BusinessMagazin

Tag: urcare

  • Românul care conduce un business de 5 miliarde de euro şi 27.000 de angajaţi în Rusia, Ucraina şi CIS

    La începutul lunii august, Silviu Popovici a devenit expatul român cu cel mai mare business în administrare: este director general al Pepsico pentru Rusia, Ucraina şi CIS, adică pentru 12 pieţe unde grupul are 36 de fabrici, 27.000 de angajaţi şi peste 300 de milioane de consumatori.

    În dimineaţa zilei când a fost promovat, pe 1 august 2015, Silviu Popovici nu şi-a făcut nodul la cravată pentru a se prezenta la birou în noua sa funcţie, care este una dintre cele mai importante poziţii de la vârful Pepsico (Rusia fiind a doua piaţă ca business după Statele Unite pentru producătorul de băuturi).

    La ora 5.00, era într-un feribot care îl ducea, alături de alţi 238 de participanţi, către linia de start a unuia dintre cele mai grele triatloane din lume, Isklar Norseman Xtreme Triathlon. „În aceeaşi zi în care am fost promovat am participat la cel mai dificil triatlon din lume, Norseman. Am terminat cei 1,9 km înot, 180 km ciclism cu 3.000 m urcare şi cei 42 km alergat cu 1.500 m urcare pe locul 45 din 239 în 12 ore şi 38 minute“, rezumă Silviu Popovici performanţa care l-a bucurat pe 1 august cel puţin la fel de mult ca promovarea într-o poziţie cheie în cadrul Pepsico.

    „Până la mine, numai un singur român mai terminase această competiţie“, precizează managerul – celălalt român finalist al Norseman, Cristian Boştină (director de vânzări în cadrul SICK), a fost şi în acest an pe lista de participanţi şi finalişti ai competiţiei, şi a povestit anul trecut pe blogul său de ce Norseman este un triatlon nu greu, ci „dus cu pluta“: „Cursa asta nebună începe cu saltul în apa de 15 grade de pe un ferry în mijlocul unui fiord, unde adâncimea este de 400 de metri, urmează un traseu de bicicletă care te urcă în primii 40 de kilometri de la cota 0 la 2.100 metri altitudine şi apoi mai are încă trei urcări de-ţi sare inima doar când le vezi pe hartă, iar la final urmează maratonul care urcă de la 300 de metri la 1.880“.

    Silviu Popovici s-a întors la birou după Norseman simţind că „poate face orice“. Noul său job presupune coordonarea a 12 pieţe, unde locuiesc şi consumă peste 300 de milioane de oameni şi unde Pepsico are 27.000 de angajaţi şi 36 de fabrici.

    Pe cele mai mari două pieţe pe care le are în coordonare, Rusia şi Ucraina, Pepsico este lider de piaţă în segmentul său, iar CIS este o regiune în curs de dezvoltare unde toţi marii producători luptă pentru podium. În Rusia, Pepsico a avut anul trecut afaceri de 4,9 miliarde de dolari (cu o cotă de piaţă de 40% din piaţa de băuturi răcoritoare, fiind urmat de Coca‑Cola cu 24,1% cotă de piaţă, conform Euromonitor). În Ucraina, Pepsico este tot lider de piaţă, la fel cum este şi în unele dintre statele CIS, pentru care Pepsico nu publică cifra de afaceri, dar despre care Silviu Popovici spune că „sunt mult peste cea din Rusia“ (de aproape 5 miliarde de dolari).

    Ascensiunea lui Silviu Popovici, a cărui carieră a început ca profesor de fizică într-un sat din Suceava, ţine şi de CV-ul său şi de modul cum a evoluat şi a învăţat pieţele de la est din România. Experienţa sa rusească a început în 1998, când a preluat un post de director de vânzări la Coca‑Cola Molino, un îmbuteliator al mărcii din Novosibirsk (în Siberia), şi a continuat cu alte funcţii de conducere până la preluarea poziţiei de country operations manager al Coca‑Cola în Rusia în 2002. Din 2004, Silviu Popovici a preluat conducerea Coca‑Cola în Ucraina (un business de 150 de milioane de dolari cu 2.000 de angajaţi),  iar în 2006 s-a întors în Rusia la conducerea WIMM-BILL-DANN, un business local de băuturi şi produse alimentare în valoare de 600 de milioane de dolari.

    În 2008, când l-am cunoscut într‑un restaurant din Moscova, Silviu Popovici povestea că a părăsit fără regrete sistemul Coca‑Cola deoarece piaţa rusească este foarte diferită de pieţele occidentale, iar un producător ca WIMM-BILL-DANN, dispus să ofere consumatorilor exact produsele de care au nevoie (piureuri de fructe în loc de sucuri acidulate sau băuturi pe bază de iaurt gras) îi oferă oportunitatea de a face mult mai multe lucruri ca director general. În 2011, când Pepsico a achiziţionat WIMM-BILL-DANN, într-o tranzacţie de 3,8 miliarde de dolari, Silviu Popovici a fost cea mai bună opţiune pentru a conduce noua entitate.

