BusinessMagazin

Tag: miliarde

  • La 20 de ani, a pornit ca cizmar o mică afacere. Astăzi, compania valorează peste 14 miliarde de euro

    Totul a început în 1920, când Adi Dassler, un cizmar de doar 20 de ani, a început să producă propriii pantofi sport cu obiectivul de a oferi fiecărui atlet cea mai bună încălţăminte pentru disciplina sa. Patru ani mai târziu a intrat în afacere şi fratele său mai mare, Rudolf Dassler, iar împreună au creat Fabrica de Pantofi a Fraţilor Dassler (Gebruder Dassler Schuhfabrik) cu „sediul“ în spălătoria mamei lor. Deşi au întâlnit numeroase impedimente din cauza furnizării precare de energie electrică, fraţii Dassler au cunoscut rapid succesul şi, înainte de Al Doilea Război Mondial, au ajuns să vândă circa 200.000 de perechi de pantofi. La mijlocul anilor 1930, Dassler făcea 30 de perechi de pantofi diferiţi pentru 11 sporturi, având circa 100 de angajaţi. La Olimpiada de Vară din 1936, compania celor doi i-a asigurat ghetele atletului afro-american Jesse Owens, care urma să câştige patru medalii de aur. Evenimentul a adus recunoaştere companiei, aceasta urmând să primească cereri de pantofi sport din toată lumea.

    Ruptura dintre fraţi s-a produs în timpul războiului, când cei doi nu s-au pus de acord cu privire la strategia firmei. Rudolf şi-a deschis o nouă firmă –  Ruda – ulterior redenumită Puma, iar pe 18 august 1949 Adi Dassler a fondat Adidas AG.  Când au hotărât să se separe, în 1948, oraşul s-a divizat, locuitorii devenind loiali unuia sau celuilalt dintre principalii angajatori din urbe. În scurt timp, Adidas a devenit o afacere mai mare şi mai profitabilă decât Puma.

    O mare greşeală a lui Rudolf Dassler, de care fratele său a profitat din plin, a fost divergenţa avută cu antrenorul echipei de fotbal germane. Acest lucru a permis companiei concurente să sponsorizeze Germania la Cupa Mondială de fotbal din 1954, echipa câştigând finala împotriva Ungariei purtând ghete Adidas. Victoria a adus mărcii o publicitate imensă, Adi Dassler fiind prezent în toate ziarele. În paralel, antreprenorul s-a specializat pe nişa de înscălţăminte sportivă şi a încercat continuu să le îmbunătăţească; una dintre strategiile sale a fost să folosească nume mari din sport ca imagine pentru Adidas. Printre cei care au reprezentat brandul s-au numărat, de-a lungul timpului, Muhammad Ali, Max Schmeling, Sepp Herberger, Franz Beckenbauer etc. De asemenea, o piatră de temelie a politicii firmei a fost publicitatea agresivă – brandul este prezent la toate evenimentele sportive din lume – dar şi inovaţia constantă – fiind într-un permanent contact cu sportivii activi, Adidas a dezvoltat pantofi pentru aproape orice sport.

    Începând cu mijlocul anilor 1960, Adidas a început să producă şi îmbrăcăminte, iar zece ani mai târziu mingea de joc oficială la toate evenimentele sportive majore de fotbal a început să poarte numele brandului. După Cupa Mondială din 1974, când echipa câştigătoare a purtat echipament complet Adidas, firma a început să se dezvolte din ce în ce mai mult şi pe partea de îmbrăcăminte.

    Adolf Dassler a murit în 1978, la vârsta de 78 de ani, lăsând pe mâinile soţiei şi fiului său un brand cu renume mondial. În prezent, compania cu peste 25.000 de angajaţi în întreaga lume îşi desfăşoară activitatea în afara Germaniei, singura unitate ce funcţionează în ţara de origine a brandului fiind un centru de testare a prototipurilor.

  • O ţară a vrut să dea fiecărui cetăţean 2.500 de dolari pe lună, dar poporul a respins ideea

    Elveţienii au respins masiv, la referendumul de pe 5 iunie, instituirea unui venit minim de bază pentru toţi, salariaţi sau şomeri, iniţiativă ce a stârnit dezbateri aprinse.

    Conform unui sondaj, 78% dintre cei intervievaţi s-au pronunţat împotriva salariului minim de bază, în timp ce 66% au votat pentru revizuirea legislaţiei privind azilul, în sensul examinării mai rapide a cererilor de azil, într-un termen de cel mult 140 de zile.

    Un grup de parlamentari a propus iniţial garantarea unui venit minim de 2.500 de dolari pentru fiecare adult. Pe 5 iunie, în cantoane a avut loc un referendum pentru a decide dacă această propunere se va transforma în lege, iar majoritatea elveţienilor păreau a fi de acord.

