BusinessMagazin

Tag: acceptare

  • Un sat intreg din Romania dispare de pe harta. Cat li se ofera localnicilor pentru a parasi satul

    Un sat intreg din Gorj, cu sute de case, dispare de pe harta ca sa faca loc unei cariere de carbune. Localnicii sunt impartiti in doua – unii s-au inteles cu cei de la Complexul Energetic Oltenia, care vor sa extinda exploatarea miniera.

    Altii insa sunt nemultumiti de preturile care le sunt oferite pe teren, putin peste un euro pe metru patrat. In sprijinul lor au sarit si voluntarii de la Greenpeace care militeaza pentru reducerea mineritului.

    In satul Runcurelu mai sunt 200 de case. De patru ani, localnicii au fost anuntati de autoritatile locale sa se mute, pentru ca acolo va fi o cariera de carbune. Nu toti accepta insa despagubirile care se dau din partea statului.

    Cititi mai multe pe www.stirileprotv.ro

  • Românul care a compus peste 300 de partituri pentru filme sau seriale TV. A obţinut Discuri de Aur şi Platină în întreaga lume

    Vladimir Cosma  este un violonist, compozitor şi dirijor francez de origine română care a compus coloanele sonore a peste 300 de filme. Acesta a realizat muzica pentru producţii cinematografice de succes, printre care se numără şi capodopera lui Ettore Scola “Balul”. Celebrul compozitor a acceptat să semneze pentru prima dată coloana sonoră a unui film românesc, “Funeralii fericite”, de Horaţiu Mălăele în 2013.

    Cosma s-a născut în Bucureşti într-o familie de muzicieni. Tatăl său a fost pianist şi dirijor, iar mama sa, Carola, autor-compozitor şi unchiul său Edgar Cosma, compozitor şi dirijor, a condus Orchestra Cinematografiei din Bucureşti.

    După câştigarea primelor sale premii la Conservatorul Naţional de la Bucureşti, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar),în 1963, unde îşi va continua studiile cu Nadia Boulanger şi la Conservatorul Naţional din Paris, potrivit Wikipedia. El îşi câştigă exitenţa concertând în lume ca violonist, iar in 1968, Yves Robert îi încredinţează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau seriale TV.

    De-a lungul carierei sale, Vladimir Cosma a primit două premii César pentru cea mai bună muzică de film, pentru contribuţia sa în cadrul producţiilor cinematografice “Diva” (1982) şi “Le Bal” (1984), precum şi două premii 7 d’Or, pentru cea mai bună muzică TV, în 1986 şi 1991.
    De asemenea, Cosma a obţinut numeroase Discuri de Aur şi Platină în întreaga lume: Franţa, Germania, Japonia, Anglia, Elveţia, Belgia, Italia, Olanda, Scandinavia, etc

  • Cum a ajuns smartphone-ul un asistent de care omul nu se desparte şi în ce fel a schimbat societatea

    „Ce-ar fi să-mi spui când ai început să urăşti telefonul?“, este replica unui psihiatru în dialog cu un bărbat din povestea SF „Ucigaşul“ a lui Ray Bradbury. Însă aici nu este vorba despre un ucigaş obişnuit, ci despre unul de produse electrice. Ucigaşul cu pricina face asta din cauza faptului că este sătul de tehnologie şi de impersonalitatea produselor precum: telefonul-radio, tele-speakerul şi permanenta conectivitate pe care acestea o oferă. Sună familiar? Pariem că da.

    Această poveste a fost scrisă în 1953, însă este mai de actualitate ca niciodată. Telefonul ca mijloc de comunicare şi-a pierdut funcţia iniţială, cea de comunicare de la distanţă, în urmă cu mai mulţi ani. Acum telefonul mobil este un produs multifuncţional pe care-l avem mai tot timpul în preajmă, un produs care a devenit un obiect important în modul cum oamenii comunică şi funcţionează. „Toţi navetiştii stăteau acolo, obosiţi, şi vorbeau cu nevestele prin radiourile de mână: Acum sunt la colţul străzii 49. Acum o luăm pe strada 61″, scrie Bradbury, în povestea căruia „ucigaşul“ a folosit un dispozitiv pentru a bruia aparatele pasagerilor: „Locuitorii acelui autobuz se văzură deodată siliţi să facă conversaţie între ei. Panică! Se stârni o panică teribilă, ca între animale“.