    Succesul adus în portofoliul Pepsico de produsele WIMM-BILL-DANN, dar şi de cele ale Sandora (companie lider pe piaţa băuturilor din Ucraina, cumpărată de Pepsico în 2006) a făcut Pepsico lider de piaţă în Rusia şi Ucraina, pieţe pe care Popovici le cunoaşte şi în care s-a dezvoltat din punct de vedere professional.

  • Fabricantul de oxigen

    Vreme de patru ani, din care au trecut doi, Marius Pintilie are mandat la sediul Linde Gas din Germania, cu rol principal de a acorda suport de specialitate în cadrul noilor proiecte dezvoltate de grup în Europa de Est şi Orientul Mijlociu. Însă Linde Gas este doar una dintre companiile care folosesc talentele locale la nivel global.

    43% dintre companii se aşteaptă ca numărul angajaţilor expatriaţi să crească în următorii doi ani pentru a răspunde nevoilor de business, spunea recent Ilya Bonic, preşedinte şi partener senior al Mercer Talent, la lansarea studiului anual Cost of Living. În plus, Germania este una dintre destinaţiile preferate de românii care aleg să-şi continue cariera peste hotare, spune Oana Botolan Datki, SEE managing paner în cadrul Consulteam: „În ultimul timp, Germania şi ţările nordice sunt pe primele locuri în preferinţele românilor, deşi nu este uşor să te relochezi acolo din cauza mediului extrem de competitiv şi chiar restrictiv pe alocuri. Oricum, în orice ţară ar fi, românii care au o carieră de succes au tendinţa de a trece pe contracte locale şi de a rămâne în acea ţară. Desigur că este vorba mai curând despre ţări din Europa de Vest,  SUA sau Canada şi mai puţin despre ţările exotice”.

    Drumul gălăţeanului până la München a fost presărat cu o sumedenie de experienţe. În vara lui 1990, ca şef de promoţie al Facultăţii de Mecanică, specializarea maşini termice şi frigotehnie, făcea parte din prima generaţie de absolvenţi de după Revoluţie. „Respiram aerul libertăţii şi mă bucuram, în primul rând, de faptul că puteam spera la o repartiţie bazată doar pe criterii de valoare şi nu pe considerente de ordin politic, ori legate de apartenenţa socială”. Mărturiseşte că nu avea, la terminarea studiilor, nicio idee despre direcţia în care să se îndrepte şi nu ştie ce l-a îndemnat să opteze pentru un post de inginer pe platforma siderurgică gălăţeană.

    Îşi aminteşte însă că după ce a apărut lista cu posturi disponibile, a bătut la poarta unui fost director „cu timiditatea şi stângăcia unui astfel de demers, m-am prezentat şi i-am spus că aş dori să ştiu câte ceva despre aşteptările pe care le aveau de la un tânăr absolvent care nu ştia nimic despre oţel, dar care totuşi era tentat să aplice pentru un loc de muncă la Sidex”.

    În primii doi ani a lucrat ca inginer de proces, responsabil cu coordonarea unui schimb de salariaţi care asigurau monitorizarea şi coordonarea unui sistem vital din combinat, respectiv instalaţiile de oxigen, azot, argon şi aer comprimat. „Din vara în care m-am angajat şi până în iarnă încercam cu disperare să descifrez tainele meseriei. Citeam, citeam, dar parcă totul era în altă limbă.” A învăţat, povesteşte el, că într-o fabrică de oxigen nu este loc pentru interpretări sau greşeli, iar responsabilitatea unui inginer depăşeşte cadrul strict tehnic de a asigura buna funcţionare a sistemelor şi echipamentelor. „Eram în primul rând răspunzător de viaţa celor cu care lucram, iar acest lucru nu este deloc uşor”. Îşi aminteşte că se gândea cu nelinişte la momentul în care „veteranii” de la care învăţa meserie urma să se pensioneze.

    Primul test din carieră a fost în 1991, când i s-a propus să preia un schimb ca inginer de proces responsabil în Fabrica de Oxigen nr. 2 şi Secţia de Compresoare. „Eram nedumerit şi chiar furios că abia ce începusem să mă simt confortabil, a apărut o nouă provocare.” A acceptat, cu jumătate de gură, iar ulterior decizia s-a dovedit a fi inspirată, pentru că în noua funcţie a parcurs adevărata şcoală a meseriei, nu numai din cauza proceselor specifice, ci şi datorită complexităţii şi dimensiunii sistemelor.