    Cei care nu lucrează ar fi primit astfel lunar suma de 2.500 de franci elveţieni (2.520 de dolari), iar cei care lucrează dar aveau venit mai mic ar fi urmat să primească doar diferenţa până la venitul minim.

    O altă particularitate a legii este că suma de 2.500 de franci trebuia să rămână în urma impozitării şi nu era, în niciun fel, condiţionată; astfel, în cazul celor care nu muncesc, banii oferiţi de stat ar fi fost direct scutiţi de taxe.

    Deşi pare o sumă considerabilă, 2.500 de franci elveţieni reprezintă puţin peste cea considerată a fi la limită sărăciei, respectiv 2.200 de franci elveţieni.

  • O ţară a vrut să dea fiecărui cetăţean 2.500 de dolari pe lună, dar poporul a respins ideea

    Elveţienii au respins masiv, la referendumul de pe 5 iunie, instituirea unui venit minim de bază pentru toţi, salariaţi sau şomeri, iniţiativă ce a stârnit dezbateri aprinse.

    Conform unui sondaj, 78% dintre cei intervievaţi s-au pronunţat împotriva salariului minim de bază, în timp ce 66% au votat pentru revizuirea legislaţiei privind azilul, în sensul examinării mai rapide a cererilor de azil, într-un termen de cel mult 140 de zile.

    Un grup de parlamentari a propus iniţial garantarea unui venit minim de 2.500 de dolari pentru fiecare adult. Pe 5 iunie, în cantoane a avut loc un referendum pentru a decide dacă această propunere se va transforma în lege, iar majoritatea elveţienilor păreau a fi de acord.

    Cei care nu lucrează ar fi primit astfel lunar suma de 2.500 de franci elveţieni (2.520 de dolari), iar cei care lucrează dar aveau venit mai mic ar fi urmat să primească doar diferenţa până la venitul minim.

    O altă particularitate a legii este că suma de 2.500 de franci trebuia să rămână în urma impozitării şi nu era, în niciun fel, condiţionată; astfel, în cazul celor care nu muncesc, banii oferiţi de stat ar fi fost direct scutiţi de taxe.

    Deşi pare o sumă considerabilă, 2.500 de franci elveţieni reprezintă puţin peste cea considerată a fi la limită sărăciei, respectiv 2.200 de franci elveţieni.

  • Povestea miliardarului invizibil. A făcut primii bani la 9 ani şi de-a lungul vieţii a deţinut peste 200 de companii

    Prima aventură a lui Daniel Ludwig în domeniul maritim a fost la vârsta de 9 ani, când a cumpărat o barcă de 8 metri folosită, cu 25 de dolari. Daniel a transformat barca uzată şi a dat-o înspre închiriere, iar vara următoare a câştigat 50 de dolari. Pasiunea sa pentru bărci şi vapoare, probabil moştenită de la tatăl său, care a lucrat ca marinar toată viaţa, avea să-l urmărească pe tot parcursul vieţii.

    A renunţat la liceu pentru a se angaja în port, iar în timpul liber repara motoare de vapor. La 19 ani a părăsit portul şi a început prima sa afacere pe cont propriu. A pus bazele unei companii de transport de melasă şi cherestea pe Marile Lacuri (Great Lakes), dar unii spun că ar fi transportat şi rom în perioada prohibiţiei.

    Totuşi, Daniel Ludwig nu a cunoscut succesul în tinereţe şi abia în jurul vârstei de 40 de ani a început cu adevărat să-şi construiască averea. A împrumutat bani de la bancă pentru a-şi cumpăra un cargobot pe care l-a transformat într-un vas de transport petrolier pe care l-a închiriat, iar banii încasaţi îi acopereau rata la bancă.

    A repetat procesul de mai multe ori până ce a construit o flotă de 60 de vase de transport. Daniel Ludwig pusese astfel pe picioare un sistem care funcţiona aproape automatizat, banca îi plătea vasul, banii obţinuţi din închirierea vasului îi achitau creditul la bancă, şi făcea şi un profit.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, compania sa a dezvoltat o nouă metodă de construcţie a vaselor folosind sudura şi procesul de construcţie s-a scurtat foarte mult într-o perioadă în care cererea de vase maritime era foarte mare. Anii de după război au fost o adevărată mină de aur pentru afacerile navale ale lui Ludwig, o mulţime de nave militare din SUA şi Japonia erau vândute la preţuri mici si mulţi soldaţi se întorceau acasă căutând un loc de muncă în marina comercială. Astfel în anii ’50 Daniel Ludwig a profitat de oportunităţile acelei perioade pentru a investi în Japonia, ademenit de forţa de muncă ieftină, şi a început să construiască acolo nave de tonaj mare.

