga poveste pe realitatea lumii digitale în care trăim şi care ne influenţează, într-o mare măsură, viaţa de zi cu zi. El nu judecă dependenţa noastră, ci o prezintă aşa cum e.
    Nu e un film în care să ne întâlnim cu personaje negative în forma unor hackeri sau hărţuitori, ci doar cu pericolele care există la tot pasul în lumea digitală. Evident, lucruri precum lipsa intimităţii sau expunerea în social media sunt elemente centrale, dar regizorul arată şi părţile bune ale digitalizării; aducerea acestora la un loc este ceea ce transformă producţia într-una reuşită.
    Searching prezintă povestea lui David (John Cho), tatăl unei fete de 16 ani care a dispărut. Primele scene explică relaţia dintre cei doi, iar modul inedit în care acestea sunt realizate ilustrează perfect intenţiile regizorului. În loc să vadă fotografii vechi sau filmări alb-negru, spectatorul ia parte la intrarea fetiţei în lumea digitală: primul cont de utilizator pe calculator, primul cont pe reţelele sociale, primul apel FaceTime către tatăl ei – o viaţă povestită prin intermediul tehnologiei.
    Într-o bună zi, fetiţa nu mai vine acasă, iar poliţiştii ajung la concluzia că ea a fugit. David nu e însă convins de raportul lor, aşa că decide să investigheze chiar el ce s-a întâmplat cu fiica sa. De aici, lucrurile încep să semene extrem de mult cu realitatea în care trăim: unde căutăm atunci când vrem să aflăm ceva, orice, despre o anumită persoană?
    Fără a da mai multe detalii, o să menţionez doar că filmul exprimă extrem de coerent modul în care tehnologia a schimbat obiceiuri simple, aşa cum ar fi discuţiile cu prietenii sau păstrarea unei fotografii într-un album.
    Prezentat în premieră la Festivalul de Film Sundance, în luna ianuarie, Searching a fost lansat pe marile ecrane la sfârşitul lunii august. Fără a avea pretenţii în ceea ce priveşte încasările, filmul a fost extrem de bine primit de critici şi va ajunge şi în cinematografele de la noi în această toamnă.
    Închei prin a spune că Searching e un film care merită lăudat, atât pentru unghiul de abordare a poveştii, cât şi pentru prezentarea onestă a lumii digitale în care ne petrecem o mare parte a timpului.

    Nota: 8/10

  • Povestea dramatică din spatele carierei unui copil minune al tenisului mondial

    Povestea Andreei Jaeger, povestită chiar de ea, este o lecţie pentru toată lumea. Este de fapt viaţa de jucătoare profesionstă văzută prin ochii unui copil sensibil, care suferea atunci când bătea pe cineva, care era bătut de tată atunci când pierdea. Un copil care nu ştia cum să scape dintr-o lume pe care o considera fără scrupule şi în care nu avea nici măcar un aliat. O copilă care s-a lăsat învinsă în finala de la Wimbledon pentru că se simţea vinovată pentru că o deranjase pe adversara ei cu o zi înainte.

    Fost copil minune al tenisului, intrată în tenisul profesionist la 14 ani, ea juca finala la Wimbledon la 16 ani şi se retrăgea din activitate doi ani mai târziu. Nimeni nu a înţeles de ce, nimeni nu ştia ce se afla în sufletul acestui copil. În 2008, “The Mail on Sunday” dezvăluia detalii din ultima „călătorie” interesantă a Andreei. Ea devenise Sora Andrea după ce a fost primită în Ordinul Călugăriţelor Dominicane. Într-un interviu emoţionant, fostul copil minune al tenisului explică cum viaţa ei în biserica episcopală a ajutat-o să se împace cu trecutul care a marcat-o profund. În 2009, s-a retras din viaţa monahală pentru a se dedica fundaţiei pe care o conducea. Iată traducerea integrală a materialului, unul dintre cele mai bune scrise vreodată despre lumea tenisului.

    A fost un copil dificil… şi cea mai bună jucătoare de tenis a generaţiei sale. La 14 ani, cu părul prins în cozi şi purtând încă aparat dentar, Andrea Jaeger domina terenul de tenis, fără teamă de nimeni şi încrezătoare în talentul ei, care l-a depăşit pe cel al lui Chris Evert sau Billie Jean King. Deşi devine nr. 2 mondial până să împlinească 16 ani şi capătă faimă, în 1982 joacă finala de la Wimbledon împotriva Martinei Navratilova şi pierde cu 6-0, 6-3, în mai puţin de o oră. Doi ani mai târziu, după o accidentare la umăr, Andrea părăseşte tenisul definitiv, slăbită şi dezamăgită de lumea în care trăise şi pe care ajunsese să o dispreţuiască.

