BusinessMagazin

Tag: colegi

  • Păcăleala deliciilor – când mănânci altceva decât crezi că e

    DE LÂNGĂ CUNOSCUTUL DICTON “DE GUSTIBUS NON EST DISPUTANDUM” (gusturile nu se discută) ce instaurează hegemonia subiectivismului, logica ne oferă şi ea o explicaţie – principiul familiarităţii care generează favorabilitate. Cu toţii alegem gustul de acasă, familiar şi pe care îl credităm instinctiv ca fiind original.Ciocolata de săptămâna trecută a validat încă o dată teoria şi a născut un subiect nou, legat de confuzii naive, atribuiri greşite de identitate sau falsuri grosolane.

    APA AMARĂ A LUI MONTEZUMA. Ciocolata aşa cum o ştim noi – în formă solidă ca pralină sau tabletă – este pe piaţă abia din 1912. Pare ciudat, nu-i aşa? De la aducerea ei în Europa, de la Veracruz la Sevilla în 1585, le-a luat europenilor câteva sute de ani să o dezbrace de toate secretele, să o supună la cazne până au scos untul din ea şi au reuşit să o stabilizeze, supunând-o unor mariaje interrasiale mai mult sau mai puţin fericite. Astăzi, o citire educată a etichetei ne spune rapid dacă bucăţica din faţa noastră ne aduce fericirea promisă, căci lista de zestre trebuie să fie scurtă – cacao pudră, unt de cacao şi zahăr. Nimic altceva, dacă vorbim de o ciocolată neagră. Grăsimile vegetale, lecitină sau vanilina sunt bagaje din relaţii anterioare şi nimeni nu vrea aşa ceva, credeţi-mă.

    În lipsa etichetei, gustul dulce este primul care dă de gol o ciocolată surogat, căci limba trebuie să simtă moliciunea amară înaintea dulceţii.
    Şi dacă cumva daţi peste o bucăţică picantă, nu vă lăsaţi duşi de nas în momentul primei muşcături – dacă simţiţi iuţeala pe limbă, nu e bine. Chilli autentic se simte ca after-taste, când o mână nevăzută îţi prinde gâtul într-o menghină şi-l ţine preţ de câteva secunde, cât să ştii exact ce ai mâncat.
    RĂZBOIUL BRIOŞELOR. O altă confuzie des întâlnită odată cu internaţionalizarea meniului de patiserie este cea între cupcake şi brioşă. Vinovat este un moţ de cremă (frosting în limbaj profesional) ce se odihneşte uneori, inadecvat, şi pe alte aluaturi decât cele menite de părinţii lui americani.

    Brioşele intră în categoria pâinii, sunt în ograda brutarului. Ele pot fi dulci sau sărate şi în general sunt servite la micul dejun; sunt robuste ca formă şi textură, spre deosebire de cupcakes, care-s mai degrabă miniaturi drăgălaşe şi delicate ale unor prăjituri de cofetărie.PÂINEA SFÂNTULUI MARCU. O poveste italiană spune că fiica unui patiser veneţian din Evul Mediu trebuia să amestece câteva migdale tocate într-o cantitate mare de aluat de prăjitură. Fiind îndrăgostită, a inversat raţia. Când tatăl furios a înghiţit accidental o bucăţică din aluat, s-a născut marţipanul. Acesta a fost vândut multă vreme în bucăţi mici, de cocă crudă, pe care au numit-o pâinea Sf. Marcu, patronul oraşului. Arabi, persani, spanioli şi maghiari îşi dispută invenţia, etimologia cuvântului fiind printre cele mai generoase ca număr de ipoteze.

    În prezent, cel mai bun marţipan vine din Germania, este fabricat cu conştiinciozitate teutonă şi clasificat în grade, în funcţie de procentul de migdale – de la 100% la 50%. Marţipanul adevărat conţine doar pastă de migdale şi zahăr. Este texturat, parfumat şi absolut delicios. În mod normal nu are nevoie de arome sau conservanţi; are o culoare gălbuie şi o consistenţă de plastilină granulară, care îl diferenţiază vizibil de copia sa mai ieftină, dar mai fină – pasta de zahăr.

