BusinessMagazin

Tag: istorie

  • Jay-Z face istorie şi devine primul rapper miliardar

    Jay-Z a făcut istorie devenind primul rapper din lume care ajunge miliardar, potrivit The Independent.

    Averea artistului din industria de hip-hop depăşeşte uşor 1 miliard de dolari, potrivit unui raport lansat de publicaţia Forbes.

    În urmă cu doar doi ani, aceeaşi publicaţie titra că Jay-Z este în cursă cu rapperul Diddy pentru titulatura de primul rapper care atinge miliardul de dolari.

    Potrivit estimărilor, averea lui Jay-Z a fost sporită de anumite businessuri în care acesta este implicat, precum brandul de şampanie Armand de Brignac, evaluat la 310 milioane dolari, şi platforma de conţinut pe bază de subscripţie Tidal – evaluată şi ea la circa 100 milioane dolari.

    Un alt factor care contribuie la averea rapperului sunt banii ţinuţi în „cash şi investiţii”, cum sunt ele notate, care ajung la 200 milioane dolari.

    Într-un top realizat în 2017, soţul artistei Beyonce era pe locul doi cu o avere estimată la 810 milioane dolari, după Diddy care ocupa primul loc cu o avere de 820 milioane dolari.

    Topul din 2017 era completat de Dr Dre cu o avere de 740 milioane dolari, Birdman cu 110 milioane dolari şi Drake cu 90 milioane dolari.

     

     

     

  • Casă de câştigător

    O locuinţă potrivită unei asemenea persoane a fost considerată Frognal House, din localitatea scoţiană Troon, achiziţionată de soţii Colin şi Christine Weir, după câştigarea celui mai mare premiu de la loteria britanică, 161 milioane lire sterline în 2011.

    Conacul cu şapte dormitoare cumpărat cu 3 milioane de lire în 2014 se află pe un teren de 16 acri, iar printre dotările sale se numără un candelabru impresionant cu 36.000 de piese, şemineuri de marmură sau sală de biliard, grădini atent întreţinute, sere şi iaz.

    Din nefericire, câştigătorii se află astăzi în divorţ, drept pentru care conacul a fost scos la vânzare, scrie The Times.

  • Care este povestea spaniolului Miguel Ventas, care la 76 de ani a renovat un castel cu istorie din România – VIDEO

    Născut la Tarragona şi licenţiat în drept la Universitatea din Barcelona – după cum el însuşi se prezintă –, Miguel Ventas, acum în vârstă de 76 de ani, a ajuns în România în urmă cu aproape 15 ani. Imediat ce şi-a găsit un job, s-a îndrăgostit de un loc pe care azi îl numeşte „acasă”. Aşa a ajuns să cumpere conacul Banffy din Sânmărghita – la câţiva kilometri de Dej, în judeţul Cluj – şi să-şi stabilească acolo şi casa, şi biroul.

    Lucrase în domeniul turismului în Spania, apoi îşi făcuse propria firmă producătoare de mobilă, în aceeaşi ţară cu soare blând şi plaje fierbinţi. La mijlocul anilor ’90 a plecat în Tunisia, tot ca producător de mobilă. După zece ani, când piaţa de acolo nu i s-a mai părut atractivă, a început să se gândească la o nouă destinaţie.

    „Citeam în Financial Times despre mediile economice din mai multe ţări şi aşa am văzut că, pe atunci (în anii 2004-2005 – n. red.), costurile de trai din România erau similare cu cele din Tunisia, însă condiţiile pentru producţia de mobilă erau mai bune. Fiind spaniol, româna îmi era destul de simplu de învăţat, ambele fiind limbi latine, aşa că am hotărât să vin aici. La început, am mers pe la târguri de mobilă, pentru a cunoaşte domeniul şi a interacţiona cu producătorii locali”, îşi aminteşte Miguel Ventas.

