BusinessMagazin

Tag: fiu

  • Ce glume spun europenii despre vecinii lor.„Ce fac mamele belgiene când apa din cadă este prea caldă pentru bebeluşi? Îşi pun o pereche de mânuşi”

    Când spui Europa te gândeşti la bătrânul continent, la crize (imigranţilor, din Grecia, Uniunea Europeană), la fotbal, la cultură, dar şi la contraste.

    În acelaşi timp este şi locul unde trăiesc zeci de culturi care dezvoltă afinităţi una pentru cealălaltă, rivalităţi sau se iau peste picior. De exemplu, este cunoscută frăţia noastră cu moldoveni, dar şi rivalitatea cu maghiarii.

    Romain Seignovert s-a gândit să speculeze aceste lucruri şi a publicat o carte cu glumele şi bancurile spuse de anumite ţări europene despre vecinii lor.

    Câteva glume din carte:

    „Care este diferenţa dintre suedezi şi finlandezi? Suedezii au vecini drăguţi” sau modul în care portughezii care râd de aroganţa spaniolilor „Potrivit unui sondaj recent, 11 din 10 spanioli au declarat că se simt superiori celorlalte culturi”.

    Polonezii râd de jucătorii de fotbal ai Germaniei. „Jucătorii de fotbal germani sunt ca mâncarea germană: dacă nu este importată din Polonia atunci nu sunt este bună”

    Italia

    Afiş pe un autobuz: Nu vorbi cu şoferii. Au nevoie de mâini pentru condus.

    Trei motive pentru care Isus a fost italian: numai un fiu italian trăieşte cu mama lui până la 30 de ani. Numai un fiu italian ar putea crede despre mama lui că este încă virgină. Numai o mamă italiancă ar putea crede despre fiul ei că este Dumnezeu.

    Belgia despre Olanda

    „Cum începe fiecare reţetă de gătit olandeză? Împrumută şase ouă, 200g de făină, jumătate de litru de lapte…”

    „Ce fac mamele belgiene când apa din cadă este prea caldă pentru bebeluşi? Îşi pun o pereche de mânuşi”

    Marea Britanie

    Englezul: „Aduc şase sticle de bitter”
    Irlandezul: Aduc şase sticle de Guiness
    Scoţianul: Aduc şase prieteni

    Danemarca despre Suedia

    „Care este cel mai bun lucru care a venit vreodată din Suedia? Un ferrybot gol”

    Germania despre Polonia

    Când este Crăciunul în Polonia? La două zile după cel din Germania

    Austria despre Germania

    Marea diferenţă dintre austrieci şi germani este că germanii ar vrea să-i înţeleagă pe austrieci, dar nu pot, iar austriecii îi înţeleg pe germani, dar ar prefera să nu-i înţeleagă.

    România despre Ungaria

    Mi-am făcut toate testele, iar doctorul îmi spune că nu este nicio îndoială, sunt xenofob. Încă o boală pe care am luat-o de la unguri.

    Belgia despre Franţa

    De ce au ales francezii cocoşul drept simbol naţional? Pentru că este singurul animal care cântă atunci când este în rahat până la genunchi.

  • Fiul unui şofer pakistanez de autobuz, Sadiq Khan, este noul primar al Londrei: “Aceste alegeri nu s-au desfăşurat fără polemici. Sunt mândru să văd că s-a ales speranţa în locul fricii”

    Fiul unui şofer pakistanez de autobuz, Khan a obţinut 1.310.143 de voturi, în timp ce principalul său rival, conservatorul Zac Goldsmith, fiul miliardarului Jimmy Goldsmith, a obţinut 994.614 de voturi.

    După o campanie în care a fost acuzat de către adversarul său că ar avea legături cu islamiştii extremişti, Khan, fost avocat pentru drepturile omului, în vârstă de 45 de ani, a promis în cadrul primului său discurs după anunţul oficial privind alegerea sa în funcţia de primar al Londrei, că este “primarul tuturor londonezilor”.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Motivul incredibil pentru care o fostă lideră a unui cartel de droguri şi o detectivă care o investiga au pozat dezbrăcate pentru o revistă

    O fostă lideră a unui cartel de droguri şi o fostă detectivă care a investigat cartelul au pozat dezbracăte într-o încercare bizară de a promova pacea.

