Viceguvernatorul băncii centrale maghiare Barnabas Virag a sugerat că strategii acesteia vor reduce dobânda de referinţă cu 74 de puncte bază în noiembrie, un pas similar cu cel din octombrie, notează Budapest Business Journal. Dezinflaţia puternică şi o scădere a vulnerabilităţii Ungariei permit băncii să-şi reducă în continuare dobânda de referinţă, a declarat Virag.
CEC Bank, instituţia financiară cu cea mai extinsă reţea din ţară, acordă pentru al doilea an consecutiv credite în cadrul programelor guvernamentale Student Invest şi Family Start prin care se pot obţine finanţări de până la 75 000 lei (Student Invest), respectiv 150 000 lei (Family Start) cu garanţii de stat şi dobânzi şi comisioane subvenţionate.
Durata maximă a creditelor Family Start şi Student Invest este până la 10 ani, cu perioadă de graţie până la 5 ani.
Prin Programul Student Invest, persoanele cu vârste cuprinse între 18 şi 40 de ani neîmpliniţi, care sunt cuprinşi în instituţiile de învăţământ superior, pot obţine credite de nevoi personale pentru plata taxelor de studii, plata căminului sau a chiriei sau chiar avans pentru locuinţă, dar şi pentru cheltuieli precum cele cu serviciile dentare, intervenţii chirurgicale sau achiziţia de autoturisme.
Dobânda şi comisioanele de analiză, precum şi comisioanele de gestiune a garanţiilor sunt subvenţionate integral de către stat.
Astfel, pentru un credit de 75 000 lei, pe 10 ani, rata lunară se ridică la 1.259,44 lei, în condiţiile utilizării integrale a sumei de la început. Clientul va rambursa doar suma împrumutată, fără costuri suplimentare. Creditele pot fi accesate şi de cei care nu sunt salariaţi, cu condiţia existenţei unui codebitor, spun reprezentanţii CEC Bank.
Programul Family Start se adresează persoanelor cu vârste cuprinse între 18 şi 45 de ani neîmpliniţi, care îşi intemeiază o familie şi/sau persoanele care formează împreună o familie, dintre care cel puţin unul dintre beneficiari se încadrează în criteriul de vârstă.
Aceştia pot obţine credite de nevoi personale pentru evenimentele importante din viaţa familiei, cum ar fi nunta, pentru cheltuielile cu spitalizarea in cazul nasterilor, tratamente medicale complexe, educaţia şi creşterea copiilor, achizitia de autoturisme, plata chiriei, plata avans/ parte din pretul de achizitie a unei locuinte/ costul de constructiei, achizitia de aparatelor electrocasnice sau de solutii energetice sustenabile, etc.
Programul se adrezează persoanelor care au venitul net lunar pe membru de familie de până la 6.000 de lei, respectiv pentru familiile monoparentale care au venitul net lunar pe membru de familie de până la 7.500 de lei.
Comisioanele de analiză a creditului şi gestiune a garanţiilor sunt subvenţionate de stat, precum şi 75% din dobândă, astfel că singurul cost suportat de clienţi va fi 25% din dobândă (IRCC plus 4%/an).
Creşterea exponenţială a dobânzilor la lei, iar acum şi la euro, şi temperarea acordării de credite de către bănci în aceste vremuri, plus majorarea peste noapte a salariului minim din economie au fost printre problemele cele mai discutate de către antreprenori, directori, de către companiile româneşti la Conferinţa ZF Investiţi în România!, organizată împreună cu CEC Bank, joi, la Bacău.
Dobânzile mari încep să doară din ce în ce mai mult şi pun presiune pe companii, în condiţiile în care vânzările au scăzut, iar încasarea facturilor se face din ce în ce mai greu pe tot lanţul.
Chiar dacă ROBOR la trei luni a scăzut faţă de anul trecut de la 8,2% la 6,3%, companiile româneşti consideră că dobânzile sunt în continuare foarte mari, pentru că peste ROBOR se adaugă marja băncii, rezultând astfel o dobândă efectivă care trece de 10%, dacă nu chiar mai mult.
Anul trecut companiile româneşti au găsit soluţia să treacă de pe finanţarea în lei pe finanţarea în valută, având în vedere că dobânzile la euro erau mult mai mici. Dar acum şi dobânzile la euro au crescut exponenţial, iar EURIBOR este de 3,9% (de la minus 0,5%), la care se adaugă marja băncii, rezultând un cost al finanţării care depăşeşte 6-7% la euro.
Întrebarea pe care au pus-o reprezentanţii companiilor româneşti a fost când scad dobânzile, pentru că “Nu mai rezistăm. Dobânzile sunt prea mari, costurile de finanţare sunt prea mari”.
Ionuţ Lianu, şeful trezoreriei CEC Bank, a spus că nivelul dobânzilor care au fost înainte (ROBOR la 1,5% şi EURIBOR negativ) a fost mai degrabă o excepţie. Aceste dobânzi s-au datorat unei anumite conjuncturi economice mondiale, care astăzi nu mai există. În aceste condiţii, este puţin probabil ca dobânzile, cel puţin la lei, să revină la nivelurile anterioare, cel puţin pe termen scurt, a menţionat Lianu.
