PERLĂ DE LA BACALAUREATUL 2014: ”Lapona Enigel era prea frumoasă în comparaţie cu Riga Crypto, care era mic, alb şi chel„. Perlă de la evaluarea naţională 2014: ”Genul liric se întâlneşte cam peste tot în această poiezie, de aceea a menţiona numai două trăsături din toată poiezie este o întrebare-capcană„. Abia s-au terminat râsetele stârnite de vehicularea pe net, ca în fiecare vară, a unor astfel de perle şi a apărut un studiu al institutului de cercetare Bruegel care calculează că aproape 62% dintre locurile de muncă din România sunt în pericol să dispară din cauza automatizării activităţilor, rata fiind cea mai ridicată din UE, unde media se situează la 54%. Cel mai puţin expuse riscului de asalt al roboţilor sunt ţările bogate din nordul şi vestul Europei, din motivul simplu că automatizarea distruge în primul rând slujbele ieftine, cu nivel de calificare slab.
Acest studiu se corelează cu raportul din iulie al Băncii Mondiale pentru UE11 (Europa Centrală şi de Est şi ţările baltice), care pune la loc de frunte printre frânele dezvoltării economice ale regiunii dubla problemă a şomajului mare în rândul tinerilor şi a îmbătrânirii rapide a populaţiei. ”Ţările cu ponderi mari ale tinerilor între 15 şi 24 de ani care nici nu muncesc, nici nu sunt cuprinşi într-o formă de educaţie (NEET – Not in Education, Employment or Training) tind să fie aceleaşi unde populaţia scade cel mai mult, aşa cum sunt Bulgaria, România, Croaţia şi Ungaria„. Banca Mondială adaugă şi că ”ţările din est au dificultăţi în a echipa tinerele generaţii cu abilităţile necesare – alfabetizare, ştiinţe, matematică„, conchizând că ”persistenţa unor ponderi mari ale şomajului în rândul tinerilor prezintă riscul creării unei generaţii pierdute pentru piaţa muncii„.
La sfârşitul anului trecut, ocuparea agregată în UE11 s-a situat la aproape 44 mil. persoane, cu 1,6 milioane sub vârful atins în 2008. Iar comparaţia cu membrii vechi ai Uniunii arată aici o diferenţă structurală importantă: în ţările occidentale există programe de training sau educaţie vocaţională care pot oferi refugiu şi perspective tinerilor şomeri, în timp ce în ţările din est astfel de ”plase de siguranţă„ nu sunt dezvoltate, iar tinerii şomeri decad rapid la stadiul de NEET şi, când reuşesc să se angajeze, rămân cantonaţi în zona slujbelor prost plătite.
”Nu cred că România mai trebuie să se marketeze pe piaţă ca o destinaţie a salariilor mici, pentru că aşa vom concura cu ţări din Africa şi Asia şi într-o astfel de concurenţă vom pierde. Investitorii străini nu mai trebuie să vină aici fiindcă găsesc forţă de muncă ieftină, ci fiindcă găsesc oameni bine pregătiţi„, comentează Radu Crăciun, economistul-şef al BCR. El spune că în toate discuţiile pe care le-a avut recent în diverse oraşe din ţară cu oamenii de afaceri, laitmotivul a fost că aceştia nu găsesc angajaţi cu calificarea de care au nevoie.
”Forţa de muncă produsă de sistemul de învăţământ românesc tinde să fie ori supracalificată, ori subcalificată, lipsind calificarea medie. Aceasta este una din problemele României şi poate chiar una dintre cauzele pentru care numărul de angajaţi nu creşte. Iar aici nu se poate să nu avem în vedere importantul bazin de forţă de muncă subeducată din zona rurală: foarte mulţi dintre ei pot să devină oameni cu calificare medie, adică exact ceea ce lipseşte mai mult la ora actuală de pe piaţă„, continuă economistul-şef al BCR. Calitatea şi relevanţa învăţământului pentru mediul de afaceri sunt mai slabe inclusiv decât în alte ţări din est: în top 500 universităţi la nivel mondial din punctul de vedere al relevanţei învăţământului pentru mediul de afaceri, Polonia are două universităţi, România nu are niciuna.
Aşa a ajuns să se deplaseze centrul de greutate în diversele rapoarte şi studii cu liste de priorităţi pe care instituţiile externe le recomandă periodic guvernelor din România, de la simpla flexibilizare a pieţei muncii, văzută ca garanţie a succesului în atragerea de investitori, cum era în primii ani după criză, spre strategii de ameliorare a ofertei de educaţie şi calificare a forţei de muncă, sau de la investiţiile în infrastructură spre investiţiile în educaţie. Această tendinţă e legată de faptul că guvernele europene, analiştii, investitorii şi-au dat seama că ambiţioasele obiective de competitivitate europeană sau măcar de reducere a şomajului nu pot fi atinse numai cu ieftiniri ale forţei de muncă.
Raportul de recomandări ale Comisiei Europene 2014 pentru programul de convergenţă arată că România ”are un procent ridicat şi în creştere de tineri care nu sunt încadraţi profesional şi nu urmează niciun program educaţional sau de formare (17,3% în 2013)„ şi acuză insuficienţa resurselor financiare şi umane pentru ameliorarea calităţii învăţământului, declinul puternic al învăţământului profesional şi tehnic, rata crescândă şi printre cele mai ridicate din UE de părăsire timpurie a şcolii, necorelările între competenţele absolvenţilor de învăţământ superior cu cerinţele pieţei, legătura slabă între companii şi mediul universitar şi participarea printre cele mai scăzute din UE la activităţi de învăţare pe tot parcursul vieţii.
Reacţia aproape reflexă ar fi aici, pe lângă reamintirea mersului chinuit şi păgubos a ceea ce s-a numit la noi reformă a educaţiei, şi blamarea guvernelor pentru că nu au respectat ţinta de cheltuieli de 6% din PIB pentru învăţământ, fixată prin Legea educaţiei, iar alocarea de fonduri de la buget rămâne sub media UE (4,13% în 2011, faţă de media UE de 5,34%). ”Aş vrea să atrag însă atenţia asupra ipocriziei foarte multor discuţii care au loc în spaţiul public când este vorba despre cheltuielile statului cu educaţia„, afirmă Radu Crăciun. ”Noi ne uităm la ponderea cheltuielilor raportată la PIB şi o comparăm cu cât cheltuiesc alte ţări raportat la PIB, dar nu poţi să te compari la cheltuieli cu fruntaşii Europei când este vorba de alocările pentru educaţie, sănătate sau apărare, iar când e vorba de veniturile raportate la PIB să fim printre ultimii în Europa. Deci dacă ne dorim să avem cheltuieli pentru educaţie raportate la PIB similare cu ale altor ţări, trebuie să avem şi venituri raportate la PIB comparabile cu ale altor ţări. Până atunci, nu avem cum, matematic, să avem cheltuieli mai mari.„