    „Până spre sfârşitul lui 1992, cuvântul de ordine a fost studiul individual şi analizele pe marginea evenimentelor de zi cu zi, ceea ce a făcut ca sentimentul de confort să se facă din nou simţit.” N-a avut parte de prea multă linişte, pentru că i s-a cerut să se ocupe de ceva cu totul nou, adică de project management pentru o investiţie, respectiv montajul şi punerea în funcţiune a două unităţi de separare a aerului, iar acest proiect l-a ţinut ocupat până în 1996. „A fost o perioadă pe care o pot caracteriza «de la agonie la extaz», dar o veritabilă şansă, pentru că am lucrat cot la cot cu echipa de Engineering Cryogenmash Russia, fapt care mi-a permis să pătrund cu adevărat în tainele meseriei.”

    La puţin peste 30 de ani, a avut de înfruntat un alt moment dificil în carieră. În 2002, la un an după privatizarea Sidex Galaţi, „am fost pus în faţa unei provocări extreme, să preiau coordonarea uzinei de utilităţi la nivelul platformei”. Coordona un sistem tehnic vital şi 3.000 de oameni, iar vreme de doi ani a experimentat noţiunea de „foc continuu”, iar viaţa sa şi a familiei s-a schimbat radical. „Eram în permanent contact cu tot ceea ce reprezenta fluxul siderurgic, de la mişcarea barjelor cu minereu pe Dunăre la procesul final de laminare a oţelului. A fost o perioadă foarte grea în care am învăţat că analiza de detaliu şi tenacitatea pot face diferenţa dintre succes şi insucces.”

  • Mirajul Uber şi noua bulă tehnologică

    Cea mai recentă rundă de finanţare a adus 1,6 miliarde dolari în conturile Uber; astfel, evaluat la 40 miliarde de dolari, Uber este acum cel mai valoros start-up finanţat de investitori, depăşind cu uşurinţă concurenţii. Însă lucrurile nu sunt chiar atât de roz în lumea lui Travis Kalanick: un material publicat recent de Bloomberg arată că Uber a înregistrat venituri de 415 milioane de dolari şi pierderi de 470 de milioane.

    Din materialul publicat de Bloomberg reiese că Uber a înregistrat pierderile pe fondul extinderii operaţiunilor la nivel global, unde competiţia este din ce în ce mai aprigă. O mare parte din investiţii au fost făcute în China, acolo unde compania americană încearcă să impună serviciul uberPOOL. „Cifrele publicate sunt vechi şi nu reflectă situaţia actuală“, a spus Nairi Hourdajian, purtător de cuvânt al Uber. La jumătatea acestei luni, Wall Street Journal a dezvăluit că reprezentanţii Uber negociază atragerea de noi fonduri din partea fondului de investiţii chinez Hillhouse Capital Group. Publicaţia a specificat suma de un miliard de dolari, acesta fiind un semn că Uber se pregăteşte pentru listarea pe bursă.

    Uber este o aplicaţie care permite utilizatorilor să fie în permanenţă conectaţi cu serviciile oferite de taximetrişti. Mai exact, odată ce contul a fost creat, utilizatorul poate cere o maşină în regim de taxi în oricare din oraşele în care Uber operează. Şoferii nu sunt angajaţi ai Uber, dar plătesc un comision către companie pentru a putea fi listaţi. Un alt aspect extrem de important este că plata se face prin telefon, astfel că serviciile pot fi apelate şi atunci când utilizatorul nu dispune de bani cash. Succesul Uber a fost însă acompaniat de scandaluri şi controverse. Datorită numărului tot mai mare de clienţi, Uber a devenit un pericol pentru companiile de taximetrie, motiv pentru care în mai multe state din estul Europei şoferii de taxi au organizat proteste împotriva aplicaţiei. În Statele Unite şi India, mai mulţi şoferi ce lucrau pentru Uber au fost acuzaţi şi chiar condamnaţi pentru atacuri asupra clienţilor sau chiar răpirea acestora. Justiţia din Spania şi Portugalia au interzis activitatea Uber, iar compania a fost nevoită să renunţe la serviciul de ridesharing (care permite pasagerilor să împartă costul călătoriei) în Germania, după ce a fost interzis de un judecător.

    Un exemplu grăitor în această direcţie este Homejoy, un start-up ce funcţionează pe un sistem similar cu Uber: compania pune la dispoziţia clienţilor (proprietari de case sau apartamente) oameni de serviciu (mai mult sau mai puţin specializaţi). La începutul lunii iunie, The San Francisco Chronicle a anunţat că Homejoy este de vânzare, ca urmare a rezultatelor financiare nesatisfăcătoare.

    Homejoy oferea servicii minime de curăţenie pentru 19 dolari, dar pierdeau 12 dolari de fiecare dată când un client solicita acest pachet. Ei operau în pierdere, au scris cei de la The San Francisco Chronicle, folosind preţuri de dumping. Evident, compania încerca astfel să îşi asigure o cotă importantă de piaţă; greşeală celor de la Homejoy a fost însă supraestimarea acestei pieţe.

    Deşi Homejoy a reuşit să strângă 38 de milioane de dolari în primele runde de finanţare, aceşti bani nu au fost suficienţi pentru a menţine o politică agresivă a preţurilor.