Dobânzile la lei din piaţă sunt influenţate de dobânda oferită de BNR băncilor la depozite (6%) şi de dobânzile pe care le plăteşte Ministerul Finanţelor ca să se împrumute din piaţă (6,16% la şase luni şi 7,08% la 10 ani). Ministerul Finanţelor este principalul aspirator de bani şi de aceea influenţează foarte mult dobânzile. Mai mult decât atât, băncile se împrumută în piaţă pentru necesarul lor de finanţare şi de capital (MREL), iar acolo dibânzile depăşesc 7%, ajungând chiar la 9% la euro.
Dacă băncile se împrumută cu 7-9%, nu au cum să ofere la credite dobânzi mai mici.
Reacţia antreprenorililor români a fost imediată: Şi noi ce facem, că nu vom putea plăti dobânzi aşa de mari?
Toate companiile încearcă să transfere costurile în creştere – dobânzi mai mari, preţuri la materii prime mai mari, impozite şi taxe mai mari, salarii mai mari – în majorarea preţului produsului final, dar nu toată lumea reuşeşte acest lucru. Doar companiile mari, care sunt puternice pe lanţul economic, au puterea de a-şi impune preţurile.
Majorarea inflaţiei, coroborată cu creşterea mai redusă a salariilor, a dus la scăderea puterii de cumpărare, iar acest lucru se vede în consum, acolo unde se înregistrează o scădere evidentă în volumul de produse şi servicii cumpărate.
Pentru a nu fi nevoite să reducă preţurile, companiile au redus cantitatea şi gramajul produselor, ceea ce, în limbajul economic, se cheamă shrinkflation.
Dar nu toate companiile pot să facă acest lucru, să jongleze din preţuri şi din cantitate.
Situaţia din economie nu este roz, au menţionat antreprenorii de la Bacău.
Pe lângă scăderea economică evidentă, companiile se confruntă cu scăderea cash flow-ului, care intervine din prelungirea duratei încasării facturilor, în varianta cea mai fericită, şi chiar neîncasarea facturilor.
Companiile româneşti riscă să se blocheze şi să blocheze tot lanţul. Guvernul nu-şi plăteşte facturile pentru că stă prost cu banii, cheltuielile bugetare sunt mai mari decât încasările, iar colectarea taxelor şi impozitelor se face din ce în ce mai greu. Având în vedere această situaţie cu plăţile statului, băncile au devenit din ce în ce mai reticente în a finanţa imediat firmele româneşti care au de încasat bani de la stat, pentru că nu există o predictibilitate a acestor plăţi. În aceste condiţii, firmele româneşti se confruntă cu mari probleme de cash flow.
Nu puteţi vorbi la Guvern să facă plăţile mai repede, să ne dea statul banii ca şi noi să ne putem plăti furnizorii şi creditele de la bancă?, a fost întrebarea adresată de către antreprenorii români conducerii CEC Bank.
Majorarea salariului minim pe economie de la 1 octombrie de la 3.000 de lei la 3.300 de lei şi perspectiva majorării din nou a salariului minim de la 1 ianuarie 2024, plus încă o majorare pe parcursul anului, înainte de alegeri, de către Guvern, a fost extrem de criticată de către reprezentaţii companiilor româneşti.
Cum crede Guvernul că putem plăti peste noapte aceste creşteri salariale, de unde să scoatem noi aceşti bani dacă tot Guvernul nu ne dă banii, nu ne plăteşte facturile?, a fost reacţia antreprenorilor români.
Mulţi dintre ei au business în sectorul de agrobusiness – agricultură şi industrie alimentară -, acolo unde salariul minim este mai mare, iar acum Guvernul a eliminat facilitatea fiscală privind plata CASS, adică firmele vor trebui să majoreze salariile cu 10% pentru ca angajaţii să primească acelaşi net, sau să nu le majoreze, dar atunci salariul net al angajatului va scădea cu 10%.
Guvernul a majorat salariul minim din agricultură şi industria alimentară de la 3.000 de lei la 3.436 de lei brut, iar în construcţii de la 4.000 de lei la 4.582 de lei brut doar pentru a compensa eliminarea impozitului de 10% pentru CASS.
La nivel local, multe companii româneşti lucrează cu salariul minim, iar orice creştere a lui le dă peste cap situaţia financiară, mai ales dacă nu au puterea să majoreze preţurile.
Situaţia din economie a devenit din ce în ce mai tensionată, o presiune în plus fiind creşterile de taxe şi impozite care au intrat în vigoare acum, sau care vor intra în vigoare de la 1 ianuarie 2024.
Pentru toată lumea problema este legată de lichidităţi, de cash flow, de încasarea facturilor, de recuperarea banilor, de plata salariilor, de plata frunizorilor, pentru a nu se bloca.
O parte dintre companii – care nu reuşesc să-şi încaseze facturile fie de la stat, fie de la alte companii – aduc în discuţie intrarea în concordat preventiv sau chiar direct în insolvenţă, pentru a încerca să se protejeze în faţa presiunii plăţilor şi a creditorilor.