    Compoziţia acesteia – albuş, zahăr şi emulgatori – permite obţinerea unor culori mai pastelate, iar această calitate, susţinută puternic de costul incomparabil mai mic, face din pasta de zahăr câştigător la puncte în cofetăria românească. Torturile îmbrăcate în fondant, decorate cu flori de zahăr şi personaje din desene animate sau construcţiile dulci corporatiste consumate cu entuziasm la petreceri aniversare şi lansări sunt în cea mai mare parte a cazurilor realizate din pasta de zahăr, deşi adeseori sunt prezentate ca marţipan.
    A savura un lucru care nu e chiar perfect pe scara puriştilor este perfect normal şi acceptabil; problema începe atunci când de fapt nu ştii ce îţi place cu adevărat. Aşadar, bucuraţi-vă de ceea ce vă place, dar spuneţi-i pe nume, căci – nu-i aşa? – de gustibus non est disputandum.

    ADRIANA SOHODOLEANU (CĂLĂTOR PASIONAT, GOURMET ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR,PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE CADOURI WWW.BISCUIT.RO )

  • Stănişoară: Nu am discutat cu Blaga sau cu alţi colegi din PDL despre decizia de a mă alătura PNL

     Stănişoară a fost întrebat dacă şi-a anunţat foştii colegi de partid sau pe liderul PDLVasile Blaga despre decizia sa de a trece la PNL.

    “Nu am avut nicio discuţie cu domnul Vasile Blaga, am considerat că este bine ca toată lumea să afle în acelaşi moment despre hotărârea mea. (…) Sunt un om care nu priveşte înapoi cu mânie, aşa că ceea ce este important este ce se va întâmpla de astăzi înainte”.

    Stănişoară a fost întrebat, de asemenea, dacă nu ar fi fost normal ca după atâţia ani petrecuţi în PDL să-şi anunţe colegii înainte de a face publică decizia sa.

    “Eu cred că abordările personale, cred că la fel de important ar fi fost să anunţ pe ultimul membru din ultima comună. Am ales această cale pentru că eu respect la fel de mult pe ultimul membru din ultima comună din România ca şi pe ceilalţi care au stat lângă mine la un moment dat într-o poziţie sau alta”, a replicat deputatul.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • “Elevii mi se adresează cu Micule Domn”. Azad are 1 m înălţime la 22 de ani şi a ajuns profesor, aşa cum a visat – GALERIE FOTO

    Este, în continuare, captiv într-un corp de copil.La 18 ani a fost confundat cu un copil şi etichetat drept “ciudăţenie”, dar Azad a fost ambiţios şi şi-a urmat visul: a devenit profesor, relatează DailyMail. El îi învaţă pe copii informatică la o şcoală din India, iar elevii se apleacă atunci când îi vorbesc.

    Pentru a vorbi cu elevii, domnul Singh se urcă pe o masă, iar elevii i se adresează în mod afectuos, spunându-i <Micule Domn>. El spune că nu-l deranjează această formulă de adresare. Câştigă 10.000 de rupii (cam 700 de lei) pe lună şi se îmbracă cu haine potrivite pentru copii de şapte ani.

    “Nu mă deranjează (situaţia – n.r), am reuşit să fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Oamenii mă tratează diferit acum, că am o slujbă – cu respect”, a declarat el pentru The Sun.

    Când avea 18 ani, un controlor de tren l-a luat drept copil, motiv pentru care s-a simţit jenat. La şcoală a fost chinuit de colegi din cauza dimenisunilor sale şi a fost atât de terorizat de ameninţările că va fi răpit de vreun circar încât i-a fost frică să mai iasă din casă.

    Povesteşte acum că toate dificultăţile din copilărie l-au întărit. Sora sa în vârstă de 19 ani, Laxmi, are aceeaşi boală iar părinţii nu şi-au permis să plătească pentru tratamentul hormonal care i-ar fi ajutat. Cea mai tânără dintre surorile sale are 15 ani şi este elevă la şcoala unde Azad predă.

  • Autostrada entuziaştilor

    Pentru că ştirea a trecut relativ neobservată, reiau datele principale. Editorii francezi s-au aflat o bună bucată de vreme în război cu Google; ei doreau ca gigantul internetului să plătească atunci când indexa un articol, dar şi ca taxele plătite de Google să fie raportate la o cifră de afaceri de zece ori mai mare decât cea oficial declarată, de numai 150 de milioane de euro. Presa franceză s-a bucurat de sprijinul preşedintelui Hollande, care a găzduit semnarea acordului, la care a participat chiar Eric Schmidt.

