Tag: Moda

  • A fondat afacerea când avea doar 18 ani. Astăzi îşi vinde produsele peste tot în lume, iar anul trecut a avut venituri de 16 milioane de euro

    Carte de vizită

     S-a înscris la Facultatea de Drept, însă nu a terminat-o, pentru că în studenţie, la doar 18 ani, a pus bazele companiei care avea să o transforme într-unul dintre cei mai apreciaţi antreprenori din industria locală de fashion

     A dus genţile şi pantofii produse la Huşi în două dintre capitalele internaţionale ale modei, Paris şi New York

     Compania produce în prezent 40.000 de perechi de pantofi şi 25.000 de genţi per colecţie, având două colecţii de bază şi două colecţii pronto-moda (cu un număr redus de produse) pe an, precum şi colecţii pentru evenimente speciale


    CITIT MAI MULTE DESPRE CRISTINA BATLAN 

  • Afacere cu luxul altora

    Aceasta are magazin la New York şi-îşi propune să ajute clientele să se despartă de articolele vestimentare sau accesoriile pe care nu le mai poartă produse de marile case de modă, pe care le vinde mai apoi altor doritoare.

    Patroana firmei, Julie Wainwright, se adresează, scrie Financial Times, clientelor de modă de lux, care cumpără lucruri noi şi nu le deranjează nici să cumpere câte ceva la mâna a doua şi consideră că un serviciu aşa cum este cel oferit de TheRealReal ajută de fapt şi casele de modă pentru că, atunci când cineva aduce ceva de vânzare la magazinul său, îşi face de fapt loc în dulap pentru alte produse noi. 

  • Simbol de statut: căsuţa de miner

    Astfel, nicio casă de vacanţă a acestora nu e completă fără o căsuţă de miner, care însă nu e deloc ieftină.

    Motivul acestei alegeri îl reprezintă, scrie Wall Street Journal, regulamentele impuse de autorităţile oraşului care încearcă să împace cererea din partea celor înstăriţi cu dorinţa de a păstra intact farmecul de orăşel de munte care i-a atras şi îi atrage încă pe mulţi. Cei care îşi doresc o proprietate în zona din Aspen unde s-au păstrat aceste veche căsuţe de mineri îşi pot construi casa viselor lor cu condiţia să nu o facă ţipătoare, ci discretă şi să aibă grijă ca stilul acesteia să se îmbine armonios cu cel al clădirii mai vechi.

    O căsuţă veche costă milioane de dolari şi poate fi renovată şi modernizată pe dinăuntru cu condiţia să nu i se modifice aspectul exterior. Ca să-şi construiască reşedinţele de vacanţă, milionarii iubitori de Aspen recurg, nu rareori, la mutarea temporară a căsuţei de mineri de pe lotul cumpărat cât se sapă şi se fac lucrările necesare pentru instalarea unor piscine sau a altor facilităţi la subsol, în încercarea de a respecta o regulă conform căreia clădirile nou adăugate nu trebuie să fie prea mari.

    Atracţia pentru zona cu căsuţe istorice în rândul milionarilor vine şi de la faptul că aceasta se află în apropierea unei zone cu restaurante şi magazine de lux, astfel încât mulţi consideră că merită investiţia de milioane de dolari în construirea unei case noi cu renovarea şi păstrarea celei vechi.

  • Povestea designerului care a revoluţionat industria modei

    Jean Paul Victor Raoul Gaultier s-a născut pe 24 apri­lie 1952, în Bagneux, într-o familie modestă din suburbiile pariziene, fiind singurul fiu al lui Paul Gaultier şi al Solangei Garrabé. Mama sa era secretară, iar tatăl său, contabil. În industria modei l-a introdus bunica, care l-a învăţat să coasă de la vârsta de 5 ani.

    Gaultier nu a urmat niciodată cursuri de designer; în schimb, el a început încă de la o vârstă fragedă să îşi trimită schiţele creatorilor de modă celebri. A trimis un dosar casei de modă Yves Saint Laurent, însă a fost respins. În cele din urmă, a fost remarcat de Pierre Cardin. Impresionat de talentul său, acesta l-a angajat ca stagiar în 1970, pe când Gaultier avea doar 18 ani.

    În următorii doi ani a lucrat cu alţi doi designeri  Jacques Esterel şi Jean Patou, apoi, în 1974, a revenit pentru a gestiona magazinul de modă al lui Pierre Cardin din Manila.