    Afacerile i s-au diversificat apoi de-a lungul anilor, a investit în proiecte miniere pe aproape toate continentele şi a avut acţiuni în domenii precum: imobiliare, banking, rafinărie petrolieră sau asigurări. La vârful carierei sale Daniel Ludwig deţinea peste 200 de companii din 50 de ţări, iar averea sa era estimată la 4,5 miliarde de dolari, potrivit cărţii „Le rêve amazonien“, scrisă de Michel Braudeau.

    Ludwig Daniel a făcut aproape totul de unul singur, creditele şi sursele de finanţare i-au fost asigurate de bancă şi nu de parteneri sau investitori

    Daniel K. Ludwig a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Gladys Madeline Ludwig în 1928, iar în aprilie 1937 au divorţat, iar la câteva luni mai târziu s-a căsătorit cu Gertrude Virginia Higgins. Din prima căsătorie a rezultat o fetiţă, Patricia Margaret, dar care nu a fost recunoscută de Ludwig. Crezând că aceasta va încerca să obţină o parte din avere, după moartea sa, Daniel Ludwig a îngheţat o mostră de sânge pentru a putea fi testată genetic, pentru a demonstra că Patricia nu era fiica lui. După moartea sa din 1992, Patricia a făcut acest lucru, însă testarea genetică a demonstrat că nu era fiica lui Ludwig.

    Începând cu 1971 Ludwig a vândut multe dintre companiile deţinute pe alte continente şi a folosit fondurile obţinute pentru a finanţa propriul institut de cercetare, Ludwig Insititute for Cancer Research. Până la moartea sa, a donat peste 1 miliard de dolari în domeniul cercetării cancerului.

    Daniel K. Ludwig a fost un om introvertit care se preocupa în principal de afaceri, a comunicat foarte rar cu jurnaliştii, a trăit într-un apartament din New York şi a dus o viaţă departe de ochii presei.
     

  • Povestea miliardarului invizibil. A făcut primii bani la 9 ani şi de-a lungul vieţii a deţinut peste 200 de companii

    Daniel Keith Ludwig a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Statele Unite. Şi-a construit averea în transporturile maritime şi a devenit faimos pentru traiul modest şi secretomania sa. |n 1982 a fost numit de forbes ca fiind cel mai bogat om din statele unite, iar în 1991 averea sa era estimată la 1,2 miliarde de dolari.

    Prima aventură a lui Daniel Ludwig în domeniul maritim a fost la vârsta de 9 ani, când a cumpărat o barcă de 8 metri folosită, cu 25 de dolari. Daniel a transformat barca uzată şi a dat-o înspre închiriere, iar vara următoare a câştigat 50 de dolari. Pasiunea sa pentru bărci şi vapoare, probabil moştenită de la tatăl său, care a lucrat ca marinar toată viaţa, avea să-l urmărească pe tot parcursul vieţii.

    A renunţat la liceu pentru a se angaja în port, iar în timpul liber repara motoare de vapor. La 19 ani a părăsit portul şi a început prima sa afacere pe cont propriu. A pus bazele unei companii de transport de melasă şi cherestea pe Marile Lacuri (Great Lakes), dar unii spun că ar fi transportat şi rom în perioada prohibiţiei.

    Totuşi, Daniel Ludwig nu a cunoscut succesul în tinereţe şi abia în jurul vârstei de 40 de ani a început cu adevărat să-şi construiască averea. A împrumutat bani de la bancă pentru a-şi cumpăra un cargobot pe care l-a transformat într-un vas de transport petrolier pe care l-a închiriat, iar banii încasaţi îi acopereau rata la bancă.

    A repetat procesul de mai multe ori până ce a construit o flotă de 60 de vase de transport. Daniel Ludwig pusese astfel pe picioare un sistem care funcţiona aproape automatizat, banca îi plătea vasul, banii obţinuţi din închirierea vasului îi achitau creditul la bancă, şi făcea şi un profit.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, compania sa a dezvoltat o nouă metodă de construcţie a vaselor folosind sudura şi procesul de construcţie s-a scurtat foarte mult într-o perioadă în care cererea de vase maritime era foarte mare. Anii de după război au fost o adevărată mină de aur pentru afacerile navale ale lui Ludwig, o mulţime de nave militare din SUA şi Japonia erau vândute la preţuri mici si mulţi soldaţi se întorceau acasă căutând un loc de muncă în marina comercială. Astfel în anii ’50 Daniel Ludwig a profitat de oportunităţile acelei perioade pentru a investi în Japonia, ademenit de forţa de muncă ieftină, şi a început să construiască acolo nave de tonaj mare.

