BusinessMagazin

Tag: muzica

  • Restaurantele unde mâncarea este servită într-o lopată şi clienţii se spală într-o găleată la baie

    Termenul hipster a devenit extrem de popular în ultimii ani, la fel şi tendiţele fie că vorbim de modă, muzică sau localuri. Hipster se referă la o subcultură a tinerilor din mediul urban, care a apărut în anii 1990, dar care a luat amploare în ultimii ani.

    Totuşi cine sunt hipsteri?

    Sunt tineri, mereu contra curentului, se preocupă de artă, muzică indie, film şi cauze nobile, sunt interesaţi de ecologie, nu-şi fac prea multe planuri şi nu respectă nicio regulă.

    Acelaşi lucru poate fi spus şi despre localurile din imagini: mâncarea este servită într-o lopată, băuturile în borcane sau conserve, iar la baie clienţii se spală într-o găleată.

  • Cine este Laura Bretan, fetiţa care a impresionat juriul de la Românii au talent. Fetiţa donează premii de mii de dolari

    Laura Bretan este  fetiţă de 13 ani care a concurat la emisiunea Românii au talent şi care a impresionat juriul şi publicul. A interpretat „O mio babbino caro” si de la primele acorduri, juriul s-a ridicat in picioare, uimit de calitatile vocale ale fetitei.
    Laura Bretan s-a născut şi trăieşte la Chicago unde a participat la mai multe concursuri muzicale. Ea a fost convinsă să participe la Românii au talent de către bunicul ei care a murit în urmă cu un an.

    Laura a început să cânte încă de la vârsta de 4 ani, îndemnată de mama sa, apoi a fost îndrumată de către Cristian Dumetrana, profesor de muzică din Chicago. Acum studiază canto cu Nicoleta Roman, artistă lirică la Chicago Symphony Orchestra.

    Vocea fetiţei nu i-a uimit doar pe juraţii români, ci şi americanii sunt impresionaţi de calităţile Laurei. A fost nominalizată pentru premiul Cel mai bun artist sub vârsta de 15 ani la Chicago Music Awards. A câştigat concurstul Super Top Dog pentru copii sub 14 ani, plus alte concursuri precum Stars of Tomorrow sau Amateur Night. În plus, televiziunile ABC 7 şi CBS  au realizat reportaje despre viaţa fetiţei, iar în iunie 2014, Laura Bretan a interpretat imnului naţional pentru Chicago White Sox de la US Cellular Field din Chicago.

    Potrivit Libertatea, Laura Bretan ar fi donat de mai multe ori banii câştigaţi la diferitele concursuri către organizaţii caritabile precum „A Safe Haven”.

    .
     

  • Festivalul de muzică cu cea mai scumpă intrare din lume. Biletul costă 1 milion de dolari – GALERIE FOTO

    Festivalele de muzică devin o atracţie din ce în ce mai mare pentru oameni şi mulţi dintre aceştia sunt dispuşi să călătorească sute sau chair mii de kilometri şi cheltuie sume importante pentru a vedea formaţia sau artistul preferat interpretând melodiile live. Având în vedere acest lucru, era doar un pas până la festivalul cu biletul intrare de 1 milion de dolari.

    Potrivit Forbes, un bilet la festivalul din Islanda Secret Solstice Festival costă nu mai puţin de 1 milion de dolari, de la 200.000 de dolari cât a fost anul trecut. Ce primesc cei care sunt de acord să plătească o astfel de sumă?

    În primul rând, plătitorii sunt aduşi cu un avion privat la festival, de oriunde în lume şi sunt cazaţi pentru şapte nopţi într-o vilă luxoasă cu şase camere, amplasată în centrul capitalei Reykjavik. În bilet intră şi o cină pregătită de un chef islandez important, două maşini de lux  24 de ore din 24 , serviciu de pază, două concerte private, un tur cu elicopterul deasupra Islandei, un tur de vizionare a balenelor şi delfinilor, o plimbare după miezul nopţii pe un gheţar şi transfer cu elicopterul peste tot de-a lungul săptămânii.