    Scăderea preţurilor pentru a elimina competitorii de pe piaţă a fost o strategie ce părea să funcţioneze în cazul Uber, dat fiind şi faptul că pierderile înregistrate prin UberX, serviciul low-cost, erau acoperite de marja ridicată de profit în cazul Uber Black sau Uber XL. Cu toate acestea, tot mai mulţi analişti discută despre sfârşitul Uber şi al altor aplicaţii evaluate la miliarde de dolari.

    Întrebarea firească este următoarea: asistăm la o nouă bulă tehnologică? Chiar dacă nu este atât de evidentă ca dot.com din anii 2000, această perioadă de investiţii nejustificate şi companii supraevaluate poate avea efecte nedorite pe termen lung. Iar faptul că majoritatea companiilor aflate în „clubul miliardarilor“ sunt companii axate pe servicii mobile şi nu pe producţie tehnologică induce o şi mai mare stare de nelinişte; ele s-au ridicat ca soluţii pentru nevoi abstracte, fără o bază concretă. Start-up-urile din zona IT, mai ales din sectorul aplicaţiilor mobile, pot dispărea foarte repede.

    Există analişti care nu sunt de acord cu această idee, aducând o serie de argumente împotriva conceptului de „bulă de săpun“. Spre exemplu, o diferenţă faţă de anii 2000 este durata de timp necesară listării la bursă: în urmă cu 15 ani companiile se listau la bursă chiar înainte de a genera venituri; astăzi, companii precum Facebook dau dovadă de răbdare şi se pregătesc ani buni înainte de a deveni entităţi publice. Un alt argument „contra“, deşi nu pare la prima vedere, se referă volumul investiţiilor de astăzi care este mult sub cel al investiţiilor din anii 2000. Mai precis, valoarea totală a investiţiilor din 2014 a reprezentat o treime din valoarea celor din anul 2000. Numărul total al investiţiilor, pe de altă parte, a rămas aproape neschimbat în ultimii opt ani: în jur de 1.000 de runde de finanţare sunt aprobate anual, adică jumătate din numărul celor aprobate în anul 2000.

    „Bulă de săpun“ sau nu, industria IT a început din nou să cultive o serie de modele economice nesigure. Evoluţia Uber, deşi nu poate fi privită ca reper absolut, poate fi grăitoare în ceea ce priveşte viitorul unor companii ridicate pe aşteptări şi nu pe rezultate.

  • Cu cât îşi plătea Dinu Patriciu piloţii care urcau la manşa avionului său de lux

    Avion personal, iaht şi vile luxoase. De toate acestea se bucura Dinu Patriciu. Om de afaceri prosper, bărbatul nu ţinea cont de bani atunci când venea vorba de confort, dar nici în ceea ce priveşte plata celor care lucrau pentru el.

    Spre exemplu, piloţii care urcau la bordul avionului său, a cărui valoare ajungea la 12 milioane de euro, primeau erau răsplătiţi regeşte de omul de afaceri decedat anul trecut în luna august.

    Ce beneficii primeau piloţii care urcau la manşa avionului de lux al lui Dinu Patriciu

     
     

  • Compania care a câştigat 15 miliarde de dolari într-o singură săptămână. Cât de greşită este logica investitorilor?

    Este vorba de Uber, care a devenit cea mai valoroasă companie privată din tehnologie, pe plan mondial: compania a obţinut recent o finanţare de 5,9 miliarde dolari, finanţare care aduce valoarea companiei la 41 miliarde de dolari şi plănuieşte o a doua rundă de finanţare, de 1,5 – 2 miliarde de dolari, caz în care ar valoarea ar urca la peste 50 de miliarde de dolari.

    Mike Novogratz, preşedintele fondului Fortress Investment, care administrează 70 de miliarde de dolari, spune că valoarea Uber a crescut cu 15 miliarde de dolari în doar o săptămână, în momentul în care a început demersurile pentru runda recentă de finanţare. La o emisiune televizată Novogratz a spus că a avut o întâlnire interesantă cu fostul CFO al Uber Brent Callinicos, în timpul căreia acesta i-a oferit un motiv pentru valoarea de 50 de miliarde şi creşterea de 15 miliarde înregistrate; în prezent Uber primeşte între 20 şi 25% din tariful pe care îl încasează şoferii, dar în viitor procentul ar putea creşte până la 30%. “Dacă invesitorul caută creştere şi compania oferă câştig pur, poţi face o mulţime de bani şi poţi justifica evaluari de zeci de miliarde”, a spus Novogratz.

    Interesat este că Novogratz şi Fortress au invertit în Lyft, principalul competitor al celor de la Uber.

    Un aspect pe care investitorii par a-l ignora este recţia pe care şoferii Uber ar putea să o aibă în momentul în care va creşte procentul din încasări perceput de companie şi va scădea suma pe care ei o câştigă.