    Bradbury îşi exprimă temerile legate de evoluţia tehnologiei prin intermediul acestui „ucigaş“. Produsele menţionate în povestirea scrisă în urmă cu peste 50 de ani există astăzi sub o altă formă şi denumire, însă efectele sunt cam aceleaşi sau chiar mai grave. Iar asta o simt pe pielea mea. Fiecare zi de muncă începe cu alarma telefonului, care se află pe noptieră, apoi, cu ochii încă îngreunaţi de somn, ridic telefonul şi lumina albă stridentă mi se lipeşte pe retină.

    Verific notificările, mailurile venite peste noapte, apoi, întins pe spate, intru pe Facebook. Văd o ştire, mai jos o poză a unui amic, apoi un clip se derulează şi tot aşa. Abia peste două-trei minute mă ridic din pat. În perioada în care am documentat acest articol am încercat să fiu mai atent la felul cum românii folosesc telefonul mobil. Cel mai uşor este în mijloacele de transport în comun. Mai tot timpul oamenii stau aplecaţi deasupra telefoanelor, câţiva vorbesc între ei, puţini mai citesc o carte, iar alţii aşteaptă, pur şi simplu.

    Într-o zi, mă aflam în metrou, în drum spre birou, şi am putut constata că, din 11 persoane aflate în vagon, doar eu şi cu încă o persoană nu foloseam telefonul inteligent. Într-o altă zi, într-un restaurant fast-food, la o masă se aflau patru sau cinci adolescenţi şi toţi se uitau în telefon şi din când în când mai aruncau câte-o vorbă peste masă, însă niciunul nu ridica capul din ecranul luminos. Aceste observaţii sunt empirice, însă conturează tabloul societăţii în care trăim astăzi şi în care smartphone-ul a devenit un instrument pe care cei mai mulţi oameni îl consideră indispensabil.

    REVOLUŢIA MOBILĂ

    Telefonul mobil a devenit parte din rutina zilnică a omului modern, un asistent de care nu se desparte, o poartă către ştiri, social media, distracţie şi orice formă de comunicare. Smartphone-urile au penetrat fiecare aspect al vieţii cotidiane. Este unul dintre cele mai fascinante obiecte, care, spre deosebire de PC sau laptop, este mai uşor de personalizat şi funcţionează de multe ori ca o extensie a individului. „Cu ocazia fiecărei sarcini telefonul, de acum un asistent personal, oferă şi fură putere. Oferă putere economisind timp şi scurtând distanţe, conectând o societate obişnuită să comunice verbal. Şi mai oferă putere obţinând aproape instantaneu informaţii. Telefonul eliberează şi îngrădeşte în acelaşi timp: spaţiul de interacţiune nu mai este deloc bine definit (putem fi în altă cameră, în altă clădire, în altă ţară atunci când interacţionăm); dar în acelaşi timp ne obligă să răspundem cât de repede putem“, spune sociologul Andrei Boteşteanu.

    Potrivit studiului Google România intitulat „O zi din viaţa lui Homo Smartphonicus“, smartphone-ul, portofelul şi cheile sunt, în această ordine, cele mai importante trei lucruri pe care românul le verifică să nu le fi uitat acasă. Şi dacă, totuşi, aceştia uită smartphone-ul acasă? „Nu este posibil“, au răspuns 56% dintre respondenţi, în timp ce 11% au spus că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, s-ar întoarce de oriunde după el. Un prieten mi-a povestit la un moment dat cum un adolescent de 14 ani l-a întrebat ce jocuri se juca pe telefon când era mic. Prietenul meu a zis că niciun joc, la care tânărul a întrebat cu uimire ce făcea cu telefonul mobil. „Nu aveam telefon când eram mic“, a spus el. Dacă un adolescent de 14 ani nu-şi imaginează viaţa fără telefon mobil, oare ce ne vor întreba în adolescenţă copiii care sunt acum la grădiniţă?

     

  • Cum a citat Dacian Cioloş la finalul discursului din Parlament din Alcoolicii Anonimi. Şi din alţii.

    Premierul desemnat Dacian Cioloş şi-a încheiat discursul din Parlament cu un citat din împăratul roman Marcus Aurelius, prin care cere Divinităţii puterea să schimbe ceea ce poate fi schimbat, răbdarea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat şi înţelepciunea de a distinge între cele două.
    Este adevărat că unele surse, inclusiv Wikipedia in limba română, îi atribuie lui Marcus Aurelius respectivul citat. Dar autorul real este teologul american Reinhold Niebuhr (1892 – 1971), citatul făcând parte din The Serenity Prayer, rugăciune care a fost adoptată de asociaţia Alcoolicii Anonimi într-un program de cură în 12 paşi. O primă versiune a rugăciunii a apărut într-o carte care citeaza din Niebuhr, carte apărută în 1940, dar forma recunoscută a cea de după 1951, şi este aceasta:
    God, give me grace to accept with serenity
    the things that cannot be changed,
    Courage to change the things
    which should be changed,
    and the Wisdom to distinguish
    the one from the other.
    Living one day at a time,
    Enjoying one moment at a time,
    Accepting hardship as a pathway to peace,
    Taking, as Jesus did,
    This sinful world as it is,
    Not as I would have it,
    Trusting that You will make all things right,
    If I surrender to Your will,
    So that I may be reasonably happy in this life,
    And supremely happy with You forever in the next.
    Amen.

