BusinessMagazin

Tag: parinti

  • Cu ce pensie ieşim la pensie?

    Acelaşi lucru l-au spus şi părinţii sau bunicii noştri, acelaşi lucru l-am spus şi noi când ne-am angajat, la începutul anilor ’90. Părinţilor noştri li s-a topit pensia prin inflaţie, instrumentul folosit de România, de Banca Naţională pentru a ţine în viaţă statul, administraţia, economia.

    Inflaţia, salariile sub inflaţie, pensiile sub inflaţie au fost preţul plătit sub acest model de supravieţuire.

    Generaţia părinţilor noştri s-a trezit la pensie fără bani, cu un nivel al costurilor zilnice în creştere şi fără posibilitatea unui job suplimentar.

    Pe baza acestei experienţe, noi sau cei care intră pe piaţa muncii acum trebuie să ne gândim cum vom arăta peste 25-30-40 de ani, pe câţi bani ne vom baza atunci când piaţa muncii ne va da reject.

    Indiferent cât de buni profesional sunteţi, la un moment dat vârsta este un indicator mai puternic în faţa unui angajator.
    Pe piaţă au început să apară modele pentru pensia suplimentară, pensii private, care fac simulări pentru viitor. De asemenea, sunt fonduri mutuale sau fonduri de investiţii care, pe baza datelor actuale, pot să îţi simuleze ce bani ai putea să ai peste mulţi ani. Sunt bănci care îţi arată ce bani poţi să economiseşti şi cum va arăta contul tău peste 50 de ani.
    Toate aceste instrumente, toţi aceşti administratori de bani speră să treacă testul timpului. La ce mişcări dinamice sunt pe pieţele financiare, întrebarea este cine va rezista mai mult: clientul, adică tu, sau societatea de administrare, care îţi prezintă viitorul?

    În criză, au fost câţiva giganţi mari, în frunte cu AIG, ING, Merill Lynch, Lloyd’s, Erste etc., care au fost la un pas să intre în istorie. Noroc cu banii de la stat, care au salvat aceste grupuri financiare care de-a lungul anilor au vândut pe bandă rulantă produse financiare de investiţii, economisire, de viaţă.

    Pentru cei care s-au angajat la începutul anilor ’90 şi care ar fi pus deoparte câte 10 dolari pe lună până în anul 2000 şi apoi câte 100 de dolari/euro după 2000, contul ar trebui să aibă acum cel puţin 20.000 de euro.

    Cu încă 25 de ani de muncă, la 100 de euro puşi deoparte, ar trebui să se mai adune încă 30.000 de euro în contul privat.
    Deci la pensie ar trebui să ai puşi deoparte, banii tăi, cel puţin 50.000 de euro. Nu ştiu câţi dintre voi aveţi sau veţi avea acest cont. La nivelul dobânzilor actuale, o dobândă anuală de 1% v-ar aduce un câştig anual de 500 de euro, adică vreo 50 de euro pe lună. Cât era salariul mediu pe lună la începutul anilor ’90 în România.

    Cu aceşti bani nu vă descurcaţi.

    Aşa că trebuie să economisiţi mai mult acum, pentru a vă asigura un câştig mult mai mare când veţi ieşi la pensie.
    Dacă în acest moment aveţi, să spunem, un nivel salarial de 1.000-1.500 de euro pe lună, ar trebui să puneţi deoparte cel puţin 200 de euro pentru a încerca peste 3-4 decenii să vă menţineţi cât de cât nivelul de trai, fără să suferiţi o cădere majoră.

    Noi, românii, nu suntem daţi ca exemplu în privinţa economisirii, pentru că noi funcţionăm pe ideea de ”trăieşte clipa“.
    Dar pentru cei care au şansa să prindă pensia, fără bani deoparte, fără active în spate, apartamentul propriu şi un apartament dat în chirie, căderea va fi dramatică. Uitaţi-vă în jurul vostru. La acest lucru se adaugă şi costurile pentru menţinerea sănătăţii, care vor creşte.

    Nu aş putea să spun cuiva ce să facă, cum să economisească, unde să-şi pună banii – la bancă, într-un fond mutual, într-o pensie de viaţă, în acţiuni la bursă, în obligaţiuni, în titluri de stat, într-un apartament, într-un teren, în aur, bijuterii.
    Fiecare plasament are plusuri şi minusuri, dar de obicei toate merg cu piaţa. Cele mai multe plasamente cresc când piaţa creşte şi scad când piaţa scade. Foarte rar găseşti ceva care să te protejeze de fluctuaţiile vremurilor. Şi, oricum, sunt foarte puţini cei care au curaj să-şi investească banii în ceva exotic, unde nu multă lume se duce sau îşi pune banii. Aceasta este natura umană, să meargă cu turma.