    Nu îi plăceau – nici atunci şi nici acum – oraşele mari şi aglomerate precum Bucureştiul, aşa că a ales Transilvania şi a început din nou să cerceteze. De această dată, în căutarea unui loc potrivit pentru producţia de mobilă. Iniţial, şi-a stabilit firma undeva în apropiere de Cluj, apoi s-a orientat către Sânmărghita, un sat cu mai puţin de o mie de locuitori, aflat la o distanţă de 12 kilometri de Dej şi de 64 de kilometri de Cluj-Napoca. Pentru că businessul cu mobilă parcă nu era complet pentru tot ceea ce visa el să facă în România, Miguel Ventas a hotărât să facă o investiţie la care nu mulţi se încumetă. Aşa că a cumpărat o ruină, cu gândul că o va readuce la viaţă.

    „Tot timpul am fost interesat de investiţii imobiliare, de aceea am avut curaj să investesc în recondiţionarea conacului Banffy.”

    Rădăcinile

    Istoria satului Sânmărghita îşi are originile la începutul mileniului trecut, localitatea fiind consemnată pentru prima dată în 1330. Iniţial, satul a aparţinut domeniului Cetăţii Ciceu, dăruit de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului al XV-lea. Alexandru Lăpuşneanu a fost ultimul domnitor care a reuşit să mai stăpânească aceste teritorii transilvane, folosindu-se, în mare parte, de forţa armelor.

    „Numele satului evocă hramul mănăstirii romano-catolice Sfânta Margareta, ctitorită în jurul anului 1300 şi ale cărei ruine au fost descoperite aici în 1861. Despre Sfânta Margareta ştim că a fost nepoata Regelui Angliei Edmund al II-lea şi că s-a născut în jurul anului 1045, în Regatul Ungariei, acolo unde tatăl său, prinţul Edward, a fost forţat să trăiască în exil. În jurul anului 1070, Margareta devine regina Scoţiei, dând ulterior naştere la trei viitori regi ai Scoţiei. Ea a fost o ambasadoare ferventă a catolicismului, fiind canonizată în anul 1250 de către papa Inocenţiu al IV-lea. Datorită legăturilor date de locul naşterii, după canonizare numele său a devenit o prezenţă extrem de populară în Regatul Ungariei, un număr important de biserici şi mănăstiri primind hramul său”, se arată pe site-ul Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark.

    Timp de mai multe secole, diferite părţi ale satului Sânmărghita au aparţinut unor familii importante ale vremii, multe dintre ele nobiliare, precum Banffy, Bethlen, Haller, Kornis sau Kemeny. Conacul Banffy poartă astfel numele familiei căreia i-a aparţinut la începuturi, fiind construit la începutul secolului al XIX-lea. Indiciul că primul proprietar al conacului a fost familia Banffy este o inscripţie de pe una din grinzile imobilului. Arhivele istorice consemnează, la un moment dat, conacul în posesia familiei Bethlen, un alt nume nobiliar al Transilvaniei, pentru ca, la începutul secolului XX, să fie menţionat Jeno Horthy, fratele regentului Ungariei, care, prin căsătoria sa cu Rozsa Bethlen a făcut din conacul de la Sânmărghita o reşedinţă temporară, cel mai probabil destinată expediţiilor de vânătoare de care era extrem de pasionat, mai notează Artmark Historical Estate.

    Arhitectura conacului este neoclasică, imobilul fiind completat de un teren de peste 4.000 de metri pătraţi, cu pomi fructiferi şi un nuc bătrân martor al trecerii timpului.

    Schimbarea la faţă

    Miguel Ventas a preluat imobilul pentru a-l folosi atât ca locuinţă personală, cât şi ca birou. Achiziţia nu a fost lipsită de complicaţii, însă, în întreg procesul birocratic întortocheat, s-a bazat pe sprijinul unui avocat specializat în proceduri de acest tip, Gabriel Florin Tătaru, iar în toamna anului 2006 a devenit proprietar cu acte în regulă, cumpărând imobilul de la primăria comunei Mica, din care face parte satul Sânmărghita.

    „Nu am date exacte legate de cât a costat în total renovarea, însă a durat zece ani, din 2005 până în 2015. În momentul în care am cumpărat-o, clădirea era o adevărată ruină.”

    Cu răbdare, dar şi cu resurse financiare, Miguel Ventas a „şters praful” de pe comoara arhitecturală. Zidurile au fost curăţate pe interior şi pe exterior, au fost egalizate (fiind deteriorate pe alocuri de trecerea timpului), au fost înlocuite grinzile, s-au montat instalaţii noi de apă şi electricitate, acoperişuri, s-au îmbunătăţit izolaţiile, s-au curăţat cele 14 coloane toscane ale conacului, s-au montat ferestre noi şi centrală.