    Banii vor constitui un fond care va finanţa proiectele digitale ale presei, siteuri de informaţii generale şi politice, precum şi publicaţiile prezente în Franţa sub formă electronică. Singură aşa-zisa presă de divertisment nu poate folosi banii americanilor, situaţie care ar putea rămâne aşa sau ar putea declanşa noi runde de negocieri.
    Ce s-a întâmplat? Dacă demersul editorilor are justificări în tocmai situaţia grea pe care o traversează presa tradiţională, de ce le-ar păsa celor de la Google de presa tradiţională? Un gigant al economiei “free” care finanţează presa lacomă care vrea bani pentru ştiri şi articole?

    Este o situaţie pe care Eric Schmidt a intuit-o cu mulţi ani de zile în urmă şi care a devenit realitate acum; Chris Anderson a scris despre asta în “Free: The Future of a Radical Price” în 2009. Google are nevoie de informaţii pe care să le indexeze şi de care să îşi lege reclamele. Dar presa, cu evidente tendinţe de scădere şi tabloidizare, este pe cale să nu mai poată furniza informaţia profesionistă de care acesta are nevoie, iar alternativele – bloggeri, utilizatori, alte tipuri de media online – au apărut, dar nu suficiente.

    O organizaţie media cu greutate şi vechime va putea furniza informaţie de calitate, iar Google nu va avea bătăi de cap cu lipsa de relevanţă a articolelor.
    Aşa că Google a decis să finanţeze presa franceză, pentru că are tot interesul ca furnizorii de informaţie de calitate să nu piară; cred că este un prim pas dintr-o serie de măsuri şi alianţe, unele putând părea acum împotriva naturii, care să asigure viitorul jurnalismului de calitate, indiferent de mediul în care acesta se produce. Mă aştept, sincer, ca Uniunea Europeană să ajungă în curând la concluzia că informaţia de calitate şi mânuirea informaţiei sunt bunuri importante, pretabile subvenţionării în egală măsură cu producţia agricolă, de exemplu.

    Este acesta un drum fără întoarcere, şi aceasta este şi ideea, alegoria care m-a condus la tabloul din acest număr. Este vorba de “Vladimirka”, tabloul unui pictor rus clasic, pe numele său Isaac Levitan şi care a trăit la finele secolului XIX. Este un peisagist atras de nesfârşitul spaţiu rus, care nu a pictat mai deloc spaţii urbane. “Vladimirka” este un drum paşnic de ţară, mărginit de o siluetă singuratecă şi de o troiţă. În zare se desluşeşte o biserică, iar peisajul este paşnic în ciuda cerului întunecat.

    Nu, nu este un peisaj paşnic. Este drumul pe care merg condamnaţii la exil spre Siberia. Cerul este plumburiu, iar silueta este a vreunei amărâte venite să-l conducă pe cel drag.

    Cel mai minunat lucru este că atunci când au venit la putere, la două decenii după moartea lui Levitan, bolşevicii au păstrat Vladimirka şi trista ei menire, dar au botezat-o “{osse Entuziastov” – autostrada entuziaştilor.
    Bună asta, nu?

  • Nouă paşi care te ajută să obţii rapid o mărire de salariu

    Cea mai bună perioadă în care un angajat poate să îi ceară şefului o mărire de salariu este cea imediat următoare finalizării cu succes a unui proiect de amploare sau după câştigarea unui nou client pentru companie, potrivit specialiştilor în domeniul resurselor umane. În cazul în care la nivelul firmei există însă o procedură clar stabilită legată de acordarea măririlor salariale, persoana în cauză trebuie să poarte o discuţie în acest sens cu angajatorul după finalul anului financiar, în lunile ianuarie-aprilie, atunci când ia sfârşit, de cele mai multe ori, şi evaluarea performanţelor salariaţilor.

    Alte stiri pe gandul.info

  • Camera Deputaţilor: În colegiile cu mai mult de două mandate nu se mai fac alegeri în cazul vacantării unui post

    Sursele citate au precizat că propunerea avansată de Zgonea a fost agreată de principiu de liderii de grupuri.