    Rugăciunea a intrat în atenţia Alcoolicilor Anonimi în 1941, fiind răspândită de cofondatorul William Wilson. “Grapevine, The International Journal of Alcoholics Anonymous” îl identifică pe Niebuhr drept autor al rugăciunii.
    Ar mai trebui spus că zicerea a mai fost şi este atribuită nu numai lui Marcus Aurelius, ci şi lui Toma de Aquino, lui Cicero, sfântului Augustin, lui Francisc de Assisi, lui Thomas More dar şi altora. Forme modificate au apărut în cântecele raperului 50 cent, într-un roman de John Grisham, într-un episod din Neveste Disperate sau într-un cântec al grupului rock Stratovarius.

  • Trei francezi s-au îndrăgostit de România, iar acum fac afaceri cu vin în valoare de 100.000 de euro

    Un oenolog francez a venit în România acum mai bine de un deceniu şi s-a îndrăgostit de vinul local, motiv pentru care şi-a convins doi conaţionali – un coach personal şi proprietarul unui chateau din zona Bordeaux – să investească într-un domeniu din judeţul Mehedinţi. Povestea domeniului de la Corcova merge însă mult înapoi în timp, când prinţul Anton Bibescu se îndrăgosteşte de această zonă binecuvântată de vreme şi de natură pentru cultura vinului şi începe aici producţia de vin. „Bibescu, prinţul multitalentat de origine româno-francofilă, a fost cel ce a hotărât să-şi extindă via (…) pe dealurile de la Corcova. Proust, admirator şi bun prieten al lui Bibescu, a dorit să i se alăture la Corcova, dar boala l-a împiedicat să călătorească. Evocarea acestui loc a rămas însă prezentă în scrierile sale, ba chiar Bibescu a inspirat unul dintre personajele principale din romanul «În căutarea timpului pierdut»“, povesteşte Laurent Pfeffer, oenologul francez care se află în spatele vinului premium Catleya produs în zilele noastre pe dealurile de la Corcova.

    Laurent Pfeffer a venit pentru prima dată în România în 2003 într‑un schimb de experienţă la Târgu Bujor. Era student la facultatea de agronomie şi oenologie din Bordeaux, Franţa, când i s-a propus, lui şi unui coleg, să vină timp de cinci luni în România pentru un studiu. A acceptat provocarea şi nu doar că s-a îndrăgostit de România, dar şi-a dat şi seama de potenţialul uriaş de business pe care îl are piaţa locală, aşa că s-a întors acasă convins să revină. „Aveam un coleg care avea experienţă în domeniu şi dorea să facă o investiţie în străinătate. I-am propus să vină în România şi a acceptat.“ În 2007 Laurent Pfeffer s-a întors aşadar în România, unde şi-a înfiinţat o firmă împreună cu fratele său şi cu prietenul lor. Alături de Laurent Pfeffer, în proiectul Catleya mai sunt implicaţi alţi doi acţionari. Frédéric Vauthier este proprietarul Château-ului Lucas din Lussac Saint-Emilion (Bordeaux), cu o suprafaţă de 20 de hectare. El reprezintă totodată generaţia de producători de vin cu numărul 18 de pe acest domeniu. „Cu o experienţă solidă de mai bine de 15 ani, atât în vie, cât şi în cramă, el este cel care a sugerat orientările tehnice ce se regăsesc în domeniul Catleya.“

    Al treilea acţionar este Dominique Pfeffer, specialist în vânzari în domeniul informatic, coach personal şi de echipă şi amator de vinuri. El a descoperit România cu ocazia unei călătorii în vederea găsirii unui teren. „El este fratele meu şi este cel care se ocupă de promovarea vinurilor atât în Franţa, cât şi în străinătate“, îl prezintă antreprenorul care a decis să mizeze pe România.