    Uber, cu sediul în San Francisco, a întâmpinat în general dificultăţi în Europa. Justiţia din Spania şi Portugalia au interzis activitatea Uber, iar compania a fost nevoită să renunţe la serviciul de ridesharing (care permite pasagerilor să împartă costul călătoriei) în Germania, după ce a fost interzis de un judecător.

    Platforma Uber este disponibilă din luna februarie şi în România, primul oraş în care poate fi folosită fiind Bucureştiul.

    Autorităţile de reglementare europene analizează din luna aprilie reclamaţiile făcute de Uber Technologies împotriva legislaţiei din mai multe state europene şi, pentru a clarifica problema, au pus o întrebare serioasă referitoare la companie şi anume dacă este o aplicaţie web sau un serviciu de taximetrie. Executivul UE analizează problema în urma reclamaţiilor făcute de compania din San Francisco împotriva Spaniei, Germaniei şi Franţei.

  • Tripleta lui Toni Volpe: reţea, digitalizare, stabilitate

    Cu 11 ani în urmă, Toni Volpe s-a urcat într-un carusel din care încă nu a coborât şi care merge tot mai repede. Toni Volpe s-a urcat în caruselul Enel în Italia, unde a lucrat în divizia de strategie timp de doi ani, apoi a ajuns în SUA country manager la 32 de ani, în 2011 s-a întors la Roma şi a preluat o funcţie globală în HR, iar în 2014 a ajuns în România.

    Invitat la evenimentul Meet the CEO săptămâna trecută, Toni Volpe a rezumat cariera sa de până la 43 de ani, povestind că a ales să vină în România (putând să aleagă între două pieţe est-europene) deoarece businessul italienilor de pe piaţa locală conţine toate cele trei linii de dezvoltare vizate de compania-mamă.

    De când a intrat în echipa Enel, cariera lui Toni Volpe pare marcată de cifra trei: a schimbat trei joburi în cadrul Enel până să vină în România, a ales România pentru că aici este mixul considerat perfect de companie: distribuţie, vânzări şi producţie verde, iar anul când a venit în România a fost, pentru o persoană căreia îi plac provocările, unul marcat de trei provocări complicate. 2014, anul numirii lui Toni Volpe la cârma Enel în România, a fost anul când s-a anunţat (şi apoi retractat) vânzarea activelor Enel de pe piaţa locală într-o încercare de reducere a datoriilor acumulate la nivel de grup. 2014 a fost şi anul când Enel România a intrat în atenţia DNA pentru ceea ce a fost numit „scandalul facturilor dublate“, dar şi când Matteo Cassani, managerul care a supervizat procesul de achiziţie a companiilor Enel în România, s-a sinucis. 

    Toni Volpe preferă să nu comenteze despre evenimentele din 2014 şi să se raporteze la România ca la piaţa unde coordonează cel mai mare business din cariera sa de până acum. Enel are în România afaceri de peste un miliard de euro (în 2013, ultimul an când Enel a raportat indicatorii financiari locali, veniturile companiei ajunseseră la 1,12 miliarde de euro, cu o EBITDA de 289 milioane de euro). Pentru 2014, compania a raportat indicatorii doar la nivel de regiune, iar pentru primul trimestru din 2015 Enel România a raportat venituri de 265 de milioane de euro şi EBITDA de 64 de milioane de euro, în scădere cu 3,6%, respectiv cu 1% faţă de primul trimestru din anul trecut.
    Toni Volpe este al cincilea country manager al Enel România – după Brunello Bote, Matteo Codazzi, Claudio Zito şi Luca D’Agnese, italienii dominând bazinul de manageri din care Enel îşi alege reprezentanţii pe care îi trimite să îi conducă businessurile din toată lumea.

    „Eu sunt dintr-un oraş mic numit Montella, din Campagna, regiunea Napoli. Acolo am crescut, am mers la şcoală în oraş, până am terminat liceul, iar apoi familia mi-a dat două alegeri: să devin inginer sau doctor“, povesteşte Toni Volpe de unde a plecat şi a urmat Politehnica din Milano, urmând ca ulterior, în perioada 2001-2002, să meargă la Columbia Business School pentru a-şi completa studiile de management. În facultate a ales să facă inginerie economică, dar nu a lucrat niciodată ca inginer, mai ales că Bain, companie de consultanţă britanică, l-a recrutat pentru un internship încă de pe băncile facultăţii.