În ultimii ani băncile au fost ferite de credite neperformante, dar s-ar putea ca situaţia să se schimbe dacă problema de lichiditate, de încasare a facturilor, mai ales de la stat, va deveni din ce în ce mai critică.
Banca Angliei a decis să menţină dobânda la nivelul actual, explicând totodată că politica monetară restrictivă va fi necesară pentru o „perioadă lungă de timp”, scrie CNBC.
Comitetul de politică monetară a votat cu 6-3 în favoarea menţinerii dobânzii la 5,25%, trei membri preferând o creştere de 25 de puncte de bază la 5,5%.
„Cele mai noi prognoze ale Comitetului de politică monetară arată că cel mai probabil este nevoie ca politica monetară să rămână restrictivă pentru o perioadă îndelungată de timp. Noi majorări ale dobânzilor vor fi necesare dacă presiunile inflaţioniste persistă”, a transmis instituţia într-un comunicat.
De la ultimele prognoze realizate în octombrie inflaţia a continuat să scadă ajungând la 6,7%, rămânând însă mult peste ţinta asumată de 2%.
Guvernatorul Băncii Angliei, Andrew Bailey, a declarat joi că în ciuda scăderii inflaţiei aceasta rămâne prea mare şi că nu este loc de „bucurie”.
„Vom menţine ratele ridicate atât timp cât este nevoie pentru ca inflaţia să revină în ţinta de 2%. Vom urmări îndeaproape pentru a vedea dacă sunt necesare noi majorări ale dobânzii. Chiar dacă acestea nu vor mai fi necesare, este prea devreme pentru a ne gândi la reduceri”, a arătat Andrew Bailey.
Toate guvernele susţin din vorbe companiile româneşti şi capitalul românesc în lupta lor cu crizele, cu inflaţia, cu dobânzile mari cerute de băncile din România care, în marea lor majoritate, sunt deţinute de străini, în lupta cu marii retaileri care sunt străini, în lupta cu multinaţionalele care scot profiturile din România şi nu plătesc taxe aici.
Toate guvernele, toţi liderii politici susţin din vorbe companiile româneşti şi capitalul românesc în lupta lor cu crizele, cu inflaţia, cu dobânzile mari cerute de băncile din România care, în marea lor majoritate, sunt deţinute de străini, în lupta cu marii retaileri care sunt străini, în lupta cu multinaţionalele care scot profiturile din România şi nu plătesc taxe aici.
Premierul Ciolacu nu face nici el excepţie, ci dimpotrivă, retorica lui dă senzaţia că se luptă cu multinaţionalele pentru binele capitalului românesc.
Problema este că acum cea mai mare problemă pentru companiile româneşti, pentru patronii şi antreprenorii români nu este inflaţia, dobânzile mari, creşterea taxelor şi impozitelor (care afectează mai mult capitalul românesc, decât pe cel străin), ci plata cu foarte mare întârziere de către guvern a facturilor pentru lucrările, serviciile prestate şi realizate de către companiile româneşti şi companiile străine.
Multinaţionalele mai au linii de finanţare de la centru, mai au împrumuturi de la bănci oferind garanţia numelui acţionarului şi astfel pot să meargă înainte până când guvernul le dă banii.
În schimb, companiile româneşti, care oricum nu au prea mulţi bani proprii, sunt blocate de lipsa acestor plăţi, de lipsa banilor pe care guvernul le datorează.
Companiile româneşti nu prea au de unde să facă rost de lichidităţi pentru că nu au linii de finanţare la îndemână, pentru că băncile sunt reticente în a le mai acorda credite văzând că statul întârzie să le plătească facturile, furnizorii nu prea le mai dau marfă în avans pentru că le este frică că nu îşi vor mai primi banii înapoi, aşa că firmele româneşti ajung în situaţia în care sunt obligate să îşi reducă activitatea pentru că nu au resurse financiare cu care să meargă înainte.
Guvernul Ciolacu a devenit acum cea mai mare problemă în economie prin plata cu întârziere a facturilor.
La conferinţa ZF Investiţi în România, organizată împreună cu CEC Bank la Arad şi Craiova, problema cea mai des ridicată de către companiile româneşti, de către antreprenorii români, a fost cea legată de plata cu întârziere, sau chiar deloc, a facturilor de către guvern.
Firmele de construcţii sunt cele mai lovite în acest moment, iar riscul de insolvenţă este cel mai mare.
Marian Petcu, directorul general al Recon Craiova, spune că pe unele contracte din construcţii “avem plăţi întârziate de la 6 luni până la 12 luni. Instituţiile statului trag de timp, nu plătesc pentru că nu sunt bani. În toata conjunctura de criză, faptul că statul a blocat plăţile reprezintă un mare impediment pentru noi, pentru companiile româneşti, pentru economie”. https://www.zf.ro/zf-investiti-in-romania/zf-investiti-romania-craiova-proiect-zf-cec-bank-infrastructura-22166861
Acelaşi lucru l-a reclamat, la Arad, şi Sandu Ion, proprietarul firmei P.A.B.
Premierul Ciolacu, miniştrii se laudă cu investiţiile pe care guvernul le face în economie, dar multe lucrări nu sunt plătite, iar acest lucru loveşte, în primul rând, în companiile româneşti, care nu au bani ca să lucreze în continuare până când guvernul le va plăti facturile.