    Perechea a fost de acord să pozeze pentru numărul controversat al revistei Soho: este vorba de fosta lideră de guerilla al cartelului FARC, Ana Pacheco şi de fosta poliţistă, Isabel Londono.

    Cele două femei au renunţat la carierele lor, însă în articolul Daily Mail nu se specifică de ce.

    “La început am fost surprinsă că m-au întrebat dacă vreau să pozez nud cu un membru guerilla, dar mi-a plăcut mesajul campaniei. Noi în Columbia suntem obişnuiţi cu imagini puternice şi trebuia să facem ceva şocant pentru a face mesajul campaniei înţeles”, a spus ea.

    Şi Ana Pacheco a ezitat la început, dar a decis să accepte propunerea revistei. “Este timpul să cer iertare celor care le-am făcut rău”, a declarat Pacheco.

    În acelaşi timp, ea a adăugat că “de când eram mică visul meu a fost să fiu un model sau să fiu actriţă, iar acum visul meu s-a împlinit”.

  • Adevărata “lege” a salarizării: Fiul puternicului şef al Agenţiei de Resurse Minerale a ajuns consilier al directorului Transgaz cu un salariu de 2.000 de euro/lună

    Tudor Alexandru Duţu, 35 de ani, este consilier local la primăria din Braşov din partea PSD, una dintre preocupările sale recente, potrivit contului personal de Facebook, fiind „bumpere-le şi circulaţia din oraş“.

    Însă, Tudor Alexandru Duţu mai este şi consilier al directorului general al Transgaz, una dintre cele mai profitabile companii de stat. Pornind de la declaraţia de avere pe anul trecut, Tudor Alexandru Duţu, fiul pesedistului Gheorghe Duţu, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), are toate şansele să se numere printre cei mai avuţi consilieri care gravitează în jurul directorilor aleşi cu respectarea principiilor de guvernanţă corporativă.

    Potrivit datelor din declaraţia de avere completată de Tudor Alexan­dru Duţu, anul trecut consilierul directorului general al Transgaz Petru Văduva a încasat de la compania-monopol de transport al gazelor naturale venituri de 102.631 de lei, ceea ce ar echivala cu un venit mediu lunar de circa 2.000 de euro.

    În comparaţie cu re­mu­neraţia şefului său, veni­turile lui Tudor Alexandru Duţu par infime, dar faţă de salariul mediu veniturile consi­lie­rului Transgaz pot fi considerate o „mică avere“.
    Pornind de la datele publice, anul trecut ve­nitul mediu net obţinut de Petru Văduva poate fi evaluat la circa 32.000 de euro lunar, sumă care include atât remuneraţia fixă a şefului Transgaz, dar mai ales bonusul obţinut în funcţie de performanţa companiei.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • A rămas cu 417 lire după ce şi-a vândut ferma. Cu aceşti bani a creat cea mai vândută marcă de whisky din lume

    John Walker şi fiul său, Alexander, sunt cei care au pus bazele Johnnie Walker, cea mai distribuită marcă de whisky la nivel mondial, vândută în aproape fiecare ţară, cu un volum de 130 de milioane de sticle comercializate anual.

    John Walker s-a născut în anul 1805, într-o familie de fermieri din oraşul Kilmarnock, aflat în regiunea scoţiană Ayrshire. Tatăl său, Alexander, a murit în anul 1820, când fiul său avea doar 14 ani.

    A rămas cu 417 lire în urma vânzării fermei deţinute de familia sa, bani pe care a decis să îi investească în achiziţia unui magazin alimentar în care vindea şi băuturi alcoolice. În 1850, a creat prima marcă proprie de whisky, Walker’s Kilmarnock Whisky, şi a început să o vândă în magazinul său. În 1852, afacerile lui Walker sale au fost afecatate de o inundaţie puternică, care a distrus întregul stoc de marfă.