    Afacerile i s-au diversificat apoi de-a lungul anilor, a investit în proiecte miniere pe aproape toate continentele şi a avut acţiuni în domenii precum: imobiliare, banking, rafinărie petrolieră sau asigurări. La vârful carierei sale Daniel Ludwig deţinea peste 200 de companii din 50 de ţări, iar averea sa era estimată la 4,5 miliarde de dolari, potrivit cărţii „Le rêve amazonien“, scrisă de Michel Braudeau.

    Ludwig Daniel a făcut aproape totul de unul singur, creditele şi sursele de finanţare i-au fost asigurate de bancă şi nu de parteneri sau investitori

    Daniel K. Ludwig a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Gladys Madeline Ludwig în 1928, iar în aprilie 1937 au divorţat, iar la câteva luni mai târziu s-a căsătorit cu Gertrude Virginia Higgins. Din prima căsătorie a rezultat o fetiţă, Patricia Margaret, dar care nu a fost recunoscută de Ludwig. Crezând că aceasta va încerca să obţină o parte din avere, după moartea sa, Daniel Ludwig a îngheţat o mostră de sânge pentru a putea fi testată genetic, pentru a demonstra că Patricia nu era fiica lui. După moartea sa din 1992, Patricia a făcut acest lucru, însă testarea genetică a demonstrat că nu era fiica lui Ludwig.

    Începând cu 1971 Ludwig a vândut multe dintre companiile deţinute pe alte continente şi a folosit fondurile obţinute pentru a finanţa propriul institut de cercetare, Ludwig Insititute for Cancer Research. Până la moartea sa, a donat peste 1 miliard de dolari în domeniul cercetării cancerului.

    Daniel K. Ludwig a fost un om introvertit care se preocupa în principal de afaceri, a comunicat foarte rar cu jurnaliştii, a trăit într-un apartament din New York şi a dus o viaţă departe de ochii presei.
     

  • Care este cea mai săracă localitate din România şi care este cea mai bogată?

    Bugetul administraţiilor locale e format din veniturile proprii, sumele din TVA defalcate de la bugetul de stat, subvenţiile de la bugetul de stat, sumele atrase de la UE şi alte venituri. Din cele 18,05 miliarde de lei, cât au fost veniturile cumulate ale primăriilor de comune din România, cele mai mari sume le-au încasat primăriile din judeţele Iaşi (709 milioane lei), Timiş (699 milioane lei), Suceava (642 milioane lei), Prahova (633 milioane lei) şi Argeş (612 milioane lei). Pe de altă parte, Hunedoara, Tulcea, Ialomiţa, Brăila şi Covasna sunt judeţele cu cele mai mici venituri cumulate ale primăriilor de comună în 2015.
     
    Potrivit datelor MDRAP, cea mai bogată primărie de comună din România a fost Primăria Miroslava din judeţul Iaşi, cu venituri totale de 56,2 milioane de lei. Pe locul doi s-a aflat Chiajna, primăria care ocupa prima poziţie în 2014; anul trecut, Chiajna a avut venituri de 55 milioane lei. Potrivit execuţiei bugetare din 2015, Primăria Dragomireşti din judeţul Ilfov ocupă locul trei; urmează comuna Lumina din Constanţa, cu venituri totale în 2015 de 41,3 milioane de lei, Floreşti din Cluj, comuna Cumpăna din Constanţa, Ariceşti din Prahova, Valu lui Traian din Constanţa, Dumbrăviţa şi Giroc din Timiş.
     
    Potrivit Ministerului Dezvoltării, comuna Necşeşti din Judeţul Teleorman este cea mai saracă unitate administrativă din România. Din cei 1.300 de locuitări rămaşi, 1.000 sunt pensionari; astfel, comuna nu mai are şanse de dezvoltare. Paradoxal, Necşeşti se află la doar 100 de kilometri de Bucureşti, cel mai bogat oraş al ţării.
     
    Deloc surprinzător, bugetul Capitalei este mult mai mare decât în cazul oricărui alt municipiu, respectiv peste 8 miliarde de lei. Cea mai mare sumă s-a înregistrat în dreptul Primăriei Generale, 3,5 miliarde de lei, urmată de cea a sectorului 1, cu 1,1 miliarde lei. 
     
    Veniturile sectorului 2 au fost de 840 milioane de lei, urmate de ale sectorului 3, cu 764 de milioane. Cele mai mici venituri le-a avut sectorul 5, respectiv 461 milioane de lei.
     
    În ultimii zece ani, un sfert din judeţele României şi-au crescut ponderea deţinută în economia naţională. Deloc surprinzător, Bucureşti a avut în toată această perioadă cea mai mare pondere în PIB (21% în 2005, 24% în 2015), în condiţiile în care populaţia reprezintă doar 11% din totalul populaţiei rezidente. Urmează în ordine Cluj, Timiş, Ilfov şi Constanţa – acestea înregistrând creşteri semnificative ale ponderii în PIB.
     