    Cei trei au căutat iniţial un teren în zona Târgu Bujor, pe care Laurent Pfeffer o cunoştea deja, însă nu au găsit, aşa că au luat ţara „la pas“. Atunci oenologul francez l-a cunoscut pe Şerban Dâmboviceanu, care deţinea 25 de hectare la Corcova. Acesta l-a angajat şi totodată l-a ajutat să găsească domeniul actual. „Am decis astfel să mă stabilesc aici pentru a înfiinţa o plantaţie viticolă şi a fonda domeniul Catleya. În paralel, din 2007, colaborez ca director tehnician vie şi cramă pentru domeniul Roy & Damboviceanu.“

    Cei trei investitori francezi au cumpărat un teren de 15 hectare şi au început investiţiile. Vinificarea se face încă în crama domeniului Roy & Damboviceanu. Cei trei au investit până acum 350.000 de euro în domeniul Catleya din Mehedinţi, atât din fonduri proprii, cât şi din subvenţii de la stat primite pentru replantare. „Am cumpărat şi o clădire, un fost atelier mecanic, pe care vrem să o transformăm în cramă. Vom încerca să accesăm şi fonduri UE pentru a face rost de cei 150.000-200.000 de euro necesari pentru utilaje şi pentru a pune crama pe picioare. Vrem ca în 2016 să îi dăm drumul.“

    Oenologul din Hexagon spune că nu vrea să crească foarte mult businessul şi consideră că 20-25 de hectare de viţă de vie sunt suficiente pentru a putea păstra esenţa businessului. În Franţa, spre exemplu, domeniile încep de la 5 hectare şi merg până la câteva sute. Media este însă tot undeva la 15-20 de hectare. „Mi-amintesc că atunci când am venit aici în 2003 erau foarte puţine crame, deşi potenţialul era uriaş. M-am gândit atunci la Franţa şi la zona Bordeaux, unde nu mai ai loc să investeşti şi unde orice depăşeşte 25 de hectare este deja un domeniu mare.“ În caz că ar vrea să se extindă, celor trei le-ar plăcea să o facă tot în împrejurimi, deşi momentan este dificil deoarece terenurile rămase sunt fărâmiţate, existând de asemenea probleme de succesiune în cazul unora.

    România are circa 180.000 de hectare cu viţă-de-vie grupate în 37 de podgorii, din care doar 28% se află în circuitul economic, diferenţa făcând loc apariţiei de noi producători de vin, noi branduri şi specialişti testând producţia şi piaţa în fiecare an.

    Cu acest nivel al suprafeţei ocupate cu viţă de vie, România se află pe locul 5 în Europa şi pe locul 11 în lume, iar potenţialul viticol şi fondurile UE, care pot acoperi până la 75% din investiţii, atrag noi investitori, în special cei străini.

  • Dacă James Bond ar fi aplicat azi pentru un post de agent în cadrul Serviciului Secret de Informaţii al Marii Britanii nu ar fi acceptat

    Dacă James Bond ar fi aplicat azi pentru un post de agent în cadrul Serviciului Secret de Informaţii al Marii Britanii nu ar fi acceptat din cauza lipsei “inteligenţei emoţionale”, potrivit The Telegraph.

    Cu ocazia lansării noului film James Bond, “Spectre”, Serviciul Secret lansează o campanie de recrutare a viitorilor agenţi. Dar canditaţii nu ar trebui să urmeze exemplul lui James Bond deoarce acesta nu ar putea fi angajat din cauza numeroaselor defecte.

    “Probabil că James Bond nu ar fi acceptat, deoarece lucrul în echipă este extrem de important pentru Serviciul Secret de Informaţii. Agenţii care lucrează pe cont propriu nu au prea mult succes”, potrivit unei surse din cadrul serviciului, conform BuzzFeed.

    Chiar dacă agentul 007 ar fi un agent extrem de bine pregătit, MI-6 caută spioni care au şi o latură sensibilă.

    “Să ai un grad ridicat de inteligenţă artificială este la fel de important pentru MI-6 ca nivelul de educaţie. Caută oameni care fac o adevărată pasiune din interacţiunea cu alţi oameni, care să-i înţeleagă pe ceilalţi, mai ales în unele relaţii interumane extrem de complexe”, a adăugat aceeaşi sursă.

  • CEO-ul MasterCard are în plan creşteri de două cifre pentru plăţile electronice efectuate din România

    “Obiectivul meu la MasterCard este să înlocuiesc cât mai mult plăţile în numerar, iar un rezultat bun ar fi o creştere de 15-20% pe an. Nu este o schimbare pe termen scurt, ci determinarea unei schimbări comportamentale, care va veni în timp.“ Aşa poate fi rezumat discursul lui Cosmin Vladimirescu, general manager pentru România în cadrul MasterCard, din cadrul evenimentului Meet the CEO.