    Mai mult, ai acces în toate zonele festivalului, incluzând un bar privat al artiştilor care vor urca pe scenă, acces la prima petrecere din lume ce va avea loc într-un gheţar sau accesul la un concert în interiorul unui vulcan.

    Cine cântă în cadrul festivalului? Sute de artişti de-a lungul a celor patru zile de  festival, printre aceştia se numără Radiohead, the Deftones, Of monsters and men, Jamie Jones, St. Germain sau Roisin Murphy.

    Vestea bună este că nu trebuie să fii dispus să plăteşti 1 milion de dolari pentru a-i vedea în concert pe artiştii de mai sus, ci trebuie să plăteşti 200 de dolari pentru un abonament pe patru zile sau 283 pentru un abonament VIP. 

  • Ea a fost primul programator din lume. Citeşte povestea fiicei celebrului poet Lord Byron

    Augusta Byron, cunoscută acum sub numele mijlociu de Ada, fiica celebrului poet Lordul Byron, avea să devină cunoscută ca fiind primul programator. Ada s-a căsătorit cu William King, care a ajuns conte de Lovelace şi cu care a avut trei copii. Dar ea nu era mulţumită de viaţa casnică şi voia să-şi urmeze pasiunea pentru matematică.

    L-a întâlnit pe inventatorul Charles Babbage, care petrecuse ultimele două decenii născocind aparate de calcul. Iar pe la mijlocul anilor 1830 a început să lucreze la un proiect care-i va ocupa tot restul vieţii: crearea unui computer cu adevărat programabil, capabil să execute secvenţe complexe de calcule: Motorul Analitic.

    Designul lui Babbage anticipa componentele majore ale computerelor moderne: noţiunea unei unităţi centrale de procesare (fabrică, o numise Babbage), a unei memorii cu acces aleatoriu (RAM) şi software-ului care va controla maşina.
    Colaborarea dintre cei doi va duce la unul dintre documentele fondatoare din istoria computerelor.  Un italian scrisese un eseu despre invenţia lui Babbage, Ada, la sugestia unu prieten, a tradus eseul în engleză şi la care a adăugat o serie de note extinse de subsol pe care le-a ataşat lucrării italianului. Aceste note se vor dovedi chiar mai valoroase şi influente decât textul original adnotat. Ele conţineau o serie de seturi de instrucţiuni elementare care puteau fi folosite pentru a realiza calculele Motorului Analitic. Acestea sunt considerate acum primele exemple de software funcţional publicate vreodată, deşi maşinăria care putea rula acest cod nu va fi construită decât abia peste un secol.

    „Multe persoane îşi imaginează că, deoarece motorul oferă rezultatele în limbaj numeric, natura proceselor sale trebuie neapărat să fie aritmetică ori numerică, în loc de algebrică şi analitică. Aceasta este o eroare. Motorul poate aranja cantităţile numerice ca şi cum ar fi litere ori orice alte simboluri generale“, a scris ea.  Mai mult de atât, Ada s-a gândit şi la artă. „Presupunând, de exemplu, că relaţiile fundamentale ale sunetelor în ştiinţa armoniei şi compoziţiei muzicale sunt susceptibile a fi exprimate şi adaptate astfel, motorul ar putea compune piese elaborate şi ştiinţifice de muzică, la orice grad de complexitate ori nivel.“

    Un salt de imaginaţie aproape de neînţeles în mijlocul secolului al XIX-lea.

    Ideea lui Babbage şi notiţele Adei Lovelace erau atât de mult înaintea vremurilor lor, încât nimeni nu a înţeles exact ce făcea maşinăria lui Babbage şi pentru un timp ideile celor doi au fost pierdute în istorie. Majoritatea conceptelor lui Babbage au fost redescoperite 100 de ani mai târziu, în anii 1940, când au fost construite primele computere funcţionale pe bază de electricitate şi tuburi vidate în loc de aburi. Noţiunea unui computer ca unealtă capabilă să producă cultură, pe lângă calcule, nu a devenit populară până în anii 1970.

  • Educaţie artistică la Kabul

    Deşi clădirile Kabulului mai poartă încă urmele ororilor războiului, o artistă locală încearcă să le înfrumuseţeze cu picturile ei murale. Artista, pe numele său Shamsia Hassani, lucrează însă pe ascuns, scrie LA Times, realizând, cu vopsea la spray, picturi cu tentă feministă, având în general cincispreze sau douăzeci de minute să termine până să fie nevoită să fugă.