    Un aspect extrem de important este nivelul PIB-ului pe cap de locuitor. Judeţele cu cele mai ridicate valori sunt Bucureşti, Constanţa, Timiş, Cluj şi Ilfov, în vreme ce la polul opus se află Teleorman, Mehedinţi, Botoşani, Giurgiu şi Vaslui. Diferenţa dintre Bucureşti şi Vaslui este însă una uriaşă: 21.000 de euro faţă de 3.700 de euro; de altfel, PIB-ul pe cap de locuitor în Bucureşti este 260% faţă de media naţională.
     
    De la momentul integrării în Uniunea Europeană, în 2007, PIB‑ul pe cap de locuitor a crescut de la 6.000 de euro la 7.950 de euro, adică de la 23% din media europeană la 28%. Diferenţele între regiuni erau evidente încă de atunci: în Bucureşti PIB pe cap de locuitor reprezenta 52% din media UE, în vreme ce acelaşi indicator aplicat judeţului Vaslui reprezenta doar 10% din media europeană. Bucureşti, Constanţa, Braşov şi Hunedoara sunt judeţele în care PIB-ul pe locuitor a înregistrat cea mai mare creştere în perioada 2007-2015: peste 2.500 de euro. Cele mai mici creşteri s-au înregistrat în Harghita şi Bihor, sub 500 de euro. 
     

  • Povestea miliardarului invizibil. A făcut primii bani la 9 ani şi de-a lungul vieţii a deţinut peste 200 de companii

    Prima aventură a lui Daniel Ludwig în domeniul maritim a fost la vârsta de 9 ani, când a cumpărat o barcă de 8 metri folosită, cu 25 de dolari. Daniel a transformat barca uzată şi a dat-o înspre închiriere, iar vara următoare a câştigat 50 de dolari. Pasiunea sa pentru bărci şi vapoare, probabil moştenită de la tatăl său, care a lucrat ca marinar toată viaţa, avea să-l urmărească pe tot parcursul vieţii.

    A renunţat la liceu pentru a se angaja în port, iar în timpul liber repara motoare de vapor. La 19 ani a părăsit portul şi a început prima sa afacere pe cont propriu. A pus bazele unei companii de transport de melasă şi cherestea pe Marile Lacuri (Great Lakes), dar unii spun că ar fi transportat şi rom în perioada prohibiţiei.

    Totuşi, Daniel Ludwig nu a cunoscut succesul în tinereţe şi abia în jurul vârstei de 40 de ani a început cu adevărat să-şi construiască averea. A împrumutat bani de la bancă pentru a-şi cumpăra un cargobot pe care l-a transformat într-un vas de transport petrolier pe care l-a închiriat, iar banii încasaţi îi acopereau rata la bancă.

    A repetat procesul de mai multe ori până ce a construit o flotă de 60 de vase de transport. Daniel Ludwig pusese astfel pe picioare un sistem care funcţiona aproape automatizat, banca îi plătea vasul, banii obţinuţi din închirierea vasului îi achitau creditul la bancă, şi făcea şi un profit.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, compania sa a dezvoltat o nouă metodă de construcţie a vaselor folosind sudura şi procesul de construcţie s-a scurtat foarte mult într-o perioadă în care cererea de vase maritime era foarte mare. Anii de după război au fost o adevărată mină de aur pentru afacerile navale ale lui Ludwig, o mulţime de nave militare din SUA şi Japonia erau vândute la preţuri mici si mulţi soldaţi se întorceau acasă căutând un loc de muncă în marina comercială. Astfel în anii ’50 Daniel Ludwig a profitat de oportunităţile acelei perioade pentru a investi în Japonia, ademenit de forţa de muncă ieftină, şi a început să construiască acolo nave de tonaj mare.

    Afacerile i s-au diversificat apoi de-a lungul anilor, a investit în proiecte miniere pe aproape toate continentele şi a avut acţiuni în domenii precum: imobiliare, banking, rafinărie petrolieră sau asigurări. La vârful carierei sale Daniel Ludwig deţinea peste 200 de companii din 50 de ţări, iar averea sa era estimată la 4,5 miliarde de dolari, potrivit cărţii „Le rêve amazonien“, scrisă de Michel Braudeau.

    Ludwig Daniel a făcut aproape totul de unul singur, creditele şi sursele de finanţare i-au fost asigurate de bancă şi nu de parteneri sau investitori

    Daniel K. Ludwig a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Gladys Madeline Ludwig în 1928, iar în aprilie 1937 au divorţat, iar la câteva luni mai târziu s-a căsătorit cu Gertrude Virginia Higgins. Din prima căsătorie a rezultat o fetiţă, Patricia Margaret, dar care nu a fost recunoscută de Ludwig. Crezând că aceasta va încerca să obţină o parte din avere, după moartea sa, Daniel Ludwig a îngheţat o mostră de sânge pentru a putea fi testată genetic, pentru a demonstra că Patricia nu era fiica lui. După moartea sa din 1992, Patricia a făcut acest lucru, însă testarea genetică a demonstrat că nu era fiica lui Ludwig.