    Cosmin Vladimirescu a intrat în echipa MasterCard Europe în aprilie 2007, în poziţia de account manager pentru România. Principala sa responsabilitate, la acea vreme, consta în lansarea, alături de partenerii MasterCard, de produse şi programe noi de carduri. Astăzi conduce o echipă de 15 oameni şi spune că principalul său inamic este numerarul.

    Relaţia lui Cosmin Vladimirescu cu cardurile a început de timpuriu, în familie: „Mama lucra într-o bancă, aşa că acasă auzeam destul de mult despre ce se întâmplă pe piaţa financiară. Cred că un moment definitoriu a fost când ea mi-a pus un card în mână şi m-a lăsat să îmi gestionez singur bugetul“, povesteşte zâmbind Cosmin Vladimirescu: „A fost un exerciţiu dureros, pentru care relaţia mea cu ea încă suferă, dar a fost foarte bine pentru mine. În 1996, când se întâmpla asta, n-aveam ce să fac cu cardul. Era un singur bancomat pe care îl ştiam, instalat la McDonald’s la Unirii, înăuntru. Mergeam cu un prieten cu maşina şi scoteam de acolo bani“.

    Spre sfârşitul facultăţii, când avea deja câţiva ani de experienţă în utilizarea cardurilor, a aflat că cei de la Romcard recrutează: „Am ajuns să am şi un interviu cu domnul Marin Mitroi, care, trecând de primele două minute în care evident a fost într-o stare de şoc, pentru că eram destul de nonconformist, mi-a spus: «Băi băiatule, eu te-aş angaja pentru că am nevoie de unul ca tine, dar nu poţi să vii aşa la muncă. Trebuie să te tunzi şi să-ţi scoţi cerceii, altfel nu se poate.» Şi n-am vrut atunci să renunţ la cercei, aşa că n-a fost să fie la Romcard“.

    După terminarea facultăţii, Vladimirescu şi-a încercat norocul în zona antreprenoriatului, dar aventura sa a durat doar câteva luni. „Mica aventură antreprenorială a constat în faptul că am cumpărat cu un prieten vreo 50 de modemuri dial-up şi ne-am făcut un ISP (Internet Service Provider – n.red.). Ne-am distrat bine cam două luni, după care am mâncat covrigi şi am renunţat, pentru că am primit o ofertă de la Bancpost şi am acceptat fără să stau pe gânduri.“

    Oferta de la Bancpost, venită la jumătatea anului 2000,  a reprezentat începutul carierei sale în sistemul bancar, iar jobul de la Bancpost a fost un avanpost pentru viitoarea sa traiectorie profesională. „Cred că a fost ca efectul bulgărelui de zăpadă: am avut o oportunitate când mi s-a oferit primul meu job adevărat, imediat după terminarea facultăţii, ca ofiţer de fraudă la Bancpost. Am avut două oferte atunci, dar nu pot să spun la ce am renunţat. Jobul pe care l-am acceptat avea legătură cu cardurile, ştiam că în perioada aceea se întâmplau şi evenimente mai neplăcute, fraude, iar eu foloseam deja carduri de câţiva ani.“

    În anii 2000, povesteşte Cosmin Vladimirescu, frauda se făcea prin acceptare: erau nişte magazine care acceptau carduri „care nu erau chiar în regulă. Dacă îşi dădeau sau nu seama de chestia asta e discutabil; bine că tehnologia a avansat şi verificările acestea nu mai rămân la latitudinea casierului“. Experienţa în Bancpost a fost de învăţare accelerată. „Primul meu salariu, de 300 de lei, nu însemna mai nimic, dar, pe de altă parte, oricât mi-ar fi dat, cel mai mare avantaj îl aveam din faptul că eram expus informaţiilor. Eram în mijlocul evenimentelor, înţelegeam ce se întâmplă. La acea vreme, salariile stăteau pe card doar câteva secunde“, îşi aminteşte managerul de la MasterCard. Comportamentul românilor era să scoată toţi banii de pe card, unul dintre motive fiind faptul că acceptarea cardurilor la plată era foarte redusă, dar motivul principal fiind lipsa de experienţă a românilor în folosirea cardurilor. „E firesc, aşa am început cu toţii. Diferenţa e că alţii au început să dezvolte plăţile cu cardul cu 50 de ani în urmă. Acum ne-am apropiat, nu le suflăm în ceafă, dar suntem la vreo 20 de ani în spate.“