    Shamsia Hassani susţine că prin acţiunile sale încearcă să aducă o pată de culoare în oraş şi să-i familiarizeze pe locuitorii acestuia cu arta contemporană, iar în picturile ei predomină femeile îmbrăcate tradiţional ce ţin în mână instrumente muzicale în poziţii care arată că scopul lor nu e de a-i distra pe alţii, ci o formă de exprimare a lor.

  • A adunat în 30 de ani o colecţie uluitoare de la gunoi şi a transformat garajul în muzeu. Putem descoperi chiar şi un Brâncuşi – GALERIE FOTO

    Al doilea etaj al unui garaj din New York folosit pentru maşinile de gunoi adăposteşte o colecţie secretă de obiecte din cele mai diverse: jucării, tablouri, echipament sportiv sau audi, instrumente muzicale şi obiecte casnice scumpe. Obictele au fost adunate de Nelson Molina, un lucrător la serviciul de gunoieri, timp de 30 de ani.

    Putem descoperi inclusiv o copie a Domnişoarei Pogany, de Brâncuşi, alături de reproduceri după pictori celebri, obiecte de decor sau o colecţie de plăci de înmatriculare auto.

     

  • InnerSound: la confluenţa artelor momentului

    Trei compozitori români au creat singurul eveniment independent din România dedicat muzicii contemporane, în relaţie cu artele vizuale. La cea mai recentă ediţie, desfăşurată la finalul anului trecut, InnerSound New Arts Festival a ajuns să reunească 70 de artişti din 10 ţări şi un public format din 1.500 de vizitatori. Totodată, după patru ani de la iniţierea proiectului, acesta s-a impus ca o platformă puternică de promovare a tinerilor compozitori, interpreţi, fotografi, regizori şi artişti vizuali.

    „Contactul cu artele este o cale spre autocunoaştere şi, credem noi, spre fericire“, descrie Sabina Ulubeanu filosofia care a stat la fondarea InnerSound New Arts Festival. Printre evenimentele desfăşurate în cadrul acesuia se află proiectarea de film mut, instalaţii multimedia, experienţe vizuale live, foto, performance art. În acelaşi timp, festivalul susţine utilizarea noilor tehnologii în artă, conceptele crossover şi folosirea spaţiilor neconvenţionale. Totodată, evenimentul aduce împreună artişti de muzică clasică recunoscuţi internaţional, artişti români şi artişti contemporani în alăturări surprinzătoare. InnerSound New Arts Festival se întinde de obicei pe parcursul a patru zile, fiecare circumscrisă tematicii festivalului printr-un concept specific, şi s-a desfăşurat până acum în spaţii emblemă a Capitalei. Spre exemplu, cel mai recent eveniment din cadrul festivalului, desfăşurat în decembrie 2015, a constat într-o  seară de film mut cu muzică contemporană, live, cu dirijor. „Cerem tinerilor regizori să realizeze filme mute, de scurtmetraj, cu o plajă estetică largă: de la filme narative la experimente şi animaţii.  Apoi compozitorii scriu partituri special pentru aceste filme, muzici care se interpretează live, de către un ansamblu cameral cu dirijor“, descria Sabina Ulubeanu modul în care s-a desfăşurat evenimentul. Conceptul a fost atât de apreciat, încât a fost preluat în cadrul festivalului Black Nights Tallinn din Estonia.

    De profesie compozitor, Sabina Ulubeanu a pus bazele festivalului, alături de Diana Rotaru şi Cătălin Creţu, care împart cu ea aceeaşi profesie. Toţi trei au studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, dar şi în afara ţării. “Preocupările noastre s-au extins de-a lungul timpului către o zonă de confluenţă a artelor, fie prin performance art sincretic (Diana), prin fotografie (Sabina) sau noile tehnologii din sfera audiovizualului (Cătălin)”, povesteşte Ulubeanu. Compozitorii simţeau nevoia  unui festival care să funcţioneze ca o punte între lumea academică muzicală şi muzicienii independenţi pe de o parte, şi lumea celorlalte arte pe de altă parte şi astfel s-a conturat ideea festivalului, în 2011. „În plus, încă din studenţie ne-a interesat problema apropierii publicului de muzica prezentului, iar odată cu terminarea studiilor ne-am dat seama că nu ţine decât de noi să realizăm acest lucru. Funcţionăm pe principiul «să nu ne plângem, ci să punem ceva bun în loc»“, povesteşte Ulubeanu.