    Ideal ar fi ca orice câştig care este mai mare decât piaţa să fie luat şi pus deoparte, în alte instrumente, mai conservatoare. De la un anumit nivel încolo, conservarea a ceea ce ai este mai importantă decât un câştig peste media instrumentelor din piaţă. De aceea se duce lumea în Elveţia, nu să câştige, ci să-şi conserve ceea ce are.

    Important este să facă ceva, să fie disciplinat şi să nu uite că fiecare an care trece înseamnă o şansă mai mică pe piaţa muncii în viitor.

    Întrebarea pe care ar trebui să v-o puneţi este cât ar trebui să am şi cum astfel încât să ajung la minimum 500 de euro pe lună din activele pe care le am, pe care le-am economisit şi adunat în timp.

    Cei 100-200 de euro de la stat nu vă vor ajunge dacă acum sunteţi obişnuiţi cu peste 1.000 de euro pe lună. În caz că nu ştiţi, punctul de pensie creşte la 1.000 de lei din acest an.
     

  • Cu ce pensie ieşim la pensie?

    Acelaşi lucru l-au spus şi părinţii sau bunicii noştri, acelaşi lucru l-am spus şi noi când ne-am angajat, la începutul anilor ’90. Părinţilor noştri li s-a topit pensia prin inflaţie, instrumentul folosit de România, de Banca Naţională pentru a ţine în viaţă statul, administraţia, economia.

    Inflaţia, salariile sub inflaţie, pensiile sub inflaţie au fost preţul plătit sub acest model de supravieţuire.

    Generaţia părinţilor noştri s-a trezit la pensie fără bani, cu un nivel al costurilor zilnice în creştere şi fără posibilitatea unui job suplimentar.

    Pe baza acestei experienţe, noi sau cei care intră pe piaţa muncii acum trebuie să ne gândim cum vom arăta peste 25-30-40 de ani, pe câţi bani ne vom baza atunci când piaţa muncii ne va da reject.

    Indiferent cât de buni profesional sunteţi, la un moment dat vârsta este un indicator mai puternic în faţa unui angajator.
    Pe piaţă au început să apară modele pentru pensia suplimentară, pensii private, care fac simulări pentru viitor. De asemenea, sunt fonduri mutuale sau fonduri de investiţii care, pe baza datelor actuale, pot să îţi simuleze ce bani ai putea să ai peste mulţi ani. Sunt bănci care îţi arată ce bani poţi să economiseşti şi cum va arăta contul tău peste 50 de ani.
    Toate aceste instrumente, toţi aceşti administratori de bani speră să treacă testul timpului. La ce mişcări dinamice sunt pe pieţele financiare, întrebarea este cine va rezista mai mult: clientul, adică tu, sau societatea de administrare, care îţi prezintă viitorul?

    În criză, au fost câţiva giganţi mari, în frunte cu AIG, ING, Merill Lynch, Lloyd’s, Erste etc., care au fost la un pas să intre în istorie. Noroc cu banii de la stat, care au salvat aceste grupuri financiare care de-a lungul anilor au vândut pe bandă rulantă produse financiare de investiţii, economisire, de viaţă.

    Pentru cei care s-au angajat la începutul anilor ’90 şi care ar fi pus deoparte câte 10 dolari pe lună până în anul 2000 şi apoi câte 100 de dolari/euro după 2000, contul ar trebui să aibă acum cel puţin 20.000 de euro.

    Cu încă 25 de ani de muncă, la 100 de euro puşi deoparte, ar trebui să se mai adune încă 30.000 de euro în contul privat.
    Deci la pensie ar trebui să ai puşi deoparte, banii tăi, cel puţin 50.000 de euro. Nu ştiu câţi dintre voi aveţi sau veţi avea acest cont. La nivelul dobânzilor actuale, o dobândă anuală de 1% v-ar aduce un câştig anual de 500 de euro, adică vreo 50 de euro pe lună. Cât era salariul mediu pe lună la începutul anilor ’90 în România.

    Cu aceşti bani nu vă descurcaţi.

    Aşa că trebuie să economisiţi mai mult acum, pentru a vă asigura un câştig mult mai mare când veţi ieşi la pensie.
    Dacă în acest moment aveţi, să spunem, un nivel salarial de 1.000-1.500 de euro pe lună, ar trebui să puneţi deoparte cel puţin 200 de euro pentru a încerca peste 3-4 decenii să vă menţineţi cât de cât nivelul de trai, fără să suferiţi o cădere majoră.