    Andrea nu vroia nici faimă, nici avere. S-a retras din vizorul publicului şi şi-a folosit toţi banii pentru a înfiinţa o fundaţie caritabilă, “Mica stea”, pentru copiii suferinzi de cancer în fază terminală. A fost o decizie pe care puţini dintre foştii colegi ori din familie au înţeles-o.

    Presată de tatăl ei, Andrea şi-a pierdut copilăria şi s-a luptat cu duritatea circuitului profesionist.

    Doar acum, spune ea, a găsit pacea şi împlinirea pe care tenisul nu i le-a putut da. De la sediul fundaţiei ei din Colorado, Andrea spune: “întotdeauna am simţit că am o chemare spre a-i ajuta pe cei în nevoie. A fost în sufletul meu de când eram copil”. “Cred că din această cauză m-am chinuit atât de mult pe terenul de tenis, pentru că trebuie să fii egoist pentru a reuşi într-un sport individual.”

    “Părinţii mei nu mergeau la biserică. Noi nu aveam o biblie în casă, dar, fără nici o explicaţie, simţeam că Dumnezeu mi-a dat darul credinţei. Întotdeauna îmi spuneam rugăciunile când eram mică. Nimeni nu mi-a zis să o fac. N-am învăţat asta la şcoală sau de la televizor”.

    “Ştiam că Dumnezeu există, că eram prieteni şi că aveam o relaţie deosebită. Nimeni din familia mea nu ştia că eu mă rugam în fiecare zi”-

    “În augut 2006, mi-am luat diploma în teologie. Apoi am intrat în Ordinul călugăriţelor dominicane”.

    “E vorba de rigurozitate. Mă trezesc la 4 dimineaţa, îmi spun rugăciunile şi-mi fac studiul spiritual, apoi încep lucrul la fundaţie la 5 sau 6.”

    “În fiecare zi desfăşurăm o activitate pentru copiii aceştia undeva în lume”.

    “Cât de des port veşmântul călugăresc?– depinde de activitatea pe care o am de făcut. Am trei ţinute. Se murdăresc destul de repede. Şi-mi tot prind hainele în uşile autobuzelor şi în scările rulante. Odată am sărit într-un taxi şi jumătate din veşmânt era p-afară. În prima săptămână l-am purtat la o mare conferinţă internaţională ce avea loc la New York. O pasăre s-a găinăţat pe mine. M-am gândit că ăsta este felul lui Dumnezeu de a-mi spune: “Poate că e bine să te mai murdăreşti din când în când. Doar tu eşti fata aia care se trântea după mingi pe terenul de tenis”, scrie http://doartenis.ro

     

  • Povestea femeii care timp de 28 de ani s-a prefăcut că e OARBĂ. De ce a făcut asta?

    Există persoane care se prefac că vorbesc la telefon sau care găsesc altfel de scuze, pentru a scăpa de “obligaţiile” sociale.

    O astfel de poveste a trăit şi Carmen Jimenez, o femeie de 57 de ani, care trăieşte în Madrid. Pare incredibil, dar timp de 28 de ani ea s-a prefăcut că este oarbă, doar ca să scape de interacţiunea cu cei din jur.

    “Mă săturasem de să întâlnesc oamenii pe stradă, să mă opresc să-i salut. N-am fost niciodată sociabilă şi, prefăcându-mă că sunt oarbă, am reuşit să scap de obligaţiile sociale”, a afirmat femeia.

    Familia s-a supărat foarte tare pe Carmen Jimenez că a apelat la acest tertip şi că i-a păcălit, iar apropiaţii au îndepărtat-o, scrie realitatea.net

     

  • Povestea unui business cu rădăcini slave

    În 2017, cifra de afaceri a filialei locale Berezka Stores a fost de 11,5 milioane de lei (circa 2.5 milioane de euro), iar în 2018 reprezentanţii companiei previzionează venituri de 14,5 milioane de lei. Numărul de angajaţi din România ai grupului a ajuns la 30. „În primele şase luni ale anului 2018 am crescut cu 25% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, cu aceeaşi bază de magazine”, spune Arseniy Burlakov, directorul de dezvoltare al Berezka.

    Afacerea Berezska a luat naştere în 2009 în oraşul Varna din Bulgaria, la iniţiativa familiei ruse Bacurevich, care emigrase din oraşul siberian Tomsk cu un an înainte. „Ideea care a stat la baza primului magazin a fost comercializarea produselor ruseşti pentru emigranţii vorbitori de limbă rusă care trăiesc sau vin în vacanţă pe litoralul bulgăresc”, povesteşte Arseniy Burlakov. Potrivit acestuia, datorită legăturii strânse dintre Bulgaria şi Rusia din perioada URSS, mulţi localnici au recunoscut reprede produsele ruseşti de pe rafturile magazinului.