    O bună parte din elementele origi­nale se regăsesc însă în conti­nuare, printre acestea aflându-se coloanele de piatră, o parte din grinzile de lemn, elementele decorative de lemn din interior şi o parte din ornamentele faţadei. La final, conacul era integrat armonios în secolul XXI, putând fi folosit ca locuinţă. În prezent, sunt folosite doar parterul şi mezaninul, etajul şi mansarda fiind open space, complet renovate, dar nemobilate.

    În urmă cu trei ani, Miguel Ventas a dizolvat societatea prin care opera afacerea în producţie de mobilă, astfel că acum, spune el, are timp să se ocupe doar de ce îi place. Are un apartament şi în Budapesta, unde merge destul de des, iar timpul şi-l petrece alături de soţia sa, de origine elveţiană, pe care a cunoscut-o pe când avea 21 de ani, vârstă de la care sunt împreună
    peste tot.

    „Citesc, sunt pasionat de fotografie şi de filosofie, artă şi istorie. Filosofii mei preferaţi sunt Socrate, Seneca, Spinoza, Kierkegaard şi Carl Jung. Conacul l-am pus la vânzare şi vom vedea ce se va întâmpla, cine va fi interesat să-l cumpere. Eu cred că am făcut ce trebuia făcut pentru a-l menţine în viaţă, viitorul aparţine celor care îl vor avea în proprietate mai departe. Deocamdată, nu intenţionez să fac alte investiţii în România”, spune Miguel Ventas.

    Astăzi, conacul Banffy din Sânmărghita este scos la vânzare de Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark, care intermediază această vânzare, cu un preţ de pornire de 500.000 de euro. Imobilul este însă estimat la aproape 600.000 de euro, la capătul tuturor investiţiilor făcute de Miguel Ventas.

    Conacul ar putea fi transformat în mic hotel sau pensiune, în cazul în care proprietarii nu intenţionează chiar să locuiască acolo, mai ales că este amplasat într-un sat liniştit, idilic, zugrăvit în nuanţe pitoreşti, rupt de realitatea cotidiană a oraşului.

    Miguel Ventas îşi doreşte doar ca viitorul proprietar să aprecieze conacul la adevărata sa valoare, aşa cum a făcut-o el însuşi. Pentru ca istoria să se poată scrie în continuare.

    Un nume de viţă nobilă

    Banffy este numele unei familii nobiliare din Transilvania, cu origini maghiare, fiind una dintre cele mai longevive dinastii din această regiune. Datele disponibile arată că istoria acestei familii a început în secolul al IX-lea, în Ungaria, descendenţii urmând să primească terenuri în Transilvania, unde au construit, de-a lungul timpului, mai multe reşedinţe. Una dintre cele mai vechi este castelul Banffy din Bonţida, judeţul Cluj, care datează din 1437. O ramură a familiei a fost ridicată la rangul de baron în 1660, iar o alta a fost ridicată la rangul de conte două secole mai târziu.

    SOS pentru imobilele istorice!

    Artmark Historical Estate, divizia imobiliară a casei de licitaţii Artmark, are în prezent în portofoliu peste 250 de proprietăţi, din care peste 150 sunt proprietăţi istorice sau artistice – conace, castele, domenii boiereşti, cu o valoare totală de aproximativ 200 de milioane de euro. Toate acestea sunt active care au nevoie să fie salvate de la degradare şi ruină, prin investiţii ale proprietarilor.

    „Lucrăm deja cu dezvoltatori care au atât interesul, cât şi puterea de a face ceva în acest domeniu şi a salva astfel de proprietăţi, a le reîncadra în circuitul public şi privat”, spunea recent Monica Barbu, CEO al Artmark Historical Estate.

    Din rândul imobilelor, în afară de conacul Banffy, mai fac parte conacul Procopie Casotta din judeţul Buzău, conacul Oteteleşanu din apropiere de Bucureşti sau vila poetului Octavian Goga.