    Prima sa colecţie individuală a fost lansată în 1976, iar stilul care i-a caracterizat piesele, original şi ireverenţios, l-a transformat într-un enfant terrible al modei franceze. Cu toate că majoritatea oamenilor au considerat ţinutele sale ca fiind decadente pentru acele vremuri, mulţi editori notabili de fashion au fost impresionaţi de creativitatea şi măiestria de a croi, aşa că l-au ajutat să îşi dezvolte cariera.
    În 1985, Gaultier a revoluţionat industria modei prin lansarea unei colecţii de fuste şi kilturi pentru bărbaţi. A urmat un nou şoc când, în prezentările colecţiilor, designerul a folosit modele neconvenţionale, bărbaţi în vârstă sau femei corpolente, precum şi manechine cu tatuaje şi piercinguri sau cu părul grizonat. În pofida criticilor, acest lucru i-a adus o popularitate enormă.

    Pe lângă colecţia de ready-to-wear, în 1988 Gaultier şi-a extins brandul cu o nouă  linie de haine dedicate pieţei de tineret, cu preţuri mai scăzute  Junior Gaultier.

    Începând cu 1993, timp de cinci ani, designerul a fost coprezentator al show-ului francez de televiziune Eurotrash. Între 2003 şi 2010, el a deţinut funcţia de director creativ al Hermès. A proiectat, de asemenea, o serie de piese de mobilier pentru compania franceză Roche Bobois, iar în 2012 a creat rochia reprezentantei Franţei la finala Eurovision din Baku, Azerbaidjan. Colecţiile sale au ajuns inclusiv în Columbia, în cadrul unei expoziţii de la Cali. Gaultier a fost şi primul designer de modă invitat să ocupe un loc pe scaunul juraţilor la Festivalul de Film de la Cannes, în 2012.

    Paul Gaultier a lansat şi o linie de parfumuri în colaborare cu compania Puig. Primul parfum – Classique –, pentru femei, a fost introdus în 1993, urmat de Le Mâle pentru bărbaţi doi ani mai târziu. Ambele au avut un mare succes, iar în 2012 Le Mâle a fost ales parfumul masculin numărul unu în Uniunea Europeană ca vânzări; a deţinut, de asemenea, o poziţie puternică pe piaţă în Australia şi Statele Unite.

    De-a lungul anilor, Gaultier a creat ţinute pentru o multitudine de artişti, printre care se numără actriţele Marion Cotillard, Nicole Kidman şi Cate Blanchett, dar şi cântăreţele Madonna, Lady Gaga, Rihanna şi Beyoncé sau rockerul Marilyn Manson. De asemenea, el a fost designerul din spatele garderobei multor filme celebre, ca The Fifth Element, The Skin I Live In sau The City of Lost Children. Potrivit site-ului therichest.com, averea designerului se ridică în prezent la 100 de milioane de dolari.

  • Rusoaicele gravide au dat naştere unei afaceri înfloritoare în SUA

    Anatoli Kuzmin este proaspăt părinte. Ştim pentru că şi-a etalat mândru pe internet paşaportul albastru, american, al fiicei sale alături de cel roşu, rusesc, tot al ei, pe fundal cu o superbă plajă din Florida. „Woo hoo! Am dublă cetăţenie pentru fiica mea!, a scris el pe Instagram, comentând poza. Cetăţenia americană pentru fetiţa nou-născută este un obiectiv îndeplinit pentru Kuzmin şi soţia sa, o vedetă pe Instagram. Pentru venirea pe lume a primului lor copil au căutat ajutorul serviciilor turistice natale din Florida. Cei doi se numără printre sutele de părinţi ruşi care fac să prospere astfel de afaceri. Mulţi dintre ei, precum Kuzmin şi soţia sa, sunt găzduiţi pe proprietăţile din Florida ale preşedintelui Donald Trump, scrie The Daily Beast. În timp ce Trump îşi îndreaptă discursul împotriva copiilor născuţi în SUA de imigranţi fără acte, proprietăţile sale din Florida au devenit un loc de joacă pentru clienţii turismului natal din păturile superioare ale Rusiei.