    Noi, românii, nu suntem daţi ca exemplu în privinţa economisirii, pentru că noi funcţionăm pe ideea de ”trăieşte clipa“.
    Dar pentru cei care au şansa să prindă pensia, fără bani deoparte, fără active în spate, apartamentul propriu şi un apartament dat în chirie, căderea va fi dramatică. Uitaţi-vă în jurul vostru. La acest lucru se adaugă şi costurile pentru menţinerea sănătăţii, care vor creşte.

    Nu aş putea să spun cuiva ce să facă, cum să economisească, unde să-şi pună banii – la bancă, într-un fond mutual, într-o pensie de viaţă, în acţiuni la bursă, în obligaţiuni, în titluri de stat, într-un apartament, într-un teren, în aur, bijuterii.
    Fiecare plasament are plusuri şi minusuri, dar de obicei toate merg cu piaţa. Cele mai multe plasamente cresc când piaţa creşte şi scad când piaţa scade. Foarte rar găseşti ceva care să te protejeze de fluctuaţiile vremurilor. Şi, oricum, sunt foarte puţini cei care au curaj să-şi investească banii în ceva exotic, unde nu multă lume se duce sau îşi pune banii. Aceasta este natura umană, să meargă cu turma.

    Ideal ar fi ca orice câştig care este mai mare decât piaţa să fie luat şi pus deoparte, în alte instrumente, mai conservatoare. De la un anumit nivel încolo, conservarea a ceea ce ai este mai importantă decât un câştig peste media instrumentelor din piaţă. De aceea se duce lumea în Elveţia, nu să câştige, ci să-şi conserve ceea ce are.

    Important este să facă ceva, să fie disciplinat şi să nu uite că fiecare an care trece înseamnă o şansă mai mică pe piaţa muncii în viitor.

    Întrebarea pe care ar trebui să v-o puneţi este cât ar trebui să am şi cum astfel încât să ajung la minimum 500 de euro pe lună din activele pe care le am, pe care le-am economisit şi adunat în timp.

    Cei 100-200 de euro de la stat nu vă vor ajunge dacă acum sunteţi obişnuiţi cu peste 1.000 de euro pe lună. În caz că nu ştiţi, punctul de pensie creşte la 1.000 de lei din acest an.
     

  • La doar 18 ani a devenit milionar şi a renunţat la şcoală. A început să-şi construiască averea de la 12 ani

    A reuşit această performanţă investind în bitcoin. A început să investească în moneda digitală în 2011, cât un token costa 12 dolari. Acum deţine 403 bitcoins, iar unul singur valorează 2,700 de dolari, ceea ce înseamnă că are o avere de 1,09 milioane de dolari. Finman a realizat şi alte investiţii, dar mai mici, în alte criptomonezi precum litecoin sau etherum, scrie CNBC.

    Moneda este volatilă, crescând foarte mult în ultimele luni. Unii analişti cred că nu va depăşi suma de 2800 de dolari, pe când alţii sunt de părere că valoarea unui bitcoin ar putea ajunge şi până la 100,000 de dolari în următorii 10 ani. “Eu cred că un singur bitcoin va valora în viitor între câteva sute de mii de dolari şi chiar 1 milion de dolari”, este de părere Finman.

    Finamn a început investiţiile în mai 2011, la vârsta de 12 ani, datorită unui cadou de 1000 de dolari din partea bunicii lui. La 15 ani era frustrat cu profesorii de la şcoală şi şi-a rugat părinţii să-l lase să renunţe la liceu.

    Părinţii lui, care-şi făceau doctoratul la Stanford, au căzut de acord şi l-au lăsat să abandoneze liceul. Finman şi-a vândut bitcoinii în 2013, când erau evaluaţi la 1200 de dolari. Cu 100,000 de dolari Finamn a lansat o platformă online de educaţie prin care stundeţii frustraţi de profesori aveau posibilitatea de a învăţa de la alţi profesori prin intermediul video chat-ului.

    De asemenea, s-a mutat în Silicon Valley încercând să găsească investitori pentru platforma lui. După mai multe insuccese, a găsit un investitor în ianuarie 2015 care a fost dispus să ofere 100,000 de dolari sau 300 de bitcoin, care la vremea respectivă mai valorau doar 200 de dolari pe bitcoin. A acceptat bitcoin pentru că “am crezut că o să fie următoarea revoluţie”.