De ce ne mai laudăm şi facem proiectul Anghel Saligny de dezvoltarea a infrastructurii locale, dacă guvernul nu are bani să plătească lucrările, de ce mai anunţăm investiţii mari când ele nu sunt plătite, reclamă antreprenorii românii.
Companiile româneşti intră în insolvenţă şi apoi în faliment pentru că nu au lichidităţi cu care să îşi onoreze obligaţiile, să îşi plătească furnizorii, să îşi plătească salariaţii, să îşi plătească taxele şi impozitele la stat.
Sau patronii companiilor româneşti trebuie să întoarcă 10% dintr-un contract ca mită, aşa cum s-a întâmplat în cazul de la Vaslui, când un constructor i-a dat o borsetă cu 1,25 mil. lei preşedintelui Consiliului Judeţean Vaslui, Dumitru Buzatu, ca să primească nişte bani neîncasaţi de peste un an.
Ironic, guvernul cere de la companii taxele şi impozitele pe care acestea le datorează, dar nu îşi plăteşte facturile la timp aruncând astfel companiile într-un blocaj.
Practic, companiile creditează statul iar ulterior ajung să fie blocate tocmai de către stat.
Marile proiecte guvernamentele de infrastructură naţională şi locală, de construcţii, sunt acum finanţate nu de către stat, ci de către companiile private care execută aceste lucrări.
Situaţia bugetară este mult mai gravă decât o arată datele, pe lângă deficitul bugetar scăpat de sub control, în spate se ascund miliarde de lei, bani care nu sunt plătiţi de către guvern, iar plăţile sunt tot amânate de la o lună la alta. Acum sunt plăţi care trebuiau făcute în 2023 dar care sunt amânate cu bună ştiinţă pentru 2024.
Această situatie o regăsim în construcţii, în energie, şi cine ştie în câte alte sectoare.
În energie, plăţile sunt întârziate cu 4-5 luni, iar în joc sunt miliarde de lei, dacă nu chiar de euro. https://www.zf.ro/companii/energie/justin-anghel-avocat-popovici-nitu-stoica-asociatii-masurile-de-22172178
La nivelul concediilor medicale nimeni nu ştie care sunt sumele datorate de catre guvern companiilor.
Pe lângă faptul că suntem în criză, pe lângă faptul că dobânzile sunt mari iar băncile sunt extrem de precaute, pe lângă faptul că economia României scade vizibil, guvernul întârzie plata facturilor cu lunile, blocând si mai mult activitatea economică.
Creşterea economică din acest an este adusă în principal de sectorul de construcţii- infrastructura mare, iar dacă pierdem şi acest sector, economia intră în recesiune.
Problema nu este că statul nu are venituri suficiente, pentru că încasările sunt în creştere faţă de anul trecut, ci unde se duc banii, unde se scurg banii.
Marcel Boloş, ministrul Finanţelor, se plângea că bugetul pe 2023 a fost făcut prost, că au fost luaţi în considerare anumiţi indicatori care nu s-au realizat. Scăderea inflaţiei, cu care se laudă premierul Ciolacu, a făcut mai mult rău decât bine.
Pe cine ajută dacă au scăzut preţurile, dacă firmele nu plătesc salariile angajaţilor, pentru că nu şi-au încasat facturile de la guvern?
Ca să ţină bugetul sub control, guvernul amână plăţile către furnizori, care în marea lor majoritare sunt companii româneşti, adică loveşte capitalul românesc.
Să nu se întoarcă împotriva guvernului acest lucru, pentru că firmele româneşti angajează 60% din forţa de muncă din România.
Patronii şi antreprenorii români, adică acest capital românesc pe care guvernul îl suţine doar prin vorbe, a devenit extrem de nervos şi începe să prindă glas. Dacă înainte se ridicau împotriva multinaţionalelor, acum se ridică împotriva guvernului.
Dacă înainte se temeau să ridice glasul împotriva guvernului, de frica controalelor, de frică să nu deranjeze pe un politician sau altul, acum nu mai este aşa pentru că le-a ajuns cuţitul la os. Businessul lor se prăbuşeşte din cauza statului care nu îşi plăteşte facturile.
Iar statul, guvernul, nu are bani pentru că s-a îngrăşat prea mult în anii de boom economic, pentru că a trăit pe datorie, pentru că a promis în dreapta şi în stânga, iar acum nu mai are bani.
Toate guvernele susţin din vorbe companiile româneşti şi capitalul românesc în lupta lor cu crizele, cu inflaţia, cu dobânzile mari cerute de băncile din România care, în marea lor majoritate, sunt deţinute de străini, în lupta cu marii retaileri care sunt străini, în lupta cu multinaţionalele care scot profiturile din România şi nu plătesc taxe aici.
Toate guvernele, toţi liderii politici susţin din vorbe companiile româneşti şi capitalul românesc în lupta lor cu crizele, cu inflaţia, cu dobânzile mari cerute de băncile din România care, în marea lor majoritate, sunt deţinute de străini, în lupta cu marii retaileri care sunt străini, în lupta cu multinaţionalele care scot profiturile din România şi nu plătesc taxe aici.