    Businessul şi-a revenit în câţiva ani, mai cu seamă datorită fiului lui Walker, Alexander (Alec), născut în 1837, care s-a alăturat afacerilor şi a propus vânzarea în regim en gros a whisky-ului. Până atunci, Alexander Walker şi-a făcut ucenicia în cadrul unui comerciant de ceai din Glasgow, unde a învăţat meseria mixării ceaiului. În 1857, Johnnie Walker a murit, iar fiul său, Alec, a preluat conducerea afacerii. În 1860, în perioada de boom a Imperiului Britanic, Alexander Walker a observat potenţialul creşterii afacerii printr-o înţelegere cu căpitanii de vase: în schimbul unei cote parte din profit, i-a convins să distribuie whisky-ul creat de el în întreaga lume.

    Prin intermediul acestui canal ingenios de distribuţie, Walker’s Kilmarnock Whiksy ajunge să fie comercializat la nivel internaţional. Talentul de business al lui Alex creşte vânzările whisky-ului Walker’s Kilmarnock la 450.000 de litri pe an.

    Astfel, dacă până la moartea tatălui său vânzările de whisky reprezentau aproximativ 8% din veniturile firmei, după preluarea de către el procentul a crescut până la 90%. În 1862, tânărul Walker şi-a folosit cunoştinţele dobândite în stagiul de ucenicie în scopul realizării whisky-ului Old Highland Whisky, prima variantă a Johnnie Walker Black Label, amestecul ce a făcut faimos brandul Johnnie Walker.

     În 1867 a şi înregistrat această marcă, brandul său devenind unul dintre primele mărci înregistrate din lume. Un alt aspect ingenios al afacerii, pus la punct tot de Alexander, a fost sticla în formă pătrată, realizată astfel din raţiuni de eficientizare a spaţiului pe vase şi care ajunge să devină un instrument de marketing, sticla fiind astfel uşor recognoscibilă.

    Altă caracteristică inedită a designului sticlei era modul de aplicare a etichetei, la un unghi de 24 de grade, permiţând astfel ca textul să fie scris la dimensiune mai mare şi să fie astfel mai vizibil. În 1889, Alec Walker a murit, iar afacerea a fost preluată de fiii săi, Alexander II şi George P. Walker. George era axat pe managementul companiei, iar Alexander pe conceperea reţetelor.

    Cei doi au extins linia de producţie. În 1908, odată cu numirea managing directorului James Stevens, are loc un rebranding al mărcilor, iar Walker’s Kilmarnock Whiskies devine Johnnie Walker Whisky, este adăugat sloganul „Born 1820 – Still Going Strong, cât şi logo-ul cunoscut al mărcii, creat de ilustratorul Tom Browne, în onoarea fondatorului.

    Compania s-a alăturat Distillers Company în 1925, iar în 1986 Distillers Company a fost achiziţionată de Guinness. Guiness a fuzionat cu Grand Metropolitan, formând Diageo, în 1997. Johnnie Walker nu se mai produce în Kilmarnock din cauza unui program de restructurare a companiei în Scoţia, ce a presupus mutarea producţiei în Leven, Fife, şi în Shieldhall, Glasgow. Uzina Johnnie Walker, cel mai mare angajator din Kilmarnock, a fost închisă în martie 2012.

  • A crescut pe străzi şi a vândut ziare ca să aibă ce mânca. Acum are o avere de 3 miliarde de dolari

    De la sărăcie cruntă la o avere de 3 miliarde de dolari. Aceasta este povestea lui John Paul DeJoria, fiu al unui imigrant italian si al unei grecoaice, care până la vârsta de 70 de ani a construit două imperii: John Paul Mitchell Systems, un producator de produse de lux pentru ingrijirea parului, si Patrón Spirits, cel mai puternic brand de tequila din lume.