    Nu are de gând să se ducă la facultate, chiar dacă fraţii lui au mers la facultate de la vârste fragede, Scott de la 16 la Johns Hopkins şi Ross la Carnegie Melon tot la 16 ani.

     

  • La doar 18 ani a devenit milionar şi a renunţat la şcoală. A început să-şi construiască averea de la 12 ani

    A reuşit această performanţă investind în bitcoin. A început să investească în moneda digitală în 2011, cât un token costa 12 dolari. Acum deţine 403 bitcoins, iar unul singur valorează 2,700 de dolari, ceea ce înseamnă că are o avere de 1,09 milioane de dolari. Finman a realizat şi alte investiţii, dar mai mici, în alte criptomonezi precum litecoin sau etherum, scrie CNBC.

    Moneda este volatilă, crescând foarte mult în ultimele luni. Unii analişti cred că nu va depăşi suma de 2800 de dolari, pe când alţii sunt de părere că valoarea unui bitcoin ar putea ajunge şi până la 100,000 de dolari în următorii 10 ani. “Eu cred că un singur bitcoin va valora în viitor între câteva sute de mii de dolari şi chiar 1 milion de dolari”, este de părere Finman.

    Finamn a început investiţiile în mai 2011, la vârsta de 12 ani, datorită unui cadou de 1000 de dolari din partea bunicii lui. La 15 ani era frustrat cu profesorii de la şcoală şi şi-a rugat părinţii să-l lase să renunţe la liceu.

    Părinţii lui, care-şi făceau doctoratul la Stanford, au căzut de acord şi l-au lăsat să abandoneze liceul. Finman şi-a vândut bitcoinii în 2013, când erau evaluaţi la 1200 de dolari. Cu 100,000 de dolari Finamn a lansat o platformă online de educaţie prin care stundeţii frustraţi de profesori aveau posibilitatea de a învăţa de la alţi profesori prin intermediul video chat-ului.

    De asemenea, s-a mutat în Silicon Valley încercând să găsească investitori pentru platforma lui. După mai multe insuccese, a găsit un investitor în ianuarie 2015 care a fost dispus să ofere 100,000 de dolari sau 300 de bitcoin, care la vremea respectivă mai valorau doar 200 de dolari pe bitcoin. A acceptat bitcoin pentru că “am crezut că o să fie următoarea revoluţie”.

    Nu are de gând să se ducă la facultate, chiar dacă fraţii lui au mers la facultate de la vârste fragede, Scott de la 16 la Johns Hopkins şi Ross la Carnegie Melon tot la 16 ani.

     

  • A devenit şcoala in România un factor de stres pentru copii?

    Educaţia nonformală capătă foarte multă importanţă într-un sistem naţional de învăţământ care nu mai ţine pasul cu noile generaţii, crede şi Cecilia Necula, fondator al centrului Bufiniţa din Tei. “Auzim mereu de la părinţi sau bunici că “ăştia mici ne dau clasă” în cutare sau cutare privinţă, în general tot ce are legătură cu tehnologia ….e adevărat, ei au abilităţi pe care mulţi dintre adulţi nu le au, la fel cum şi adulţii sau cei în vârstă au abilităţi pe care noile generaţii nu le au. Pentru că acum nu mai este nevoie de ele… S-au schimat vremurile, interesele, abilităţile necesare pentru a te integra în societatea în schimbare”, remarcă ea. “Ori sistemul şcolar actual nu şi-a făcut un <update>, ci a rămas ancorat în alte vremuri. Asta în ciuda multor eforturi, proiecte, organizaţii care îşi propun să schimbe ceva în mersul lucrurilor. Problema este că spaţiul creat între şcoală şi ritmul cu care asistăm la crearea unui nou profil uman e destul de înspăimântător.  Ar fi nevoie de o schimbare dramatică şi totală de paradigmă. Cine să o facă ?”

    Bufniţa din Tei este un centru de activităţi recreative şi educaţie nonformală, care pune accentul pe învăţarea liberă, ghidată de interesul şi inclinatiie naturale ale copilului. Printre cursurile oferite se numără actoria, artele vizuale, şahul, informatica, inginerie & robotică, tehnici de creaţie şi hand-made sau tehnici de învăţare şi dezvoltare personală. 