    „Nu ştiu de ce m-au ales pe mine. Norocul este o componentă importantă a vieţii. Reţeta lor era simplă: voiau oameni cu rezultate academice bune şi apreciau personalitatea, căutau oameni eclectici, care pot face trecerea uşor de la un domeniu la altul, deoarece într-o zi lucrezi în modă şi mâine în servicii financiare. Ei căutau oameni care să înveţe repede, iar eu sunt o persoană puternic orientată către detalii şi către învăţare accelerată, dar şi către înţelegerea aspectelor fundamentale a ceea ce se află în faţa mea. Caut lucrurile dificile, caut să îmbunătăţesc, să îmi las amprenta.“ A mers în armată după ce a terminat facultatea, iar, când a revenit, s-a angajat ca manager de logistică în Franţa, la Decathlon: „Decathlon era un loc unde mă gândeam că voi rămâne pentru mult timp: era un mediu dinamic, tânăr, unde oamenii tineri primeau responsabilităţi importante, învăţam şi limba franceză, dar Bain, care dispăruse din peisaj, m-a chemat înapoi la Milano şi m-a introdus într-un program pentru tineri consultanţi“.

    A revenit în Italia atras mai ales de ideea de a lucra în consultanţă, dar şi de salariul iniţial oferit de Bain, de 40.000 de lire anual (aproximativ 20.000 de euro). Povesteşte entuziast despre experienţa la Bain şi despre faptul că acolo a învăţat în primul rând metodologie („în consultanţă ajungi să înţelegi prin intermediul numerelor problemele cu care se confruntă compania şi modul cum poţi să îi oferi o soluţie clientului“), dar şi ce înseamnă cu adevărat lucrul într-o echipă: „Ce este important este că soluţia pe care o vei oferi e un proces consultativ – care se foloseşte de ideile tale, de ale clientului, de ale altor consultanţi, de ale unor experţi, e o pluralitate de surse care construiesc o soluţie. Oricât ai fi de deştept, nu ai cum să găseşti soluţia singur – cu cât înţelegi mai repede asta, cu atât este mai bine. Este important să valorifici ideile celorlalţi, la fel cum e important să îţi respecţi promisiunile“.

    Citiţi materialul integral în ediţia tipărită a Business Magazin, începând cu 18 mai.

  • BCE vrea să împiedice băncile din Grecia să încalce legislaţia UE prin finanţarea guvernului peste limita maximă admisă

    Măsura BCE a fost luată în condiţiile în care băncile din Grecia nu îşi mai pot spori deţinerile de obligaţi-uni pe termen scurt emise de stat. BCE permite băncii centrale din Grecia să finanţeze băncile elene, dar vrea în acelaşi timp să le împiedice să încalce legislaţia UE prin finanţarea guvernului peste limita maximă admisă.

    Strategia exercită presiuni asupra guvernului de a ajunge la un acord cu creditorii euro-peni asupra condiţiilor de deblocare a ajutorului financiar. Miniştrii de finanţe din zona euro au dat ultimatum Greciei până la 30 martie să prezinte în detaliu programul de reforme cu care guvernul Tsipras trebuie să-şi dovedească buna-credinţă în faţa creditorilor externi, pentru ca ţara să poată primi în continuare finanţarea necesară spre a evita intrarea în incapacitate de plată.

    Deutsche Bank estimează că Grecia ar putea intra în incapacitate de plată chiar la 9 aprilie, scadenţa pentru o sumă de 460 mil. euro datorată FMI. Veni-turile 
la buget în acest an sunt cu peste 
1 mld. euro sub aşteptări, iar băncile se confruntă cu ieşiri de depozite estimate la cca 400 mil. euro la jumătatea lui martie, susţine banca germană.

    Obţinerea sprijinului parlamentar pentru programul de reforme cerut de creditorii externi va fi dificilă, iar guvernul ar putea merge chiar până la convocarea unui referendum, afirmă analiştii de la Deutsche Bank, care apreciază totuşi că va fi posibilă realizarea unui compromis şi că riscul ieşirii Greciei din zona euro nu mai e atât de mare ca acum câţiva ani.

  • Reportaj: Cărţi de bucate 
şi de suflet. O istorie de sute de ani a unei tradiţii care defineşte fiecare popor

    ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro

    Autorii celor 200 de reţete s-au semnat cu iniţiale – K.N. şi M. K. – însă s-a descoperit repede că în spatele lor se ascundeau nimeni alţii decât Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, personalităţi de marcă ale literaturii, istoriei şi vieţii politice autohtone. Motivele pentru care au preferat anonimatul pot avea de-a face sau nu cu disocierea de un domeniu considerat în epocă feminin; cert este că această culegere de reţete era parte integrantă din proiectul lor de a aduce progres în ţară sau, după cuvintele lui Kogăl-niceanu,  „o carte care, răsturnând toate puterile aşezate, călcând în picioare toate pravilele primite de adunare şi de obiceiul pămân-tului, are să facă o revoluţie straşnică în toată Moldova întru chipul de a face frigănele şi găluşte“. Profeţind că această carte le va aduce „numele de introducători ai artei culinare în Moldova“, autorii transcriu reţetele frugal ca informaţie exactă, dar savuros ca limbaj.

    „Ie doi, trei hulubi, îi grijăşti şi-i aşază bine şi frumos puindu-le sare; şi aşază în fundul tingirii câteva frunze de slănină şi ceapă tăiată în frunze şi morcovi asemine şi pune hulubii deasupra şi lasă de şed înăduşiţi pân’ se ruminesc“ (editura Vremea, Bucuresti 2007).