    Copilaria si-a petrecut-o in strada, la periferia Los Angelesului, iar la 9 ani vindea ziare in intersectii pentru a-si sustine familia. Mama sa nu a mai putut să îl întreţină, aşa că s-a decis să îl trimită, alături de fratele său la un orfelinat.

    În 1980 a pus bazele companiei care comercializează produse de îngrijire alături de hair-stylistul Paul Mitchell. Cei doi au hotărât să vândă produsele direct stiliştilor, nu consumatorilor obişnuiţi. Paul Mitchell crea produsele iar DeJoria le vindea din uşă în uşă. Firma a fost fondată cu 700 de dolari luaţi cu împrumut, iar biroul companiei era de fapt maşina sa, în care locuia. Pentru convorbiri, cei doi foloseau un telefon public.

    John Paul Mitchell Systems a venit cu un şampon care necesita o singură spălare, pentru a economisi timp şi bani, plus un balsam încorporat. De asemenea, acesta avea şi o protecţie împotriva căldurii uscătorului şi neutraliza chimicalele de pe mâinile stilistului. După ce Paul Mitchell a murit, locul său ca a fost luat de fiul acestuia, Angus. Compania a ajuns astăzi la venituri anuale de peste un miliard de dolari.

    Următorul business al lui DeJoria a fost Patron, fondată în 1989. El a dorit să facă cea mai bună tequila de pe piaţă, respectiv un produs care să dea stări de rău ziua următoare. Aşa a ajuns să realizeze un produs premium, iar firma sa vinde acum anual două milioane de baxuri de băutură. A mai pus bazele unui lanţ de cluburi de noapte, pe care l-a vândut în 2006 pentru 350 de milioane de dolari. În timp, el a ajuns să deţină şi o companie care produce şampoane pentru animale de companie.

    Averea lui John Paul DeJoria este estimată la 2,8 miliarde de euro.

  • Cine sunt cei doi fondatori ai Mossack & Fonseca, compania care a ajutat zeci de personalităţi şi politicieni din lume să îşi ascundă averile cu ajutorul societăţilor offshore

    Jurgen Mossack s-a născut în 1949 în Furth, Germania, dar a trăit în Panama. El este fiul unui imigrant german care a fost membru al Waffen-SS. Potrivit Wikipedia se pare că după război acesta s-ar fi oferit să-i spioneze pe  comuniştii cubanezi pentru CIA.

    Ramon Fonseca Mora, 63 de ani, nu este doar avocat, ci şi scriitor.  A publicat patru romane, plus piese de teatru şi povestiri. A câştigat de două ori premiul literar Ricardo Miró. Romanele premiate sunt “La danza de las mariposas”  (1994) şi „Soñar con la ciudad” (1998). Cea mai nouă carte este „Mister politicus” şi a fost publicată în 2012.

    Mossack şi-a înfiinţat firma de avocatură în 1977, ca în 1983 să fuzioneze cu compania lui Fonseca.

     

  • Cine sunt cei doi fondatori ai Mossack & Fonseca, compania care a ajutat zeci de personalităţi şi politicieni din lume să îşi ascundă averile cu ajutorul societăţilor offshore

    Jurgen Mossack s-a născut în 1949 în Furth, Germania, dar a trăit în Panama. El este fiul unui imigrant german care a fost membru al Waffen-SS. Potrivit Wikipedia se pare că după război acesta s-ar fi oferit să-i spioneze pe  comuniştii cubanezi pentru CIA.

    Ramon Fonseca Mora, 63 de ani, nu este doar avocat, ci şi scriitor.  A publicat patru romane, plus piese de teatru şi povestiri. A câştigat de două ori premiul literar Ricardo Miró. Romanele premiate sunt “La danza de las mariposas”  (1994) şi „Soñar con la ciudad” (1998). Cea mai nouă carte este „Mister politicus” şi a fost publicată în 2012.

    Mossack şi-a înfiinţat firma de avocatură în 1977, ca în 1983 să fuzioneze cu compania lui Fonseca.