    Iniţial, InnerSound ar fi trebuit să se desfăşoare în garajul-pivniţă al unei case aflate la munte, pentru cei trei compozitori şi prietenii lor. Reacţiile stârnite în rândul artiştilor vizuali, regizorilor tineri sau performerilor au fost însă atât de entuziaste, încât „lucrurile au luat-o într-o direcţie extrem de serioasă“. Cătălin Creţu avea experienţă în conducerea Asociaţiei Opus, astfel că aceasta a devenit organizatorul principal al festivalului. Prima ediţie, organizată în 2012, s-a ţinut la Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Ulterior, au adăugat pe lista locaţiilor ARCUB sau alte locuri cu reputaţie în zona artei independente: Casa Loewendal, Palatul Spayer, Modulab, A5 sau chiar performance art pe străzile Capitalei.

    Bugetul primei ediţii, descris de Sabina Ulubeanu drept unul derizoriu, a fost de mai puţin de 5.000 de euro şi a fost format atât din sponsorizări private, cât şi din fonduri de la Ambasada Olandei sau fondurile proprii. Un public format din aproximativ 700 de persoane le-a întărit convingerea că evenimentul era necesar pieţei culturale şi i-a încurajat să îl dezvolte în continuare. „Un alt argument pentru necesitatea InnerSound a fost că ultimul spectacol al primului festival, recitalul compozitorului Henry Vega,  a fost cerut ca bis. Cred că nu greşesc dacă spun că a fost prima dată când s-a întâmplat aşa ceva cu un concert de muzică contemporană în România post-’89“, îşi aminteşte artista. La următoarele ediţii au abordat mai mulţi sponsori din mediul privat, institute culturale ale unor ţări precum Austria, Polonia, Spania ş.a., dar au accesat şi finanţări de la stat, prin concurs, prin Administraţia Fondului Cultural Naţional. Bugetul a crescut astfel de la an la an şi a ajuns la cea mai recentă ediţie la circa 27.000 euro. Totodată a crescut şi dimensiunea echipei, până la cinci membri de bază şi încă 10 persoane în grupul de lucru (artişti, IT, logistică). Pe durata evenimentului, lucrează însă şi cu voluntari, numărul acestora fiind variabil, de la 20 la 40.

    Festivalul a devenit o platformă puternică de promovare în special a tinerilor compozitori, interpreţi, fotografi, regizori şi artişti vizuali. Pe scena InnerSound New Arts Festival s-au aflat, de-a lungul timpului,  tineri artişti renumiţi la nivel international, precum violonistul Alexandru Tomescu, violonistul şi compozitorul Vlad Maistorovici,  dirijorul Gabriel Bebeşelea, violoncelista Laura Buruiană, alături de artişti şi ansambluri de muzică clasică contemporană precum compozitorul Henry Vega, violonista Barbara Lüneburg, mezzosoprana Anat Spiegel, soprana Irina Ungureanu, Cvartetul Contempo, Dublin Sound Lab, Sigma Project ş.a. „Artiştii prezenţi în festival sunt fie consacraţi, fie emergenţi. Suntem întotdeauna fericiţi când cei pe care îi promovăm se dezvoltă puternic şi au succese în plan internaţional: dirijorul Gabriel Bebeşelea a dirijat primele trei ediţii ale Serii de Film Mut cu muzică live, iar acum dirijează în toată Europa şi câştigă mari premii internaţionale, compozitorul Sebastian Androne a câştigat premiu Enescu şi un important concurs la Marsilia. Este, desigur,  în întregime meritul lor,  pentru noi este însă important că artiştii  tineri pe care îi selecţionăm confirmă apoi în toate  mediile în care activează”, explică Sabina Ulubeanu.