    “Prin activitatea noastră, noi încercăm să lăsăm libertate celor mici să încerce, să experimenteze, să testeze, să descopere lumea şi în cele din urmă să se descopere pe ei – iar asta în ritmul lor propriu”, explică Cecilia Necula. “Numai că, vorbind de ritm propiu şi de experimentare, apare o problemă de ordin pragmatic. Toate aceste experimentări costă. Părinţii trebuie să suporte lunar un cost mai mare sau mai mic. Ori asta atârnă în bugetul familiei. Iar de aici, corelat cu istoric familial, nivel de educaţie, preconcepţii, apare riscul ca părinţii să pună presiune pe copii în direcţii care poate nu corespund profilului lor. În unele cazuri aceştia nu mai reuşesc să experimenteze diverse zone, ci sunt obligaţi să parcurgă anumite trasee <sigure> doar pentru că în prezent aceste trasee s-au dovedit a fi rentabile. Din experienţa noastră de părinţi putem spune că cei mici sunt suprasolicitaţi, dar nu în sensul în care se tot vehiculează. La vârsta lor, copiii suportă şi chiar au nevoie de antrenarea creierului în cea mai mare parte a timpului. Nu volumele de sarcini îi suprasolicită neapărat, ci mai degrabă conţinutul acestora. Din nou, necorelat cu interesele şi abilităţile lor.”

    Dacă este să vorbim de riscuri, crede Sorin Faur, acestea nu vin de la cursuri în sine, care predau abilităţi necesare, vin din altă zonă. “Şcoala – şi cum este ea gândită acum – are o mare vină în suprasolicitarea copiilor, trebuie spus, pentru că ocupă nejustificat de mult timp din viaţa unui copil pentru câte beneficii produce. Nu că şcoala nu ar fi necesară, din contră, educaţia este cheia pentru viitor, dar o educaţie de calitate, axată pe nevoi şi flexibilă, care să înceapă prin a fi orientată pe elevi şi nu pe materii, pe nevoile şi abilităţile fiecăruia.” Ar trebui ca fiecare copil să fie în primul rând ajutat să se descopere pe sine, crede cofondatorul Mentalio, iar apoi, printr-o programă flexibilă şi bazată pe opţiuni, să fie îndrumat către domeniile în care excelează. “Ori ce face şcoala astăzi? Le cere copiilor să fie buni la toate, ignorând personalitatea şi pasiunile fiecăruia! De ce ar trebui să fie un potenţial Mozart bun la anumite materii de care nu va avea nevoie niciodată (pun o problemă de principiu aici)? Nu spun că există materii de studiu inutile, nici că nu este nevoie de cultură generală, ci că nu toţi copii sunt la fel şi deci trebuie lăsaţi să îşi descopere şi urmeze chemarea. De aceea este nevoie de un învăţământ bazat pe opţiuni – în care fiecarea să aleagă ce vrea să studieze, cum vedem de altfel că se construieşte în ţările nordice. Şi atunci, copii nu ar mai fi atât de ocupaţi, pentru că în loc să investească 7-9 ore pe zi pentru a învăţa ceva de care nu au nevoie, care nu le place şi la care nu vor excela oricum mai bine s-ar ocupa direct de ceea ce îi dezvoltă.” El opinează că ciclul primar ar trebui axat pe dezvotarea abilităţilor de bază (scris, citit, calculat, cultură generală), ciclul gimnazial pe descoperire şi clarificare personală pentru ca apoi, în ciclul secundar superior elevii să poată aprofunda ceea ce îşi doresc.

    “Da, au un program încărcat la şcoală sau grădiniţe iar multe din informaţiile livrate în mediile instituţionalizate sunt absolut nefolositoare şi uneori haotice”, crede şi Ana Chiorean. “De aici şi pretenţiile ridicule ale dascălilor şi ale părinţilor în egală măsură.”

    Implicarea copiilor în activităţi de educaţie nonformală poate aduce şi beneficii de imagine pentru părinte în relaţia cu alţi părinţi, susţine Cecilia Necula. Ea nu crede însă că acest “avantaj” reprezintă o motivaţie, ci mai degrabă un efect secundar. “Interacţionăm zilnic cu mulţi părinţi. În general motivaţia lor este una corectă, aceea de a oferi copilului lor cât mai multe şanse de dezvoltare şi oportunităţi în viitoarea carieră. Sunt conştienţi de limitele şcolii tradiţionale.”

     

  • Copii fără copilărie: când începe suprasolicitarea celor mici?

    În vreme ce mai mulţi părinţi îşi înscriu copiii la numeroase astfel de cursuri, cât de multe activităţi sunt potrivite pentru cei mici? Cât de mare este pericolul de a suprasolicita un copil?

    Chiar dacă implicarea în unele activităţi e benefică pentru dezvoltarea corectă a copilului, apare de multe ori tentaţia părinţilor de a concura cu alte familii pentru a oferi copilului un avantaj încă de la început. Participarea la un număr mare de activităţi extraşcolare poate fi stresantă şi chiar copleşitoare pentru copii.