    Astfel, urmează a se stabili modalităţile de modificare a legii astfel încât un post de deputat care a fost vacantat într-un colegiu în care au fost atribuite mai mult de două mandate să nu mai fie ocupat din nou în urma alegerilor parţiale.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ce face un director când toţi angajaţii lui află salariile colegilor

    Salariul este de obicei un subiect tabu de discuţie la locul de muncă, dar acest lucru nu-i împiedică pe angajaţi să se întrebe cât câştigă colegii lor. Unele companii sunt de părere că transparenţa îi poate ajuta pe oameni să înţeleagă unde se află în carieră pe scara evoluţiei faţă de ceilalţi colegi. Dar atunci când subiectul este discutat cu un “competitor” din firmă, acesta poate genera sentimente de gelozie sau de neîncredere. Din această cauză, majoritatea companiilor preferă să păstreze sub confidenţialitate cifrele salariilor plătite. Cei care află că sunt plătiţi sub medie devin frustraţi şi se simt nedreptăţiţi. În urmă cu zece ani, la o companie care oferă servicii de plăţi online pe nume SurePayroll, angajaţii frustraţi îşi dădeau demisia pentru că aflaseră salariile colegilor în urma unor discuţii nevinovate din pauzele de cafea. Michael Alter, co-fondatorul şi directorul companiei, a trebuit să intervină pentru a opri şirul demisiilor. “La momentul acela, aveam doi reprezentanţi de vânzări care erau plătiţi cu salarii de bază. Aceştia au devenit frustraţi pentru că ei spuneau că făceau acelaşi lucru ca şi colegii lor care erau remuneraţi mai bine”, a spus Alter.

    Mai multe pe zf.ro

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Rutina schimbării sau schimbarea rutinei

    Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România

    În mod evident, schimbarea este noua ordine de mii de ani, chiar dacă la anumite momente viteza schimbării a fost infinit mai mică decât pare să fie în timpurile în care trăim şi decât pare că va fi în viitor. Parafra-zând-o pe Regina din Alice în Ţara Minunilor, trăim vremuri în care trebuie să alergăm din ce în ce mai repede ca să putem sta pe loc. Schimbarea nu este o acţiune, schimbarea este un proces. Durata şi consecvenţa unei schimbări sunt primele indicii că avem de-a face cu o schimbare de calitate, iar însuşirea unei schimbări la nivel de caracter este adevărata schimbare, pentru care noi, consultanţii, folosim adesea cuvântul transformare.

    Aşadar, schimbarea serviciului, schimbarea mobilei, schimbarea partenerului, schimbarea unor obiceiuri sau a unor comportamente, schimbarea şefului sau schimbarea casei pot fi considerate schimbări. Dacă nu sunt simple înlocuiri, atunci cu siguranţă putem să începem să vorbim despre schimbare. Principalul ingredient al unei schimbări este scopul adevărat pentru care ea trebuie să se producă. Schimbarea adevărată nu este niciodată la nivel de “to do list”, ci este ceva ce are loc la nivel de scop şi de valori.

    O schimbare care aduce confort este o înlocuire şi nu anunţă niciun progres, dar pe termen scurt poate aduce satisfacţii sau mici bucurii. O schimbare care redefineşte un scop, personal sau organizaţional, este cel mai adesea un demers provocator, dureros chiar, dar care garantează satisfacţii constante pe termen lung, în viitor. Sursa durerii este tocmai provocarea sistemului de valori după care ne-am condus până când am luat decizia de schimbare, adică a rutinei în care funcţionăm deja.

    Cel mai adesea, dar foarte greu de conştientizat într-un demers de schimbare de orice natură, personal sau organizaţional, este faptul că nevoia profundă pentru schimbare vine din sentimentul că în starea curentă nu ne atingem tot potenţialul pe care îl simţim în noi. Provocarea pentru o schimbare nu vine niciodată din exterior, ca o consecinţă a dorinţei de a schimba ceva neplăcut cu care interferăm, ci vine cu adevărat numai din interior, din nevoia de autodezvoltare care de fapt este şi principala sursă şi resursă de energie în orice proces de schimbare.

    Schimbarea autentică e motivată şi determinată intrinsec, pe când înlocuirea este totdeauna motivată extrinsec. Adesea auzim sau primim indicaţia de a nu mai lua lucrurile personal, poate este cel mai des îndemn de schimbare personală pe care îl aud. Ca să realizeze acest lucru, în mod normal, un om conştient de faptul că i-ar fi utilă o astfel de schimbare la nivel de comportament ar avea nevoie, dacă este susţinut şi primeşte feedback constant, cam de doi ani. Aparent descurajant. Dar beneficiile schimbării unei astfel de atitudini sunt similare cu beneficiile pe care le-am simţit cel puţin o dată cu toţii când am mai absolvit o şcoală sau când ne-am extins competenţele sau când ne-am diversificat expunerea în interacţiunea cu cei din jur.