Premierul Ciolacu nu face nici el excepţie, ci dimpotrivă, retorica lui dă senzaţia că se luptă cu multinaţionalele pentru binele capitalului românesc.
Problema este că acum cea mai mare problemă pentru companiile româneşti, pentru patronii şi antreprenorii români nu este inflaţia, dobânzile mari, creşterea taxelor şi impozitelor (care afectează mai mult capitalul românesc, decât pe cel străin), ci plata cu foarte mare întârziere de către guvern a facturilor pentru lucrările, serviciile prestate şi realizate de către companiile româneşti şi companiile străine.
Multinaţionalele mai au linii de finanţare de la centru, mai au împrumuturi de la bănci oferind garanţia numelui acţionarului şi astfel pot să meargă înainte până când guvernul le dă banii.
În schimb, companiile româneşti, care oricum nu au prea mulţi bani proprii, sunt blocate de lipsa acestor plăţi, de lipsa banilor pe care guvernul le datorează.
Companiile româneşti nu prea au de unde să facă rost de lichidităţi pentru că nu au linii de finanţare la îndemână, pentru că băncile sunt reticente în a le mai acorda credite văzând că statul întârzie să le plătească facturile, furnizorii nu prea le mai dau marfă în avans pentru că le este frică că nu îşi vor mai primi banii înapoi, aşa că firmele româneşti ajung în situaţia în care sunt obligate să îşi reducă activitatea pentru că nu au resurse financiare cu care să meargă înainte.
Guvernul Ciolacu a devenit acum cea mai mare problemă în economie prin plata cu întârziere a facturilor.
La conferinţa ZF Investiţi în România, organizată împreună cu CEC Bank la Arad şi Craiova, problema cea mai des ridicată de către companiile româneşti, de către antreprenorii români, a fost cea legată de plata cu întârziere, sau chiar deloc, a facturilor de către guvern.
Firmele de construcţii sunt cele mai lovite în acest moment, iar riscul de insolvenţă este cel mai mare.
Marian Petcu, directorul general al Recon Craiova, spune că pe unele contracte din construcţii “avem plăţi întârziate de la 6 luni până la 12 luni. Instituţiile statului trag de timp, nu plătesc pentru că nu sunt bani. În toata conjunctura de criză, faptul că statul a blocat plăţile reprezintă un mare impediment pentru noi, pentru companiile româneşti, pentru economie”. https://www.zf.ro/zf-investiti-in-romania/zf-investiti-romania-craiova-proiect-zf-cec-bank-infrastructura-22166861
Acelaşi lucru l-a reclamat, la Arad, şi Sandu Ion, proprietarul firmei P.A.B.
Premierul Ciolacu, miniştrii se laudă cu investiţiile pe care guvernul le face în economie, dar multe lucrări nu sunt plătite, iar acest lucru loveşte, în primul rând, în companiile româneşti, care nu au bani ca să lucreze în continuare până când guvernul le va plăti facturile.
De ce ne mai laudăm şi facem proiectul Anghel Saligny de dezvoltarea a infrastructurii locale, dacă guvernul nu are bani să plătească lucrările, de ce mai anunţăm investiţii mari când ele nu sunt plătite, reclamă antreprenorii românii.
Companiile româneşti intră în insolvenţă şi apoi în faliment pentru că nu au lichidităţi cu care să îşi onoreze obligaţiile, să îşi plătească furnizorii, să îşi plătească salariaţii, să îşi plătească taxele şi impozitele la stat.
Sau patronii companiilor româneşti trebuie să întoarcă 10% dintr-un contract ca mită, aşa cum s-a întâmplat în cazul de la Vaslui, când un constructor i-a dat o borsetă cu 1,25 mil. lei preşedintelui Consiliului Judeţean Vaslui, Dumitru Buzatu, ca să primească nişte bani neîncasaţi de peste un an.
Ironic, guvernul cere de la companii taxele şi impozitele pe care acestea le datorează, dar nu îşi plăteşte facturile la timp aruncând astfel companiile într-un blocaj.
Practic, companiile creditează statul iar ulterior ajung să fie blocate tocmai de către stat.
Marile proiecte guvernamentele de infrastructură naţională şi locală, de construcţii, sunt acum finanţate nu de către stat, ci de către companiile private care execută aceste lucrări.
Situaţia bugetară este mult mai gravă decât o arată datele, pe lângă deficitul bugetar scăpat de sub control, în spate se ascund miliarde de lei, bani care nu sunt plătiţi de către guvern, iar plăţile sunt tot amânate de la o lună la alta. Acum sunt plăţi care trebuiau făcute în 2023 dar care sunt amânate cu bună ştiinţă pentru 2024.
Această situatie o regăsim în construcţii, în energie, şi cine ştie în câte alte sectoare.
În energie, plăţile sunt întârziate cu 4-5 luni, iar în joc sunt miliarde de lei, dacă nu chiar de euro. https://www.zf.ro/companii/energie/justin-anghel-avocat-popovici-nitu-stoica-asociatii-masurile-de-22172178
La nivelul concediilor medicale nimeni nu ştie care sunt sumele datorate de catre guvern companiilor.