    În ce priveşte cele mai dificile aspecte legate de munca de management cultural, printre acestea s-au aflat bugetul şi echipa, mici la început, în condiţiile unui volum de muncă uriaş, cât şi maximizarea resurselor limitate de timp de către cei trei compozitori, astfel încât propria lor muncă artistică să nu intre într-un con de umbră. Pe măsură ce nevoile financiare ale festivalului cresc, găsirea diverselor surse de finanţare este în continuare una dintre provocările lor principale. „Este important pentru mediul privat să realizeze că sprijinirea unui festival independent poate fi o monedă de schimb puternică, pentru că reprezintă vârful de linie al dezvoltării unei societăţi“, observă Ulubeanu, care spune şi că pe piaţa locală există companii care înţeleg necesitatea sprijinirii unui astfel de proiect.

    Următorul festival va avea loc la finalul lunii septembrie în acest an şi se desfăşoară sub tema „Touch“. „Ne extindem conţinutul şi îl racordăm la tendinţele internaţionale: mai multă instalaţie sonoră, mai mult în zona multimedia şi fotovideo”, descrie Ulubeanu câteva din particularităţile InnerSound New Arts Festival 2016. Printre artiştii confirmaţi se numără Alexandru Tomescu cu cvartetul Ad Libitum, pianiştii Mihai Măniceanu,   Gabi Sultana (Malta), acordeonistul Ghenadie Rotari  (Italia), ansamblul SonoMania, soundartist-ul Lukatoyboy (Serbia) etc.

    Fondatorii proiectului şi-au propus ca în continuare să consolideze şi punţile create deja între diversele arte, astfel încât publicul să aibă o privire de ansamblu asupra lor, dar să se concentreze şi pe activităţi educaţionale dedicate tinerilor, în special din zona noilor tehnologii folosite în artă. Pe termen lung, şi-au propus însă ca InnerSound, prin formatul său unic, să devină un reper în Europa în zona festivalurilor interdisciplinare.

  • De zece ori Stairway to heaven

    În patru decenii de la lansare, cântecul Stairway to Heaven al celor de la Led Zepplein a adus în jur de 600 de milioane de dolari şi a rulat, neîntrerupt, mai bine de 45 de ani la radiourile din întreaga lume. Aş pune în balanţă cu aceste numere un grafic pe care l-am văzut recent şi care arată că în 2015, pentru prima dată în istoria muzicii comerciale, vânzările de muzică veche le-au depăşit pe cele de muzică nouă. În numere e cam aşa: în 2005 muzica veche valora în Statele Unite în jur de 225 de milioane de dolari, iar muzica momentului 400 de milioane de dolari.

    Într-un deceniu, tendinţa muzicii vechi a fost de scădere spre 123 de milioane de dolari, scădere nu la fel de abruptă ca în cazul muzicii noi, ajunsă acum la 118 milioane dolari. Explicaţia mea este faptul că muzica s-a transformat dintr-o afacere „de suflet“ într-o afacere pur şi simplu, dominată de interese pe termen scurt şi mai puţin de calitatea produsului în sine (este aceasta şi explicaţia pentru nesfârşita cohortă de eroi mascaţi care bântuie industria filmului, în detrimentul producţiei originale, creative, „de suflet“). Poate din cauza crizei, poate din alte cauze, lumea pare să uite din ce în ce mai des că oamenii nu se raportează numai la bani, ci şi la suflet.

    Iar descoperirea tinerilor de care am scris nu face decât să mă bucure; şi mai îmbucurător este faptul că proiectele selectate, zece la număr, au fost alese dintr-un pachet mai mare de proiecte, bazate pe ideea că tinerii se dovedesc ceva mai puţin preocupaţi de latura financiară a ideilor lor şi mai mult de impactul, de binele pe care îl fac societăţii şi oamenilor. Poate că această abordare vine pe cărările trasate de mişcarea Occupy, pe ideile lui Stiglitz sau ale lui Thomas Piketty, îngrijoraţi de inegalitatea în creştere din lume, sau poate şi pe abordarea mai degajată a tinerei generaţii, care se dovedeşte, conform statisticilor, mai puţin preocupată de lux, case şi maşini şi mai mult de voluntariat, de proiecte sociale, ba chiar de propria mobilitate, de impactul pe care îl au asupra lumii. Şi nu-i confundaţi pe tinerii de care vorbesc eu cu cei de bani gata, care ţin rubrici tabloide în viaţă.