    Artmark Historical Estate este specializată în valorificarea şi reintroducerea în circuitul rezidenţial şi turistic-cultural a monumentelor istorice şi de artă din România. Divizia se ocupă de administrarea proprietăţilor şi intermediază eventuala lor vânzare.

  • Un film pentru cărţile de istorie

    E greu să vorbeşti de Endgame fără a oferi indicii care ar putea strica surpriza celor care nu l-au văzut încă; puteţi citi însă liniştiţi în continuare, pentru că în rândurile ce urmează mi-am propus să analizez fenomenul Endgame şi nu detalii propriu-zise din film.

    Avengers: Infinity War, lansat acum fix un an, îi punea pe eroi faţă în faţă cu Thanos, personajul negativ construit cu mare atenţie de cei de la Marvel timp de 10 ani. Era concluzia unei aventuri de proporţii epice, la care fiecare dintre cele peste 20 de filme a contribuit în egală măsură. Infinity War se încheie cu victoria neaşteptată a lui Thanos, care transformă în cenuşă jumătate din toate fiinţele din Univers. Endgame începe la scurt timp după evenimentele din Infinity War, cu eroii Marvel încercând să găsească puterea de a reacţiona, cumva, în faţa dezastrului.

    Au existat numeroase teorii ale fanilor cu privire la modul în care eroii Marvel ar fi putut schimba ceea ce s-a întâmplat, restaurând ordinea în Univers. Motivul pentru care au apărat atât de multe scenarii în ultimele luni este unul simplu: cei de la Marvel nu au oferit niciun detaliu legat de film. Primele trailere prezentate conţineau doar imagini din primele 20-30 de minute, lucru extrem de riscant pentru un film cu un buget estimat la 400 de milioane de dolari – cel mai scump din istorie, de altfel.

    Kevin Feige, merituosul preşedinte al Marvel Studios, a declarat în mai multe rânduri că nu va oferi niciun indiciu fanilor, păstrând surpriza pentru momentul în care aceştia vor ajunge la cinema, riscând astfel să îi piardă pe cei care nu au urmărit filmele anterioare. Feige a numit Endgame o scrisoare de dragoste adresată celor care au stat, timp de 10 ani, aproape de Universul Cinematografic Marvel. Scenariştii au avut, probabil, cea mai grea misiune: să pună capăt mai multor fire narative (câtorva zeci, probabil), să găsească un final potrivit pentru fiecare personaj în parte (Avengers: Endgame pune capăt fazei 4 din Universul Cinematografic Marvel) şi să ofere spectatorilor cea mai spectaculoasă luptă văzută până acum. Fraţii Russo, care au regizat şi Infinity War, a trebuit să se asigure că toate elementele din scenariu îşi găsesc loc în cele trei ore ale filmului. Şi deşi fiecare pare să fi avut o sarcină imposibilă, cu toţii au contribuit pentru a aduce pe marile ecrane o producţie impresionantă.

    Avengers: Endgame este, din toate punctele de vedere, o reuşită cinematografică.

    Înainte de lansarea oficială, de pe 26 aprilie, mă aşteptam ca Avengers: Endgame să doboare câteva recorduri. Nu am putut concepe, însă, magnitudinea evenimentului.

    Endgame a avut cel mai bun weekend de lansare din istorie, obţinând – în doar trei zile – 1,23 miliarde dolari. A doborât recordul de lansare în peste 50 de ţări, inclusiv Statele Unite, China, Marea Britanie, Germania şi Australia. Filmul a avut o cotă de piaţă de 90% în Statele Unite, lucru nemaiîntâlnit.

    Întrebarea se pune, firesc, dacă Avengers: Endgame va reuşi să doboare cel mai important record, filmul cu cele mai mari încasări din istorie (deţi­nut în prezent de Avatar cu 2,78 miliarde de dolari). Aş fi tentat să răspund pozitiv, dar Avatar a avut un parcurs ciudat pentru un blockbuster, pe care nu ştiu dacă un alt film îl poate repeta: nu a avut un weekend de lansare extraordinar, dar a reuşit cumva să genereze interes în rândul iubitorilor de film timp de trei sau patru luni. În peisajul cinematografic de astăzi, filmele generează majoritatea încasărilor în primele două weekenduri, înregistrând apoi scăderi de până la 80-90%.