    De ani de zile, agenţiile ruseşti le ademenesc pe viitoarele mame bogate din Rusia să vină să nască în Florida. Atracţia nu stă în vremea minunată, în plajele frumoase şi în palmieri, ci în faptul că orice persoană născută pe teritoriul american primeşte automat cetăţenia americană  o perspectivă atrăgătoare pentru viitorii părinţi ruşi, notează Deutsche Welle. În turismul natal, clienţii beneficiază de pachete all-inclusive. Acest tip de turism este înfloritor de ani de zile. Clipuri video promoţionale care circulă pe internet afirmă că în fiecare zi, până la opt rusoaice gravide se îmbarcă în avion pentru a da naştere în străinătate. Există astăzi pe piaţa rusă mai mult de zece agenţii care promovează şi se ocupă de turimul natal. Anton Yatcimenev lucrează pentru una dintre ele. Firma, numită – şi aici nu este nicio surpriză – Miami Care, are zece angajaţi: un avocat, un medic, interpreţi şi o serie de consultanţi din Miami. Yatcimenev locuieşte în Moscova şi consiliază cuplurile căsătorite care doresc să utilizeze serviciile speciale ale agenţiei. Uneori, spune el în glumă, se ocupă, de asemenea, de amanţii secreţi ai femeilor atunci când soţii acestora nu trebuie să ştie nimic.

    „Oferim o întreagă serie de servicii, totul fiind adaptat în mod special la dorinţele clienţilor noştri şi mijloacelor lor financiare“, explică Yatcimenev. El se referă la munca sa ca la o formă de „turism global“, o afacere extrem de profitabilă  mai ales din 2016, când Rusia a ieşit din criza financiară şi de când un număr din ce în ce mai mare de consumatori a avut mijloacele necesare pentru a cumpăra astfel de servicii. Miami Care trimite în fiecare an în Florida până la 200 de viitoare mame rusoaice. Clienţii se pot aştepta la o ofertă cuprinzătoare din care nu lipseşte nimic: sunt luate în considerare toate datele logistice, sunt asigurate cazările şi consilierea medicală şi juridică, precum şi asistenţa în limba rusă. Un magazin cu de toate pentru obţinerea cetăţeniei americane. Yatcimenev recunoaşte că serviciile companiei sale nu sunt ieftine. „Adică, cât de mulţi ruşi îşi pot permite să cheltuiască 30.000 de dolari în trei luni?“, spune el. Jumătate din clienţi vin din Moscova, iar ceilalţi provin în principal din nordul Rusiei, unde se fac foarte mulţi bani în industria petrolieră.

    Cele mai multe dintre gravidele care urmează să zboare spre Miami se bucură de costuri rezonabile de trai şi de o comunitate în creştere de expaţi ruşi. „Fiecare a doua mamă care împinge un cărucior prin Miami este rusoaică“, spune Yatcimenev. Multe vedete pop, precum şi copiii acestora numesc oraşul Miami „acasă. „Toate acestea sunt argumente bune pentru a avea încredere în agenţia noastră“, spune „consilierul”. Nu există cifre oficiale cu privire la numărul de copii născuţi în realitate în SUA din mame rusoaice. Centrul pentru Studii privind Migraţia din New York (CMS) estimează că în fiecare an circa 36.000 de mame venite din ţări străine nasc pe teritoriul SUA.

    Este probabil ca numerele să crească, având în vedere baby boom-ul din prezent, după cum crede Yatcimenev. Însă este el îngrijorat că agenţia sa ar putea ieşi din afacere acum, când preşedintele american, Donald Trump, a sugerat retragerea dreptului la cetăţenie prin naştere? „Nu, deloc“, afirmă Yatcimenev cu încredere. „Dimpotrivă, în ultimele 48 de ore am fost inundaţi cu apeluri de la posibili clienţi.“ El spune că planul lui Trump este unul extraordinar pentru afaceri, deoarece oricine a luat în considerare să folosească agenţia sa, dar a fost nehotărât, este de acum nerăbdător să se ducă să nască în Miami. „Planurile lui Trump sunt, de fapt, o publicitate extraordinară pentru serviciile noastre“, concluzionează el. O comunitate înfloritoare de emigranţi ruşi s-a dezvoltat în jurul suburbiilor din Miami. Cel mai popular magazin cu alimente cu specific rusesc, unde se întâlnesc multe dintre mamele de pe forumurile despre naştere, precum şi alte magazine care amintesc de Europa de Est se află direct peste drum de Trump International Beach Resort, Trump Palace şi Trump Royale. Unii dintre viitori părinţi ruşi vin cu bani puţini, ocolind pachetele scumpe în favoarea unei abordări „do-it-yourself“ dintr-un apartament modest în Miami. O şedere liniştită de trei luni în suburbiile din Miami, completată cu facturi medicale, poate costa 20.000 de dolari.