    Diferenţa dintre a lua şi a nu lua lucrurile personal este ca diferenţa dintre a citi recenzia unei cărţi şi a savura plăcerea şi bucuria lecturii acelei cărţi. Sunt lumi complet diferite, aparent doar cu acelaşi conţinut. Foarte simplu spus, a lua lucrurile personal înseamnă, la suprafaţă, să te superi uşor, iar la nivel profund să simţi că cei din jur nu ţin cont de tine şi de opinia ta. Dar, şi mai profund, sentimentul de nedreptate este cel care te face să “iei lucrurile personal”.

    Astfel, cadrul de valori care trebuie resetat este cel în care pseudovaloarea “a avea dreptate” ar trebui înlocuită cu capacitatea de a avea claritate în interior şi înţelepciune şi maturitate pentru a te manifesta în exterior. E normal să te superi, dar suprema atitudine corectă este înţelepciunea care înseamnă de fapt, la nivel de comportament, punerea în practică a cunoştinţelor şi a informaţiilor, nu enumerarea lor.

    În loc să spunem cuiva “nu mai lua lucrurile personal”, ideal ar fi să ne gândim cum, poate, şi noi “ajutăm” acea persoană să ia lucrurile personal şi apoi să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, însă fără a ne lăsa înşelaţi de ele. Este o schimbare mai grea decât cea pe care o recomandăm când le spunem altora să nu mai ia lucrurile personal! Astfel, schimbarea autentică este un sport extrem, dar ale cărui beneficii sunt savurate doar de cei care îl practică cu consecvenţă şi care sunt dependenţi de ele. Un lucru este cert însă: schimbarea este cel mai stabil lucru din lume.

  • Atenţie, colegii de serviciu îngraşă!

    Studii recente arată că aceşti colegi, fără să vrea, constituie de fapt motivul pentru care cei care ţin regim de slăbire au probleme în a-l respecta din cauza atmosferei pe care le-o creează la serviciu.

    Aceştia sunt presaţi de către colegii lor să mănânce, ceea ce îi poate face să se îngraşe în loc să slăbească. Cei care-i presează nu o fac cu intenţii rele, ei fiind de fapt colegii care vin cu ceva de mâncare la serviciu ca să-i trateze şi pe ceilalţi pentru că au vreo reţetă care le iese bine, ori aduc prăjituri pentru a sărbători împreună cu cei alături de care lucrează o promovare, o zi de naştere sau pentru a şi-i apropia.

    Atunci când sunt refuzaţi de cei care ţin regim, colegii care au adus mâncare sau prăjituri fie se supără, fie încearcă să le explice că dacă se abat un pic de la regimul urmat nu păţesc nimic. Mulţi din ei încetează cu insistenţele atunci când colegul care încearcă să slăbească le răspunde explicându-le că pe un alcoolic care s-a lăsat de băutură nu l-ar îmbia cu ceva de băut.

    Uneori presiunile vin de la colegi care se simt părăsiţi de cei ce obişnuiau să le ţină companie la masă, de la alţii care au încercat să slăbească şi n-au reuşit ori de la unii care consideră colegul sau colega mai slabă drept o ameninţare pentru cariera lor. Alteori, pericolul vine de la clienţii cu care cel aflat la regim trebuie să iasă la restaurant şi care sunt greu de refuzat fără a-i jigni atunci când se apucă să comande tot ce e mai apetisant în meniu.

  • Ialomiţianu: Decizia premierului, după consultări cu colegii, trebuie respectată

    “Domnul prim-ministru a luat decizia, discutând şi cu ceilalţi colegi. E decizia dânsului, pe care o respectăm şi vreau să-i mulţumim pentru tot ce a făcut în cadrul Guvernului, pentru că a sprijinit fiecare ministru, fiecare minister să-şi ducă la îndeplinire obiectivele”, a precizat Ialomiţianu. El a adăugat că demisia Guvernului nu înseamnă că Executivul nu şi-a îndeplinit obiectivele. “Toate organismele internaţionale au spus că acest Guvern şi-a făcut treaba, deci nu a fost vorba de a fugi”, a mai spus Ialomiţianu.

    Mai multe pe mediafax.ro