    Mă gândesc că lui Page şi lui Plant, când au scris Stairway to Heaven, le-a păsat mai mult de ascultători şi de spectatori şi de modul în care aceştia vor rezona cu muzica şi mai puţin de banii pe care i-ar putea aduce cântecul. Poate că lumea întreagă ar trebui să adopte această regulă. Cineva căruia îi pasă îşi va face bine, în primul rând, treaba, va găsi soluţii inedite, va căuta rezolvări. Iar faptul că tinerilor le pasă, într-o Românie care este pe locul 1 în Europa la analfabetism şi corupţie, cu cea mai redusă speranţă de viaţă şi cel mai mare număr de decese în rândul copiilor, îmi oferă speranţa că lucrurile s-ar putea îndrepta.

    Ilustrez cu imaginile puţin neliniştitoare ale pictorului canadian Paul Fenniak.

  • La 14 ani îşi făcea primul tatuaj şi cânta într-o formaţie rock. Acum conduce un business cu 35.000 de “dependenţi” de mişcare:

    La 14 ani îşi făcea primul tatuaj fără a sta prea mult pe gânduri. A ajuns la o colecţie de 16 din ce în ce mai bine studiate. Prima dragoste a fost muzica rock, dar şi-a dat seama că sunt şi iubiri mai mari. Antrenamente dure, din ce în ce mai dure pentru că din energie îţi iei energia, dar la un moment dat furtuna trebuia cumva controlată. Şi aşa a fost. Pe tot acest drum, sportul a fost un camarad de încredere, dar s-a schimbat şi el. De la bici pentru trup s-a transformat în balsam pentru minte. Numai după ce muşchii plesnesc sub piele, treci şi la îmblânzirea gândurilor. Şi abia acum greul începe, spune Sorina Fredholm, creative director al World Class România.

    „Încă din copilărie am încercat diferite sporturi precum tenis, înot, însă cum nu provin dintr-o familie care să aibă o tradiţie a mişcării, iar la şcoală făceam parte din generaţia care ducea scutiri medicale la orele de sport, nu mi-am îndreptat atenţia către o viaţă foarte activă. Deşi la şcoală mi se spunea că am talent, găseam întotdeauna o scuză.“

    Termină Facultatea de Comu­nicare şi Relaţii Publice din Timi­şoara, dar vine în Bucureşti pentru a participa la prima ediţie a concursului muzical Star Factory. Nu câştigă, dar îi răsare dorinţa de a se muta în Bucureşti pentru a-şi construi o carieră în muzică, în ciuda opoziţiei părinţilor.

    Citiţi continuarea articolului pe www.da.zf.ro

  • A fugit din România de frica comunismului, iar acum este directorul muzical al atracţiei turistice numărul 1 în Europa

    L-am întâlnit pe Vasile Şirli în biroul său din culisele parcului Disneyland Paris, în faţa unei imense console de mixaj. Lucra la retuşurile finale pentru cel mai recent spectacol tip musical realizat în cadrul parcului, The Forest of Enchantement: A Disney Musical Adventure. În încăpere se află poze ale colaboratorilor săi în realizarea melodiilor din musical, iar din loc în loc sunt aşezate jucării întruchipând personaje Disney. Şirli povesteşte în şoaptă despre marii artişti, dorind parcă să insufle interlocutorului admiraţia faţă de ei; punctează pe alocuri cu mâinile în discursul său, iar uneori reproduce ritmurile incluse în spectacol. Responsabilitatea lui în cadrul celui mai nou proiect al Disneyland Paris este de artistic music producer – „aceeaşi funcţie ca a lui George Martin pentru Beatles”, după cum explică artistul. Din spatele unui geam de sticlă, discută cu artiştii care interpretează melodiile, punctând plusurile şi minusurile performanţei acestora.