    Proprietăţile din Florida ale lui Trump sunt opţiuni convenabile pentru ruşii bogaţi, care îşi permit să fie oaspeţii preşedintelui. Aceste proprietăţi sunt notorii ca destinaţie pentru investiţiile superbogaţilor din Rusia, un loc sigur de adăpost pentru economiile în dolari. Şi companiile de turism natal oferă apartamente Trump ca parte a pachetelor care costă peste 75.000 de dolari. Deci pachetele scumpe. SVM-MED, o altă firmă de turism natal, dar din Miami, care se mândreşte cu avanposturile în Moscova şi Kiev, oferă clienţilor săi trei niveluri de pachete, cu cele mai scumpe două apartamente în Trump Towers. Pachetul cel mai scump costă 84.700 de dolari pentru un apartament în Trump Tower II cu cadă aurită şi şofer pentru un Cadillac Escalade sau un Mercedes-Benz. Altă firmă, deşi se adresează în mare măsură clienţilor ucraineni, promite că suburbia Sunny Isles din Miami are opţiuni excelente de cazare, „dintre care unele, cum ar fi Trump Towers, au fost create de însuşi multimiliardarul american Donald Trump!“. O altă ofertă, de la Status-Med, o companie cu birouri la Moscova şi Miami, face publicitate pe site-ul său unui apartament de tip penthouse din Trump Royale, pentru 7.000 de dolari pe lună. Status-Med este afiliată la Sunny Medical Center, o clinică situată chiar pe strada cu apartamentele şi birourile lui Trump din Sunny Isles. Compania organizează yoga pe plajă şi se ocupă de întâlniri şi îngrijire medicală pentru gravide. Proprietarul, Vera Muzyka, spune că proprietăţile Trump sunt foarte căutate de către clienţii săi. „Şi numele Melania a devenit foarte popular“, a adăugat ea. Melania este soţia preşedintelui american.

    O mamă rusoaică a unui nou-născut cetăţean american a declarat pentru The Daily Beast că are un grup de sprijin pentru femeile care îşi fac planuri de naştere fără ajutorul unei companii. În orice moment, 50 de membre ale grupului ei online se află în Miami pentru a naşte, a spus ea. Muzyka estima în 2014 că 40-60 de femei din fostele ţări sovietice nasc în Miami în fiecare lună. „Clienţii noştri plătesc pentru medicamente şi alte servicii şi cheltuiesc foarte mulţi bani în timpul şederii lor în SUA“, a explicat Muzyka. Clientul mediu cheltuieşte de la 40.000 de dolari la 50.000 de dolari timp de trei luni în SUA. Sunny Medical Center spune deschis, în spoturile publicitare, că cetăţenia este unul dintre beneficiile principale primite de clienţi. Muzyka susţine că toate femeile care folosesc serviciile Sunny Medical Center declară deschis oficialilor americani că vin pentru turismul natal.

    Firma, de asemenea, avertizează părinţii să evite să aplice pentru Medicaid, aşa cum aparent fac unele gravide. Făcând acest lucru sau minţind în documentaţia pentru vize, ar putea fi puse pe lista neagră permanent, unde vor rămâne chiar şi după ce copilul lor poate cere reîntregirea familiei. Prima naştere în Miami a Valeriei Storozeva, acum şapte ani, a fost o experienţă atât de bună încât rusoaica s-a întors acolo pentru următorul ei copil, care s-a născut în această toamnă. Storozeva spune că îi plac vremea, atmosfera relaxată şi sentimentul că este în vacanţă.

    „De data aceasta, desigur, vrem să rămânem puţin mai mult pentru că nu vrem să ne întoarcem la iarna rusească“, a glumit ea. Primul ei fiu născut în SUA, acum în vârstă de 6 ani, merge la o şcoală americană din zonă, în timp ce soţul ei şi fiul mai mare vin la ea în vacanţă. Prima dată, Storozeva şi-a rezervat şederea printr-o companie populară de turism natal, care i-a pus la dispoziţie un sofer şi a ajutat-o la găsirea unui apartament şi a unui medic. Storozeva a spus că oamenii care conduceau compania de turism natal au vândut-o între timp şi au trecut la afaceri cu proprietăţi imobiliare, aşa că acum le-a cerut ajutor pentru găsirea unui apartament. „Mă uitam în special la Trump Towers. Prietena mea a locuit aici înainte“, spune ea, referindu-se la o mamă pe care o întâlnise la prima sarcină.