    Începând cu 1971 Ludwig a vândut multe dintre companiile deţinute pe alte continente şi a folosit fondurile obţinute pentru a finanţa propriul institut de cercetare, Ludwig Insititute for Cancer Research. Până la moartea sa, a donat peste 1 miliard de dolari în domeniul cercetării cancerului.

    Daniel K. Ludwig a fost un om introvertit care se preocupa în principal de afaceri, a comunicat foarte rar cu jurnaliştii, a trăit într-un apartament din New York şi a dus o viaţă departe de ochii presei.
     

  • Cheltuia 2,500 de dolari pe lună doar pe elastice pentru legat banii si pierdea 2 miliarde de dolari anual mâncaţi de şobolani

    Pablo Escobar a fost unul dintre cei mai cunoscuţi traficanţi de droguri din istorie, controlând la sfârşitul anilor ’80 aproape 80% din traficul mondial de cocaină.
     
    Ca şef al cartelului Medellin din oraşul cu acelaşi nume din Columbia, Pablo Escobar, fiul unui fermier, controla 89% din comerţul cu cocaină din Statele Unite (livra aprox 15 tone de cocaină pe zi). Acest lucru i-a adus o avere impresionantă (estimată la 30 de miliarde de dolari în anii 90), iar Forbes l-a numit al şaptelea cel mai bogat om al planetei în 1989. Conform publicaţiei Business Insider, când se afla la apogeul puterii, Escobar câştiga 420 milioane de dolari pe săptămână.
     
    A fost responsabil pentru mai multe atacuri teroriste cu bombe, a omorât candidaţi la preşedinţie, judecători, jurnalişti şi şefi de politie. A fost nemilos. A trăit toată viaţa după un singur crez “plata o plomo”, plata sau plumb (glonţ). Se estimează ca Pablo Escobar ar fi responsabil pentru 4.000 de omoruri.
     
     
    Însă în oraşul natal, Medellin, el era văzut ca un fel de Robin Hood, cel care iniţia proiecte de locuinţe, stadioane, spitale sau şcoli şi dona bani săracilor. Astfel a adus oamenii din Medellin de parte sa, iar de multe ori aceştia făceau tot ce e posibil să-l protejeze.
     
    Escobar a fost un inovator când era vorba de traficul de droguri. Şi-a ascuns marfa în tot felul de lucruri, de la peşti la cafea, ca apoi să controleze un submarin ce transporta 2.000 de kg de cocaină în apele de lângă Miami. Chiar a folosit şi un Boeing 727 pentru a transporta 10.000 de kg de cocaină. Profiturile au fost uriaşe: în 1975 un kg de cocaină se vindea la 35-40 de mii de dolari. Se estimează că Escobar făcea 60 de milioane de dolari pe zi. De aceea, el a fost nevoit să cheltuiească 2,500 de dolari pe lună doar pentru elastice pentru a lega teancurile bani. Şi pentru că îşi ţinea banii în depozite, nu mai puţin de 2 miliarde de dolari anual erau mâncaţi de către şoareci.
     
    În 2009 Juan Pablo Escobar, singurul fiu al traficantului de droguri, a declarat într-un interviu că tatăl lui a ars bancnote în valoare de 2 milioane de dolari pentru a se încălzi când el şi familia sa fugeau de autorităţi. 
     
    Traficantul de droguri era cunoscut pentru extravaganţa sa. A cumpărat elicoptere, avioane, animale exotice şi în fiecare zi se îmbrăca cu o cămasă noua şi o pereche nouă de adidaşi. El deţinea 2000 de hectare de pământ în localitatea Puerto Triunofo, unde avea, printre altele, şi o grădină zoologică.  Iar în tot acest timp, el susţinea că şi-a făcut averea din afacerea de închirieri de biciclete şi vânzări de maşini. 
     
    Unele lucruri din viaţa lui Escobar par, pur şi simplu, simple fantezii. De exemplu, 1991, se spune că a făcut o înţelegere cu guvernul columbian pentru a nu fi extrădat Statelor Unite. S-a predat şi a fost de accord să stea cinci ani la închisoare. Însă, pentru Escobar a fost construită o închisoare specială, conform specificaţiilor lui. O închisoare ce avea vedere asupra oraşului Medellin, ce avea propriul bar, piscină şi teren de fotbal. Locul a fost numit “La Catedral”, dar mulţi îi ziceau simplu, Hotelul Escobar. În primele două luni a avut 300 de vizitatori, iar traficul cu cocaină a continuat nestingherit. Când autorităţile au vrut să-l mute într-o închisoare convenţională, Escobar a evadat. 
     