    Responsabilitatea de fiecare zi a  lui Vasile Şirli în cadrul parcului este cea de director muzical – printre rolurile sale se numără coordonarea muzicienilor care cântă live permanent în parc, schimbarea repertoriilor formaţiilor, muzica ce se aude în toate zonele parcului, diferită în funcţie de tematica respectivei zone. „Sunt responsabil de tot ce se întâmplă din punct de vedere muzical în parc şi este foarte incitant pentru că trebuie să lucrezi pe planuri diferite, într-o zi lucrezi cu Ceaikovski, în altă zi lucrezi cu Elton John, iar atunci când vine Phil Collins şi te complimentează pentru modul cum i-ai transformat muzica în spectacol, este extrem de plăcut.”

    Şirli este angajat al Disneyland Paris de la deschiderea acestuia, în 1992, şi îşi aminteşte cu lux de amănunte momentul când a fost recrutat. „M-au sunat să îmi spună că vicepreşedintele artistic al Disneyland Paris voia să mă vadă şi că Disney voia să creeze în Europa ceva special.” Până să ajungă aici, a fost „născut şi educat” în România, după cum îi place să spună. Originar din Banat, a studiat în Timişoara, iar la 19 ani a plecat în Bucureşti pentru a studia în cadrul Conservatorului (Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti în prezent). După terminarea studiilor, a lucrat vreme de opt ani ca editor la Editura Muzicală, unde a fost repartizat. În paralel, era şi muzicolog, axat pe muzica bizantină, iar mai târziu a început să scrie cântece pentru teatru şi cinema.

    În 1980, a fost cooptat în echipa casei de discuri naţionale, Electrecord, ca director artistic. „Am refuzat la început, nu mă interesa, dar au insistat colegii şi profesorii mei care mi-au spus: «mai bine unul de-al nostru decât unul de-al lor».” Spune că, după angajare, a vrut să îşi dea demisia de acolo în fiecare an, însă a reuşit să plece abia în 1984. „Mi‑a fost spus foarte discret, cu radioul foarte tare şi vorbindu-mi-se în şoaptă, nu pot să accept demisia, am să vă consider în an sabatic, an fără salariu, fiindcă altfel nu mai puteţi pleca din ţară”, îşi aminteşte el de o discuţie cu un superior. Pe atunci începuse deja să lucreze în străinătate cu artişti precum Lucian Pintilie sau Silviu Purcărete şi, dacă ar fi demisionat, nu ar mai fi putut să plece. A luat decizia plecării definitive din ţară în 1986, forţat de împrejurări.

    „Dosarul meu a ajuns la cabinetul numărul 2, care era al Elenei Ceauşescu, care controla totul. Mi s-a spus că dacă vreau să mai am viză de plecare, să mă duc la Paris să îmi cer prelungire de viză, cu alte cuvinte, «dacă înţelegi ce vrem să spunem, nu te mai întorci»”, îşi aminteşte artistul. Şi-a dorit de la început să fie freelancer şi a avut numeroase colaborări, printre acestea fiind şi cu PolyGram (care, după ce a fost achiziţionată de compania Seagram,  a fuzionat cu Universal Music Group în 1999 n.r.). „Nu a fost greu să mă adaptez aici, mi-a fost mai uşor decât este pentru generaţia actuală. Reprezentanţii acestei generaţii au mai puţină putere de luptă pentru că ştiu că se pot întoarce oricând acasă, pentru noi era mai uşor pentru că ştiam că nu avem drum de întoarcere”, explică Vasile Şirli hotărârea ce a stat în spatele carierei sale în Paris, departe de familie în primii ani.

    Propunerea de la Disneyland a venit prin intermediul vicepreşedintelui artistic al parcului, Jean-Luc Chopin, înainte de deschiderea atracţiei turistice. „Anterior, el era responsabil de departamentul de balet al operei din Paris. Era un muzician perfect la flaut, avea o ureche perfectă, era un profesionist excelent în management, dar şi artistic”, îl descrie Şirli. El nu a acceptat de la început propunerea, însă o clauză din contractul său care îi oferea libertatea de a lucra şi pentru proiecte din afara parcului l-au motivat de fapt să înceapă să lucreze la Disneyland Paris, în urmă cu 24 de ani.