    .„Unde trebuie să semnez?” este reacţia celor mai multe cadre didactice atunci când se iscă o discuţie despre un demers care să modifice programa foarte încărcată pe care trebuie să o parcurgă copiii în instituţiile de învăţământ. Prea multă informaţie, prea stufoasă, prea puţin timp la dispoziţie.

    Prea multe lucruri inutile, prezentate rapid şi plictisitor. Programa şcolară în prezent este o veritabilă piedică în educaţia copiilor. „Da, au un program încărcat la şcoală sau grădiniţă, iar multe din informaţiile livrate în mediile instituţionalizate sunt absolut nefolositoare şi uneori haotice. De aici şi pretenţiile ridicole ale dascălilor şi ale părinţilor în egală măsură”, crede psihologul Ana Chiorean. Gradul de abandon şcolar creşte, al analfabetismului funcţional ajunge la cote record. Şcoala în sine este un factor de stres pentru copii. Dar nu este nici pe departe singurul.

    Şi chiar dacă pare important pentru copil să încerce cât mai multe experienţe – şi cât mai diverse, de altfel – există numeroase studii care amintesc de importanţa conceptului de joacă. „Copiii se dezvoltă fizic, intelectual, creativ şi mai ales din punct de vedere social prin joacă. Ei îşi fac planuri, încearcă să le ducă la capăt şi le împărtăşesc apoi cu alţii, chiar dacă e vorba doar de asamblarea unei nave spaţiale”, explică Kim Cernek, director executiv al Sky Blue Scholars Early Learning Community din Statele Unite, potrivit education.com. „Ei îşi dezvoltă vocabularul şi multe alte abilităţi atunci când îi invită pe alţii în lumea lor.”

    Toţi părinţii îşi pun semne de întrebare atunci când văd că alţi copii de vârstă similară sunt ocupaţi cu activităţi opţionale, crede Monica Bolocan, psiholog clinician şi educaţional, practician acreditat Triple P (Positive Parenting Program). „Părinţii se întreabă, firesc, «oare fac tot ce trebuie pentru copilul meu? Oare nu ar trebui să investesc mai mult în educaţia lui? Va putea el ţine pasul cu alţi copii care ştiu şi fac atât de multe lucruri deja?». Şi cad în capcana unei curse contra cronometru pentru acumulare cantitativă de abilităţi, cunoştinţe, competenţe, câteodată de-a valma şi în neconcordanţă cu profilul de dezvoltare a copilului lor, cu interesele şi înclinaţiile sale naturale.”

    Monica Bologan, psiholog

    Un părinte care investeşte în educaţia copilului său este un părinte responsabil, crede psihologul Monica Bolocan, dar este şi o metodă de a umple timpul copiilor astfel încât şi părinţii să aibă mai mult timp pentru ei înşişi.

    „Auzim în jurul nostru, la cunoscuţi, colegi sau rude, că e obligatoriu să duci copilul la diverse activităţi, să ştie neapărat cel puţin două limbi străine şi de la vârste fragede”, remarcă psihologul Lucica Ştefănescu. „Programa şcolară stufoasă, numărul mare de teme pentru acasă, chiar şi orarul unor şcoli care nu respectă ritmul biologic specific fiecărei categorii de vârstă solicită la maximum capacitatea intelectuală a copilului, atenţia şi nivelul de concentrare. Toate aceste activităţi îi răpesc copilului dreptul său elementar: acela de a se juca. Copilăria poate fi definită de joc, voie bună, stare de bine, de mulţumire. Fiţi cinstiţi cu dumneavoastră: care sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie? Mă îndoiesc că veţi pune pe primul plan reuşitele şcolare. Cei mai mulţi dintre noi rememorăm cu plăcere jocurile copilăriei, relaţiile de prietenie, sentimentele de bucurie”, spune ea.

    Sorin Faur – psiholog, autor şi expert în dezvoltare cognitivă – spune că trebuie să vorbim de un complex de cauze pentru care copiii sunt suprasolicitaţi. „O vină poate aparţine în unele cazuri şi părinţilor, care îşi doresc împlinite şi compensate propriile vise în copii, într-o societate care glorifică succesul şi mai ales cel financiar, astfel încât mulţi doar asta îşi doresc în viaţă. Ţine de o motivaţie pozitivă, este firesc să vrem mai mult şi mai bine pentru copii, asta înseamnă progresul, dar progresul necesită şi să fii sănătos şi echilibrat”, explică el. „Pentru unii poate fi o soluţie pentru a-şi ţine copii departe de tehnologie, dar mai mult cred că are de-a face cu ambiţia de a reuşi. Aici, un alt motiv ţine de lipsa consilierilor şi psihologilor specializaţi care să asiste şcoala şi părinţii să descopere întâi valenţele copiilor prin testare psihologică, înainte de a-i înscrie la diverse programe. Unii părinţi, exact pentru că nu ştiu în ce direcţie ar putea să îşi îndrume copiii, văd asta ca un fel de încercare, «gustă şi vezi dacă îţi place»… Însă existe metode mai bune de a descoperi direcţia potrivită.”