    170 de ani mai târziu, peste ocean, Nathan Myhrvold, fost chief technology officer al Microsoft, îşi publică pe cheltuiala lui o carte de bucate: 2.438 de pagini format 30×40 cm, în cinci volume care cântăresc împreună circa 20 kilograme, un coffee-table book ex-celent şi o lectură fascinantă, căci, dacă la cărţile bune finalul vine mereu prea devreme, „Modernist Cuisine“ reuşeşte lejer să te ţină ocupat o vreme bună.

    Şi dacă o carte de bucate clasică nu promite să te ţină cu sufletul la gură, Modernist Cuisine reuşeşte şi asta prin referinţe literare, fapte atestate istoric, poveşti, trimiteri la fizică sau chimie şi fotografii ale unor preparate în secţiune. De fapt, până ajungi să citeşti o reţetă treci prin patru volume de istorie & fundamente de igienă, microbiologie, fizică, tehnici şi echipamente, animale şi plante, ingre-diente şi preparare.

    În carte, Myhrvold, considerat singurul om care a studiat atât cu Stephen Hawking, cât şi cu chefs francezi, îşi foloseşte cunoştin-ţele pentru a explica procesele fizice şi chimice care au loc în timpul preparării unei omlete sau a banalului popcorn – el spune, de exemplu, că floricelele de porumb ilustrează foarte bine un aspect cheie al fizicii şi arată cu imagini luate de o cameră foto de mare viteză ce se întâmplă cu apa când fierbe până la abur: îşi măreşte corpul de 1.600 de ori. Şi aceasta se întâmplă într-un bob de porumb care se expandează.

    Lucrarea este astfel singura carte de bucate care cuprinde ecuaţii diferenţiale sau biografia lui James Watt, inventatorul motorului cu aburi, dar şi cel care a dat numele wattului (ca unitate de măsură descoperită în timpul căutării, motivul pentru care o distilerie sco-ţiană ardea o cantitate mare de turbă pentru distilarea whiskey-ului).
    Limbajul este desigur elevat, ştiinţific pe alocuri şi căutările pe internet pentru reamintirea fizicii din gimnaziu ajută. O reţetă de porc la cuptor are 15 elemente, durează 49 de ore şi implică echipament sous-vide, oală cu presiune, sifon, freeze dryer (deshidratare prin îngheţare) şi nitrogen lichid. Este o carte care se adresează bucătarilor profesionişti, desigur; varianta pentru amatori, numită „Modernist Cuisine at Home“, are doar puţin peste 400 de pagini şi reţete relativ simplificate.

    La polul opus, cea mai veche carte de bucate cunoscută în lume este „De re coquinaria“. A fost scrisă în secolul I, în timpul dom-niei împăratului Tiberius, de către Marcus Gavius Apicius şi cuprinde reţete culinare şi sfaturi practice în bucătarie.

    De atunci s-au tot scris cărţi de bucate, iar în primii 1.800 de ani au fost opere semnate de bărbaţi. În tot timpul acesta şi în următoarele sute de ani după, mâncarea marii majorităţi a fost făcută de femei, acasă, fără echipamente sofisticate, după reţete transmise oral sau „furate“, din ce era disponibil, conservator, creativ asumat sau forţat de împrejurări.

    Mâncarea făcută de mame şi bunici este cea care a construit familii, a adunat în jurul mesei, a definit relaţii şi epoci, a alinat şi a alintat. Este cea care operează regresii în timpuri personale fericite şi cea care aduce Crăciunul în casă. Este un semn identitar puternic, căci bucătăria mamei coace povestea fiecăruia.

    Ultimele zeci de ani au adus sute şi mii de cărţi de bucate scrise de femei. Cu toate acestea, mâncarea se face încă după ochi. În bucătăria de acasă se operează cu un instrumentar simplu şi un vocabular aproximativ – se pune o mână de…, se ia puţin…, se frământă până obţii o cocă potrivit de tare, presari cât iei între degete, se coace la foc potrivit şi alte instrucţiuni cantitative similar de vagi. Procesele fizico-chimice sunt stăpânite inconştient, rezultat al anilor de experimente în bucătărie, iar provenienţa unui fel de mâncare este mai puţin importantă ca destinatarul acestuia. Nu secţionează nimeni o musaca decât pentru a o porţiona şi nici nu aşteaptă cinci ore lângă cuptor, cu excepţia cozonacilor.