    Nu îmi rămâne decât să vă recomand să mergeţi la cinema şi să vedeţi Avengers: Endgame. Este un film care va rămâne în istoria cinematografiei.

    Nota: 9/10

  • Netflix, acuzat că ucide serile romantice. Natalitatea din SUA este la cel mai redus nivel din istorie

    Într-o formulare plastică, am spus că fetele preferă city-break-urile decât să schimbe scutece.
    „Când ai posibilitatea să zbori şi să ajungi cam unde vrei cu low-costul, multor fete (şi băieţi) nu le mai arde de făcut copii, ci vor să se plimbe în întreaga lume, să poarte cele mai cool haine, să iasă la terasă sau la Starbucks cu prietenele sau să petreacă în cluburi.”
    Scriam atunci că în 1999 numărul total de pasageri pe liniile aeriene din România a fost de 2,7 milioane, pentru ca în 2016 să ajungă la 16,4 milioane. Între timp, traficul a urcat la 20,2 milioane de pasageri în 2017 şi
    21,2 milioane de pasageri în 2018.
    În acelaşi timp, trendul de scădere a natalităţii a continuat.
    Bineînţeles că apariţia low-cost-urilor, indiferent că se cheamă Ryanair, Blue Air, Wizz Air, nu reprezină singurul motiv pentru scăderea natalităţii din România, sau nu este cel mai important.
    Articolul şi corelaţia făcută de mine au stârnit multă nemulţumire şi mânie.
    Dacă eu am pus scăderea natalităţii din România pe seama exploziei low-cost-urilor, în Statele Unite de vină este Netflix.
    Acum zece zile, The Wall Street Journal, cel mai important ziar de business din lume, a avut pe prima pagină articolul „Words for killing a romantic mood: Let’s watch Netflix! Is streaming video contributing to the nation’s declining fertility rate?”.
    Pornind de la câteva exemple, The Wall Street Journal încearcă să aducă în discuţie efectul Netflixului asupra natalităţii americanilor, care este la cel mai scăzut nivel din istorie.
    Acum oamenii au posibilitatea de a vedea episoadele unul după altul şi nu mai trebuie să aştepte o săptămână, cum este la televiziune.
    În aceste condiţii, este greu să laşi telecomanda din mână şi să faci altceva, mai ales că finalul episoadelor te face să îţi doreşti să vezi imediat ce urmează.
    Conform unui sondaj citat de Wall Street Journal, unu din patru americani preferă să vadă următorul episod imediat, decât să aibă momente romantice. Acest procent creşte la 36% în rândul persoanelor tinere cu vârste cuprinse între 18 şi 38 de ani, care spun că preferă să se uite la filme.
    Mai mulţi terapeuţi consultaţi de The Wall Street Journal spun că problema scăderii natalităţii în SUA este mult mai mare decât Netflix: noile tehnologii, începând cu telefoanele mobile, Instagram, YouTube, Fortnite sau Facebook, fură atenţia americanilor.
    Reed Hastings, celebrul CEO al Netflix, a spus că reţeaua vrea să domine fiecare moment liber al celor 149 de milioane de abonaţi pe care îi are, iar cel mai mare duşman este „somnul”.
    Cei de la Netflix au zâmbit când au fost puşi să comenteze articolul din The Wall Street Journal: Americanii se uită la Netflix doar două ore pe zi, deci le rămâne suficient timp să facă şi altceva.
    Toate aceste corelaţii nu au fost demonstrate ştiinţific, încă. Indiferent dacă sunteţi de acord sau nu, aceste legături fac parte din viaţa noastră actuală. 

  • Martor la transformarea în cenuşă a opt secole de istorie

    Eram într-o deplasare de presă la Paris, iar pe 15 aprilie, la ora locală 19, aveam programată o vizită la centrul Pompidou, pentru a vedea atelierul lui Constantin Brâncuşi. Ajunsesem cu vreo 15 minute mai devreme, însă, centrul fiind închis pentru public după ora 18, am aşteptat puţin după ora 19 pentru ca echipa de pază să îmi permită accesul. În timp ce aşteptam, am văzut un fum gros, portocaliu, care acoperea cerul deasupra pieţei. „Notre Dame!”, s-a auzit de undeva.