  • A transformat un dar de nuntă într-o avere de 9 miliarde de dolari

    Părinţii săi au murit când avea patru ani, Roman Abramovici fiind apoi crescut de bunica şi unchiul său.

    El a obţinut prima sursă de finanţare sub forma unui dar de nuntă de la socrii săi; a renunţat apoi la studii pentru a-şi urmări visul de antreprenor, care în primă fază a constat în vânzarea unor raţe de plastic dintr-un apartament situat în Moscova.

    Până la vârsta de 21 de ani, Abramovich intrase pe piaţa neagră folosind banii primiţi de la părinţii soţiei sale. Companiile sale au devenit în cele din urmă legale la începutul anilor ’90; până atunci, omul de afaceri pornise şi lichidase deja peste 20 de firme.

    La 26 de ani, Abramovich a fost arestat sub acuzaţia că ar fi furat bunuri ale statului. Nouă ani mai târziu, el avea să devină guvernator al provinciei Chukotka.

    El susţine şi în ziua de azi că a fost nevinovat în respectivul caz: “Au fost probleme cu sistemul bancar. Banii pierduţi de rafinărie au fost ulterior descoperiţi iar eu am fost eliberat”, spune miliardarul rus.

    Luxul şi opulenţa sunt cele mai bune cuvinte pentru a caracteriza viaţa miliardarului rus Roman Abramovich. Petrecerile pe care le organizează sunt deja legendare, precum cele de Revelion din insula St. Barts.

  • Povestea adolescentei care şi-a transformat hobby-ul din copilărie într-o afacere de 250 de milioane de dolari

    Bella Weems, o tânără din Statele Unite ale Americii, şi-a dorit încă de la vârsta de 14 ani o maşină, chiar dacă nu putea la vremea respectivă să obţină permisul de conducere, vârsta legală în SUA pentru şofat fiind de 16 ani. Când le-a comunicat părinţilor această dorinţă, i-au spus că poate să îşi cumpere o maşină, dacă economiseşte suficienţi bani pentru a face acest lucru. Weems  a început să lucreze ca babysitter şi, după câteva luni în care a avut grijă de copii, a strâns doar 350 de dolari. Părinţii au sfătuit-o să investească banii economisiţi până în acel moment într-o afacere. Adolescenta a căutat idei pe internet şi a găsit un concept de medalioane personalizate, pe care a hotărât să le comercializeze. Alegerea numelui afacerii sale a fost la fel de simplu: mama sa a întrebat-o  care sunt lucrurile care îi plac, iar ea a răspuns, origami şi bufniţele (owl, engl.); astfel a luat naştere numele brandului: Origami Owl.

    Pentru a creşte afacerea, tânăra antreprenoare a început să organizeze petreceri la ea acasă, unde prietenii şi familia puteau să cumpere  bijuterii cu preţul cuprins între 5 şi 46 de dolari.

    Feedback-ul primit din partea cunoştinţelor a fost unul pozitiv, iar echipa formată din mamă şi fiică a deschis primul magazin într-un mall în noiembrie 2011. Au vândut în perioada sărbătorilor bijuterii în valoare de 60.000 de dolari, dar, mai important decât atât, clienţii au început să trimită în tot statul bijuterii Origami Owl ca şi cadouri. Următorul pas a fost lansarea unui website şi, pe măsură ce afacerea a crescut, planul lor s-a dezvoltat şi a început să includă şi designeri independenţi sau oameni care să găzduiască petreceri în care, la rândul lor, să vândă bijuterii în numele Origami Owls. Au lansat de asemenea un program destinat copiilor cu vârsta între 12 şi 17 ani prin care îi învaţă cum să îşi creeze propria afacere.

    Cele mai multe posturi de management au fost preluate de membri ai familiei, însă Bella Weems şi părinţii ei l-au angajat ca CEO al Origami Owl pe Robin Crossman, acesta având experienţă pe posturi de conducere în companii ca Amway Global, Home Interiors, Suzanne.com sau The Longaberger Company. Potrivit celor mai recente informaţii publicate în presa internaţională, veniturile companiei au ajuns la 250 de milioane de dolari. 

