În şase luni, a devenit un clasic al vieţii politice turce. În timp ce Erdogan susţine discursuri lungi presărate cu numeroase invective la adresa inamicilor săi, acuzaţi că vor să îl înlăture de la putere şi să destabilizeze ţara, Gül a apărut doar pentru a face apel la calm.
Furtuna provocată de arestarea, la 17 decembrie, a zeci de directori, oameni de afaceri sau aleşi apropiaţi ai puterii nu face excepţie de la acest scenariu.
În cele patru colţuri ale ţării, premierul a denunţat “conspiraţia” urzită împotriva lui şi ameninţă cu vehemenţă “statul în stat” format de poliţişii şi magistraţii aflaţi la originea anchetei care îl ameninţă.
Şeful statului pare să i se opună sistematic lui Erdogan. Cu vocea sa joasă, el a asigurat că fenomenul corupţiei “nu va fi şi nici va putea fi înnăbuşit”.
“Trebuie să ne abţinem de la orice poziţie şi comportament care ar putea dăuna statului de drept democratic“, a afirmat la 1 ianuarie preşedintele, în plin proces de epurare masivă a poliţiei şi magistraturii.
Multă vreme inseparabili, Gül şi Erdogan au fondat împreună Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) în 2001. Dar odată cu alegerea primului în funcţia de preşedinte, în 2007, drumurile lor au început să se separe.
Iniţial au avut divergenţe minore, pe tema Europei sau a sistemului constituţional, iar acestea au ieşit la iveală în timpul frondei antiguvernamentale din iunie.
“Liderii (ţării) trebuie să depună mai multe eforturi pentru a asculta atent divergenţele de opinii şi îngrijorările“, a pledat preşedintele, când şeful Guvernului trata manifestanţii drept “vandali” şi “hoţi”.
Chiar dacă cele două personaje au evitat până în prezent orice confruntare directă, criza politică actuală a adâncit prăpastia care îi separă, consideră numeroşi comentatori.
În timp ce şeful statului este cunoscut ca un apropiat al confreriei predicatorului musulman Fethullah Gülen, premierul o consideră vinovată de problemele judiciare care îi afectează anturajul.
Relaţia lor a ajuns la limită atunci când Gül a făcut uz de veto împotriva a şapte dintre cei zece miniştri propuşi de Erdogan în cadrul precendentei remanieri precipitate de scandal, a subliniat profesorul Yuksel Sezgin, de la Universitatea americană Syracuse.
Unii îi descriu chiar ca pe rivali direcţi la alegerile prezidenţiale din august, care vor fi disputate pentru prima dată prin scrutin universal direct.
“Se poate spune că există o competiţie personală între cei doi”, consideră Nihat Ali Ozcan, de la universitatea privată TOBB din Ankara. “Această situaţie nouă a devenit o oportunitate pentru Gül”, adaugă el, “el poate obţine un avantaj real dacă problemele care îl ameninţă pe Erdogan se agravează”.
În prezent, niciunul dintre ei nu şi-a dezvăluit intenţiile. “Toate opţiunile sunt deschise”, a declarat săptămâna trecută Abdullah Gül. Constrâns de o normă internă a partidului său de a părăsi funcţia la încheierea celui de-al treilea mandat, în 2015, Recep Tayyip Erdogan, nu face un secret din ambiţiile sale.
Dacă unii oameni politici din cadrul AKP nu vor să creadă că preşedintele va avea îndrăzneala de a-l provoca pe premier, alţii subliniază că profilul moderat al primului i-ar putea seduce pe cei care, în tabăra prezidenţială, consideră că al doilea este incontrolabil.
“Numeroşi membri de partid nu sunt mulţumiţi de atitudinea lui Erdogan de la începutul afacerii”, observă un diplomat occidental, “dacă o majoritate dintre ei sfârşeşte prin a-l considera un pericol, îi va fi dificil să rămână”.
Înaintea unui eventual duel la vârf Erdogan-Gül, alegerile municipale din 30 martie ar putea servi drept arbitru.
“Pentru moment, suntem în ceaţă. Sondajele cunoscute evaluează scorul AKP de la 36 la 52 la sută, respectiv mai mult decât la alegerile din 2011 (50 la sută)!”, constată Cengiz Aktar, profesor de ştiinţe politice la universitatea privată Sabanci din Istanbul.
“Dar suntem siguri de faptul că aceste alegeri se vor transforma într-un referendum pentru sau contra Erdogan”, adaugă el.