    Următorul lucru pe care l-am auzit era rugămintea coordonatorului nostru de grup să nu mă îndrept spre zona din care venea fumul gros. Imediat ce am trecut de clădirea centrului Pompidou, am văzut cum flăcările cuprinseseră deja turla principală a catedralei. Mii de oameni de pe bulevard se îndreptau către direcţia focului, unii filmând, alţii cu mâinile la gură şi privirea supefiată, alţii plângând. 

    Până am ajuns la piciorul podului d’Arcole de peste Sena, deja se adunaseră numai în raza mea vizuală zeci de mii de oameni care priveau flăcările. Pe o parte a râului Sena era mistuit de flăcări un simbol al Parisului şi al creştinătăţii, pe cealaltă parte miile de oameni priveau încremeniţi, se luau în braţe sau plângeau, filmau şi transmiteau live pe reţelele de socializare. Sirenele se auzeau din toate direcţiile, în timp ce un elicopter survola zona, însă autorităţile păreau neputincioase în faţa flăcărilor care, cu fiecare minut ce trecea, erau înteţite de vântul care bătea.

    M-am aşezat pe marginea unei construcţii ce părea a fi o fântână arteziană şi am început să scriu un text pentru cititorii noştri, însă nu îmi găseam cuvintele ca să descriu ce se întâmplă în jurul meu. Încercam să transmit reportajul în redacţie (fără succes, din cauză că nu mai aveam semnal pe telefon în mulţimea de oameni), când un vuiet a străbătut piaţa, dublat de un vaiet general al mulţimii. Turla principală cedase sub flăcări şi se prăbuşea sub privirile întregii lumi.

    Flăcările şi-au continuat avântul şi nu s-au oprit până nu au decimat tot acoperişul catedralei. Am încercat să mă apropii mai mult, însă autorităţile franceze extindeau perimetrul de siguranţă – în curând au evacuat ambele poduri din proximitatea locului în care mă aflam.

    Înconjurat de mii de oameni, primesc un telefon de la coordonatorul de grup: „Răzvan, te rog frumos să vii chiar acum înapoi, CNN transmite că s-a confirmat că este vorba de un atac terorist!”. În momentul acela m-am uitat la miile de persoane în jur şi mi-am imaginat cum ar primi vestea dacă pericolul exista într-adevăr. Căutările de pe Google mi-au arătat că a existat un tweet de la o anumită persoană care susţinea aşa ceva: „CNN can now confirm that Notre Dame fire was caused by an act of terrorism” („CNN poate să confirme acum că focul de la Notre Dame a fost cauzat de un act de terorism”), dar nicio altă informaţie. O ştire care s-a dovedit a fi falsă, dar m-am îngrozit numai la gândul panicii care s-ar fi putut crea acolo. La insistenţele colegilor din presă, m-am îndreptat către grupul nostru, care finalizase vizita la atelierul lui Constantin Brâncuşi de la Pompidou.

    Pe drum, în apropierea centrului, 10-15 persoane erau adunate şi se uitau la un show de stradă, în cadrul căruia cinci bărbaţi dansau pe muzica unui sistem audio portabil. Privitorii păreau încântaţi şi total deconectaţi de incendiul care, la 500 de metri de ei, mistuia catedrala Notre Dame din Paris, iar fumul umplea orizontul de deasupra artiştilor stradali.

    Flăcările au fost stinse complet abia după aproape 14 ore. Pagubele şi costurile reconstrucţiei încă nu au fost evaluate, însă încă din primele ore donaţiile pentru refacerea catedralei au curs, în mai puţin de 24 de ore strângându-se aproape un miliard de euro.

    Cele 16 statui din cupru care decorau turla, reprezentând cei 12 apostoli şi patru evanghelişti, fuseseră îndepărtate pentru restaurare cu doar câteva zile înainte de incendiul devastator. Relicvele preţioase aflate în vârful turlei au fost însă distruse după ce aceasta s-a prăbuşit. Pe lângă daunele provocate de căldura excesivă, pompierii afirmând că temperaturile au ajuns la 800 de grade Celsius, experţii va trebui să evalueze daunele cauzate de cantităţile mari de apă pe care pompierii le-au turnat în clădire.