    Pablo Escobar a fost găsit şi ucis pe 2 decembrie 1993 pe acoperişul unei case din Medellin de către o echipă specială formată din ofiţeri columbieni şi americani.
     
    Viaţa notoriului traficant de droguri a fost portretizată în mai multe cărţi şi filme, iar ultima producţie TV este realizată de Netflix. Serialul Narcos urmăreşte viaţa lui Pablo Escobar din anii 70-80 şi expansiunea imperiului său de droguri.
     

  • A încercat să îşi vândă reţeta de pui prăjit de 1.009 ori înainte de a fi acceptată. Acum este una dintre cele mai cunoscute francize din lume, cu peste 18.000 de restaurante

    Respingerile pot fi deprimante, dar pentru unii oameni pot reprezenta motivaţia de a excela în anumite domenii. Mulţi dintre cei mai de succes oameni de afaceri ai lumii au eşuat în mod repetat înainte de pune bazele unor companii de milioane de dolari. Colonelul Harland David Sanders, fondatorul KFC, este unul dintre exemple.

    Colonelul Sanders de la Kentucky Fried Chicken a încercat să îşi vândă reţeta de pui de 1.009 ori înainte de a fi acceptată. El a călătorit în Statele Unite ale Americii căutând pe cineva care să îi cumpere reţeta de pui prăjit, iar după ce, în cele din urmă, a obţinut o înţelegere de afaceri în Utah, Kentucky Fried Chicken s-a născut. KFC este în prezent una dintre cele mai cunoscute francize din lume, cu peste 18.000 de restaurante.

    Sanders s-a născut în Henryville, Indiana, în 1890. Şase ani mai târziu, tatăl său a murit, iar mama sa a fost obligată să se angajeze pentru a-şi întreţine familia. La şase ani, Harland a devenit responsabil de fraţii săi mai mici, aspect care includea şi gătitul. În următorii 30 de ani, a avut o serie de locuri de muncă. Înainte de a deveni un colonel renumit la nivel mondial, Sanders a abandonat şcoala, în clasa a şasea, a lucrat la o fermă, a fost îngrijitor de catâri în armată, fochist de locomotivă, lucrător la drumuri, avocat aspirant, vânzător de asigurări,vânzător de cauciucuri, obstetrician amator, candidat politic fără succes, operator de benzinărie, administrator de hotel şi, în cele din urmă, patron de restaurant.

    A realizat că poate să construiască o afacere pe seama reţetelor sale în 1930, când avea 40 de ani şi era angajatul unei benzinării din Corbin, Kentucky. A  început să gătească acolo pentru călătorii înfometaţi care se opreau pentru benzină. Nu avea încă un restaurant, aşa că ei mâncau direct pe o masă pe care o adusese el în benzinărie. A inventat atunci “înlocuitorul pentru masa de acasă” şi a început să vândă sub acest concept mese complete pentru familiile ocupate. Numea afacerea “Masa de duminică, şapte zile pe săptămână.”

    Într-un final, a reuşit să îşi deschidă propriul restaurant, dar când a împlinit 65 de ani, o nouă autostradă i-a “furat” clienţii care tranzitau şoseaua lângă care se afla restaurantul său. Tot ce îi mai rămăsese era o reţetă secretă de pui prăjit

    Sanders a încercat să îşi vândă reţeta de pui de 1.009 ori înainte de a fi acceptată. A reuşit în cele din urmă şi, în 1955, încrezător în calitatea puiului său prăjit, s-a dedicat dezvoltării unui sistem de francize prin care să răspândească reţeta. În mai puţin de zece ani, mai mult de 600 de francize KFC erau răspândite în Statele Unite ale Americii.

    După ce faima lui a crescut, guvernatorul american Ruby Laffoon l-a numit Colonel al statului Kentucky, drept recunoaştere pentru contribuţia adusă bucătăriei statului. În 1964, şi-a vândut partea din companie unui grup de investitori în schimbul a două milioane de dolari. Până la moartea sa din 1980, Colonelul a călătorit în jurul lumii pentru a vizita restaurantele deschise sub brandul KFC.

    În 2013, KFC ajunsese la o cifră de afaceri de 23 de miliarde de dolari.

  • Cum arată şi ce calităţi ar trebui să aibă primarul ideal în ochii votanţilor

    Am rugat cititorii să ne spună cum trebuie să fie candidatul ideal, iar unele dintre răspunsuri par a demonstra o anumită maturizare a votanţilor: apartenenţa la partid nu mai e atât de importantă ca în urmă cu patru sau opt ani. Situaţia financiară a candidatului ar trebui să fie una bună sau foarte bună – sigur, aici intervine clişeul că „are bani, deci fură mai puţin“ – dar este totuşi de apreciat că votanţii nu mai caută politicieni din popor, ci unii care mai degrabă au reuşit să aibă deja rezultate notabile.