    După cinci ani de activitate şi 25 de magazine deschise în Bulgaria, au decis că a venit momentul să intre şi pe alte pieţe din estul Europei. Astfel, în decembrie 2014 au deschis primul magazin Berezka din Bucureşti, deoarece au considerat Capitala un oraş cu foarte multe perspective, distanţa mică faţă de Bulgaria, unde existau centrele logistice, constituind un alt avantaj. „Succesul primului magazin a determinat strategia ulterioară dezvoltării reţelei. În prezent avem 34 de magazine în Bulgaria şi opt în România”, spune Burlakov, care crede că Bucureştiul are un potenţial de 20-25 de magazine. În Capitală, pe lângă magazinele fizice, lucrează şi cu mai multe companii în regim en-gros.

    Pană la sfârşitul anului 2018, reprezentanţii firmei-mamă Beryozka Trading planifică deschiderea a încă opt magazine în oraşele periferice din Bulgaria, cu o investiţie de circa 150.000 de euro, iar în Bucureşti pregătesc încă două deschideri, cu o investiţie de 200.000 de lei. De asemenea, reprezentantul companiei spune că în prezent se află „în etapa semnării unui contract cu mai multe malluri din Capitală”.

    Investiţiile anuale realizate de filiala locală se ridică la 500.000 de lei, direcţionaţi în special spre deschiderea unor noi unităţi, care presupun achiziţionarea echipamentelor şi a mărfii.

    Obiectivele companiei pentru anul următor vizează deschiderea unui depozit en-gros şi a trei magazine în Budapesta, proiecte în care se vor investi în jur de 400.000 de euro în primul an. Potrivit lui Burlakov, existenţa unui centru logistic în capitala Ungariei ar facilita deschiderea de noi magazine în vestul României, precum şi în Slovacia, Austria sau Republică Cehă. „Partea vestică a României prezintă interes: Timişoara, Cluj, Arad, Deva. Dar din punct de vedere logistic putem deschide aceste puncte de lucru doar cu un depozit în Ungaria. Prin urmare, planurile în legătură cu aceste oraşe nu se vor concretiza mai devreme de 2020.” Pe plan local, reprezentanţii Berezka România plănuiesc să investească anul viitor circa 300.000 de lei în dezvoltare. Reprezentantul Berezka spune că în ceea ce priveşte competiţia, „chiar dacă o concurenţă serioasă nu se simte, nu specificul magazinului este important. Orice magazin specializat, cu un sortiment de produse alimentare de calitate, cu un personal motivat, productiv, poate deveni concurentul nostru”.

    Acesta subliniază că, în comparaţie cu piaţa din Bulgaria, cea românească este „saturată de un număr mare de servicii şi produse de calitate şi are o abordare mai modernă de lucru într-o nişă, iar oamenii sunt mai calificaţi. Dinamica creşterii profesionalismului în afaceri este înaintea celui bulgar. În consecinţă, concurenţa în orice domeniu este mai mare şi mai aspră”. Totuşi, acesta adaugă că, „din păcate, numărul instituţiilor de stat care controlează afacerile este mai mare. Administrarea de către stat a afacerilor private îngreunează în mod serios dezvoltarea acestora, fapt resimţit în activitatea noastră aici. Cred că cei mai mulţi antreprenori vor fi de acord cu mine”. Pe lângă controlul exagerat al statului asupra bussinesului, alte provocări cu care compania se confruntă pe piaţa locală sunt legate de chiriile foarte scumpe şi împărţirea populaţiei în funcţie de venituri, fapt care împiedică extinderea în toate zonele oraşului.

    Dintre clienţii businessului, circa 40% sunt reprezentaţi de români cu venituri peste medie şi 20% de cei cu venituri mari, ambele categorii cu vârstă cuprinsă între 45 şi 55 de ani; 15% sunt români cu venituri sub medie, cu vârsta de sub 55 de ani, 10% români cu venituri medii şi cu vârsta cuprinsă între 25 şi 45 de ani şi un procent de 15% este reprezentat de locuitorii de toate vârstele din Bucureşti legaţi etnic de cultura rusească.

    Valoarea bonului mediu în magazinele Berezka este de 40 de lei. Printre produsele de top se numără dulciurile, „cu o cultură de producţie de peste 200 de ani”, vinul produs în Moldova şi Georgia – „ţări cu cea mai dură competivitate din întreaga lume”, peştele afumat, caviarul roşu şi negru şi, bineînţeles, votca, despre care Burlakov spune că „trebuie să fie rusească. Mii de producători de vodcă din Rusia concurează atât de sârguincioşi încât liderii cu care lucrăm nu iau în serios mărcile europene”. Pană în prezent, în fruntea companiei şi în poziţii-cheie au rămas reprezentanţi ai familiei Bacurevich.

    Potrivit ZF, piaţa locală de retail este condusă de retailerii Kaufland, Carrefour, Lidl, Mega Image şi Profi, care deţin aproape un sfert din totalul pieţei, estimată la peste 30 de miliarde de euro.