    Francois-Henri Pinault, preşedinte şi CEO al grupului Kering care deţine brandul Gucci, şi tatăl său, François Pinault, vor dona 100 de milioane de euro prin compania Artemis, potrivit unui anunţ lansat de familie.

    Rivalii lor, familia Arnault, au ieşit doar la câteva minute distanţă şi au anunţat că vor da 200 de milioane de euro şi vor pune la dispoziţie expertiza şi resursele arhitecturale şi de design pe care le au prin intermediul grupului de lux LVMH, care cuprinde branduri precum Louis Vuitton şi Moët.

    De asemenea, şi companiile româneşti au anunţat donaţii, prima fiind UiPath, prima companie românească din tech evaluată la un miliard de dolari, care a promis un milion de euro.

    Catedrala Notre Dame din Paris, un monument ridicat în cinstea Fecioarei Maria, a fost construită între secolele XII şi XIV, arhitectura de stil gotic fiind considerată una reprezentativă pentru arhitectura franceză. A avut o înălţime maximă de 69 de metri. Localizată în centrul capitalei Franţei, este şi sediul Arhiepiscopiei Parisului. A avut o capacitate de circa 10.000 de persoane, iar aici a avut loc ceremonia de încoronare a lui Napoleon.

    Catedrala a avut o istorie tumultuoasă, care a culminat cu incendiul de anul acesta. În 1790, în timpul Revoluţiei Franceze, catedrala a fost profanată. Este considerată cel mai vizitat loc din Europa, cu circa 13 milioane de turişti anual.

  • Elon Musk a trimis o Tesla Roadster de 100.000 de dolari în spaţiu acum un an. Acum a călătorit deja mai mult decât orice altă maşină din istorie şi se îndreaptă spre Venus

    În luna februarie a anului 2018 miliardarul excentric Elon Musk a lansat o maşină Tesla Roadster în valoare de 100.000 de dolari în spaţiu odată cu lansarea rachetei lui SpaceX Falcon Heavy.

    Potrivit Business Insider, maşina „circulă” încă în sistemul nostru solar pe o traiectorie eliptică în jurul soarelui. Completează un ciclu complet odată la 557 de zile şi va termina primul ciclu de orbitare la finalul lui 2019.

    În noiembrie anul trecut maşina a trecut de planeta Marte şi va trece atât pe lângă Venus cât şi pe lângă Mercur.

    Maşina este prea departe pentru a putea fi văzută cu orice telescop dezvoltat până acum, însă cercetătorii au descoperit că în anul 2091, maşina va trece din nou foarte aproape de Pământ şi va putea fi văzută cu ajutorul unui telescop puternic precum telescopul Panstar din Hawaii.

     

     

  • Istorie auto cu un clic

    Denumit BookAclassic, acesta le permite doritorilor să închirieze o maşină cu sau fără şofer în peste treizeci de ţări ale lumii, gama de maşini disponibile variind de la unele noi la unele de epocă, de prin anii ’20 sau ’30, pentru diferite ocazii. Se pot găsi modele MG-TD, Rolls-Royce Phantom din 1930, dar şi Volkswagen Beetle sau Trabanturi, ori Lamborghini Huracan, care pot fi închiriate pentru tot felul de ocazii, de la nunţi şi şedinţe foto la excursii, proprietarii de astfel de maşini având opţiunea de a le conduce ei înşişi sau de a le permite celor care le închiriază să le conducă singuri. 

  • Povestea celui mai bogat om care a trăit vreodată. Averea lui era mult mai mare decât cea a lui Jeff Bezos, fondatorul Amazon

    Cu o avere de 131 de miliarde de dolari, este persoana cu cea mai mare avere din istoria modernă, însă titlul de cel mai bogat om din toate timpurile îi aparţine lui Mansa Musa, un conducător din vestul Africii, care a trăit în secolul al XIV-lea. 

    În 2012, siteul American Celebrity Net Worth a estimat averea acestuia la 400 de miliarde de dolari în valoarea din prezent a monedei, însă unii istorici ai economiei susţin că era imposibil să asocieze averea sa unei cifre.