     

  • Un bărbat i-a făcut cadou soţiei lui ceva neaşteptat. A angajat 23 de artişti pentru a-l realiza – GALERIE FOTO

    Ernst Berlin a decis să-i facă un cadou special soţiei sale, Agnes, şi s-a gândit să angajeze 23 de artişti să picteze mai multe fotografii în care sunt înfăţişate soţia şi fiul lor. Fiecare artist a interpretat fotografiile în mod diferit, iar rezultatul este unul impresionant. Vedeţi rezultatul în galeria foto.

  • Cronică de film: Fiul lui Saul

    Saul Ausländer (interpretat de actorul Géza Röhrig) este un prizonier evreu din Ungaria, forţat să lucreze pentru nazişti în camerele de gazare din lagărul de concentrare. În timp ce se află într-unul dintre crematorii, Saul descoperă cadavrul unui băiat pe care îl bănuieşte a fi propriul său fiu şi decide să îndeplinească o misiune imposibilă, aceea de a salva din flăcări trupul neînsufleţit al copilului şi a-l înmormânta cum se cuvine. Filmul prezintă două zile din viaţa acestui bărbat.

    Fiul lui Saul reprezintă debutul în lungmetraj al regizorului maghiar László Nemes. Pelicula a fost distinsă cu premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, marele premiu al juriului la gala de anul trecut a Festivalului de la Cannes şi trofeul pentru cel mai bun film străin la ediţia din acest an a Globurilor de Aur. Din distribuţie face parte şi Levente Molnár, un actor român angajat al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

    Jocul actoricesc e mai puţin important, de aceea nu mă voi concentra asupra lui; are doar rolul de a ghida spectatorul prin lumea macabră a Holocaustului. Ceea ce defineşte însă Fiul lui Saul este sunetul: veţi auzi, pe parcursul acestui film, lucruri care inspiră groază, disperare şi abandon. Auzul este cel mai important simţ în producţia regizorului maghiar, pe el bazându-se atunci când vrea să amplifice, spre exemplu, sentimentul de oroare.

    Fiul lui Saul poate fi privit şi ca un experiment cinematografic: în mare parte a filmului, spectatorul priveşte de peste umărul lui Saul, o traiectorie vizuală care te aduce mai aproape de ororile petrecute la Auschwitz. Nemes a avut însă grijă ca imaginile să nu fie decât pe alocuri tulburătoare, astfel încât corpurile celor decedaţi se află într-un soi de ceaţă; poate fi şi un mod de a insinua că Saul încearcă astfel să se protejeze, văzând în toţi cei de pe jos o singură victimă, fără chip sau trăsături anume. Excepţia o face copilul care îl va duce, de-a lungul filmului, într-o cursă disperată pentru propria-i salvare.
    Singurul lucru care i se poate reproşa lui Nemes este finalul: acesta pare grăbit, o soluţie pentru a-i cruţasuferinţa lui Saul. Dar nu este un final „comercial“, iar acest lucru e de apreciat; un film de o asemenea calitate merita o încheiere de acelaşi nivel.

    Nu vreau să compar Fiul lui Saul cu Lista lui Schindler sau La vita e bella; discuţia nu şi-ar avea rostul. „Ce trebuie noi să facem este nu care cumva să uităm de ce este capabil animalul din noi, pentru că, aşa cum noi trăim acum, aici, şi în acea perioadă trăiau oameni, o societate care a făcut posibilă apariţia acestor nonsoluţii tragice, oribile. Dacă atunci a fost posibil, într-o societate care la rândul ei se numea normală, cum o facem şi noi de altfel, cum ne definim, trebuie totuşi să avem grijă ca această idee nu care cumva să reuşească să prindă şi în societatea actuală. Este un film necesar“, a spus Levente Molnár. Şi tind să îi dau dreptate: Fiul lui Saul e un film ce trebuie văzut; se află pe lista selectă a poveştilor pe care cu greu le poţi uita.