    Oportunitatea de a lucra pentru MasterCard a venit ca o surpriză, mai ales pentru că noul job description nu se potrivea cu ceea ce lucrase, pentru o bună vreme de timp, la Bancpost. Cu toate acestea, a decis să încerce. „Când eram la Bancpost nu îndrăzneam să sper la ce fac acum, dar îmi doream să mă dezvolt în direcţia asta. Am fost foarte plăcut surprins când mi s-a oferit postul prin care am intrat la MasterCard, în 2007. Atunci era şefă Denisa Mateescu, şi ea mi-a zis «Cosmin, am nevoie de un om de vânzări». Eu i-am spus că nu mai făcusem asta, că eram un om de fraudă, de cealaltă parte a baricadei. Munca de convingere nu a fost prea lungă şi am acceptat propunerea ei.“

    Denisa Mateescu a preluat funcţia de conducere a MasterCard România în 2001 şi a ocupat acest post până în 2010, atunci când Cosmin Vladimirescu a devenit country manager al companiei. Imediat după ce a absolvit facultatea, Denisa Mateescu a lucrat doi ani la Institutul de Calculatoare şi Informatică, pentru ca, în 1994, să se îndrepte spre publicitate. Pe vremea aceea, era un domeniu nou, fără istorie, iar jucătorii erau, aşa cum îşi dorise, companii internaţionale. Aşa că a lucrat aproape opt ani pe piaţa de media, la început la Saatchi & Saatchi şi apoi la D’Arcy. La Saatchi a intrat în departamentul de media ca junior media executive şi apoi a fost promovată media executive. După doi ani, a fost numită senior media executive. Ulterior, între 1998 si 2001, a fost media director la D’Arcy. Experienţa din publicitate a apropiat-o de marketing şi de mărci, „iar de la un punct încolo, când am simţit că învăţasem suficient şi că media, în structura în care era în 2001, nu-mi mai oferea mari perspective de evoluţie profesională, am decis că e cazul să încep un nou capitol“, spunea Mateescu.

  • Leonardo DiCaprio a mâncat ficat de bizon şi a dormit într-o carcasă de animal pentru rolul din “The Revenant”

    Cel mai recent film al lui Alejandro Gonzalez Inarritu, “The Revenant”, a fost discutat intens în ultima perioadă. Mai mulţi membri ai echipei de filmare au declarat că a fost o filmare foarte grea, un “adevărat iad”. Unii membrii echipei au părăsit proiectul pentru că nu mai puteau suferi temperaturile scăzute. Dar nici actorii nu au dus-o mai bine, se spune că un actor a fost tras dezbrăcat 200 de metri pe un teren îngheţat într-o scenă de luptă, potrivit Vanity Fair.

    Leonardo DiCaprio a mărturisit într-un interviu sacrificiile pe care a fost nevoit să le facă.

    “Pot să numesc cel puţin 30-40 de scene care au fost foarte dificile”, a spus DiCaprio ” Am intrat într-un râu îngheţat, am dormit într-o carcasă de animal şi de multe ori am riscat o posibilă hipotermie”, a adăugat el. De asemenea, actorul a mărturisit că a mâncat şi ficat crud de bizon.

    În ciuda sacrificiilor făcute, Leonardo DiCaprio  nu regretă că a acceptat să joace în “The Revenant.” “Ştiam în ce mă bag. Filmul se învârtea  în Hollywood de ceva vreme, dar nimeni nu era îndeajuns de nebun să accepte. În special din cauza volumului de muncă, condiţiilor de lucru, dar şi cerinţele mari ale regizorului şi directorului de imagine”, a spus el.

    “The Revenant” este inspirat de romanul lui Michael Punke, bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în America de Nord, în 1823, iar în centrul ei se află Hugh Glass (DiCaprio). Acesta este  este prins de un urs grizzly şi rănit. Glass a fost lăsat să moară de către oamenii lui.  Însă eroul nu moare: ci se târăşte kilometri întregi prin săbăticie şi îşi pune la cale planul de răzbunare.

  • Povestea omului de afaceri român care a lucrat în 13 ţări şi a urcat pe Kilimanjaro

    Pentru Liviu Curechian, „acasă” este acum în Accra, capitala Ghanei, unde este, de patru ani, country leader al Schneider Electric. A lucrat în 13 ţări diferite, a văzut 11 ţări africane, a urcat pe Kilimanjaro la numai o săptămână după ce a fost diagnosticat cu malarie. Povesteşte pentru Business Magazin cât de diferită este viaţa unui european pe continentul negru.

    În Africa nimic nu e simplu şi trebuie să înţelegi exact modul local de a face business. Una din problemele mari e că engleza ta nu e şi engleza lor, iar logica ta poate nu e şi logica lor”, povesteşte Liviu Curechian despre experienţa sa de manager în ţări din Africa. Acolo nimeni nu spune că nu a înţeles ce vrea, drept pentru care trebuie să aibă multe discuţii ulterioare, pentru a se asigura că oamenii au priceput ce le cere.