Pe lângă faptul că suntem în criză, pe lângă faptul că dobânzile sunt mari iar băncile sunt extrem de precaute, pe lângă faptul că economia României scade vizibil, guvernul întârzie plata facturilor cu lunile, blocând si mai mult activitatea economică.
Creşterea economică din acest an este adusă în principal de sectorul de construcţii- infrastructura mare, iar dacă pierdem şi acest sector, economia intră în recesiune.
Problema nu este că statul nu are venituri suficiente, pentru că încasările sunt în creştere faţă de anul trecut, ci unde se duc banii, unde se scurg banii.
Marcel Boloş, ministrul Finanţelor, se plângea că bugetul pe 2023 a fost făcut prost, că au fost luaţi în considerare anumiţi indicatori care nu s-au realizat. Scăderea inflaţiei, cu care se laudă premierul Ciolacu, a făcut mai mult rău decât bine.
Pe cine ajută dacă au scăzut preţurile, dacă firmele nu plătesc salariile angajaţilor, pentru că nu şi-au încasat facturile de la guvern?
Ca să ţină bugetul sub control, guvernul amână plăţile către furnizori, care în marea lor majoritare sunt companii româneşti, adică loveşte capitalul românesc.
Să nu se întoarcă împotriva guvernului acest lucru, pentru că firmele româneşti angajează 60% din forţa de muncă din România.
Patronii şi antreprenorii români, adică acest capital românesc pe care guvernul îl suţine doar prin vorbe, a devenit extrem de nervos şi începe să prindă glas. Dacă înainte se ridicau împotriva multinaţionalelor, acum se ridică împotriva guvernului.
Dacă înainte se temeau să ridice glasul împotriva guvernului, de frica controalelor, de frică să nu deranjeze pe un politician sau altul, acum nu mai este aşa pentru că le-a ajuns cuţitul la os. Businessul lor se prăbuşeşte din cauza statului care nu îşi plăteşte facturile.
Iar statul, guvernul, nu are bani pentru că s-a îngrăşat prea mult în anii de boom economic, pentru că a trăit pe datorie, pentru că a promis în dreapta şi în stânga, iar acum nu mai are bani.
Destul de multă lume consideră că preţurile apartamentelor din principalele oraşe – Bucureşti, Timişoara, Iaşi, ca să nu mai vorbim de Cluj-Napoca – sunt mari, având în vedere creşterea din ultimii ani şi situaţia economică actuală extrem de complicată, începând cu inflaţia mare, dobânzi şi mai mari, scăderea puterii de cumpărare, incertitudine economică şi politică.
Aşa, ca o paranteză în privinţa preţurilor apartamentelor: în vara lui 2008, când un apartament de două camere în Bucureşti, în Militari, ajungea la 120.000 de euro, cu un preţ pe metrul pătrat ca în Viena, nimeni nu considera că preţul este mare, ci dimpotrivă, totul părea ceva normal. Pentru că am intrat în Uniunea Europeană ne aşteptam să ajungem la acelaşi nivel ca în vest. Acum, când preţul aceluiaşi apartament este de 70.000-80.000 de euro, poate chiar 90.000 de euro, adică cu 20-30% mai puţin, preţul este considerat prea mare, deşi între timp salariile s-au dublat/triplat.
Pentru că dobânzile la lei au explodat iar rata lunară la un credit ipotecar a crescut cu 60% într-un an, nu multă lume s-a mai dus la bancă să ia un împrumut ca să-şi cumpere un apartament. Cei care totuşi au vrut să facă o tranzacţie au pus banii jos.
Piaţa imobiliară este puţin mai mult blocată, adică tranzacţiile au scăzut cu 30%, dar preţurile nu au scăzut, aşa cum multă lume se aştepta, ci dimpotrivă, rezistă foarte bine şi chiar cresc în această perioadă de incertitudine economică.
Peste tot în lume situaţia de pe piaţa imobiliară este tensionată. Spre exemplu, în Statele Unite preţurile au crescut, dobânzile au crescut, tranzacţiile au scăzut.
Conform unui articol din octombrie din Bloomberg – “How much do I need to make to buy a house” – americanii ar avea nevoie de un salariu de 114.000 de dolari pentru a cumpăra o casă cu un preţ mediu de 412.000 dolari, cu 20% avans şi o rată de dobândă la împrumutul ipotecar de 7,2% pe an. Problema este că salariul mediu în Statele Unite este de 70.000 de dolari brut, conform Fed, banca centrală.
Cu aceste date, accesul la achiziţia unei case a ajuns cel mai prohibitiv pentru americani din toată istoria lor.
La noi, vă vine să credeţi sau nu, în august 2023 am ajuns la cel mai “ieftin” preţ la achiziţia unui apartament nou de 50 de metri pătraţi în Bucureşti: cu un salariu mediu de 900 de euro pe lună, ceea ce înseamnă 1.300 de euro brut lunar şi 15.600 de euro pe an, ne trebuie 7,2 ani pentru a cumpăra acel apartament. În ianuarie 2023 indicatorul a fost de 8 ani, în ianuarie 2022 de 8,4 ani, în ianuarie 2021 de 8,3 ani, în ianuarie 2019 a fost de 8,9 ani, în ianuarie 2018 de 9,8 ani, în ianuarie 2015 de 11,6 ani, în ianuarie 1012 de 15,8 ani, în ianuarie 2010 de 17,8 ani, iar în ianuarie 2008 de nu mai puţin de 32,8 ani, conform datelor firmei de brokeraj imobiliar SVN România.