    Printre temele de campanie enumerate de cei care au răspuns solicitării noastre se află şi subvenţia de la buget pentru energia termică. „Aşa cum se desfăşoară în prezent lucrurile, gigacaloria este folosită ca mijloc politic de campanie electorală pe bază de promisiuni fără acoperire şi fără conţinut“, spune Radu Opaina, preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Proprietari din România. „Primarul are obligaţia să colaboreze în mod serios şi pe bază de respect cu instituţiile şi organizaţiile care se ocupă efectiv de problemele privind viaţa la bloc, în condiţiile în care mai mult de 50% din populaţia unui oraş locuieşte la bloc. Până acum nu s-a întamplat acest lucru. Sperăm că la un moment dat se va îndeplini această condiţie de bază.“

    Cu toate acestea, subvenţiile la bugetele locale pe parcursul anului 2015 (nu doar cele pentru energie termică) s-au ridicat la valoarea de aproape 8 miliarde de lei; suma reprezintă peste 10% din totalul veniturilor de 61,46 miliarde de lei adunate la bugetele administraţiilor locale.

    Consiliile judeţene au fost, anul trecut, cele mai subvenţionate administraţii locale, primind 45% din totalul subvenţiilor (3,5 miliarde de lei). Consiliile judeţene din Vâlcea (220 milioane lei), Prahova (173 milioane lei) şi Hunedoara (149 milioane lei) au ocupat primele trei locuri, în vreme ce Covasna, Giurgiu, Ilfov şi Ialomiţa au fost consiliile judeţene care au primit cele mai mici subvenţii anul trecut. Primăriile de comună au primit anul trecut o treime din totalul subvenţiilor (2,6 miliarde de lei); cei mai mulţi bani au mers către unităţi administrative din Neamţ, Giurgiu şi Iaşi, iar cei mai puţini către Ialomiţa, Braşov şi Covasna.

    Urmează primăriile de municipii care au primit subvenţii de ce totalizează peste 16% din total (1,2 miliarde de lei). Bucureşti, spre exemplu, a primit subvenţii în valoare de 319 milioane lei. Primăriile de oraşe au primit doar 442 de milioane de lei (5,6% din totalul subvenţiilor).

    Exemple precum cel al Partidului Naţional Liberal, care a retras doi candidaţi la postul de primar general al Bucureştiului, nu fac decât să accentueze imaginea de neputinţă a formaţiunilor politice în a prezenta un candidat viabil celor peste 1,6 milioane de bucureşteni cu drept de vot. Iar astfel de stângăcii le vom întâlni de-a lungul şi de-a latul României; întrebarea rămâne, aşadar, unde sunt candidaţii care ar putea schimba ceva?

    Apariţia în timp a aşa-zişilor baroni locali a fost un alt motiv care a dus la diminuarea încrederii în aleşi – Bacău este un exemplu în acest sens. Factorul politic a condus la o cădere a ponderii deţinute în PIB naţional de 0,6 puncte procentuale în ultimii zece ani; sub conducerea lui Dumitru Sechelariu şi, ulterior, a lui Romeo Stavarache, municipiul a ajuns într-o stare economică precară. Acest lucru nu îl împiedică însă pe cel din urmă să candideze din nou: în ciuda faptului că este sub control judiciar de la începutul lunii aprilie, după ce a fost arestat, Stavarache doreşte un al patrulea mandat la conducerea muncipiului Bacău.

    În funcţie din 2004, când a câştigat în faţa lui Dumitru Sechelariu după al doilea tur, Stavarache este cercetat în mai multe dosare de corupţie, abuz în serviciu şi complicitate la o tentativă de fraudare a fondurilor europene.

    Există, bineînţeles, şi exemple pozitive; unul dintre acestea este cel al lui Valentin Vrabie, primarul comunei Peştera, din Constanţa, care în urmă cu peste şase ani a demisionat din PSD; câţiva ani mai târziu, a fost urmat de întreg consili local, şi de atunci, comuna s-a tot dezvoltat cu propriile resurse şi sponsorizări.

    Metrul cub de apă costă un leu, iar oamenii au internet wireless pe străzi şi servicii de salubrizare gratuite; şcoala a fost reparată şi modernizată, iar lângă s-a mai construit una. Totul s-a făcut din banii primăriei, din taxe şi impozite locale, nu din bani de la guvern sau din alte fonduri. Din păcate, însă, putem număra pe degetele de la o mâna poveştile de acest fel.