    „De asemenea, în Africa ai nevoie de foarte multă răbdare. Timpul trece cu totul altfel aici şi are o altă valoare. A fi nerăbdător e privit ca un semn de slăbiciune.” Aşa că s-a obişnuit să stea blocat în trafic două ore pentru un drum de maximum 20 de minute, acceptă că şedinţa nu începe niciodată la timp ci cu 30 de minute mai târziu, acceptă că un termen limită pentru „mâine” înseamnă, de fapt, undeva „săptămâna viitoare”. „Şi dacă eşti la un moment de răscruce şi trebuie să iei o decizie dificilă, să nu fii surprins când cineva din echipă va spune: «Să ne rugăm întâi, şi Domnul ne va sfătui»”.

    Românul spune însă că atât timp cât un manager face eforturi să înţeleagă cultura locală şi se străduieşte să se integreze, „totul e ok”. El a lucrat în opt ţări în Europa de Est şi cinci în Africa: Senegal, Coasta de Fildeş, Nigeria, Ghana, Camerun, şi afirmă că, privind în urmă, ar spune acum că în Balcani e uşor, eşti ca acasă, deşi la vremea când lucra în estul Europei a fost surprins de diferenţele culturale din zonă. „Şocul mare vine când aterizezi în Africa şi vii cu câteva idei preconcepute, care până la urmă nu au nicio bază reală. Din afară se pare că a face afaceri în Africa e simplu şi ieftin. Nu este aşa. Costurile asociate cu a face business aici sunt foarte mari.” El dă şi un exemplu: chiria pentru un apartament de 3-4 camere în Lagos costă aproximativ 100.000 de dolari pe an. Pentru produsele importate trebuie luat în considerare un termen de livrare de minimum 3-4 luni, taxele vamale sunt foarte mari şi procedura de vămuire este complicată.

    Lipsa transportatorilor profesionişti, adaugă executivul român, e un alt aspect care nu trebuie neglijat în nicio afacere, pentru că un camion care pleacă din Lagos va face până la Abuja între 2 şi 5 zile, pe o distanţă de 750 km, la un cost mai mare decât în ţările europene. „Am avut ocazia să văd afaceri care au câştigat enorm într-un timp relativ scurt, dar şi erori grave cu costuri enorme pentru investitori”, spune executivul român, care, expus unor medii multiculturale diverse, întotdeauna a avut de învăţat câte ceva. „La început am fost surprins, mirat şi poate câteodată consternat de ceea ce vedeam sau se întâmpla în jurul meu, totul era nou şi exotic, scriam de zor pe blog, împărtăşind fiecare experienţă. Acum, după patru ani în Africa, totul mi se pare atât de normal şi de natural – un pic periculos de normal – încât nu mă mai miră nimic.” Îşi aminteşte de momentul în care i s-a livrat mobila în Lagos, iar afară ploua cu găleata; mobila era transportată cu un camion descoperit şi când le-a spus: „Măi, oameni buni, mobila e udă toată”, i s-a răspuns simplu: „Păi normal că e udă, afară plouă, nu vedeţi?”.  

    Numărul expatriaţilor în lume creşte de la an la an, cum creşte şi grupul românilor care sunt relocaţi de companiile pentru care lucrează. În 2013 existau la nivel mondial 50,5 de milioane de expatriaţi faţă de 46 de milioane în 2009, iar previziunile pentru 2017 se referă la 56,8 milioane, conform Global Relocation Trends Survey Report 2012. Un proces de relocare este extrem de costisitor pentru companie, iar o astfel de decizie trebuie să fie extrem de întemeiată pentru a fi luată, spune Elena Antoneac, management mobility coordinator la Partners in Relocation Group Romania.

    „Relocarea reprezintă atât pentru angajat, cât şi pentru angajator progresul, avansul în carieră.” Iar ţările din Africa sunt destinaţii extrem de atractive din punct de vedere financiar, deoarece potenţialul de afaceri este enorm, „însă condiţiile de securitate în foarte multe destinaţii africane sunt minime. Pentru aceste destinaţii, angajatorii trebuie să oferteze pachete extrem de generoase pentru un angajat valoros pentru a-l convinge să se relocheze cu familia”, afirmă Elena Antoneac. Concret, uneori pachetele salariale împreună cu cele de compensaţii şi beneficii sunt mai mari cu 30% – 40% decât cele solicitate de un est european pentru aceeaşi muncă, iar angajaţii români privesc relocarea ca pe o oportunitate, fiind extrem de flexibili şi deschişi în special cei cu vârste între 24 şi 38 de ani, spune reprezentanta Relocation Group România. Tot ea completează că foarte multe proiecte în Africa sunt amânate pe termen nedeterminat din 2014, după declanşarea epidemiei de Ebola, iar reticenţa angajaţilor de a accepta relocări în aceste ţări a crescut.