Deşi mulţi consideră că preţurile la apartamente sunt mari, de fapt în realitate preţurile sunt mici, dacă pot să spun aşa.
Americanii nu prea îşi pot permite să-şi cumpere o casă, având în vedere cât de scumpă a ajuns piaţa imobiliară.
Noi ar trebui să ne bucurăm că piaţa imobiliară încă este ieftină, poate cea mai ieftină din Europa Centrală şi de Est, ca să nu mai vorbim de pieţele vestice, iar acest lucru constituie unul dintre atuurile României, alături de faptul că 96% dintre români sunt proprietarii caselor şi apartamentelor în care locuiesc.
Faptul că avem o piaţă imobiliară care încă nu a fost descoperită reprezintă un punct forte. Să poţi să cumperi un apartament nou de două camere de 50 de metri pătraţi în
8-10 ani este un lucru extrem de important din punct de vedere social, demografic şi economic. Nu multe popoare îşi pot permite acest lucru.
Am putea spune că apartamentele noastre noi nu se compară cu cele din vest, nu arată aşa bine, sunt înghesuite, infrastructura din jur este proastă, dar chiar şi aşa gradul de acces compensează acest lucru.
Românii care au intrat în contact cu piaţa imobiliară vestică, care au stat şi stau în chirie, care au încercat să ia un credit apreciază cât de ieftine sunt apartamentele din ţară, şi de aceea, orice ban pe care reuşesc să îl pună deoparte este investit în achiziţia cash a unei proprietăţi din ţară.
Această situaţie nu va dura ani de zile, pentru că în momentul în care vom ieşi din criză preţurile vor avea liber să crească.
(cristian.hostiuc@zf.ro)
Destul de multă lume consideră că preţurile apartamentelor din principalele oraşe – Bucureşti, Timişoara, Iaşi, ca să nu mai vorbim de Cluj-Napoca – sunt mari, având în vedere creşterea din ultimii ani şi situaţia economică actuală extrem de complicată, începând cu inflaţia mare, dobânzi şi mai mari, scăderea puterii de cumpărare, incertitudine economică şi politică.
Aşa, ca o paranteză în privinţa preţurilor apartamentelor: în vara lui 2008, când un apartament de două camere în Bucureşti, în Militari, ajungea la 120.000 de euro, cu un preţ pe metrul pătrat ca în Viena, nimeni nu considera că preţul este mare, ci dimpotrivă, totul părea ceva normal. Pentru că am intrat în Uniunea Europeană ne aşteptam să ajungem la acelaşi nivel ca în vest. Acum, când preţul aceluiaşi apartament este de 70.000-80.000 de euro, poate chiar 90.000 de euro, adică cu 20-30% mai puţin, preţul este considerat prea mare, deşi între timp salariile s-au dublat/triplat.
Pentru că dobânzile la lei au explodat iar rata lunară la un credit ipotecar a crescut cu 60% într-un an, nu multă lume s-a mai dus la bancă să ia un împrumut ca să-şi cumpere un apartament. Cei care totuşi au vrut să facă o tranzacţie au pus banii jos.
Piaţa imobiliară este puţin mai mult blocată, adică tranzacţiile au scăzut cu 30%, dar preţurile nu au scăzut, aşa cum multă lume se aştepta, ci dimpotrivă, rezistă foarte bine şi chiar cresc în această perioadă de incertitudine economică.
Peste tot în lume situaţia de pe piaţa imobiliară este tensionată. Spre exemplu, în Statele Unite preţurile au crescut, dobânzile au crescut, tranzacţiile au scăzut.
Conform unui articol din octombrie din Bloomberg – “How much do I need to make to buy a house” – americanii ar avea nevoie de un salariu de 114.000 de dolari pentru a cumpăra o casă cu un preţ mediu de 412.000 dolari, cu 20% avans şi o rată de dobândă la împrumutul ipotecar de 7,2% pe an. Problema este că salariul mediu în Statele Unite este de 70.000 de dolari brut, conform Fed, banca centrală.
Cu aceste date, accesul la achiziţia unei case a ajuns cel mai prohibitiv pentru americani din toată istoria lor.
La noi, vă vine să credeţi sau nu, în august 2023 am ajuns la cel mai “ieftin” preţ la achiziţia unui apartament nou de 50 de metri pătraţi în Bucureşti: cu un salariu mediu de 900 de euro pe lună, ceea ce înseamnă 1.300 de euro brut lunar şi 15.600 de euro pe an, ne trebuie 7,2 ani pentru a cumpăra acel apartament. În ianuarie 2023 indicatorul a fost de 8 ani, în ianuarie 2022 de 8,4 ani, în ianuarie 2021 de 8,3 ani, în ianuarie 2019 a fost de 8,9 ani, în ianuarie 2018 de 9,8 ani, în ianuarie 2015 de 11,6 ani, în ianuarie 1012 de 15,8 ani, în ianuarie 2010 de 17,8 ani, iar în ianuarie 2008 de nu mai puţin de 32,8 ani, conform datelor firmei de brokeraj imobiliar SVN România.