    Cu şapte ani în urmă, Storozeva a stat într-un apartament asemănător pe aceeaşi stradă, dar acum parcă ar vrea ceva mai mult. „Acum, seara, am o privelişte minunată datorită golfului şi a clădirilor strălucitoare“, spune Storozeva. „Clădirea este minunată. Nu regret.“ Între timp, a găsit o comunitate cu oameni ca ea. Unele mame comunică cu ea pe Instagram, unde folosesc hashtaguri ca „naşterile din Miami“ pentru a-şi face publice postările. Le-a întâlnit în timp ce-şi făcea sprâncenele. Şi, spune Storozeva, a cunoscut două mame doar în zborul spre Florida. Turismul natal este o industrie în plină expansiune datorită creşterii clasei de mijloc şi superioare în Rusia şi China. Aceste familii nu intenţionează să lucreze în SUA sau să plătească taxe acolo pe măsură ce copilul lor creşte. Cetăţenia americană reprezintă, mai degrabă, o pătură suplimentară de siguranţă pe care cei bogaţi şi-o oferă după vacanţe de o lună pe plajele din Miami. De asemenea, oferă copiilor lor o şansă de a beneficia de ajutor financiar în şcolile americane şi acces mai facil la locurile de muncă din SUA. După ce copilul a împlinit vârsta de 21 de ani, el poate aplica pentru reîntregirea familiei, pentru a da părinţilor şi fraţilor săi care nu sunt cetăţeni americani undă verde pentru venirea în SUA.

  • Elegant şi pufos

    Aşa se face că, în acest sezon, au apărut genţile pufoase, realizate total sau parţial din blană artificială, scrie The Independent. Acestea sunt fie mai delicate, fie mai voluminoase, cu baiere de blană sau de lanţ, viu sau discret colorate, printre casele de modă care au ţinut să lanseze astfel de modele numărându-se Dolce & Gabbana, Oscar de la Renta, Balenciaga, ori brandul britanic de lux specializat pe articole din blană artificială Shrimps. 

  • Prăbuşire abruptă pentru unul dintre cele mai mari grupuri de modă de lux

    Renumitul brand a declarat că venitul net a scăzut în trimestrul al doilea la 137,6 miliarde de dolari (91 de cenţi/acţiune), de la 202,9 miliarde de dolari (1,32 dolari/acţiune) în aceeaşi perioadă a anului trecut.. Veniturile totale au crescut cu 9,3%, la 1,25 miliarde de dolari, ratând uşor suma estimată de analişti, 1,26 miliarde de dolari.
     
    În urma scăderii acţiunilor, compania a încercat să reducă excesul de stoc din magazinele europene, unde rivale ca Louis Vuitton Moet Hannessy şi Kering au câştigat popularitate. În acelaşi timp, Jimmy Choo, brand achiziţionat în noiembrie, a raportat vânzări mai mari decât cele anticipate.
     
    Din această cauză, compania şi-a ajustat în creştere perspectivele pentru anul fiscal în curs.
     
  • Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaţionale. Poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare

    Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

    Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.

    „Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

    Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.

    Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.

    Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
    În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
    „Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“

    Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.

    Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.

    „Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“

    Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

    „Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.

    Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.

    Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.

    Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.

    Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.

    Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

    Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.

    Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

    Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.

    „Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

    Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

    O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.

    Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.

    Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

    „Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“

    Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.

    Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

    Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

    „O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.

    Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

    În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.

    Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

    În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.

    Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“

    Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.

    „Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.

    Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).

    Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.

    Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.

    În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

    Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.