     

  • Turcul mecanic

    Două faţete ale fotografiei: gigantul Kodak era în 1988 pe val şi avea 145.000 de angajaţi. Un sfert de veac mai târziu, în 2012, Kodak era în faliment. Compania momentului pentru fotografie era, în anul în care fostul gigant a falimentat, Instagram, care avea 13 angajaţi şi deservea 30 de milioane de clienţi. Şi acesta nu este nici pe departe un caz rar – în cazul WhatsApp, cumpărată de Facebook cu 19 miliarde de dolari anul trecut, 55 de angajaţi se ocupau de 450 de milioane de clienţi.

    Este acesta doar un aspect al schimbărilor aşa de profunde încât se fac greu remarcate şi care au loc în lume. O analiză recentă din Financial Times evidenţia sfârşitul erei carierelor de zeci de ani la o singură companie şi al relativei securităţi oferite de o astfel de abordare şi trecerea pieţei muncii spre o zonă mai entuziastă dar mult mai nesigură a insului cu aptitudini antreprenoriale şi cu abilităţi comerciale, care se vinde temporar sau ca freelancer. Sigur că abordarea “o carieră – o companie” este încă puternic prezentă, dar viitorul pare a fi mult mai zglobiu din acest punct de vedere – o economie flexibilă, un program flexibil, o viaţă maleabilă. Sună interesant, nu? În stilul evangheliştilor erei tehnologice în care intrăm, evanghelişti care cred că procesorul şi mobilitatea şi softurile vor rezolva toate problemele omenirii.

    Chestia este că dincolo de lejeritatea unui astfel de mod de viaţă se află un număr de necunoscute: devenit cost variabil, insul comun, aflat la temelia consumului, a producţiei şi a PIB-ului, va mai rămâne la fel de temeinic, îşi va mai permite credite, casă, familie, vacanţe sau o viaţă?

    Cu ceva vreme în urmă Amazon a lansat Mechanical Turk, o platformă pentru microslujbe la care au aderat în jur de un milion de oameni. Mechanical Turk, numită aşa după un automat faimos din secolul XVIII, care juca şah şi era îmbrăcat ca un turc, a fost folosită în mai multe cazuri extrem de interesante: 50.000 de oameni l-au căutat în fotografii realizate de sateliţi pe Steve Fosset, milionarul pornit într-o călătorie cu balonul în jurul lumii şi care s-a prăbuşit; alţii au tradus Moby Dick în japoneză, iar alţii au programat, în grup, un robot să lucreze cu expresorul de cafea. Nu-i minunat? Nu prea, pentru că acestea sunt sarcinile cele mai grozave în ani întregi: cele mai multe sunt chestii de rutină, să scrii o descriere de produs pentru 3 dolari, să alegi nişte fotografii, pentru 30 de cenţi, sau să descifrezi ceva scris de mână pentru 50 de cenţi. Amazon ia un procent bun din fiecare tranzacţie.

    Şoferii Uber îşi folosesc maşinile personale, pentru care plătesc asigurare, benzină şi piese de schimb, şi plătesc companiei un procent deloc de neglijat din încasări, dar nu au asigurări medicale sau sociale, pentru că nu sunt angajaţi. Robert Reich, profesor de economie şi fost oficial în administraţia Clinton, defineşte astfel de abordări drept o întoarcere la mentalităţile secolulului XIX. Lumea a înţeles greu şi a trecut şi mai greu de la exploatare la decenţă şi o anume corectitudine – siguranţa locului de muncă, salariu minim, program de lucru, eliminarea muncii copiilor. Criza economică a dezechilibrat piaţa muncii, iar oamenii valorează mai puţin. Politicienii, corporaţiile şi instituţiile financiare, spune Reich, au câştigat destulă putere pentru a reorganiza piaţa muncii în aşa fel încât să îşi sporească averile, iar oamenii au rămas undeva în urmă. Confirmarea este chiar în statisticile recente, care arată că 1% din cei mai bogaţi oameni ai planetei vor ajunge în scurt timp să deţină mai mult de jumătate din averea mondială – de la 44% în 2009 au ajuns să deţină 48% în 2014. Echilibrele sociale ale lumii sunt fragile, şi aceasta este raţiunea scrierii mele, că fără standarde totul se poate nărui.

    Ilustrez cu „Nava cu sclavi” a lui Turner, pictat în 1840.