  • „Părinţii m-au pedepsit o dată timp de doi ani de zile pentru că am luat o notă de 8. „Mi-au luat totul din cameră cu excepţia patului”

    O nouă întrebare pe forumul Reddit a atras atenţia şi a creat isterie în social media. La întrebarea „Care a fost cea mai ciudată regulă sau pedeapsă pe care a trebuit să o suporţi” majoritatea răspunsurilor au fost cel puţin uimitoare. De fapt, poveştile incredibile variază de la obsesii inexplicabile la abuzuri propriu zise, arată Daily Mail.  

    „Părinţii m-au pedepsit o dată timp de doi ani de zile pentru că am luat o notă de 8. „Mi-au luat totul din cameră cu excepţia patului şi nu am avut voie să îmi văd prietenii”, spune un utilizator. „După un an şi jumătate i-am întrebat dacă mi se poate sfârşi pedeapsa, iar ei uitaseră motivul pentru care eram pedepsit. Mi-au spus că am făcut ceva foarte rău, cu siguranţă, şi voi rămâne pedepsit în continuare”, a adăugat acesta. Acelaşi utilizator a mai precizat că părinţii săi nu îl/o lăsau să stea după orele 20 seara nici măcar în timpul liceului.

    „Tatăl meu nu mă lăsa să folosesc paie. Mi-a spus că aş putea să mă tai la limbă sau să-mi fac o gaură în obraz”, a declatat alt utilizator.  

    Unii oameni au dezvăluit faptul că erau pedepsiţi chiar şi pentru faptele făcute de unii dintre prietenii lor. „Fratele meu şi cu mine am fost pedepsiţi – nu am avut voie să ne uităm la televizor timp de un an – pentru că un prieten „ne-a lăsat mizerie în garaj”, a mai spus alt utilizator. Acelaşi om a povestit că ai lui nu l-au lăsat până la 13 ani să traverseze strada, deşi locuia într-o fundătură.

    Alţi părinţi au găsit pedepse mai originale decât cea cu interzicerea televizorului. De exemplu, unuia i-a fost oprit curentul electric din cameră, iar mama sa i-a cumpărat o lampă cu ulei pentru a-şi face temele. 

     

  • „Părinţii m-au pedepsit o dată timp de doi ani de zile pentru că am luat o notă de 8. „Mi-au luat totul din cameră cu excepţia patului”

    O nouă întrebare pe forumul Reddit a atras atenţia şi a creat isterie în social media. La întrebarea „Care a fost cea mai ciudată regulă sau pedeapsă pe care a trebuit să o suporţi” majoritatea răspunsurilor au fost cel puţin uimitoare. De fapt, poveştile incredibile variază de la obsesii inexplicabile la abuzuri propriu zise, arată Daily Mail.  

    „Părinţii m-au pedepsit o dată timp de doi ani de zile pentru că am luat o notă de 8. „Mi-au luat totul din cameră cu excepţia patului şi nu am avut voie să îmi văd prietenii”, spune un utilizator. „După un an şi jumătate i-am întrebat dacă mi se poate sfârşi pedeapsa, iar ei uitaseră motivul pentru care eram pedepsit. Mi-au spus că am făcut ceva foarte rău, cu siguranţă, şi voi rămâne pedepsit în continuare”, a adăugat acesta. Acelaşi utilizator a mai precizat că părinţii săi nu îl/o lăsau să stea după orele 20 seara nici măcar în timpul liceului.

    „Tatăl meu nu mă lăsa să folosesc paie. Mi-a spus că aş putea să mă tai la limbă sau să-mi fac o gaură în obraz”, a declatat alt utilizator.  

    Unii oameni au dezvăluit faptul că erau pedepsiţi chiar şi pentru faptele făcute de unii dintre prietenii lor. „Fratele meu şi cu mine am fost pedepsiţi – nu am avut voie să ne uităm la televizor timp de un an – pentru că un prieten „ne-a lăsat mizerie în garaj”, a mai spus alt utilizator. Acelaşi om a povestit că ai lui nu l-au lăsat până la 13 ani să traverseze strada, deşi locuia într-o fundătură.

    Alţi părinţi au găsit pedepse mai originale decât cea cu interzicerea televizorului. De exemplu, unuia i-a fost oprit curentul electric din cameră, iar mama sa i-a cumpărat o lampă cu ulei pentru a-şi face temele.