Deşi mulţi consideră că preţurile la apartamente sunt mari, de fapt în realitate preţurile sunt mici, dacă pot să spun aşa.
Americanii nu prea îşi pot permite să-şi cumpere o casă, având în vedere cât de scumpă a ajuns piaţa imobiliară.
Noi ar trebui să ne bucurăm că piaţa imobiliară încă este ieftină, poate cea mai ieftină din Europa Centrală şi de Est, ca să nu mai vorbim de pieţele vestice, iar acest lucru constituie unul dintre atuurile României, alături de faptul că 96% dintre români sunt proprietarii caselor şi apartamentelor în care locuiesc.
Faptul că avem o piaţă imobiliară care încă nu a fost descoperită reprezintă un punct forte. Să poţi să cumperi un apartament nou de două camere de 50 de metri pătraţi în
8-10 ani este un lucru extrem de important din punct de vedere social, demografic şi economic. Nu multe popoare îşi pot permite acest lucru.
Am putea spune că apartamentele noastre noi nu se compară cu cele din vest, nu arată aşa bine, sunt înghesuite, infrastructura din jur este proastă, dar chiar şi aşa gradul de acces compensează acest lucru.
Românii care au intrat în contact cu piaţa imobiliară vestică, care au stat şi stau în chirie, care au încercat să ia un credit apreciază cât de ieftine sunt apartamentele din ţară, şi de aceea, orice ban pe care reuşesc să îl pună deoparte este investit în achiziţia cash a unei proprietăţi din ţară.
Această situaţie nu va dura ani de zile, pentru că în momentul în care vom ieşi din criză preţurile vor avea liber să crească.
(cristian.hostiuc@zf.ro)
Banca Centrală Europeană urmează să menţină ratele dobânzilor la un nivel constant pentru prima dată în mai bine de un an, în contextul în care există tot mai multe dovezi că seria fără precedent de majorări contribuie la reducerea inflaţiei, raportează Bloomberg.
După 10 majorări succesive, factorii de decizie vor lăsa joi rata dobânzii la depozite la 4%, potrivit tuturor celor 59 de analişti chestionaţi de Bloomberg.
Pauza ar urma unei noi încetiniri a celor două principale indicatoare ale preţurilor din zona euro şi a unui context tot mai vitreg pentru economia celor 20 de naţiuni, care se confruntă cu riscul unei recesiuni în a doua jumătate a anului 2023, în condiţiile în care împrumuturile mai scumpe presează gospodăriile şi firmele.
Potrivit oficialilor BCE, costurile de împrumut vor rămâne ridicate pentru o perioadă prelungită în scopul reducerii inflaţiei către obiectivul de 2%. În timp ce tot mai multe voci lansează avertismente cu privire la o nouă înăsprire monetară în cazul în care tensiunile din Orientul Mijlociu se vor răsfrânge asupra preţurilor la energie, unii analişti avertizează că ar putea fi nevoie de reduceri ale ratelor înainte de toamna anului viitor, aşa cum estimează acum pieţele.
„Este aproape sigur că în urma şedinţei din 25-26 octombrie, Consiliul guvernatorilor BCE va lăsa neschimbată rata de depozit la 4%. În plus, este foarte posibil ca principalele sale rate de politică monetară să rămână în continuare în aşteptare până în prima jumătate a anului viitor”.
Există şi alte aspecte de discutat. Cel mai presant factor este, probabil, portofoliul de obligaţiuni de 1.700 de miliarde de euro (1.800 de miliarde de dolari) al BCE – acumulat în timpul pandemiei pentru a stimula economia. Mai mulţi oficiali doresc să oprească reinvestirea titlurilor ajunse la scadenţă mai devreme decât era planificat, deşi aceştia ar trebui să depăşească temerile că o astfel de măsură ar putea zdruncina pieţele.
Indicele ROBOR la 3 luni, folosit pentru calcularea dobânzilor variabile la creditele în lei contractate de populaţie înainte de luna mai 2019, precum şi pentru creditele companiilor în lei, a coborât marti la 6,38% după ce a stationat timp de 53 de zile la nivelul de 6,40%, potrivit datelor BNR.
Indicele a rămas la 6,40% din 8 august 2023, cu o pauză de o zi, când a urcat temporar la 6,41%.
Robor la 3 luni a început anul la 7.56%, după ce urcase în cursul anului trecut până la un maxim de 8,21%, în luna octombrie.
Şi indicele ROBOR la 6 luni, utilizat la calculul dobânzilor la creditele ipotecare în lei cu dobândă variabilă, a coborât marti, la 6,47%, de la 6,49% cu o zi înainte.
Indicele ROBOR la 12 luni a coborât la 6,61% de la 6,63% luni.
În acelaşi timp,IRCC, noul indice de referinţă pentru calculul ratelor la bancă la creditele noi ipotecare şi de consum acordate după luna mai 2019, este la 5,96% (calculat pe baza datelor din T2/2023 şi valabil pentru T4/2023)