    Mansa Musa s-a născut în 1280 în familia unor conducători. Fratele său, Mansa Abu-Bakr, a condus imperiul Maliului până în 1312, când a abdicat pentru a pleca într-o expediţie. Astfel, Mansa Musa a moştenit imperiul lăsat în spate de acesta. Sub conducerea sa regatul a crescut semnificativ. Acesta a anexat 24 de oraşe.

    Regatul se întindea acum pe circa 2.000 de mile, de la oceanul Atlantic până la Nigeria din zilele noastre, cuprinzând părţi din regiuni în care astăzi sunt ţările Senegal, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger, Gambia, Guinea-Bissau, Guinea sau Coasta de Fildeş. Aceste pământuri au venit cu tot cu resurse importante precum aurul şi sarea. Potrivit reprezentanţilor Muzeului Britanic, imperiul condus de Musa deţinea aproape jumătate din cantitatea de aur a lumii vechi.

    Asta s-a schimbat însă în urma unui pelerinaj pe care conducătorul l-a făcut la Mecca, fiind un musulman devotat. Pentru a ajunge acolo, el a fost nevoit să străbată deşertul Sahara şi Egiptul, cu o caravan de 60.000 de bărbaţi, care cuprindea toţi oficialii curţii regale, soldaţi, bufoni, mercenari, cămile şi 12.000 de sclavi, precum şi animale pentru hrană.

    Mansa Musa a făcut impresie la Cairo, însă vizita sa de trei luni în capitala Egiptului a determinat scăderea drastică a preţului aurului în regiunei, dărâmând economia, cu pierderi pentru Orientul Mijlociu estimate la aproximativ 1,5 miliarde de dolari.

    La plecare, Mansa Musa a încercat să ajute economia ţării prin eliminarea unei părţi din aurul aflat în circulaţie prin cumpărându-l cu dobânzi exorbitante de la creditorii egipteni. Potrivit unor istorici, a cheltuit atât de mult încât a rămas fără aur. De asemenea, el s-a întors de la Mecca însoţit de unii poeţi şi arhitecţi pe care i-a plătit tot cu cantităţi uriaşe de aur – aprox. 200 kg, cu un preţ la valoarea de astăzi a monedei de cca. 8.2 milioane de dolari.

    După ce Mansa Musa a murit în 1337 la vârsta de 57 de ani, imperiul a fost moştenit de fiul său, care nu a putut să îl ţină însă unit, aşa că acesta s-a împărţit în mai multe state, sosirea ulterioară a europenilor fiind „ultimul cui bătut în sicriul fostului imperiu”, potrivit BBC.

  • Cum a ajuns să trăiască acum tânăra care a câştigat 3 milioane de dolari la loto şi i-a pierdut pe toţi

    Ajunsă la 31 de ani, cea mai tânără câştigătoare din istoria loteriei britanice a povestit celor de la Daily Mail cum banii i-au distrus o mare parte a vieţii.

    “Mi-e încă extrem de greu să am încredere în cineva”, a povestit Callie Rogers, care are 3 copii. “Încă nu ştiu dacă oamenii pe care i-am cunoscut în urmă cu 15 ani mă plăceau pe mine sau voiau să stea cu mine pentru bani.”

    Callie Rogers avea 16 când a câştigat, în 2003, aproape 3 milioane de dolari la loterie. Adolescenta a promis că va cheltui responsabil bani, dar acest lucru nu s-a întâmplat. 

    Nouă ani mai târziu Callie avea doi copii şi majoritatea averii dispăruse. Ea a cheltuit bani pe operaţii estetice, petreceri şi nu mai puţin de 380.000 de dolari pe cocaină. Şi-a dat seama că aceste cheltuieli nesăbuite şi stilul de viaţă excentric au fost cauzate de faptul că a fost molestată când era doar un copil.

    “Am sperat că banii o să mă facă fericită, că o să uit ce s-a întîmplat. Dar, la doar câteva săptămâni după ce am câştigat la loto, mi-am dat seama ca asta nu se va întămpla, că o să mă gândesc tot timpul la ceea ce mi-a făcut acel bărbat”, a declarat ea pentru The Sun.

    Callie Rogers s-a recăsătorit, iar acum studiază medicina pentru a deveni asistentă medicală.