  • Povestea româncei care şi-a deschis la 18 ani propria afacere, iar acum are magazine la Londra, New York şi Milano – VIDEO

    Carte de vizită
    ¶ S-a înscris la Facultatea de Drept, însă nu a terminat-o, pentru că în studenţie, la doar 18 ani, a pus bazele companiei care avea să o transforme într-unul dintre cei mai apreciaţi antreprenori din industria locală de fashion
    ¶ A dus genţile şi pantofii produse la Huşi în două dintre capitalele internaţionale ale modei, Paris şi New York
    ¶ Compania produce în prezent 40.000 de perechi de pantofi şi 25.000 de genţi per colecţie, având două colecţii de bază şi două colecţii pronto-moda (cu un număr redus de produse) pe an, precum şi colecţii pentru evenimente speciale

  • Omul de legătură dintre finanţe, tehnologie şi modă

    “Cariera mi-am început-o în Citibank România, divizia de consumer. Erau probabil 10 oameni când am venit eu”, îşi aminteşte Cristina Zgherea începutul parcursului profesional. A pornit de pe o poziţie de asistentă, a continuat în operaţiuni şi apoi a fost analist financiar câţiva ani.

    „Citi creştea şi creşteam şi eu odată cu businessul. După şase ani, am aplicat la o poziţie în Citi în Copenhaga.” Asta se întâmpla în 2008, în plină criză financiară. Astăzi, americanii de la Citibank deţin în România o sucursală specializată pe segmentul corporate. Banca a renunţat la businessul cu persoane fizice de pe piaţa locală în 2013, încheind o tranzacţie de vânzare a portofoliului de retail cu austriecii de la Raiffeisen.

    „În Danemarca am stat doar un an pentru că businessul era în proces de vânzare, cum am aflat foarte repede după ce m-am mutat acolo. Dar a fost primul meu contact cu ceea ce se numeşte «diferenţă culturală».“ A fost prima dată când a realizat ce înseamnă acest lucru. Ca funcţie, în Danemarca, Cristina Zgherea a deţinut o poziţie similară cu cea din România.

    „Datorită reputaţiei de om muncitor, şeful pe accounting pe regiune a dorit ca eu să rămân în Citi şi m-a recomandat pentru o poziţie în Norvegia.” Poziţia era şi de această dată similară cu cea din Danemarca, ba chiar executivul român încă lucra cu această piaţă, doar că s-a adăugat şi Norvegia la portofoliu. Iar biroul era în Oslo.

    La mai puţin de un an după ce s-a mutat în Norvegia, Citi a vândut – din nou – divizia de consumer cu tot cu oameni unei bănci locale, Gjensidige Bank. „Acţionarul majoritar al băncii era Gjensidige, o firmă de asigurări, una dintre ele mai mari din regiune (cu o istorie care se întinde pe două secole – n.red.). „În Gjensidige, executivul român a crescut până pe poziţia de head of planning and analysis (şeful diviziei de planificare şi analiză). A acumulat mai multe responsabilităţi şi a crescut odată cu firma – de la active totale de 7 miliarde de coroane norvegiene (730 milioane de euro) la 50 de miliarde de coroane norvegiene (5 miliarde de euro), valoare la care era evaluat portofoliul când a plecat.

    „Înainte să plec, am participat şi la vânzarea băncii către o altă bancă, Nordea, deci am participat la două vânzări de firmă.” A lucrat pentru Gjensidige Bank timp de aproximativ nouă ani şi a făcut şi un MBA între timp.

    „În timpul MBA-ului am fost inspirată de modulul de antreprenoriat de la universitatea din Berkeley şi am decis că aş vrea să lucrez într-un start-up.” Aşa că în septembrie 2018 a devenit CFO într-unul dintre cele mai cunoscute start-up-uri din Norvegia, după cum îl descrie ea.

    FJONG Norge este o platformă de intermediere pentru închirierea de haine şi accesorii.

    În momentul acesta compania are un showroom şi o platformă online unde se pot face rezervările. Ideea din spatele acestei firme este că oamenii au multe haine scumpe, pe care le folosesc o dată sau de două ori, după care le atârnă în dulap. „Noi vrem să dăm o viaţă nouă acelor haine şi accesorii pentru că înţelegem impactul negativ pe care îl are domeniul fast fashion asupra mediului şi vrem să reducem consumul excesiv şi producţia inutilă.”

    FJONG transformă a doua cea mai poluantă industrie din lume, industria globală de modă, evaluată la 1,7 trilioane de dolari, introducând o modalitate convenabilă de a închiria şi împărţi hainele. „Noi reinventăm modul în care oamenii consumă, introducând un serviciu de închirieri de îmbrăcăminte şi un abonament la un dulap comun”, aşa sună descrierea brandului pe reţeaua de socializare de business LinkedIn. Un stilist digital, alimentat de inteligenţă artificială, va asigura o experienţă personalizată pentru fiecare utilizator. „În mai puţin de un an, am crescut organic baza de utilizatori la peste 25.000 şi avem peste 3.000 de articole de închiriat.” Planurile de viitor vizează pieţele internaţionale.