    În reţetarul mamelor şi bunicilor noastre, un singur ingredient este bătut în cuie: dragostea. Pentru noi, carne din carnea lor şi bu-căţică ruptă din sufletul lor, nu un cititor în căutarea reţetei perfecte sau un client de restaurant. De la tortul cu mere care bucură masa de duminică în copilărie la supa la borcan din studenţie, la mesele încărcate de sărbători şi pacheţele de care nu mai ai nevoie sau poftă, mâncarea de acasă povesteşte ceea ce mama nu a avut când sau cum să îţi spună, răspunde veşnicei întrebări „ai mâncat?“ şi spune ceea ce noi, ca adulţi ocupaţi, nu avem timp să ascultăm. Este ceva ce nicio carte de bucate, nouă sau veche, nu va spune vreodată, cu excepţia caietului vechi de reţete moştenit de la bunica.

  • Ţara în care angajaţii muncesc atât de mult încât este ilegal să nu îţi iei concediu

    La Tokyo se discută o lege care să-i oblige pe angajaţi să stea departe de muncă măcar cinci zile pe an. Nu e doar o încercare de a creşte productivitatea lucrătorilor, e o problemă naţională: oamenii nu mai au timp pentru viaţa personală, se nasc tot mai puţini copii şi se înregistrează tot mai multe cazuri de suicid şi morţi prin epuizare, relatează Digi24.ro, citând publicaţia Russia Today.

    Legislaţia japoneză e penultima în lume la capitolul zile legale de concediu. Un debutant are dreptul la doar 10 zile pe an, iar după fiecare an în plus de experienţă se mai adaugă încă o zi de concediu.Deşi numărul e foarte scăzut, japonezii nu iau nici jumătate din numărul de zile la care au dreptul, astfel încât în Japonia ar putea deveni ilegal să nu îţi iei concediu.

    Refuzul concediului e doar o parte a problemei, cealaltă fiind orele suplimentare realizate în exces. Studiile arată că japonezii lucrează chiar şi 14 ore pe zi. Motivul principal pentru acest stil de viaţă este teama japonezilor că şi-ar putea pierde locul de muncă, mai scrie Digi24.ro.

    Piaţa muncii a apucat-o în direcţia orelor lungi şi a anilor fără concediu în anii ’70, în plin boom economic, când a explodat numărul celor care lucrau peste 60 de ore pe săptămână. Tot atunci în limba japoneză a apărut cuvântul „karoshi” – moarte prin epuizare. Presiunea psihologică lasă şi altfel de urme asupra societăţii. Japonia cunoaşte de ani buni o epidemie a sinuciderilor. 30.000 de cazuri au fost înregistrate doar în 2011, iar anchetatorii susţin că o treime se datorează stresului la muncă. Cultura muncii însă dă o lovitură societăţii în ansamblu. Oamenii nu mai vor familii, nu mai vor copii fiindcă oricum nu au timp. Natalitatea scade rapid, an de an, iar în 2014 a atins un nou record, asta în vreme ce rata deceselor urcă rapid.

    Se estimează că, până în 2050, populaţia Japoniei va fi mai mică cu 30 de milioane de oameni. Deja un sfert din populaţie are peste 65 de ani, iar proporţia ar putea urca la 40% în 2060 – ritmul de îmbătrânire îl depăşeşte cu mult pe cel al economiilor dezvoltate din occident, mai scrie sursa citată.

  • Cei mai admiraţi CEO din România 2014: Raul Ciurtin, locul al nouălea

    Compania pe care o conduce se luptă de la egal la egal cu multinaţionalele din domeniu, deşi în momentul în care familia Ciurtin a preluat activele Albalact firma era falimentară.

    Antreprenorul a spus în repetate rânduri că nu este dispus să vândă afacerea, compania fiind una dintre cele mai lichide dintre cele prezente la tranzacţionare pe secţiunea RASDAQ a Bursei de Valori Bucureşti, cu o capitalizare bursieră de 174,2 milioane de lei. În ultimele şase luni acţiunile Albalact au crescut cu peste 62% graţie rezultatelor financiare bune raportate de companie în primul semestru.

    Compania a încheiat primul semestru cu o cifră de afaceri de 228,3 milioane de lei, în urcare cu 11,6% comparativ cu acelaşi interval din 2013, graţie creşterii vânzărilor. Societatea şi-a triplat profitul net, care a ajuns la 13,3 milioane de lei, de la 4,4 milioane de lei în primele şase luni ale anului trecut. Albalact deţine două unităţi de producţie, în Câmpulung Moldovenesc şi în localitatea Oiejdea din judeţul Alba.

    Raul Ciurtin face parte din promoţia celor mai admiraţi CEO din 2014 şi a fost premiată în cadrul Galei Business Magazin. Citeşte în premieră alte 99 de poveşti de succes ale celor mai admiraţi executivi din România în a V-a ediţie a catalogului 100 Cei Mai Admiraţi CEO, lansat de Business Magazin în luna noiembrie.

    Catalogul este disponibil pentru comandă mai jos la preţul de 35 de lei:

    Cantitate: buc.

    * Editiile print sunt valabile in limita stocului disponibil. In cazul in care stocul se epuizeaza va fi livrata editia electronica. Taxele de livrare ale editiilor print vor cadea in sarcina cumparatorului .