    De asemenea, start-up-ul este o firmă unde o mare parte din angajaţi, dar şi din acţionari şi din membri ai boardului sunt femei. „Circa 85% dintre acţionari sunt femei, mai ales după o campanie de crowdfunding ţinută în aprilie. Implicarea femeilor în business, în investiţii, în tehnologie este foarte importantă şi o promovăm pe orice cale.”

    Ce presupune jobul Cristinei Zgherea în cadrul acestui start-up?

    „Am început acum aproximativ o lună şi nu pot să spun că am avut două zile la fel. Deci îmi e greu să descriu o zi obişnuită.” Dar în această perioadă ea a preluat responsabilitatea de CFO, iar acest lucru a presupus să înţeleagă cum arată veniturile şi cum sunt acestea generate, care sunt cheltuielile şi cum funcţionează businessul. A avut interviuri cu aproape toţi oamenii din firmă ca să înţeleagă ce face fiecare, ce idei au ei despre viitorul firmei, care sunt nemulţumirile şi care sunt lucrurile de care se bucură.

    „Totodată, am depus o aplicaţie pentru un grant (bursă – n.red.) de 2 milioane de dolari în cadrul unei competiţii – Female Founders Competition la M12 (fostă Microsoft Ventures) – şi am avut un pitch la un Startuplab, unul din incubatoarele cunoscute de start-up-uri din Norvegia.” Şi aşa a trecut o lună.

    În momentul acesta, nu are niciun om în subordine. Este însă CFO-ul unei firme evaluate la circa 7 milioane de euro, o firmă înfiinţată acum un an şi jumătate. „E o firmă prea mică pentru o ierarhie tradiţională. Partea de accounting (contabilitate – n.red.), de exemplu, este ţinută de o altă firmă, pe care o plătim pentru serviciul respectiv.” E un serviciu extern pe care îl coordonează, dar nu are oameni în subordine în accepţiunea tradiţională a conceptului.

    Cristina Zgherea a plecat din ţară în 2008, la 29 de ani. „Când lucram ca asistentă în Citi, şeful meu, pentru o perioadă, a stat trei zile pe săptămână în Ungaria şi patru zile în România.” I s-a părut fascinant şi şi-a dorit să poată face ceva similar sau să încerce o experienţă internatională, aşa cum făcea el. „Iar în Citi, simţi că lumea e mare.”

    Poţi aplica la o poziţie în orice ţară. Uitându-se în urmă, spune că inspiraţia pentru decizia de a pleca din ţară i-a venit de la primul său şef. A făcut-o în 2008, când a simţit că acumulase suficientă experienţă. Şi a părut un moment bun să încerce. 
    La întrebarea dacă se gândeşte să se întoarcă în ţară, spune că nu ştie. „După experienţa din Danemarca am învăţat să nu îmi fac planuri pe termen lung. Ideea iniţială când am plecat în Danemarca a fost că stau 2-3 ani şi mă întorc.” Dar după numai un an planurile sale au fost spulberate, după cum afirmă chiar ea. Aşa că a învăţat că nu are sens să se gândească în avans şi că trebuie să se bucure de ce oportunităţi are.

    „Deocamdată însă, nu văd oportunităţi care să mă intereseze în ţară. Mai ales că firma cu care lucrez acum se bazează foarte mult pe sustenabilitate, iar acesta e un subiect care mă interesează.” În România ar fi multe de făcut pe tema asta, spune ea, dar nu vede un proiect concret în care să se implice sau pe care să îl demareze. Dacă ar fi să se întoarcă, primul gând ar fi să parieze pe antreprenoriat, dar această decizie depinde de atâţia factori încât nu a luat încă în considerare ideea.

    Ultima dată a fost în România acum trei luni, la nunta unui prieten. Îi e greu să spună ce s-a schimbat de când a plecat. Cert e că mereu e ceva nou.

    „Se construieşte continuu, de exemplu, de fiecare dată când aterizez în Bucureşti e ceva schimbat.” Dar mai sunt multe de îmbunătăţit.